CARTEA BIBLICĂ „FAPTELE APOSTOLILOR” - COMENTARIU. PARTEA A CINCEA.

CARTEA BIBLICĂ „FAPTELE APOSTOLILOR” - COMENTARIU. PARTEA A CINCEA.

„Cuvântul Domnului creştea” -  Petru este eliberat; persecuţia nu poate împiedica răspândirea veştii bune; Faptele 12:1-25;

        Cu un zgomot puternic, poarta masivă de fier se închide în urma lui Petru. Încătuşat şi escortat de doi soldaţi romani, Petru este dus în celulă. Încep ore lungi de aşteptare, poate chiar zile, fără ca apostolul să ştie ce se va întâmpla cu el. Înaintea ochilor nu are decât zidurile reci şi gratiile celulei, lanţurile care îl strâng şi gardienii care îl păzesc.

                În cele din urmă îşi află sentinţa. Veştile sunt sumbre: regele Irod Agripa I vrea cu orice preţ să-l vadă mort. Petru va fi dus înaintea poporului după Paşti, iar moartea lui va fi un fel de dar oferit mulţimii. Această perspectivă este mai mult ca sigură. Nu cu mult timp în urmă, acelaşi rege l-a omorât pe apostolul Iacov, un colaborator al lui Petru.

               Acum, în noaptea dinaintea execuţiei sale, ce gânduri îi trec prin minte lui Petru în întunericul celulei? Îşi aminteşte el oare de ceea ce i-a spus Iisus cu câţiva ani în urmă, că va veni o zi când va fi legat şi dus unde nu va vrea, adică la moarte? (Ioan 21:18, 19) Sosise oare acea clipă?

„Biserica se ruga stăruitor” (Faptele 12:1-5):

                 Aşa cum am văzut, convertirea lui Corneliu şi a familiei sale, care erau dintre neamuri, a fost un eveniment ce a entuziasmat întreaga biserică creştină. Însă evreii care nu credeau în Hristos trebuie să fi fost de-a dreptul şocaţi să afle că mulţi evrei deveniţi creştini îi aduceau închinare lui Dumnezeu împreună cu neevrei.  Irod, un politician abil, a văzut în aceasta o bună ocazie de a câştiga favoarea evreilor şi a început să-i persecute pe creştini. Fără îndoială, el ştia că apostolul Iacov fusese un apropiat al lui Iisus Hristos şi de aceea „l-a ucis cu sabia“ (Fap. 12:2). Ce pierdere pentru biserica creştină! Iacov fusese unul dintre cei trei apostoli care asistaseră la transfigurarea (schimbarea la față) lui Iisus şi la alte miracole la care ceilalţi apostoli nu fuseseră de faţă (Mat. 17:1, 2; Mar. 5:37-42). Iisus îi numise pe Iacov şi pe fratele lui, Ioan, „Fiii Tunetului“ datorită zelului lor înflăcărat (Mar. 3:17). Când Iacov a fost ucis, biserica a pierdut un martor fidel şi curajos şi un apostol iubit.

                  Aşa cum sperase Agripa, uciderea lui Iacov a fost pe placul evreilor. Încurajat de această reacţie, el şi-a îndreptat atenţia spre Petru şi, după cum am văzut la începutul acestei părții, Petru a fost arestat. Însă Agripa şi-a amintit probabil că închisorile n-au fost întotdeauna cel mai sigur loc pentru a-i ţine închişi pe apostoli. Pentru a se asigura că Petru nu va scăpa, Irod a poruncit să fie legat cu lanţuri şi ţinut între doi soldaţi. Patru gărzi a câte patru soldaţi trebuiau să-l păzească cu rândul zi şi noapte. Dacă Petru scăpa, gardienii primeau pedeapsa lui. În această situaţie critică, ce puteau face ceilalți creştini?  Membrii Bisericii ştiau bine ce trebuiau să facă. În Faptele 12:5 se spune: „Petru era ţinut în închisoare, dar Biserica se ruga stăruitor lui Dumnezeu pentru el“. Da, ei făceau implorări fierbinţi pentru fratele lor iubit. Moartea lui Iacov nu-i descurajase şi nici nu-i făcuse să considere că rugăciunile sunt inutile. 

