NOMAZII ASIEI CARE AU ÎNTEMEIAT UN IMPERIU!

NOMAZII ASIEI CARE AU ÎNTEMEIAT UN IMPERIU!

Teama şi confuzia au pus stăpânire pe Rusia. Aidoma unor lăcuste, hoarde de războinici vin tropotind dinspre răsărit, străbat stepele şi pustiesc totul în calea lor. Măcelăresc, jefuiesc şi nimicesc oştile ce cutează să li se împotrivească. Din imensa Rusie doar cnezatul Novgorod scapă nevătămat. Uluit de cele întâmplate, un cronicar al acelor vremuri aminteşte în scrierile sale invazia unor „triburi necunoscute“, care vorbesc o limbă nemaiauzită.

         Cotropitorii sunt mongolii, un popor ce-şi are obârşia în stepele din centrul şi nord-estul Asiei, sau Mongolia zilelor noastre. Cuceririle lor fulgerătoare, începute în zorii secolului al XIII-lea, au schimbat faţa Asiei şi a unei jumătăţi din continentul european. Într-un sfert de veac, mongolii au subjugat mai multe teritorii decât au izbutit romanii în patru veacuri. La apogeul puterii, Imperiul Mongol se întindea din Coreea până-n Ungaria şi din Siberia până-n India, fiind unul dintre cele mai vaste imperii din istorie!

Cine au fost mongolii?

     Triburi nomade de călăreţi iscusiţi, mongolii se ocupau cu negoţul, vânătoarea şi creşterea animalelor. Spre deosebire de majoritatea celorlalte popoare - în care puţini oameni erau instruiţi pentru luptă şi echipaţi ca atare -, în triburile mongole aproape fiecare bărbat care avea cal şi arc era un războinic nemilos şi de temut. Membrii fiecărui trib erau neclintiţi în loialitatea faţă de han, conducătorul lor.

     După 20 de ani de lupte aproape neîncetate, hanul Temugin (c. 1162-1227) reunea sub conducerea sa 27 de triburi mongole. Când nestăvilita forţă mongolă a luat-o spre apus, europenii, înspăimântaţi de moarte, i-au poreclit pe invadatori „tartari“. În 1206, când abia trecuse de 40 de ani, Temugin fu făcut de mongoli Ginghis-Han - titlu care ar putea însemna „conducător puternic“, „conducător suprem“. Temugin mai era cunoscut şi ca Marele Han. Hoardele lui Ginghis-Han, călăreţi înarmaţi cu arcuri, atacau cu o ferocitate şi o rapiditate fantastică, luptând adesea pe mai multe fronturi ce se întindeau pe mii de kilometri. Marele Han „îi egala în abilitate militar] pe Alexandru cel Mare şi pe Napoleon I“, se arată în Encarta Encyclopedia. Iar istoricul persan Juzjani, ce a trăit în acele vremuri, l-a descris drept „un om de geniu, plin de discernământ, de înţelegere şi animat de o nebănuită vitalitate“. I-a mai zis însă şi „măcelarul“.

Mongolia se extinde:

        Nordul Chinei era ocupat de manciurieni, puterea aflându-se în mâinile dinastiei Jin, numită şi dinastia „de aur“. Pentru a ajunge pe teritoriul lor, mongolii au trebuit să străbată ostilul deşert Gobi - sarcină deloc grea pentru nomazi, care, la nevoie, puteau supravieţui doar cu lapte de iapă şi sânge de cal. Deşi Ginghis-Han îşi extinsese stăpânirea până în China şi Manciuria, luptele purtate aici au durat vreo 20 de ani. Din rândul chinezilor, Marele Han a recrutat învăţaţi, artizani, negustori, dar şi meşteri pricepuţi în realizarea maşinilor de asediu, a catapultelor şi a bombelor cu praf de puşcă. După ce a asigurat paza asupra unor porţiuni din Drumul Mătăsii care făcea legătura cu Occidentul, Ginghis-Han s-a gândit să lege relaţii strânse în plan comercial cu vecinul său, sultanul turcic Muhammad. Sultanul stăpânea un vast imperiu care astăzi ar cuprinde Afghanistanul, Tadjikistanul, Turkmenistanul, Uzbekistanul şi o mare parte din Iran.

