GRECIA ANTICĂ - SINTEZĂ!

GRECIA ANTICĂ - SINTEZĂ!

         Civilizația greacă a fost creată de un mic număr de state nemulțumite, printre care Atena si Sparta. Faptele lor eroice, experiențele politice cât și realizarile culturale au așezat temelia tradiției culturii și civilizației europene.

         Grecia a ieșit din lunga perioadă a Anilor Întunecați ca un teritoriu mic, în special format din comunități de gospodari în stare să-și asigure existența. Aceste comunități au fost capabile să susțina un oraș care servea ca centru civic, spațiu de întrunire și refugiu pentru vremuri grele. Orașe ca Atena, Sparta, Corint și Teba au fost numele în jurul cărora s-au format și micile orașe state ale lumii grecești. În ciuda faptului că erau orașe mici, acestea au fost întotdeauna admirate ca un loc în care multitudinea ideilor politice au fost încercate și testate de la început.

          Civilizația greacă antică a cunoscut mai multe etape în evoluția sa:

1. CIVILIZAȚIA CRETANĂ:

        Civilizația cretană, apărută în bazinul Mării Egeene, în mileniul III î.H., a constituit baza civilizației grecești și, prin intermediul acesteia, originea civilizației europene de mai târziu și de astăzi. Centrul acesteia a fost în insula Creta, cea mai mare insulă sudică din Mediterana. Primele urme materiale ale acesteia au fost scoase la lumină, în  1899, de arheologul englez   Sir Arthur Evans, care a început la Cnossos, cea mai importantă așezare urbană a insulei, primele săpături arheologice, împreună cu echipa sa.

           Civilizația cretană, numită și minoică a fost una dintre cele mai avansate din punct de vedere economic, politic, social și cultural din acea perioadă istorică, când majoritatea populațiilor de pe continentul european se aflau încă în epoca neolitică. Unii cercetători numesc civilizația, anterioară celei grecești propriu-zise,  egeeană, cuprinzând  pe  cea  cretană  și  cea  miceniană,  respectiv  cretano-miceniană.

        În ce privește originea etnică a populației cretane, nu se cunosc lucruri foarte precise, doar că, în mod sigur, nu vorbeau o limba indo-europeană. Unii presupun că, această populație avea origine semitică!

         Cretanii au cunoscut scrisul; s-au descoperit trei tipuri de scriere, cea mai veche fiind o scriere de tip ideografic, asemănătoare celei hieroglifice egiptene. După cum o atestă un mare număr de table de lut găsite în Creta și în alte insule din Marea Egee, alte două tipuri de scriere (așa numitul linear A și linear B) au mai existat. Doar cel din urmă tip de scriere a fost descifrat, în 1953, de către lingviștii Ventris și Chadwick, dovedindu-se a fi o limbă greacă arhaică, premergătoare limbii în care au fost scrise poemele homerice Iliada si Odiseea. Din aceasta se consideră că, a provenit limba celor care mai târziu i-au cucerit pe cretani, micenienii.

         Faptul că, a fost o civilizație avansată este dovedit și de aceea că, a fost una eminamente urbană. Dupa dispariția ei, textele homerice o evocă, numind Creta „tara celor 100 de orașe” și, într-adevăr , pe cei peste opt mii de km. pătrați ai insulei, cercetările timp de 35 de ani ale lui Evans au   descoperit urmele a 93 de centre urbane. Dintre cele mai importante au fost Cnossos, capitala regilor cretani, Phaistos, Malia. 

      La început, societatea cretană era organizată pe sistemul clanului, a unor familii cu origine comună, care locuiau și erau înmormântați laolaltă. Pe pacursul timpului, puterea politica  s-a concentrat în mâna unui rege numit  vanax în textele miceniene.

    Palatul este tipul de construcție specific arhitecturii cretane și avea o multiplă funcționalitate: rezidență regală, antrepozit, sanctuar, arhivă, centru administrativ și meșteșugăresc. Cel mai bine păstrat, deși ruinat, este palatul din Cnossos, descoperit de  Evans.