„Urmează-mă!“ (Faptele 12:6-11):

         A fost îngrijorat Petru fiindcă viaţa îi era în pericol? Nu ştim. Ceea ce ştim însă este că, în ultima noapte în închisoare, Petru dormea profund între cei doi soldaţi, care nu-l scăpau din ochi. Acest om plin de credinţă avea convingerea că, indiferent ce urma să se întâmple a doua zi, era în siguranţă în mâinile Domnului (Rom. 14:7, 8). Lucrurile uluitoare care s-au petrecut apoi au depăşit tot ce şi-ar fi putut el imagina. Deodată, o lumină strălucitoare a inundat celula. Un înger, pe care gărzile nu-l puteau vedea, l-a trezit în grabă, iar lanţurile grele de la mâini pur şi simplu i s-au desfăcut!  Îngerul i-a dat lui Petru câteva instrucţiuni scurte: „Ridică-te repede! … Încinge-te şi leagă-ţi sandalele! .. Ia-ţi mantia pe tine şi urmează-mă!“. Petru a făcut imediat ce i s-a poruncit. Au ieşit din celulă şi, în linişte, trecând chiar pe lângă soldaţii ce stăteau de pază afară, au mers până la uriaşa poartă de fier. Dar cum aveau să treacă de ea? Dacă Petru şi-a pus vreo clipă această întrebare, răspunsul nu s-a lăsat aşteptat. Imediat ce s-au apropiat de poartă, „s-a deschis singură“. Până să-şi dea seama Petru ce i se întâmpla, au şi ieşit în stradă, iar îngerul a dispărut. Rămas singur, Petru a înţeles în sfârşit că totul era aievea, că nu avea o viziune. Era cu adevărat liber! (Fap. 12:7-11).

„L-au văzut şi au rămas uluiţi“ (Faptele 12:12-17):

                  Petru stătea în strada întunecată, gândindu-se încotro s-o apuce. Apoi s-a hotărât. În apropiere locuia o creştină pe nume Maria. Se pare că era o văduvă cu o situaţie materială bună, întrucât avea o casă suficient de mare pentru a fi folosită la închinarea bisericii. Ea era mama lui Ioan Marcu - menţionat aici pentru prima dată în cartea Faptele -, care a devenit în cele din urmă ca un fiu pentru Petru (1 Pet. 5:13). În acea noapte, în pofida orei înaintate, mulţi membri ai Bisericii se aflau în casa Mariei şi se rugau cu stăruinţă. Fără îndoială, ei se rugau pentru eliberarea lui Petru, însă nu se aşteptau ca Domnul să le răspundă chiar atunci.  Petru a bătut la poarta care dădea în curtea din faţa casei. A venit să-i deschidă o servitoare pe nume Roda. (Roda era un nume grecesc obişnuit, care însemna „Trandafir“.) Fetei nu-i venea să creadă: era chiar vocea lui Petru! De emoţie, în loc să-i deschidă poarta, Roda l-a lăsat în stradă şi a fugit în casă pentru a le spune celor adunaţi acolo de venirea lui. Aceştia i-au zis că şi-a pierdut minţile şi nu-i dădeau crezare. Însă Roda n-a renunţat, ci a continuat să susţină că spune adevărul. Atunci unii, gândindu-se că fata auzise totuşi ceva, au spus că probabil era un înger care îl reprezenta pe Petru (Fap. 12:12-15). În tot acest timp, Petru bătea la poartă. În cele din urmă, s-au dus şi i-au deschis.  Când l-au văzut la poartă, „au rămas uluiţi“ (Fap. 12:16). Erau atât de fericiţi şi de entuziasmaţi, încât Petru a trebuit să le facă semn să tacă pentru a le putea spune ce i se întâmplase. El le-a cerut să le povestească totul discipolului Iacov şi fraţilor, iar apoi a plecat înainte ca soldaţii lui Irod să-l găsească. Petru a mers într-un loc mai sigur ca să-şi poată continua serviciul creştin. După acest episod, apostolul Petru nu mai este menţionat în cartea Faptele decât în capitolul 15, în care se vorbeşte despre soluţionarea problemei circumciziei. De aici, teologii romano-catolici, dar și o parte a Părinților Bisericii din generația apostolică, au tras concluzia că Petru a plecat la Roma. În continuare, cartea Faptele se concentrează asupra lucrării şi călătoriilor apostolului Pavel. Însă putem fi siguri că Petru a întărit credinţa fraţilor şi surorilor oriunde a mers. Şi în acea noapte, chiar dacă a trebuit să plece, Petru i-a încurajat pe creştinii aflaţi în casa Mariei şi le-a umplut inima de bucurie.