       În 1218, sub pretext că ar fi interesată de negoţ, o caravană mongolă s-a apropiat de hotarul turcic. Un paşă însă i-a executat pe toţi negustorii, fapt ce a atras după sine prima invazie a mongolilor pe pământ musulman. În următorii trei ani, mongolii - după spusele unora ca frunza şi ca iarba - au jefuit şi pârjolit ogor după ogor şi cetate după cetate, masacrându-i pe supuşii sultanului Muhammad. N-au scăpat cu viaţă decât o seamă de oameni talentaţi pe care mongolii şi-i doreau în mijlocul lor.

       Se crede că războinicii mongoli, cam 20 000 la număr în acele vremuri, au străbătut Azerbaidjanul şi Georgia şi au ajuns în stepele aflate la nord de ţinuturile caucaziene, înfrângând orice oştire ce-ar fi îndrăznit să le stea în cale, inclusiv pe cea rusă care număra 80 000 de oşteni. În una dintre expediţiile lor, în care au străbătut 13 000 km, mongolii au pus stăpânire pe tot teritoriul din jurul Mării Caspice. Această expediţie a fost socotită una dintre cele mai vitejeşti fapte din istorie ale unei cavalerii. Seria de cuceriri a stabilit un precedent pentru următoarele invazii ale celorlalţi conducători mongoli în Europa Răsăriteană.

După moartea lui Ginghis-Han:

        Ogodai, al treilea dintre cei patru fii pe care Ginghis-Han i-a avut cu soţia sa principală, a fost următorul Mare Han. El a consolidat controlul asupra teritoriilor cucerite, a cerut tribut de la vasali şi a desăvârşit victoria asupra dinastiei Jin, ce domnea în nordul Chinei.

         Pentru a extinde hotarele imperiului şi a menţine stilul de viaţă extravagant cu care mongolii se obişnuiseră, Ogodai a hotărât să pornească din nou la luptă, de astă dată împotriva teritoriilor nejefuite încă. A lansat atacuri pe două fronturi: spre vest, împotriva unor ţări europene, şi în sudul Chinei, împotriva dinastiei Song. Campania în Europa a fost un succes, cealaltă însă nu. În ciuda unor victorii obţinute, mongolii nu au izbutit să cucerească cea mai mare parte a teritoriului aflat în stăpânirea dinastiei Song.

Campania occidentală:

       În 1236, circa 150 000 de războinici au pornit călare spre vest, spre Europa. Au ţintit mai întâi regiunile aflate de-a lungul Volgăi, apoi au atacat cnezatele ruseşti, mistuind Kievul din temelie. Mongolii promiseseră că vor cruţa cetăţile dacă li se dădea zeciuială. Dar ruşii au ales să lupte. Cu ajutorul catapultelor, mongolii îi potopeau cu pietre şi trimiteau asupra lor păcură şi salpetru aprinse. Când zidurile cetăţii cedau, cotropitorii pătrundeau în ea şi îi măcelăreau pe oameni. Un istoric al vremii a scris că „n-a rămas un ochi care să-i plângă pe morţi“. Mongolii au pustiit Polonia şi Ungaria, apropiindu-se ameninţător de mult de graniţa teritoriului ocupat actualmente de Germania. Europa de Vest era pregătită să le ţină piept, dar nu a fost nevoie. În decembrie 1241, Ogodai-Han moare, după câte se pare, beat criţă. Prinzând de veste, comandanţii mongoli s-au retras cu iuţeală spre Karakorum, capitala lor aflată la 6 000 km depărtare, pentru a-şi alege un nou conducător.

       Lui Ogodai i-a succedat la putere fiul său, Guiuk. La ceremonia de întronare a luat parte şi un călugăr italian care călătorise 15 luni pe teritoriul controlat de mongoli pentru a aduce o scrisoare de la papa Inocenţiu al IV-lea. Papa îi cerea hanului să-l asigure că nu va mai invada Europa şi-i îndemna pe mongoli să se creştineze. Guiuk nu-i promise nimic, ci îi transmise papei să ia câţiva emisari princiari şi să vină să-i aducă omagiu lui, hanului!

