CARTEA BIBLICĂ „FAPTELE APOSTOLILOR” - COMENTARIU. PARTEA A CINCEA.
„Cuvântul
Domnului creştea” - Petru este
eliberat; persecuţia nu poate împiedica răspândirea veştii bune; Faptele 12:1-25;
Cu un zgomot puternic, poarta masivă de
fier se închide în urma lui Petru.
Încătuşat şi escortat de doi soldaţi romani, Petru este dus în celulă. Încep
ore lungi de aşteptare, poate chiar zile, fără ca apostolul să ştie ce se va
întâmpla cu el. Înaintea ochilor nu are decât zidurile reci şi gratiile
celulei, lanţurile care îl strâng şi gardienii care îl păzesc.
În
cele din urmă îşi află sentinţa. Veştile sunt sumbre: regele Irod Agripa I vrea cu orice
preţ să-l vadă mort. Petru va fi dus înaintea poporului după Paşti, iar moartea
lui va fi un fel de dar oferit mulţimii. Această perspectivă este mai mult ca
sigură. Nu cu mult timp în urmă, acelaşi rege l-a omorât pe apostolul Iacov, un colaborator al lui
Petru.
Acum,
în noaptea dinaintea execuţiei sale, ce gânduri îi trec prin minte lui Petru în
întunericul celulei? Îşi aminteşte el oare de ceea ce i-a spus Iisus cu câţiva
ani în urmă, că va veni o zi când va fi legat şi dus unde nu va vrea, adică la
moarte? (Ioan 21:18, 19) Sosise oare acea clipă?
„Biserica
se ruga stăruitor” (Faptele 12:1-5):
Aşa
cum am văzut, convertirea lui Corneliu şi a familiei sale, care erau dintre
neamuri, a fost un eveniment ce a entuziasmat întreaga biserică creştină. Însă
evreii care nu credeau în Hristos trebuie să fi fost de-a dreptul şocaţi să
afle că mulţi evrei deveniţi creştini îi aduceau închinare lui Dumnezeu
împreună cu neevrei. Irod,
un politician abil, a văzut în aceasta o bună ocazie de a câştiga favoarea
evreilor şi a început să-i persecute pe creştini. Fără îndoială, el ştia
că apostolul Iacov fusese un apropiat al lui Iisus Hristos şi de aceea „l-a
ucis cu sabia“ (Fap. 12:2). Ce pierdere pentru biserica creştină!
Iacov fusese unul dintre cei trei apostoli care asistaseră la transfigurarea
(schimbarea la față) lui Iisus şi la alte miracole la care ceilalţi apostoli nu
fuseseră de faţă (Mat. 17:1, 2; Mar. 5:37-42). Iisus îi numise pe Iacov şi pe
fratele lui, Ioan, „Fiii Tunetului“
datorită zelului lor înflăcărat (Mar. 3:17). Când Iacov a fost ucis, biserica a
pierdut un martor fidel şi curajos şi un apostol iubit.
Aşa
cum sperase Agripa, uciderea lui Iacov a fost pe placul evreilor. Încurajat de
această reacţie, el şi-a îndreptat atenţia spre Petru şi, după cum am văzut la
începutul acestei părții, Petru a fost arestat. Însă Agripa şi-a amintit
probabil că închisorile n-au fost întotdeauna cel mai sigur loc pentru a-i ţine
închişi pe apostoli. Pentru a se asigura că Petru nu va scăpa, Irod a poruncit
să fie legat cu lanţuri şi ţinut între doi soldaţi. Patru gărzi a câte patru
soldaţi trebuiau să-l păzească cu rândul zi şi noapte. Dacă Petru scăpa, gardienii
primeau pedeapsa lui. În această situaţie critică, ce puteau face ceilalți creştini?
Membrii
Bisericii ştiau bine ce trebuiau să facă. În Faptele 12:5 se spune: „Petru era ţinut în
închisoare, dar Biserica se ruga stăruitor lui Dumnezeu pentru el“. Da, ei
făceau implorări fierbinţi pentru fratele lor iubit. Moartea lui Iacov nu-i
descurajase şi nici nu-i făcuse să considere că rugăciunile sunt inutile.