2. CIVILIZAȚIA MICENIANĂ:

        Considerată de unii cercetători ca fiind o continuare a civilizației cretano-minoice,  ce  face  parte  din  civilizația  așa-numită  egeeană,  civilizația  miceniană reprezintă totodată prima etapa a civilizației grecești antice, perioada prearhaică.

       Pe teritoriul Greciei continentale dar și în insulele grecești au început să pătrundă, în jurul anului 2000 î.H. o serie de populații numite indo-europene, provenind din zona stepelor Rusiei, care s-au răspândit, în mai multe serii de valuri migratoare, spre părțile vestice ale continentului european. În Grecia de azi, primul val de migratori au fost ionienii, care au supus populațiile băștinașe, au intrat în contact cu cretanii, au ocupat întreaga Grecie. Pe la anul  1600 î.H. a urmat invazia aheenilor sau micenienilor, apoi au venit în aceste locuri eolienii și dorienii.

       Aheii au fost cei care au inițiat procesul de civilizație pe pământul Greciei. Termenul  de  micenian  este  pur  convențional,  atribuit  ulterior  acestei  civilizații. Aceasta populatie a constituit un conglomerat de mici state, dintre care cel mai important a avut capitala la Micene, de unde numele de micenian. Alte asemenea orașe-state au existat la Argos, Tirint, Pylos, Atena, Teba ș.a. Poemele homerice și scrierile tragicilor greci dau informații, îmbogățite cu elemente de fantezie, despre întâmplări și personaje ale acestei epoci, care a durat aproximativ șase secole, fiind în final cucerită de ultimul val de triburi grecești, al dorienilor. Spre exemplu, războiul aheilor cu troienii, relatat in Iliada lui Homer a fost o mare expediție de jaf, în urma căreia Troia a fost cucerită. Multă vreme s-a crezut că este doar o legendă, până când arheologul amator Schliemann a descoperit, pe teritoriul de azi al Turciei, urmele materiale ale cetății Troia.

     Spre deosebire de cretani, care au fost în general pașnici, chiar dacă au făcut unele expediții de cucerire, înființând mai ales colonii, aheeii erau un popor războinic. Urmele materiale si izvoarele scrise atestă faptul că principala lor preocupare privea războaiele de cucerire, posedând o puternică armată terestră dar și o flotă de război.

3. CIVILIZAȚIA GREACĂ ÎN EPOCA ARHAICĂ:

      Aceasta se situează în jurul anilor 750 î.H., când lumea greacă ieșise din „epoca obscură”, declanșată de invazia doriană.  Este epoca marilor colonizări, care s-au extins din sudul Italiei, Galiei, Iberiei, până în Egipt, nordul Africii, Asia Mica, Caucaz, gurile Donului, Marea Neagră. Încă din această epocă, forma de organizare administrativă și politică, general raspandită , a societății grecești a fost orașul-stat, numit polis.  Semnificația noțiunii de polis pentru greci a însemnat o comunitate de cetățeni,  cu  origini  etnice  comune,  care  practicau  aceleași  credințe  și  ritualuri religioase,  împărtășeau  aceleeși  idealuri  civice.

Formele de guvernământ:

      Prima formă de guvernământ pare să fi fost, pretutindeni pe teritoriile locuite de eleni, monarhia. Regele, numit basileus, cârmuia orașul, conducea armata, era judecător, prezenta sacrificiile publice.  Nu avea însă putere absolută, întrucât era asistat de un consiliu   compus din capii familiilor nobile, cu care trebuia să cadă la învoială în anumite hotărâri pa care le lua.

          În ordine cronologică, în evoluția socială și politică a Greciei antice a aparut forma  de  guvernare  aristocratica  sau  oligarhia (de  la  oligos-puțin  și  arhe-conducere). Organul de conducere al guvernării aristocratice îl constituie consiliul numit gerusia  , care succede consiliului regal din perioada precedentă. Era alcatuit din membri desemnați, în general pe viață. Acesta conducea efectiv orașul,  numea și supraveghea pe magistrați, care erau schimbați în fiecare an.