Un nou atac pe două fronturi:

       Următorul Mare Han a fost Möngke, întronat în 1251. Împreună cu fratele său Kubilai au atacat sudul Chinei unde domnea dinastia Song. O altă oaste mongolă, care a luat-o spre vest, a prefăcut Bagdadul în ruine şi a forţat Damascul să capituleze. Aşa-zişii creştini, care purtau cruciade împotriva musulmanilor, au radiat de bucurie în urma acestei înfrângeri, iar creştinii ce locuiau în Bagdad i-au jefuit şi i-au ucis pe semenii lor musulmani. În acest moment de răscruce, când mongolii păreau gata să zdrobească lumea musulmană, istoria s-a repetat. Auzind că Möngke, Marele Han, murise, cotropitorii s-au văzut nevoiţi să se întoarcă din nou acasă, de data aceasta lăsând doar 10 000 de războinici să păzească graniţa. Nu trecu mult, iar această mână de oameni fu nimicită de o armată egipteană. În schimb, forţele mongole izbândiseră în sudul Chinei, aflat sub stăpânirea bogatei dinastii Song. Kubilai-Han s-a autoproclamat întemeietorul unei noi dinastii chineze, pe care a numit-o Yuan. Pe locul unde şi-a fondat noua capitală se înalţă acum falnic Beijingul. După ce, la sfârşitul anilor 1270, i-a nimicit pe ultimii susţinători ai dinastiei Song, Kubilai a domnit peste o nouă Chină, o Chină care, pentru întâia oară de la căderea dinastiei Tang în 907, era unită.

Fărâmiţarea şi prăbuşirea imperiului:

      La cumpăna dintre secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, puternicul Imperiu Mongol a început să se fărâmiţeze. Cauzele au fost multiple. Luptând pentru a acapara puterea, descendenţii lui Ginghis-Han au împărţit imperiul în mai multe hanate. Mongolii au fost asimilaţi de unele civilizaţii pe care le cuceriseră. În China, luptele pentru putere au slăbit autoritatea descendenţilor lui Kubilai. Incompetenţa conducătorilor, corupţia şi taxele mari au dus, în 1368, la răsturnarea dinastiei Yuan, conducătorii ei fiind forţaţi să se întoarcă în Mongolia.

      Aidoma unei furtuni năprasnice, mongolii au lovit fulgerător, au stat puţin şi apoi s-au retras. În scurtul lor răstimp pe scena lumii, au influenţat profund istoria Europei şi a Asiei, determinând chiar unificarea Mongoliei cu China. Mongolii îl aclamă şi astăzi pe cel dintâi han al lor, Ginghis-Han, drept întemeietorul naţiei lor.

Expansiunea mongolă şi comerţul:

       Aflată la apogeul puterii, dinastia Yuan, întemeiată de Kubilai-Han, încuraja negoţul şi călătoriile. Se spune că „niciodată în istoria Eurasiei comerţul nu a luat un avânt atât de mare“. Aceasta a fost epoca marelui explorator veneţian Marco Polo (1254–1324). Comerţul se făcea şi pe uscat, şi pe mare. În schimbul cailor, covoarelor, pietrelor preţioase şi mirodeniilor, negustorii arabi, persani, indieni şi europeni primeau mătăsuri şi obiecte de ceramică sau de lemn lăcuit.

      În 1492, cu o copie a jurnalului lui Marco Polo în mână, Cristofor Columb ridica ancora şi, pornind din Europa, o lua spre vest în speranţa că va reînnoda legăturile comerciale cu curtea mongolă. Din păcate, nu ştia că Imperiul Mongol îşi încetase existenţa în urmă cu un veac! Căderea imperiului dusese la întreruperea căilor de comunicare, iar musulmanii blocaseră ruta terestră care lega Europa de Orient.