„Îngerul Domnului l-a lovit” (Faptele 12:18-25):

           Şi pentru Irod eliberarea lui Petru a fost o surpriză, dar, desigur, nu una plăcută. El a poruncit imediat ca Petru să fie căutat peste tot, i-a interogat pe gardieni şi a ordonat „să fie duşi la pedeapsă“, probabil să fie executaţi (Fap. 12:19). Irod Agripa n-a fost nici pe departe un rege îndurător. Dar şi-a primit oare acest om plin de cruzime pedeapsa?

                   Agripa s-a simţit poate rănit în amorul propriu pentru că n-a reuşit să-l omoare pe Petru, însă şi-a găsit repede consolarea când unii dintre duşmanii lui au venit să-i ceară pace. Cu ocazia acelei întâlniri diplomatice, el era fără îndoială nerăbdător să ţină un discurs în faţa unei mari mulţimi. Luca relatează că, pentru acel eveniment, „Irod s-a îmbrăcat cu veşmintele regale“. Potrivit istoricului evreu Josephus Flavius, veşmintele lui erau de argint, astfel că, în lumina razelor soarelui, Irod părea că străluceşte de glorie. Arogantul politician şi-a ţinut apoi discursul, iar mulţimea linguşitoare a strigat: „Glas de dumnezeu, nu de om!“ (Fap. 12:20-22).  O asemenea glorie îi aparţine însă lui Dumnezeu, iar Dumnezeu vedea toate acestea. Irod ar fi putut evita dezastrul: ar fi putut mustra mulţimea sau cel puţin i-ar fi putut respinge linguşirea. Însă reacţia lui n-a făcut decât să confirme adevărul proverbului: „Mândria merge înaintea căderii“ (Prov. 16:18). „Îngerul Domnului l-a lovit imediat“, astfel că acest om plin de sine a avut parte de o moarte oribilă. Irod „a fost mâncat de viermi şi şi-a dat ultima suflare“ (Fap. 12:23). Şi Josephus Flavius menţionează că Agripa a suferit o lovitură neaşteptată, adăugând că regele şi-a dat seama că urma să moară fiindcă acceptase linguşelile mulţimii. Josephus a scris că Agripa a zăcut cinci zile până când şi-a dat ultima suflare.  Relatarea se încheie cu o idée foarte  încurajatoare. Luca spune: „Cuvântul Domnului creştea şi se răspândea“ (Fap. 12:24).

SUPLIMENTAR:

17: REGELE IROD AGRIPA I: 

           Irod Agripa I, care l-a omorât pe Iacov şi l-a întemniţat pe Petru, era nepotul lui Irod cel Mare. Irozii au fost o dinastie de conducători politici care au domnit asupra evreilor. Această familie provenea din Idumeea, sau Edom. Locuitorii Idumeii erau consideraţi evrei întrucât în aproximativ 125 î.H. li se impusese circumcizia.

           Irod Agripa I s-a născut în anul 10 î.H. şi a fost instruit la Roma. El a legat prietenii cu mulţi membri ai familiei imperiale. Unul dintre aceştia a fost Gaius, cunoscut şi sub numele de Caligula, care a devenit împărat în 37 d.H.. La scurtă vreme după ce a preluat puterea, Caligula l-a proclamat pe Agripa rege peste Ituria, Trahonita şi Abilene, iar mai târziu şi peste Galileea şi Pereea.