„Urmează-mă!“
(Faptele
12:6-11):
A fost îngrijorat Petru fiindcă
viaţa îi era în pericol? Nu ştim. Ceea ce ştim însă este că, în ultima noapte
în închisoare, Petru dormea profund între cei doi soldaţi, care nu-l scăpau din
ochi. Acest om plin de credinţă avea convingerea că, indiferent ce urma să se
întâmple a doua zi, era în siguranţă în mâinile Domnului (Rom. 14:7, 8). Lucrurile uluitoare care s-au
petrecut apoi au depăşit tot ce şi-ar fi putut el imagina. Deodată, o lumină
strălucitoare a inundat celula. Un înger, pe care gărzile nu-l puteau vedea,
l-a trezit în grabă, iar lanţurile grele de la mâini pur şi simplu i s-au
desfăcut! Îngerul
i-a dat lui Petru câteva instrucţiuni scurte: „Ridică-te repede! … Încinge-te
şi leagă-ţi sandalele! .. Ia-ţi mantia pe tine şi urmează-mă!“. Petru a făcut imediat
ce i s-a poruncit. Au ieşit din celulă şi, în linişte, trecând chiar pe lângă
soldaţii ce stăteau de pază afară, au mers până la uriaşa poartă de fier. Dar
cum aveau să treacă de ea? Dacă Petru şi-a pus vreo clipă această întrebare,
răspunsul nu s-a lăsat aşteptat. Imediat ce s-au apropiat de poartă, „s-a
deschis singură“. Până să-şi dea seama Petru ce i se întâmpla, au şi ieşit în
stradă, iar îngerul a dispărut. Rămas singur, Petru a înţeles în sfârşit că
totul era aievea, că nu avea o viziune. Era cu adevărat liber! (Fap. 12:7-11).
„L-au
văzut şi au rămas uluiţi“ (Faptele 12:12-17):
Petru
stătea în strada întunecată, gândindu-se încotro s-o apuce. Apoi s-a hotărât.
În apropiere locuia o creştină pe nume Maria.
Se pare că era o văduvă cu o situaţie materială bună, întrucât avea o casă
suficient de mare pentru a fi folosită la închinarea bisericii. Ea era mama lui
Ioan Marcu - menţionat aici
pentru prima dată în cartea Faptele -, care a devenit în cele din urmă ca
un fiu pentru Petru (1 Pet. 5:13). În acea noapte, în pofida orei
înaintate, mulţi membri ai Bisericii se aflau în casa Mariei şi se rugau cu
stăruinţă. Fără îndoială, ei se rugau pentru eliberarea lui Petru, însă nu se
aşteptau ca Domnul să le răspundă chiar atunci. Petru a bătut la poarta care dădea
în curtea din faţa casei. A venit să-i deschidă o servitoare pe nume Roda. (Roda era un nume grecesc
obişnuit, care însemna „Trandafir“.)
Fetei nu-i venea să creadă: era chiar vocea lui Petru! De emoţie, în loc să-i
deschidă poarta, Roda l-a lăsat în stradă şi a fugit în casă pentru a le spune
celor adunaţi acolo de venirea lui. Aceştia i-au zis că şi-a pierdut
minţile şi nu-i dădeau crezare. Însă Roda n-a renunţat, ci a continuat să
susţină că spune adevărul. Atunci unii, gândindu-se că fata auzise totuşi ceva,
au spus că probabil era un înger care îl reprezenta pe Petru (Fap. 12:12-15). În tot acest timp, Petru bătea la
poartă. În cele din urmă, s-au dus şi i-au deschis. Când l-au văzut la poartă, „au rămas
uluiţi“ (Fap. 12:16). Erau atât de fericiţi şi de
entuziasmaţi, încât Petru a trebuit să le facă semn să tacă pentru a le putea
spune ce i se întâmplase. El le-a cerut să le povestească totul discipolului
Iacov şi fraţilor, iar apoi a plecat înainte ca soldaţii lui Irod să-l
găsească. Petru a mers într-un loc mai sigur ca să-şi poată continua serviciul
creştin. După acest episod, apostolul Petru nu mai este menţionat în cartea
Faptele decât în capitolul 15, în care se vorbeşte despre
soluţionarea problemei circumciziei. De aici, teologii romano-catolici, dar și
o parte a Părinților Bisericii din generația apostolică, au tras concluzia că
Petru a plecat la Roma. În continuare, cartea Faptele se concentrează asupra
lucrării şi călătoriilor apostolului Pavel. Însă putem fi siguri că Petru a
întărit credinţa fraţilor şi surorilor oriunde a mers. Şi în acea noapte, chiar
dacă a trebuit să plece, Petru i-a încurajat pe creştinii aflaţi în casa Mariei
şi le-a umplut inima de bucurie.