Cunoscuţi pentru toleranţă religioasă:

    Deşi erau animişti, vechii mongoli tolerau credinţele altor popoare. Cartea „The Devil’s Horsemen”, de James Chambers, arată că, păşind în capitala mongolă, Karakorum, occidentalii rămâneau uluiţi nu doar de bogăţiile ei, ci şi de climatul de libertate religioasă de aici: biserici, moschee şi temple se înălţau nestingherite unele lângă altele. Creştinismul a pătruns în imperiu prin intermediul nestorienilor, desprinşi din Biserica Bizantină, sau Răsăriteană. Nestorienii îşi făcuseră mulţi adepţi în rândul clanurilor turce asiatice cu care mongolii au intrat în contact. Unele femei convertite la creştinismul nestorian au ajuns, prin căsătorie, să facă parte chiar din familia mongolă regală.

    În prezent, în Mongolia există o multitudine de credinţe religioase. Circa 30% din populaţia băştinaşă se declară animişti, 23% lamaişti budişti (tibetani), iar 5% musulmani. Restul se pare că nu aderă la nicio religie.

Notă: Europenii credeau că tătarii erau diavoli veniţi din „Tartar“/„Infern”. De aceea i-au numit pe invadatori „tartari“.

SUPLIMENTAR:

Bătălia de la Ain Jalut - Un punct de cotitură în istorie:

          Războinici fioroşi vin tropotind dinspre Mongolia. Pustiesc în calea lor orice oraş refuză să li se predea. În februarie 1258, se năpustesc asupra Bagdadului, spărgându-i zidurile. Vreme de o săptămână, pradă şi măcelăresc fără milă. Mongolii, căci despre ei este vorba, izbutesc să semene groaza în întreaga lume islamică. Hoardele mongole îşi continuă invazia spre vest. În ianuarie 1260, Alepul (Siria) are parte de acelaşi sfârşit ca Bagdadul. În martie, Damascul îşi deschide porţile înaintea mongolilor şi îngenunchează în faţa lor. La scurt timp, cotropitorii ocupă şi oraşele Nablus (în apropiere de anticul Sihem) şi Gaza. Generalul mongol Hulagu îi pretinde sultanului al-Muzzafar Sayf al-Din Qutuz, conducătorul musulman al Egiptului, să-şi plece genunchiul în faţa sa. Hulagu îl ameninţă că, de-i stă împotrivă, are să regrete amarnic. Armata lui Hulagu este de aproximativ 15 ori mai mare decât oastea egipteană, care numără doar 20 000 de oameni. Potrivit profesorului Nazeer Ahmed, specialist în istoria islamului, „lumea musulmană se afla la acea dată la un pas de distrugere“. Ce avea să facă sultanul Qutuz?

Qutuz şi dinastia mamelucă:

      Qutuz era mameluc, adică sclav de origine turcă/turcică (mai corect). Mamelucii fuseseră soldaţi-sclavi ai sultanilor ayyubizi din Cairo (Egipt). În 1250, aceşti sclavi i-au înlăturat de la putere pe stăpânii lor, ajungând ei înşişi la cârma Egiptului. Qutuz, şi el un fost soldat-sclav, a preluat ulterior conducerea, devenind sultan în 1259. Era un războinic iscusit şi nu avea de gând să se dea bătut atât de uşor în faţa mongolilor. Totuşi, nu părea să aibă şanse de reuşită. Însă ceea ce a urmat apoi avea să schimbe semnificativ cursul istoriei.

         În timp ce Hulagu ameninţa necruţător Egiptul, la urechile lui a ajuns vestea că Mangu, Marele Han, murise în îndepărtata Mongolie. Intuind că moartea sa avea să declanşeze pe meleagurile natale o luptă pentru putere, Hulagu şi cea mai mare parte a armatei sale s-au retras. Generalul mongol a lăsat în urmă între 10 000 şi 20 000 de soldaţi, suficient de mulţi, în opinia lui, pentru a cuceri Egiptul. Sultanul mameluc şi-a dat seama că această răsturnare de situaţie era singura lui şansă de a-i învinge pe cotropitori. Însă între armata egipteană şi mongoli se afla un alt duşman al musulmanilor: cruciaţii care pătrunseseră în Palestina ca să revendice „Ţara Sfântă“ pentru creştinătate. Qutuz a cerut de la ei dreptul la liberă trecere şi permisiunea de a-şi cumpăra alimente pentru a-i putea ataca pe mongoli în Palestina. Cruciaţii au fost de acord. De fapt, Qutuz era singura lor nădejde de a scăpa de mongoli, care pentru ei reprezentau un pericol la fel de mare ca pentru musulmani. Aşadar, terenul era acum pregătit pentru o confruntare decisivă între mameluci şi mongoli.