           Agripa se afla la Roma când Caligula a fost asasinat, în 41 d.H.. Se spune că el a jucat un rol important în soluţionarea crizei ce a urmat. El a luat parte la negocierile tensionate dintre un alt prieten al său influent, Claudiu, şi Senatul roman. În urma negocierilor, Claudiu a fost proclamat împărat, evitându-se astfel un război civil. Ca răsplată pentru rolul său de mediator, Claudiu i-a dat în stăpânire Iudeea şi Samaria, regiuni aflate din anul 6 d.H. sub administraţia procuratorilor romani. Astfel, Irod Agripa a ajuns să guverneze aproape asupra aceloraşi teritorii ca Irod cel Mare.

          Capitala domeniului guvernat de Agripa era la Ierusalim, unde acesta reuşise să câştige favoarea conducătorilor religioşi. Se spune că Agripa respecta cu scrupulozitate legea şi obiceiurile evreieşti, aducând zilnic jertfe la templu, citind în public Legea şi erijându-se în „apărător înflăcărat al credinţei iudaice“ („The Interpretation of the Acts of the Apostles”, de R. Lenski). Cu toate acestea, organiza lupte de gladiatori şi spectacole păgâne în teatru, ceea ce dezminţea pretenţia lui de închinător al lui Dumnezeu. Agripa este descris drept un om „risipitor, superficial şi perfid“.

„Plini de bucurie şi de Duh Sfânt” - Reacţia lui Pavel în faţa opoziţiei - Faptele 13:1-52:

          Pentru biserica din Antiohia este o zi emoţionantă. Dintre toţi profeţii şi învăţătorii de aici, Duhul Sfânt i-a ales pe Barnaba şi pe Saul să ducă vestea bună în teritorii îndepărtate (Fap. 13:1, 2). Este adevărat, şi înainte au fost trimişi ca misionari bărbaţi calificaţi, dar aceştia au mers în regiuni în care creştinismul prinsese deja rădăcini (Fap. 8:14; 11:22). Acum însă Barnaba şi Saul, care îl vor avea ca ajutor pe Ioan Marcu, sunt trimişi în regiuni în care majoritatea oamenilor n-au auzit vestea bună.

                  Cu aproximativ 14 ani în urmă, Iisus le-a spus continuatorilor săi: „Îmi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până în cea mai îndepărtată parte a pământului“ (Fap. 1:8). Numirea lui Barnaba şi a lui Saul ca misionari va contribui la împlinirea acestor cuvinte profetice ale lui Iisus!

„Puşi deoparte pentru lucrare”- (Faptele 13:1-12):

 

                  Astăzi, în era automobilului şi a avionului, oamenii pot parcurge distanţe mari în numai o oră sau două. Însă lucrurile nu stăteau la fel în secolul I. În vremea aceea, oamenii mergeau de obicei pe jos, de cele mai multe ori pe drumuri accidentate. O zi de drum, în care un călător parcurgea probabil doar 30 de kilometri, era pur şi simplu extenuantă! Aşadar, deşi aşteptau cu nerăbdare să-şi înceapă activitatea, Barnaba şi Saul erau conştienţi că aceasta avea să pretindă din partea lor spirit de sacrificiu şi eforturi considerabile (Mat. 16:24).

SUPLIMENTAR:

18.CĂLĂTORIILE PE USCAT:

           În Antichitate, călătoriile pe uscat durau mai mult decât cele pe mare şi erau mai obositoare şi mai costisitoare. Cu toate acestea, în multe locuri nu se putea ajunge decât pe jos. Într-o zi, un călător putea parcurge pe jos aproximativ 30 km. El trebuia să înfrunte ploaia, arşiţa sau frigul şi putea fi oricând atacat de tâlhari. Apostolul Pavel spunea că s-a aflat „în călătorii deseori, în pericole din cauza râurilor, în pericole din cauza tâlharilor“ (2 Cor. 11:26).