„Îngerul
Domnului l-a lovit” (Faptele 12:18-25):
Şi pentru Irod eliberarea lui Petru
a fost o surpriză, dar, desigur, nu una plăcută. El a poruncit imediat ca Petru
să fie căutat peste tot, i-a interogat pe gardieni şi a ordonat „să fie duşi la
pedeapsă“, probabil să fie executaţi (Fap. 12:19). Irod Agripa n-a fost nici pe
departe un rege îndurător. Dar şi-a primit oare acest om plin de cruzime
pedeapsa?
Agripa
s-a simţit poate rănit în amorul propriu pentru că n-a reuşit să-l omoare pe
Petru, însă şi-a găsit repede consolarea când unii dintre duşmanii lui au venit
să-i ceară pace. Cu ocazia acelei întâlniri diplomatice, el era fără îndoială
nerăbdător să ţină un discurs în faţa unei mari mulţimi. Luca relatează că, pentru acel eveniment, „Irod s-a îmbrăcat cu
veşmintele regale“. Potrivit istoricului evreu Josephus Flavius, veşmintele lui erau de argint, astfel că, în
lumina razelor soarelui, Irod părea că străluceşte de glorie. Arogantul
politician şi-a ţinut apoi discursul, iar mulţimea linguşitoare a strigat:
„Glas de dumnezeu, nu de om!“ (Fap. 12:20-22). O asemenea glorie îi aparţine însă
lui Dumnezeu, iar Dumnezeu vedea toate acestea. Irod ar fi putut evita
dezastrul: ar fi putut mustra mulţimea sau cel puţin i-ar fi putut respinge
linguşirea. Însă reacţia lui n-a făcut decât să confirme adevărul proverbului:
„Mândria merge înaintea căderii“ (Prov. 16:18). „Îngerul Domnului l-a
lovit imediat“, astfel că acest om plin de sine a avut parte de o moarte
oribilă. Irod „a fost mâncat de viermi şi şi-a dat ultima suflare“ (Fap. 12:23). Şi Josephus Flavius
menţionează că Agripa a suferit o lovitură neaşteptată, adăugând că regele şi-a
dat seama că urma să moară fiindcă acceptase linguşelile mulţimii. Josephus a
scris că Agripa a zăcut cinci zile până când şi-a dat ultima suflare. Relatarea se încheie cu o idée
foarte încurajatoare. Luca spune:
„Cuvântul Domnului creştea şi se răspândea“ (Fap. 12:24).
SUPLIMENTAR:
17: REGELE
IROD AGRIPA I:
Irod Agripa I,
care l-a omorât pe Iacov şi l-a întemniţat pe Petru, era nepotul lui Irod cel Mare. Irozii au fost o dinastie de conducători politici care au domnit
asupra evreilor. Această familie provenea din Idumeea, sau Edom.
Locuitorii Idumeii erau consideraţi evrei întrucât în aproximativ 125 î.H.
li se impusese circumcizia.
Irod Agripa I s-a născut în anul
10 î.H. şi a fost instruit la Roma. El a legat prietenii cu mulţi membri
ai familiei imperiale. Unul dintre aceştia a fost Gaius, cunoscut şi sub numele de Caligula, care a devenit împărat în 37 d.H.. La scurtă vreme
după ce a preluat puterea, Caligula l-a proclamat pe Agripa rege peste Ituria, Trahonita şi Abilene,
iar mai târziu şi peste Galileea şi Pereea.