       O altă formă de guvernământ, tirania, a reprezentat o soluție provizorie (a durat aproximativ un secol, între  VII-VI) la criza socială a Greciei arhaice. Este vorba de instituirea prin violență a puterii unui singur individ, regim pe care grecii l-au numit tiranie (de la cuvântul de origine etruscă turan -domn). Tiranul este cel care pune  mâna  pe  putere  și  o  păstrează  cu  forta,  deosebindu-se  de  rege,  care  era deținătorul unei autorități legitime, deoarece era ereditară. Regimul tiraniei a fost specific orașelor foarte evoluate din punct de vedere politic, economic și social, așadar, nu  a fost răspândit în întreaga Grecie . Îl remarcăm, cu deosebire, pe  „blândul tiran” Pisistrate, cum este numit în unele  scrieri  ale  epocii,  ce  a  stăpânit  la  Atena, care s-a remercat printr-o politică „populistă” în favoarea celor săraci!

       O nouă formă de guvernare, democrația, va apărea în Grecia în perioada clasică, mai precis la Atena.

4. CIVILIZAȚIA GREACĂ ÎN EPOCA CLASICĂ:

        Apariția democrației, cea mai avansată formă de guvernământ, ce stă la baza principiilor democrației moderne, a fost favorizată de o serie de condiții sociale, economice și politice. Epoca clasică, situată în secolul V, a debutat cu înfruntările dintre greci și barbari, respectiv războaiele cu perșii, numite războaiele medice. Istoria consemnează două războaie medice. Puternicul regat persan, condus de către împăratul Cirus, apoi de fiul acestuia, Darius, dorea să își extindă supremația asupra teritoriilor stăpânite de greci. Prima confruntare dintre perși și greci a avut loc în Asia Mică, al cărei țărm fusese ocupat de secole de greci și a avut ca final anexarea acestuia de către Imperiul Persan condus de Cirus. Populația de ionieni situată în acea zonă, trebuia să plăteasca acestora tribut, astfel că,s-a revoltat și s-a adresat celorlalte orașe grecești pentru ajutor. Doar Atena le-a acordat un ajutor, insuficient, astfel încât unul dintre cele mai importante orase din Ionia, Miletul, a fost asaltat și distrus de către perși, care au pus apoi stăpânire pe întreaga Asie grecească.

               Ambițiile lui Darius, urmașul lui Cirus, vizau cucerirea tuturor ținuturilor grecești și transformarea Greciei într-o satrapie , anexată Persiei. În primul razboi medic, în lupta cu perșii de la Maraton, Atena a fost lipsită de ajutorul altor cetăți grecești dar, sub conducerea lui Miltiade, a reușit să-i înfrângă pe perși. Mai târziu, Xerxes, fiul lui Darius, a pus la punct o gigantică expediție de cucerire a grecilor. În fața acestui pericol, 31 de orașe grecești s-u unit în Liga panelenică de la Corint, pentru a face față atacurilor. Au avut loc lupte în diferite locuri, victoria a înclinat de partea ambelor tabere iar în final perșii au fost înfrânți la Salamina. Această victorie, despre care a scris istoricul grec Herodot, a însemnat salvarea Greciei, victoria libertății contra oprimării și supunerii. De acum încolo, civilizația greacă va cunoaște o perioadă de mare avânt pe toate planurile iar Atena, cu un rol determinant în evenimentele anterioare, va deveni centrul lumii grecești. În urma celui de al doilea război medic, s-a constituit „Liga maritimă de la Delos”, inițial o federație de state grecești cu drepturi egale, în care fiecare oraș își asuma obligația de a trimite un număr de soldați și de a contribui la echiparea și menținerea unei flote comune. Atena, cu cea mai numeroasă flotă, și-a dobândit treptat rolul de conducător,  prin  deținerea  puterii  executive  și  conducerea  operațiilor  militare (ostilitățile cu perșii  au mai durat 30 de ani, din inițiativa grecilor). Celorlalte orașe state grecești li se recunoștea, doar formal, autonomia, astfel încât Liga de la Delos se va transforma într-un adevărat Imperiu atenian. În secolul V, politica Atenei se organizează în jurul a două partide antagoniste: aristocrații și democrații. Partidele erau niște coaliții cu interese comune, grupate în jurul  unor  personalități,  nefiind  partide  politice  în  sensul  modern  al  termenului. Consolidarea deplină a democrației ateniene a avut loc în timpul când Periclea fost ales strategul (cea mai înălta magistratură) acestui oraș-stat. Personalitatea lui Pericle, a dat numele său  întregului secol al V-ea, numit  „epoca de aur” sau „secolul lui Pericle”. El a dominat Atena aproape 30 de ani, a fost reales strateg timp de 15 ani și a deținut o putere la fel de mare ca un tiran dar nu a depășit niciodată limitele legalitatii.  În centrul politicii sale interne s-a aflat idealul democratic (demos– popor, cratos-putere) ale cărui principii de bază erau: egalitatea tuturor în fața legii, posibilitatea ca toți cetățenii să ducă o viață decentă, precum și posibilitatea ca   reprezentanții tuturor cetățenilor să acceadă la funcțiile de conducere și  de administrare ale cetății. El a instituit „mistoforia”, retribuirea funcțiilor publice, căci   numai aceasta permitea tuturor cetățenilor, indiferent de situația lor materială, să ia cu adevărat parte la administrarea treburilor publice.