          O vastă reţea de drumuri pavate se întindea pe tot cuprinsul Imperiului Roman. De-a lungul drumurilor principale erau amplasate din loc în loc hanuri, situate unul faţă de altul la distanţă de o zi de mers pe jos. Între două hanuri, se găseau taverne, de unde călătorul îşi putea procura lucrurile de strictă necesitate. Scriitorii din zilele acelea descriu hanurile şi tavernele ca pe nişte locuri sordide, supraaglomerate, pline de igrasie şi de purici. Aceste locuri erau totodată rău famate, fiind frecventate de oameni de cea mai joasă speţă. Hangiii obişnuiau să-i jefuiască pe călători, iar, pe lângă serviciile oferite, le puneau clienţilor la dispoziţie şi prostituate. Fără îndoială, creştinii evitau pe cât posibil aceste locuri. Însă, când călătoreau în zone în care nu aveau rude sau prieteni, probabil că nu prea aveau de ales.

CONTINUARE:

                    Dar de ce Duhul Sfânt i-a ales pe Barnaba şi pe Saul ca să fie puşi deoparte pentru această lucrare? (Fap. 13:2). Biblia nu menţionează motivul. Ştim însă că Duhul Sfânt a dirijat alegerea lor şi nu există nicio dovadă că profeţii şi învăţătorii din Antiohia ar fi avut ceva de obiectat. Ei n-au fost deloc invidioşi. Dimpotrivă, au susţinut din toată inima numirea celor doi! Cât de bucuroşi trebuie să fi fost Barnaba şi Saul când fraţii lor de credinţă „au postit şi s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei şi i-au lăsat să plece“! (Fap. 13:3).  Barnaba şi Saul au pornit deci la drum şi au mers pe jos până la Seleucia, un port situat în apropiere de Antiohia. Acolo s-au îmbarcat pe o corabie şi, după ce au parcurs aproximativ 200 de kilometri pe mare, au ajuns pe insula Cipru. Fiind originar din Cipru, Barnaba era, fără îndoială, nerăbdător să le împărtăşească vestea bună celor din locurile sale natale. Când au ajuns la Salamina, un oraş situat pe coasta estică a insulei, cei doi misionari n-au pierdut nicio clipă, ci imediat „au început să vestească cuvântul lui Dumnezeu în sinagogile iudeilor“ (Fap. 13:5). Apoi au traversat insula, depunând probabil mărturie în oraşele mai mari prin care au trecut. În funcţie de traseul ales, este posibil ca ei să fi mers pe jos circa 220 de kilometri!

SUPLIMENTAR:

19. SINAGOGILE EVREILOR.

            Termenul „sinagogă“, literalmente „strângere laolaltă“, se referea la o adunare sau o congregaţie a evreilor. Mai târziu, el a căpătat sensul de loc sau de clădire unde se ţinea adunarea de închinare. După cât se pare, sinagogile au fost instituite în timpul exilului de 70 de ani al evreilor în Babilon sau la scurt timp după aceea. Ele erau locuri de închinare şi de instruire, unde se citea din Scripturi şi se dădeau îndemnuri spirituale. În secolul I d.H., în fiecare oraş din Palestina exista câte o sinagogă. În oraşele mai mari existau cel puţin două, iar în Ierusalim, mai multe.

           După exilul babilonian, nu toţi evreii s-au întors în Palestina. Mulţi au plecat din raţiuni comerciale în alte ţinuturi. În secolul al V-lea î.H. existau deja comunităţi evreieşti în toate cele 127 de provincii ale Imperiului Persan (Estera 1:1; 3:8). Cu timpul, s-au format comunităţi evreieşti în oraşele din întregul bazin mediteranean. Aceşti evrei răspândiţi în diferite regiuni au ajuns să fie cunoscuţi sub numele de „diaspora“, sau „dispersia“. Şi ei au construit sinagogi în locurile în care s-au stabilit.