Agripa se afla la Roma când Caligula a fost
asasinat, în 41 d.H.. Se spune că el a jucat un rol important în
soluţionarea crizei ce a urmat. El a luat parte la negocierile tensionate
dintre un alt prieten al său influent, Claudiu,
şi Senatul roman. În urma negocierilor, Claudiu a fost proclamat împărat,
evitându-se astfel un război civil. Ca răsplată pentru rolul său de mediator,
Claudiu i-a dat în stăpânire Iudeea
şi Samaria, regiuni aflate din anul
6 d.H. sub administraţia procuratorilor romani. Astfel, Irod Agripa a
ajuns să guverneze aproape asupra aceloraşi teritorii ca Irod cel Mare.
Capitala
domeniului guvernat de Agripa era la Ierusalim, unde acesta reuşise să câştige
favoarea conducătorilor religioşi. Se spune că Agripa respecta cu
scrupulozitate legea şi obiceiurile evreieşti, aducând zilnic jertfe la templu,
citind în public Legea şi erijându-se în „apărător înflăcărat al credinţei
iudaice“ („The Interpretation of the Acts of the Apostles”, de
R. Lenski). Cu toate acestea,
organiza lupte de gladiatori şi spectacole păgâne în teatru, ceea ce dezminţea
pretenţia lui de închinător al lui Dumnezeu. Agripa este descris drept un om
„risipitor, superficial şi perfid“.
„Plini de bucurie şi de Duh Sfânt” - Reacţia lui Pavel în
faţa opoziţiei - Faptele 13:1-52:
Pentru
biserica din Antiohia este o zi
emoţionantă. Dintre toţi profeţii şi învăţătorii de aici, Duhul Sfânt i-a ales
pe Barnaba şi pe Saul să ducă vestea bună în teritorii
îndepărtate (Fap. 13:1, 2). Este adevărat,
şi înainte au fost trimişi ca misionari bărbaţi calificaţi, dar aceştia au mers
în regiuni în care creştinismul prinsese deja rădăcini (Fap. 8:14; 11:22). Acum însă
Barnaba şi Saul, care îl vor avea ca ajutor pe Ioan Marcu, sunt trimişi în
regiuni în care majoritatea oamenilor n-au auzit vestea bună.
Cu aproximativ 14 ani
în urmă, Iisus le-a spus continuatorilor săi: „Îmi veţi fi martori în
Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până în cea mai îndepărtată parte a
pământului“ (Fap. 1:8). Numirea lui Barnaba şi a lui Saul ca
misionari va contribui la împlinirea acestor cuvinte profetice ale lui Iisus!
„Puşi deoparte pentru lucrare”- (Faptele 13:1-12):
Astăzi, în era
automobilului şi a avionului, oamenii pot parcurge distanţe mari în numai o oră
sau două. Însă lucrurile nu stăteau la fel în secolul I. În vremea aceea,
oamenii mergeau de obicei pe jos, de cele mai multe ori pe drumuri accidentate.
O zi de drum, în care un călător parcurgea probabil doar 30 de kilometri,
era pur şi simplu extenuantă! Aşadar, deşi aşteptau
cu nerăbdare să-şi înceapă activitatea, Barnaba şi Saul erau conştienţi că
aceasta avea să pretindă din partea lor spirit de sacrificiu şi eforturi
considerabile (Mat. 16:24).
SUPLIMENTAR:
18.CĂLĂTORIILE
PE USCAT:
În Antichitate, călătoriile pe uscat
durau mai mult decât cele pe mare şi erau mai obositoare şi mai costisitoare.
Cu toate acestea, în multe locuri nu se putea ajunge decât pe jos. Într-o zi,
un călător putea parcurge pe jos aproximativ 30 km. El trebuia să înfrunte
ploaia, arşiţa sau frigul şi putea fi oricând atacat de tâlhari. Apostolul
Pavel spunea că s-a aflat „în călătorii deseori, în pericole din cauza
râurilor, în pericole din cauza tâlharilor“ (2 Cor. 11:26).