Bătălia de la Ain Jalut:

       Armata mamelucă şi cea mongolă s-au înfruntat în septembrie 1260 la Ain Jalut, în câmpia Esdraelonului. Se crede că Ain Jalut era situat în apropierea oraşului antic Meghido. Potrivit istoricului Rashid al-Din, mamelucii i-au atras pe mongoli într-o ambuscadă. Qutuz şi-a ascuns cea mai mare parte a cavaleriei pe dealurile ce înconjurau câmpia, ordonând unui grup mic de soldaţi să pornească împotriva mongolilor pentru a-i atrage în luptă. Aceştia, crezând că aveau în faţă întreaga armată mamelucă, au pornit la atac. Luaţi prin surprindere, mongolii s-au văzut atacaţi în flancuri de forţele de cavalerie ale lui Qutuz, care s-au năpustit asupra lor de pe dealurile dimprejur. Cotropitorii n-au mai avut astfel nicio şansă de izbândă. Aceasta a fost prima înfrângere suferită de mongoli după 43 de ani de când îşi începuseră invazia spre vest. Deşi armatele implicate în conflict au fost relativ mici la număr, bătălia de la Ain Jalut este considerată una dintre cele mai semnificative bătălii din istorie. În urma acesteia, musulmanii au fost salvaţi de la pieire, mongolii şi-au pierdut renumele de popor invincibil, iar mamelucii şi-au redobândit teritoriile pierdute.

Ain Jalut - efecte peste secole:

      Mongolii s-au întors de mai multe ori în zona Siriei şi a Palestinei, dar nu au mai îndrăznit niciodată să ameninţe Egiptul. Descendenţii lui Hulagu s-au stabilit în Persia, s-au convertit la islamism, iar mai târziu au devenit chiar apărători ai culturii musulmane. Teritoriile lor au ajuns să fie cunoscute sub numele de ilhanate persane, sau „hanate subordonate“.

        Sultanul Qutuz însă n-a apucat să se bucure prea mult de gustul victoriei, fiind asasinat la scurt timp de rivalii săi. Unul dintre ei era Baibars I, care a devenit apoi primul sultan al unui regat unit format din Egipt şi Siria. Mulţi l-au considerat pe el adevăratul întemeietor al dinastiei mameluce. Noul stat întemeiat - un stat bine administrat şi prosper - a rămas în picioare vreme de două secole şi jumătate, până în anul 1517. În această perioadă, mamelucii i-au alungat pe cruciaţi din Ţara Sfântă, au încurajat comerţul şi meșteșugurile, au promovat artele şi au construit spitale, moschei şi şcoli. Sub domnia lor, Egiptul a devenit un centru fără egal în lumea islamică.

       Bătălia de la Ain Jalut şi-a lăsat amprenta nu doar asupra Orientului Mijlociu. Aceasta a deschis calea spre dezvoltarea civilizaţiei occidentale. „Dacă ar fi reuşit să cucerească Egiptul, mongolii, la întoarcerea lui Hulagu, şi-ar fi putut continua invazia, ocupând tot nordul Africii şi ajungând până la strâmtoarea Gibraltar“, scrie istoricul John Mitchell Ontario. Întrucât, între timp, ajunseseră deja în Polonia, ei ar fi ţinut Europa ca într-un cleşte uriaş. „S-ar mai fi putut vorbi oare de Renaştere în Europa în asemenea circumstanţe?“, întreabă același istoric. „Cu siguranţă, lumea ar fi arătat cu totul altfel în prezent.“