           În sinagogi, Legea era citită şi explicată în fiecare sabat. Cititorul stătea pe un podium, iar locurile pentru auditoriu erau amplasate în faţa, la dreapta şi la stânga lui. Orice bărbat evreu credincios avea voie să citească, să predice şi să dea îndemnuri în sinagogă.

CONTINUARE:

                    Ciprul din secolul I era cufundat în închinarea falsă. De pildă, când au ajuns la Pafos, pe coasta vestică a insulei, Barnaba şi Saul au întâlnit un „vrăjitor şi profet fals, un iudeu pe nume Bar-Iisus“. Acesta „era cu proconsulul Sergius Paulus, un om înțelept“. În secolul I, mulţi romani cu o cultură vastă - chiar şi „un om înțelept“, cum era Sergius Paulus - obişnuiau să consulte un vrăjitor sau un astrolog când aveau de luat decizii importante. Sergius Paulus a arătat interes faţă de mesajul despre Iisus şi „căuta stăruitor să audă cuvântul lui Dumnezeu“. Dar lucrul acesta n-a fost deloc pe placul lui Bar-Iisus, căruia i se spunea şi Elima, adică „Vrăjitorul“ (Fap. 13:6-8).

 Bar-Iisus era împotriva mesajului despre Iisus Mântuitorul şi căuta „să-l abată pe proconsul de la credinţă“ pentru că numai aşa îşi putea păstra poziţia influentă de consilier al acestuia (Fap. 13:8). Ce a făcut atunci Saul? L-a lăsat el pe acest magician de curte să înăbuşe interesul manifestat de Sergius Paulus? Iată ce spune relatarea: „Saul, numit şi Pavel, s-a umplut de Duh Sfânt, l-a privit ţintă (pe Bar-Iisus) şi i-a zis: „Om plin de tot felul de înşelătorii şi de tot felul de mârşăvii, fiu al Diavolului, duşman a tot ce este drept, nu încetezi să suceşti căile drepte ale  Domnului? Acum iată că mâna Domnului este asupra ta şi vei fi orb, iar o vreme nu vei mai vedea lumina soarelui”. Şi îndată au căzut peste el o ceaţă groasă şi întuneric, iar el umbla încoace şi-ncolo căutând nişte oameni care să-l ducă de mână“.  Ce efect a avut acest miracol? „Proconsulul, când a văzut ce se întâmplase, a devenit credincios, fiind uluit de învăţătura Domnului.“ (Fap. 13:9-12).

Un „cuvânt de încurajare” (Faptele 13:13-43):

                     Aceşti misionari au părăsit apoi Pafosul şi au pornit cu corabia spre Perga, situată pe coasta Asiei Mici, la aproximativ 250 de kilometri distanţă. Cu această ocazie se poate observa o schimbare. În Faptele 13:13, grupul este descris prin cuvintele: „Pavel şi cei ce erau cu el“, fapt ce sugerează că acum Pavel coordona activitatea grupului. Însă nimic nu lasă să se înţeleagă că Barnaba ar fi devenit invidios pe Pavel. Dimpotrivă, cei doi au continuat să colaboreze pentru înfăptuirea voinţei lui Dumnezeu. Pavel şi Barnaba sunt un excelent exemplu pentru cei ce se află astăzi în fruntea Bisericii. Între creştini nu trebuie să existe concurenţă din dorinţa de a obţine o anumită poziţie în Biserică. Ei trebuie să țină seama de următoarele cuvinte ale lui Iisus: „Toţi sunteţi fraţi“ şi „Cine se înalţă va fi umilit şi cine se umileşte va fi înălţat“ (Mat. 23:8, 12).