O vastă reţea de drumuri pavate se
întindea pe tot cuprinsul Imperiului Roman. De-a lungul drumurilor principale
erau amplasate din loc în loc hanuri, situate unul faţă de altul la distanţă de
o zi de mers pe jos. Între două hanuri, se găseau taverne, de unde călătorul
îşi putea procura lucrurile de strictă necesitate. Scriitorii din zilele acelea
descriu hanurile şi tavernele ca pe nişte locuri sordide, supraaglomerate,
pline de igrasie şi de purici. Aceste locuri erau totodată rău famate, fiind
frecventate de oameni de cea mai joasă speţă. Hangiii obişnuiau să-i jefuiască
pe călători, iar, pe lângă serviciile oferite, le puneau clienţilor la
dispoziţie şi prostituate. Fără îndoială, creştinii evitau pe cât posibil
aceste locuri. Însă, când călătoreau în zone în care nu aveau rude sau
prieteni, probabil că nu prea aveau de ales.
CONTINUARE:
Dar de ce Duhul
Sfânt i-a ales pe Barnaba şi pe Saul ca să fie puşi deoparte pentru
această lucrare? (Fap. 13:2). Biblia nu
menţionează motivul. Ştim însă că Duhul Sfânt a dirijat alegerea lor şi nu
există nicio dovadă că profeţii şi învăţătorii din Antiohia ar fi avut ceva de
obiectat. Ei n-au fost deloc invidioşi. Dimpotrivă, au susţinut din toată inima
numirea celor doi! Cât de bucuroşi trebuie să fi fost Barnaba şi Saul când
fraţii lor de credinţă „au postit şi s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei şi
i-au lăsat să plece“! (Fap. 13:3). Barnaba şi Saul au
pornit deci la drum şi au mers pe jos până la Seleucia, un port situat în apropiere de Antiohia. Acolo s-au
îmbarcat pe o corabie şi, după ce au parcurs aproximativ 200 de kilometri
pe mare, au ajuns pe insula Cipru. Fiind
originar din Cipru, Barnaba era, fără îndoială, nerăbdător să le împărtăşească
vestea bună celor din locurile sale natale. Când au ajuns la Salamina, un oraş situat pe coasta
estică a insulei, cei doi misionari n-au pierdut nicio clipă, ci
imediat „au început să vestească cuvântul lui Dumnezeu în sinagogile
iudeilor“ (Fap. 13:5). Apoi au
traversat insula, depunând probabil mărturie în oraşele mai mari prin care au
trecut. În funcţie de traseul ales, este posibil ca ei să fi mers pe jos circa
220 de kilometri!
SUPLIMENTAR:
19.
SINAGOGILE EVREILOR.
Termenul „sinagogă“, literalmente „strângere
laolaltă“, se referea la o adunare
sau o congregaţie a evreilor. Mai
târziu, el a căpătat sensul de loc sau de clădire unde se ţinea adunarea de
închinare. După cât se pare, sinagogile au fost instituite în timpul exilului
de 70 de ani al evreilor în Babilon
sau la scurt timp după aceea. Ele erau locuri de închinare şi de instruire,
unde se citea din Scripturi şi se dădeau îndemnuri spirituale. În secolul
I d.H., în fiecare oraş din Palestina exista câte o sinagogă. În oraşele
mai mari existau cel puţin două, iar în Ierusalim, mai multe.
După exilul babilonian, nu toţi evreii
s-au întors în Palestina. Mulţi au plecat din raţiuni comerciale în alte
ţinuturi. În secolul al V-lea î.H. existau deja comunităţi evreieşti
în toate cele 127 de provincii ale Imperiului Persan (Estera 1:1; 3:8). Cu timpul, s-au
format comunităţi evreieşti în oraşele din întregul bazin mediteranean.
Aceşti evrei răspândiţi în diferite regiuni au ajuns să fie cunoscuţi sub
numele de „diaspora“, sau „dispersia“. Şi ei au construit
sinagogi în locurile în care s-au stabilit.