5. CIVILIZAȚIA GREACĂ ÎN EPOCA ELENISTICĂ:

      Ultima etapă a civilizației grecești antice este numită elenistică de la numele de „eleniști” care se dădea orientalilor elenizați. Se situează între 323 î.H., –  moartea lui Alexandru Macedon si  30 î.H., – data sinuciderii Cleopatrei, ultima regină a Egiptului , teritoriu ce facea parte din Imperiul grecesc, în acea vreme.

        Spre sfârșitul secolului V, statul nordic macedonean, format dintr-un amestec de  triburi  grecești  și  iliro-tracice,  se  afirma  ca  un  stat  monarhic  important. Organizatorul acestuia fusese regele Filip al II-lea, care a cucerit coloniile grecești de pe  coasta  Traciei,  încercând  să-și  extindă  hegemonia  asupra  întregii  peninsule grecești. În unele orașe-state grecești, Filip își avea susținători dar exista și o coaliție antimacedoneeană,  în  frunte  cu  oratorul  Demostene,  apărător  al  instituțiilor democratice.  Coaliția  antimacedoneeană  a  fost  învinsă  de  Filip,  care  a  dobândit supremația asupra întregii peninsule grecești și a proiectat o campanie împotriva perșilor.  A  fost  însă  asasinat  și  generalii  săi  l-au  proclamat  rege  pe  fiul  sau, Alexandru, în vârstă de 20 de ani. Cu domnia de 13 ani a lui Alexandu Macedon, numit si „cel Mare” a început o noua epocă istorică, dominată pe toate planurile  de personalitatea puternică a acestuia și de întinsele cuceriri pe care le-a făcut. Marele său vis a fost să unească Occidentul și Orientul, întemeind un stat mondial, unitar din punct de vedere politic și militar. A înființat peste 70 de orașe în cele mai îndepartate părți ale lumii, multe dintre ele primind numele de Alexandria, cel mai însemnat fiind cel din Egipt. A murit la 33 de ani, din cauze încă necunoscute cu exactitate. Mult timp s-a crezut că malaria a fost cea care l-a răpus; recent unii cercetători au avansat ipoteza că a fost otrăvit, probabil neintenționat,  – leacurile cu care era tratat fiind toxice în cantitățile mari care i se administrau. Deși domnia sa nu a fost lungă, a rămas figura emblematică  a  unei  perioade  seculare.  Și-a  pus  amprenta  personalității  sale remarcabile asupra organizării vieții politice, sociale, economice a unui imperiu imens.  A fost un om învățat, profesorul său de filosofie fiind Aristotel. A încurajat și susținut cultura, artele și științele, pe oamenii de cultură și de artă din timpul domniei sale. Începând cu această perioadă are loc asimilarea treptată a culturii grecești de către romani.