                   Când au ajuns la Perga, Ioan Marcu i-a părăsit pe Pavel şi pe Barnaba, din motive pe care Biblia nu le specifică, şi s-a întors la Ierusalim. Cei doi şi-au continuat călătoria, mergând de la Perga la Antiohia din Pisidia, un oraş din provincia Galatia. Acest drum nu a fost deloc uşor, întrucât Antiohia din Pisidia era situată la o altitudine de aproximativ 1 100 de metri faţă de nivelul mării. Potecile de munte erau greu de străbătut şi, în plus, erau periculoase din cauza tâlharilor ce bântuiau zona. Iar, ca şi cum acestea n-ar fi fost de ajuns, se pare că Pavel a avut şi probleme de sănătate în această etapă a călătoriei.

                     În Antiohia din Pisidia, Pavel şi Barnaba au intrat în sinagogă în ziua de sabat. Iată ce spune relatarea în continuare: „După citirea publică a Legii şi a Profeţilor,mai marii sinagogii au trimis să li se spună: „Bărbaţilor, fraţilor, dacă aveţi vreun cuvânt de încurajare pentru popor, spuneţi-l!”” (Fap. 13:15). Atunci Pavel s-a ridicat şi a luat cuvântul.  El a început astfel: „Bărbaţi israeliţi şi voi ceilalţi care vă temeţi de Dumnezeu“ (Fap. 13:16). Auditoriul lui Pavel era format din evrei şi din prozeliţi. Cum a reuşit Pavel să stârnească interesul ascultătorilor săi, care nu recunoşteau rolul lui Iisus în scopul lui Dumnezeu? Mai întâi, el a prezentat pe scurt istoria poporului evreu. El a arătat că Domnul „a înălţat poporul în timpul când au locuit ca străini în ţara Egiptului“ şi că, după eliberarea lor, Dumnezeu „a suportat purtarea lor în pustiu“ 40 de ani. El le-a amintit cum au luat israeliţii în stăpânire Ţara Promisă şi cum „le-a împărţit (Domnul) ţara prin tragere la sorţi“ (Fap. 13:17–19). Unii consideră că Pavel a făcut referire la anumite pasaje biblice care tocmai fuseseră citite cu voce tare în cadrul programului de sabat. Dacă într-adevăr aşa au stat lucrurile, acesta este încă un exemplu care arată că Pavel a ştiut să devină „orice pentru oameni de orice fel“ (1 Cor. 9:22).  În continuare, Pavel a arătat că linia regilor israeliţi a condus la „un salvator, … Iisus“, al cărui precursor a fost Ioan Botezătorul. Apoi s-a referit la moartea şi învierea lui Iisus (Fap. 13:20-37). „Să ştiţi deci“, a spus Pavel, „că prin Acesta vă este vestită iertarea păcatelor şi că oricine crede este declarat nevinovat prin El“. După aceea, apostolul a dat următorul avertisment: „Aveţi grijă deci să nu vină peste voi ce se spune în Profeţi: „Priviţi, dispreţuitorilor, şi miraţi-vă! Pieriţi, pentru că fac o lucrare în zilele voastre, o lucrare pe care n-o veţi crede nicidecum, nici chiar dacă v-ar vorbi cineva despre ea în amănunţime!”“. Reacţia ascultătorilor la discursul lui Pavel a fost uimitoare. „Oamenii l-au rugat mult să le vorbească despre lucrurile acestea şi în sabatul următor.“ În plus, când întrunirea de la sinagogă s-a încheiat, „mulţi dintre iudeii şi prozeliţii care se închinau lui Dumnezeu i-au urmat pe Pavel şi pe Barnaba“ (Fap. 13:38–43).

„Ne întoarcem spre neamuri” (Faptele 13:44-52):