În sinagogi, Legea era citită şi
explicată în fiecare sabat. Cititorul stătea pe un podium, iar locurile pentru
auditoriu erau amplasate în faţa, la dreapta şi la stânga lui. Orice bărbat
evreu credincios avea voie să citească, să predice şi să dea îndemnuri în
sinagogă.
CONTINUARE:
Ciprul din
secolul I era cufundat în închinarea falsă. De pildă, când au ajuns la Pafos, pe coasta vestică a insulei,
Barnaba şi Saul au întâlnit un „vrăjitor şi profet fals, un iudeu pe nume Bar-Iisus“. Acesta „era cu proconsulul Sergius Paulus, un om înțelept“. În
secolul I, mulţi romani cu o cultură vastă - chiar şi „un om înțelept“,
cum era Sergius Paulus - obişnuiau să consulte un vrăjitor sau un astrolog
când aveau de luat decizii importante. Sergius Paulus a arătat interes faţă de
mesajul despre Iisus şi „căuta stăruitor să audă cuvântul lui Dumnezeu“. Dar
lucrul acesta n-a fost deloc pe placul lui Bar-Iisus, căruia i se spunea şi Elima, adică „Vrăjitorul“ (Fap. 13:6-8).
Bar-Iisus era împotriva mesajului
despre Iisus Mântuitorul şi căuta „să-l abată pe proconsul de la credinţă“
pentru că numai aşa îşi putea păstra poziţia influentă de consilier al acestuia
(Fap. 13:8). Ce a făcut
atunci Saul? L-a lăsat el pe acest magician de curte să înăbuşe interesul
manifestat de Sergius Paulus? Iată ce spune relatarea: „Saul, numit şi Pavel,
s-a umplut de Duh Sfânt, l-a privit ţintă (pe Bar-Iisus) şi i-a zis: „Om plin
de tot felul de înşelătorii şi de tot felul de mârşăvii, fiu al Diavolului,
duşman a tot ce este drept, nu încetezi să suceşti căile drepte ale Domnului? Acum iată că mâna Domnului este
asupra ta şi vei fi orb, iar o vreme nu vei mai vedea lumina soarelui”. Şi îndată
au căzut peste el o ceaţă groasă şi întuneric, iar el umbla încoace şi-ncolo
căutând nişte oameni care să-l ducă de mână“. Ce efect a avut
acest miracol? „Proconsulul, când a văzut ce se întâmplase, a devenit
credincios, fiind uluit de învăţătura Domnului.“ (Fap. 13:9-12).
Un „cuvânt de încurajare” (Faptele 13:13-43):
Aceşti misionari
au părăsit apoi Pafosul şi au pornit cu corabia spre Perga, situată pe coasta Asiei Mici, la aproximativ 250 de
kilometri distanţă. Cu această ocazie se poate observa o schimbare. În Faptele 13:13, grupul este
descris prin cuvintele: „Pavel şi cei ce erau cu el“, fapt ce sugerează că acum
Pavel coordona activitatea grupului. Însă nimic nu lasă să se înţeleagă că
Barnaba ar fi devenit invidios pe Pavel. Dimpotrivă, cei doi au continuat să
colaboreze pentru înfăptuirea voinţei lui Dumnezeu. Pavel şi Barnaba sunt
un excelent exemplu pentru cei ce se află astăzi în fruntea Bisericii. Între
creştini nu trebuie să existe concurenţă din dorinţa de a obţine o anumită
poziţie în Biserică. Ei trebuie să țină seama de următoarele cuvinte ale lui Iisus:
„Toţi sunteţi fraţi“ şi „Cine se înalţă va fi umilit şi cine se umileşte va fi
înălţat“ (Mat. 23:8, 12).
