LUMEA ISLAMICĂ PRIN OCHII LUI IBN BATTUTA.

LUMEA ISLAMICĂ PRIN OCHII LUI IBN BATTUTA

        În anul 1325, un tânăr pe nume Abu Abdallah ibn Battuta a pornit din Tanger (Maroc) în prima dintre multele sale călătorii ce aveau să-l poarte până în cele mai îndepărtate ţinuturi ale lumii cunoscute la acea vreme. A străbătut toate ţările arabe, dar şi China, India, Indonezia, Mali, Persia, Rusia, Siria, Tanzania şi Turcia. El a parcurs 120 700 km, realizare ce n-a fost întrecută decât după apariţia motorului cu aburi. Ibn Battuta a fost numit călătorul lumii islamice şi cel mai mare călător al epocilor ce au precedat modernismul. Memoriile sale, consemnate la întoarcerea acasă după aproape 30 de ani de peregrinări, ne dezvăluie multe aspecte ale vieţii şi culturii din veacul al XIV-lea, mai cu seamă ale lumii musulmane.

În pelerinaj la Mecca:

          Ibn Battuta a părăsit Tangerul ca să viziteze locurile sfinte şi să îndeplinească hajj-ul, pelerinajul musulmanilor la Mecca. Hajj-ul este o îndatorire a tuturor musulmanilor adulţi a căror situaţie financiară şi stare fizică le permit să călătorească. Mecca se află la circa 4 800 km est de Tanger. Asemenea majorităţii pelerinilor, Ibn Battuta s-a alăturat caravanelor pentru a ajunge în siguranţă la destinaţie. Întrucât tatăl lui era cadiu, judecător local, Ibn Battuta a primit cea mai bună instruire pe care o putea oferi Tangerul la vremea respectivă, cea de cadiu. Când au auzit cine era tânărul călător, tovarăşii lui de drum l-au făcut judecător ca să soluţioneze conflictele ce s-ar fi iscat între ei.

Către Alexandria, Cairo şi Nilul Superior:

        Caravana a urmat coasta nordică a Africii până a ajuns în Egipt, unde Ibn Battuta a văzut celebrul far din Alexandria, una dintre minunile lumii antice, aflat deja în ruine. Iată ce avea să scrie el mai târziu despre Cairo: „Aici te pierzi în puzderia de clădiri. Rămâi uimit de frumuseţea şi splendoarea-i neasemuite. Oraşul e răspântia oamenilor de pretutindeni, popasul celui neînsemnat şi al celui puternic deopotrivă, un loc ce freamătă de viaţă, în care mulţimile vuiesc precum valurile mării“. Pe Ibn Battuta l-au fascinat ambarcaţiunile, grădinile, bazarurile, lăcaşurile de cult şi tradiţiile marelui oraş şi, cum îi stătea în obicei, a intrat în graţiile preoţimii, ale învăţaţilor şi ale altor oameni cu influenţă din Egipt. Odată plecat din Cairo, Ibn Battuta a călătorit în susul Nilului, spre Egiptul Superior, bucurându-se de ospitalitatea credincioşilor, a mănăstirilor, precum şi a hanurilor şi a medreselor (şcoli coranice) finanţate prin donaţii, pe atunci răspândite în oraşele musulmane. Intenţia lui era aceea de a traversa deşertul spre Marea Roşie, de a naviga până în vestul Arabiei şi apoi de a ajunge la Medina, unde se afla moscheea profetului Mohamed, şi în cele din urmă la Mecca. Un război însă i-a dat planurile peste cap, Ibn Battuta văzându-se nevoit să se întoarcă la Cairo.

Un lung ocol:

         Hotărât totuşi să ajungă la Medina şi la Mecca, Ibn Battuta s-a îndreptat spre nord, a trecut prin Gaza, apoi prin Hebron, iar într-un târziu a vizitat locul socotit mormântul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacob. În drum spre Ierusalim, unde avea de gând să viziteze Domul Stâncii, călătorul s-a oprit la Betleem. Aici n-a putut să nu remarce veneraţia pe care o arătau creştinii locului în care s-a născut Iisus. Apoi a luat-o spre nord, oprindu-se la Damasc, unde a studiat cu străluciţi învăţaţi musulmani şi a obţinut instruirea necesară pentru a deveni dascăl. Moscheea Umayyad din oraş era, în opinia lui Ibn Battuta, „cea mai frumoasă“ din lume. I-au atras atenţia bazarurile locale, în care se vindeau bijuterii, textile, articole de papetărie, cărţi şi obiecte de sticlă. L-au impresionat şi tarabele notarilor publici, „unde cinci, şase martori asistau o persoană autorizată de cadiu să oficieze căsătorii“. De fapt, în timpul şederii sale în Damasc, Ibn Battuta şi-a luat încă o soţie, care, la fel ca celelalte neveste şi ţiitoare ale lui, a fost amintită doar în treacăt în povestea sa. Când a plecat din Damasc, Ibn Battuta s-a alăturat altor pelerini ce aveau drept ţintă Mecca. Pe drum, grupul şi-a aşezat tabăra în apropierea unui izvor, unde apa era scoasă şi depozitată în rezervoare mari făcute din piei de bivol. Din aceste rezervoare, călătorii îşi adăpau cămilele şi îşi umpleau burdufurile înainte de a pătrunde în deşert. Ibn Battuta a ajuns în cele din urmă la Mecca, acesta fiind primul dintre cele şapte pelerinaje ale sale la locul sfânt. După ce îşi îndeplineau ritualurile, majoritatea pelerinilor se întorceau acasă. Nu însă şi Ibn Battuta. „Mânat de setea de aventură“, cum scria biograful Ross Dunn, el a pornit spre Bagdad.