                   În sabatul următor, „aproape tot oraşul“ s-a adunat să-l asculte pe Pavel. Lucrul acesta n-a fost pe placul unor evrei, care „au început să contrazică cu blasfemii cele spuse de Pavel“. Atunci Pavel şi Barnaba li s-au adresat plini de curaj: „Vouă trebuia să vi se spună mai întâi cuvântul lui Dumnezeu. Dar, pentru că voi îl respingeţi şi nu vă consideraţi demni de viaţa veşnică, iată că ne întoarcem spre neamuri. De fapt, Domnul ne-a dat poruncă prin aceste cuvinte: „Te-am pus ca lumină a popoarelor, ca să fii o salvare până la marginile pământului”“ (Fap. 13:44–47; Is. 49:6).  Când au auzit aceste cuvinte, oamenii dintre neamuri s-au bucurat şi „toţi cei rânduiți pentru viaţa veşnică au devenit credincioşi“ (Fap. 13:48). În scurt timp, cuvântul Domnului s-a răspândit în toată regiunea. Însă reacţia evreilor a fost total diferită. Misionarii le spuseseră că, deşi cuvântul lui Dumnezeu le fusese anunţat mai întâi lor, ei aleseseră să-l respingă pe Mesia şi, de aceea, îi aştepta judecata lui Dumnezeu. Atunci evreii le-au aţâţat pe femeile de vază şi pe bărbaţii de seamă din oraş, iar aceştia „au stârnit o persecuţie împotriva lui Pavel şi a lui Barnaba şi i-au scos afară din ţinutul lor“. Ce au făcut atunci cei doi? „Şi-au scuturat praful de pe picioare împotriva lor şi s-au dus la Iconium.“ A însemnat oare acest incident sfârşitul creştinismului în Antiohia din Pisidia? Nicidecum! Discipolii de acolo „erau plini de bucurie şi de Duh Sfânt“ (Fap. 13:50-52). După acest episod, Saul nu mai este menţionat cu numele său evreiesc, ci cu numele roman Pavel (Paulus). Unii sunt de părere că el a adoptat acest nume în semn de preţuire pentru Sergius Paulus. Însă apostolul şi-a folosit numele Pavel şi după ce a părăsit Ciprul, ceea ce conduce spre o altă concluzie: Pavel, fiind „apostol al neamurilor “, a ales ca de atunci încolo să-şi folosească numele roman, pe care se pare că-l avea din copilărie. De asemenea, s-ar putea ca el să-şi fi folosit acest nume pentru că pronunţia în greacă a numelui său evreiesc, Saul, este foarte asemănătoare cu cea a unui cuvânt grecesc care are o conotaţie negativă (Rom. 11:13).

Câţiva ani mai târziu, când le-a scris creştinilor din Galatia, Pavel le-a spus printre altele: „Datorită unei boli a trupului meu v-am anunţat vestea bună prima dată“ (Gal. 4:13).

SUPLIMENTAR:

20. BARNABA, „FIUL MÂNGÂIERII“:

           În Biserica din Ierusalim era un frate cu răspundere pe nume Iosif, un levit originar din Cipru. Apostolii i-au dat un nume ce-l caracteriza foarte bine: Barnaba, care înseamnă „Fiul Mângâierii“ (Fap. 4:36). Într-adevăr, când sesiza o necesitate, el sărea imediat în ajutorul fraţilor săi de credinţă.

           O astfel de situaţie a fost la Penticosta din 33 d.H., când s-au botezat 3 000 de discipoli. Se pare că mulţi dintre aceştia nu erau din Ierusalim, ci veniseră acolo doar pentru sărbătoare şi nu se gândiseră că aveau să stea mai mult. Prin urmare, biserica avea nevoie de fonduri pentru a se îngriji de necesităţile acestei mulţimi. Atunci Barnaba, dovedind multă generozitate, a vândut un teren şi a dus banii la apostoli ca donaţie (Fap. 4:32-37). În fapt, tot timpul Barnaba a fost gata să-i ajute pe alţii. De pildă, l-a ajutat pe Saul din Tars după convertirea acestuia, când toţi ceilalţi discipoli se temeau de el ştiindu-l un persecutor înverşunat al creştinilor (Fap. 9:26, 27). De asemenea, când Pavel i-a sfătuit energic pe el şi pe Petru cu privire la relaţiile frăţeşti care trebuiau să existe între creştinii evrei şi cei neevrei, Barnaba a dovedit umilinţă (Gal. 2:9, 11-14). Din aceste exemple înţelegem că Barnaba a fost cu adevărat „Fiul Mângâierii“.