Când au ajuns la
Perga, Ioan Marcu i-a părăsit pe Pavel şi pe Barnaba, din motive pe care Biblia
nu le specifică, şi s-a întors la Ierusalim. Cei doi şi-au continuat călătoria,
mergând de la Perga la Antiohia din Pisidia, un oraş din provincia Galatia. Acest drum nu a fost deloc
uşor, întrucât Antiohia din Pisidia era situată la o altitudine de
aproximativ 1 100 de metri faţă de nivelul mării. Potecile de munte erau
greu de străbătut şi, în plus, erau periculoase din cauza tâlharilor ce
bântuiau zona. Iar, ca şi cum acestea n-ar fi fost de ajuns, se pare că Pavel a
avut şi probleme de sănătate în această etapă a călătoriei.
În Antiohia din
Pisidia, Pavel şi Barnaba au intrat în sinagogă în ziua de sabat. Iată ce spune
relatarea în continuare: „După citirea publică a Legii şi a Profeţilor,mai
marii sinagogii au trimis să li se spună: „Bărbaţilor, fraţilor, dacă aveţi
vreun cuvânt de încurajare pentru popor, spuneţi-l!”” (Fap. 13:15). Atunci Pavel
s-a ridicat şi a luat cuvântul. El a început astfel: „Bărbaţi
israeliţi şi voi ceilalţi care vă temeţi de Dumnezeu“ (Fap. 13:16). Auditoriul lui Pavel era format din evrei
şi din prozeliţi. Cum a reuşit Pavel să stârnească interesul ascultătorilor
săi, care nu recunoşteau rolul lui Iisus în scopul lui Dumnezeu? Mai
întâi, el a prezentat pe scurt istoria poporului evreu. El a arătat că Domnul „a
înălţat poporul în timpul când au locuit ca străini în ţara Egiptului“ şi că,
după eliberarea lor, Dumnezeu „a suportat purtarea lor în pustiu“ 40 de
ani. El le-a amintit cum au luat israeliţii în stăpânire Ţara Promisă şi cum
„le-a împărţit (Domnul) ţara prin tragere la sorţi“ (Fap. 13:17–19). Unii consideră că Pavel a făcut referire
la anumite pasaje biblice care tocmai fuseseră citite cu voce tare în cadrul
programului de sabat. Dacă într-adevăr aşa au stat lucrurile, acesta este încă
un exemplu care arată că Pavel a ştiut să devină „orice pentru oameni de orice
fel“ (1 Cor. 9:22). În continuare,
Pavel a arătat că linia regilor israeliţi a condus la „un salvator, … Iisus“,
al cărui precursor a fost Ioan Botezătorul. Apoi s-a referit la moartea şi
învierea lui Iisus (Fap. 13:20-37). „Să ştiţi
deci“, a spus Pavel, „că prin Acesta vă este vestită iertarea păcatelor şi că
oricine crede este declarat nevinovat prin El“. După aceea, apostolul a dat
următorul avertisment: „Aveţi grijă deci să nu vină peste voi ce se spune în
Profeţi: „Priviţi, dispreţuitorilor, şi miraţi-vă! Pieriţi, pentru că fac o
lucrare în zilele voastre, o lucrare pe care n-o veţi crede nicidecum, nici
chiar dacă v-ar vorbi cineva despre ea în amănunţime!”“. Reacţia ascultătorilor
la discursul lui Pavel a fost uimitoare. „Oamenii l-au rugat mult să le
vorbească despre lucrurile acestea şi în sabatul următor.“ În plus, când
întrunirea de la sinagogă s-a încheiat, „mulţi dintre iudeii şi prozeliţii care
se închinau lui Dumnezeu i-au urmat pe Pavel şi pe Barnaba“ (Fap. 13:38–43).
„Ne întoarcem spre neamuri” (Faptele 13:44-52):
În sabatul
următor, „aproape tot oraşul“ s-a adunat să-l asculte pe Pavel. Lucrul acesta
n-a fost pe placul unor evrei, care „au început să contrazică cu blasfemii cele
spuse de Pavel“. Atunci Pavel şi Barnaba li s-au adresat plini de curaj: „Vouă
trebuia să vi se spună mai întâi cuvântul lui Dumnezeu. Dar, pentru că voi îl
respingeţi şi nu vă consideraţi demni de viaţa veşnică, iată că ne întoarcem
spre neamuri. De fapt, Domnul ne-a dat poruncă prin aceste cuvinte: „Te-am
pus ca lumină a popoarelor, ca să fii o salvare până la marginile pământului”“
(Fap. 13:44–47; Is. 49:6). Când au auzit aceste
cuvinte, oamenii dintre neamuri s-au bucurat şi „toţi cei rânduiți pentru viaţa
veşnică au devenit credincioşi“ (Fap. 13:48). În scurt timp, cuvântul Domnului s-a
răspândit în toată regiunea. Însă reacţia evreilor a fost total diferită.