Aventura începe abia acum:

          În Bagdad, centrul lumii islamice în acea epocă, Ibn Battuta a remarcat băile publice. „În fiecare baie publică sunt mai multe încăperi separate, dotate într-un colţ cu o chiuvetă cu două robinete: unul pentru apă caldă, iar celălalt pentru apă rece“, scria el. În urma intervenţiei unui general prietenos, tânărul nostru a fost primit de sultanul Abu Said. De la acea întrevedere, Ibn Battuta a plecat cu daruri de preţ: un cal, un veşmânt ceremonial şi o scrisoare de recomandare adresată guvernatorului Bagdadului căruia i se cerea să-i pună la dispoziţie lui Ibn Battuta cămile şi merinde. Ibn Battuta a navigat apoi către porturile Mogadishu, Mombasa şi Zanzibar din estul Africii, după care s-a îndreptat spre Arabia şi a pătruns în Golful Persic. Mai târziu, călătorul avea să descrie produsele, uzanţele şi popoarele întâlnite în peregrinările lui: ospitalitatea de care aveau parte negustorii în Somalia, obiceiul de a mesteca nucă betel al locuitorilor Yemenului şi culturile lor de cocotieri, precum şi scufundările în căutarea de perle din Golful Persic. A luat-o apoi spre India, pe o rută extrem de întortocheată, călătorind prin Egipt, Siria şi Anatolia (Turcia), traversând Marea Neagră, ocolind pe la nord Marea Caspică şi coborând spre ţinuturile ce aparţin azi Kazahstanului, Uzbekistanului, Afghanistanului şi Pakistanului.

Din India în China:

          În India, vreme de opt ani, Ibn Battuta a slujit drept cadiu pentru sultanul din Delhi. Cunoscându-i dragostea de aventură, sultanul l-a trimis ca ambasador la împăratul mongol al Chinei, Togon-Temür, pentru a-i duce acestuia un cadou diplomatic: „o sută de cai pursânge, o sută de sclavi albi, o sută de dansatoare şi cântăreţe hinduse, douăsprezece tipuri de materiale textile, sfeşnice şi lighene de aur şi de argint, veşminte de brocart, tichii, tolbe, săbii, mănuşi brodate cu perle şi cincisprezece eunuci“. În Calicut, un port sudic al Indiei, Ibn Battuta a văzut vase comerciale chinezeşti, numite jonci. Întrucât se îndreptau spre China, el s-a îmbarcat pe unul dintre aceste vase. Joncile aveau în total 12 vele, confecţionate din împletituri de bambus, iar echipajele numărau maxim 1 000 de oameni: 600 de marinari şi 400 de soldaţi. La bordul vaselor, locuiau şi familiile marinarilor. Ibn Battuta povestea că acestea cultivau „în lăzi de lemn verdeţuri şi plante aromatice, între care şi ghimbir“. Un naufragiu l-a împiedicat însă pe călătorul nostru să-şi îndeplinească misiunea diplomatică. A intrat în schimb în slujba unui conducător musulman din Maldive şi a fost primul care a adus în atenţia lumii obiceiurile localnicilor. Ibn Battuta a ajuns în cele din urmă în China. Deşi acest ţinut l-a fascinat, au fost lucruri care i-au lezat simţul religios. Întrucât consemnările sale despre China nu sunt foarte detaliate, unii au tras concluzia că nu a cutreierat prin ţară atât de mult cât a susţinut. Probabil, a ajuns doar în unele porturi din sudul Chinei.

Necazuri pe drumul spre casă:

           Întors în Damasc, Ibn Battuta a aflat că un fiu al său, pe care-l lăsase acolo în urmă cu circa 20 de ani, murise de 12 ani şi că tatăl lui, din Tanger, murise de 15 ani. Era anul 1348, iar Ciuma Neagră semăna moartea în Orientul Mijlociu. Potrivit lui Ibn Battuta, în Cairo, molima curma viaţa a 21 000 de oameni în fiecare zi! Un an mai târziu, călătorul, care avea acum 45 de ani, s-a întors în Maroc, unde a aflat că mama lui fusese răpusă de ciumă cu doar câteva luni în urmă. Când pornise în lungul său periplu, Ibn Battuta avea 21 de ani. Dar îi potoliseră oare setea de aventură cei 24 de ani de călătorii? Din câte se pare, nu, căci n-a trecut mult şi a pornit spre Spania. După trei ani, Ibn Battuta a plecat în ultima dintre călătoriile sale, care i-a purtat paşii spre fluviul Niger şi spre Tombouctou (Timbuktu), un oraş dintr-o ţară africană cunoscută azi sub numele de Mali.

La porunca sultanului, îşi scrie memoriile:

        Vestea despre călătoriile lui Ibn Battuta a ajuns la urechile sultanului din Fez (Maroc), care i-a poruncit să-şi aştearnă povestea spre delectarea curţii. I-a dat şi un secretar, pe Ibn Juzayy. Odată terminată, relatarea în limba arabă nu a fost citită de mulţi, iar traducerea ei în limbi occidentale nu a început decât după secolul al XIX-lea, când a fost descoperită de erudiţi europeni. Ibn Juzayy spune despre lucrare că este un rezumat al povestirii dictate de călător. Se prea poate însă ca scribul să-şi fi luat unele libertăţi când a consemnat relatarea. Totuşi, lucrarea îi oferă cititorului posibilitatea de a pătrunde în cultura ţărilor străbătute de Ibn Battuta, mai cu seamă a ţărilor islamice din Evul Mediu.