Misionarii le spuseseră că, deşi cuvântul lui Dumnezeu le fusese anunţat mai
întâi lor, ei aleseseră să-l respingă pe Mesia şi, de aceea, îi aştepta
judecata lui Dumnezeu. Atunci evreii le-au aţâţat pe femeile de vază şi pe
bărbaţii de seamă din oraş, iar aceştia „au stârnit o persecuţie împotriva lui
Pavel şi a lui Barnaba şi i-au scos afară din ţinutul lor“. Ce au făcut atunci
cei doi? „Şi-au scuturat praful de pe picioare împotriva lor şi s-au dus la Iconium.“ A însemnat oare acest
incident sfârşitul creştinismului în Antiohia din Pisidia? Nicidecum!
Discipolii de acolo „erau plini de bucurie şi de Duh Sfânt“ (Fap. 13:50-52). După acest episod, Saul nu mai este
menţionat cu numele său evreiesc, ci cu numele roman Pavel (Paulus). Unii sunt de părere că el a adoptat acest nume în
semn de preţuire pentru Sergius Paulus. Însă apostolul şi-a folosit numele
Pavel şi după ce a părăsit Ciprul, ceea ce conduce spre o altă concluzie:
Pavel, fiind „apostol al neamurilor “, a ales ca de atunci încolo să-şi
folosească numele roman, pe care se pare că-l avea din copilărie. De asemenea,
s-ar putea ca el să-şi fi folosit acest nume pentru că pronunţia în greacă a
numelui său evreiesc, Saul, este foarte asemănătoare cu cea a unui cuvânt
grecesc care are o conotaţie negativă (Rom. 11:13).
Câţiva
ani mai târziu, când le-a scris creştinilor din Galatia, Pavel le-a spus
printre altele: „Datorită unei boli a trupului meu v-am anunţat vestea bună
prima dată“ (Gal. 4:13).
SUPLIMENTAR:
20.
BARNABA, „FIUL MÂNGÂIERII“:
În
Biserica din Ierusalim era un frate cu răspundere pe nume Iosif, un levit originar din Cipru. Apostolii i-au dat un nume ce-l
caracteriza foarte bine: Barnaba,
care înseamnă „Fiul Mângâierii“ (Fap. 4:36). Într-adevăr, când sesiza o necesitate, el sărea
imediat în ajutorul fraţilor săi de credinţă.
O
astfel de situaţie a fost la Penticosta din 33 d.H., când s-au botezat
3 000 de discipoli. Se pare că mulţi dintre aceştia nu erau din Ierusalim,
ci veniseră acolo doar pentru sărbătoare şi nu se gândiseră că aveau să stea
mai mult. Prin urmare, biserica avea nevoie de fonduri pentru a se îngriji de
necesităţile acestei mulţimi. Atunci Barnaba, dovedind multă generozitate, a
vândut un teren şi a dus banii la apostoli ca donaţie (Fap. 4:32-37). În fapt, tot
timpul Barnaba a fost gata să-i ajute pe alţii. De pildă, l-a ajutat pe Saul
din Tars după convertirea acestuia, când toţi ceilalţi discipoli se temeau de
el ştiindu-l un persecutor înverşunat al creştinilor (Fap. 9:26, 27). De asemenea,
când Pavel i-a sfătuit energic pe el şi pe Petru cu privire la relaţiile
frăţeşti care trebuiau să existe între creştinii evrei şi cei neevrei, Barnaba
a dovedit umilinţă (Gal. 2:9, 11-14). Din aceste
exemple înţelegem că Barnaba a fost cu adevărat „Fiul Mângâierii“.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu