CARTEA „FAPTELE APOSTOLILOR”. COMENTARIU. Partea a noua.

CARTEA „FAPTELE APOSTOLILOR”. COMENTARIU. Partea a noua.

A. „Să-l caute pe Dumnezeu ... și să-l găsească”; Pavel stabilește o bază comună de discuție și se adaptează auditoriului; Faptele 17:16-34:

 Pavel este foarte tulburat. El se află în Atena, un centru al culturii grecești, unde au predat cândva Socrate, Platon și Aristotel. Atenienii sunt foarte religioși și venerează o mulțime de zeități. Peste tot în jurul lui, în temple, în piețe și pe străzi, Pavel vede numai idoli. El știe bine cum privește adevăratul Dumnezeu, idolatria și și-a însușit acest punct de vedere (Ex. 20:4, 5). Prin urmare, fidelul apostol detestă idolii! Ceea ce vede Pavel când intră în piața publică, sau agora, este de-a dreptul șocant: lângă intrarea principală, nenumărate statui falice ale zeului Hermes străjuiesc colțul de nord-vest al pieței. În plus, piața este plină de sanctuare. Cum va putea să predice acest apostol zelos într-un oraș cufundat în idolatrie? Va reuși el să-și stăpânească indignarea și să găsească o bază comună de discuție cu oamenii de aici? Va reuși să ajute vreo persoană „să-l caute pe adevăratul Dumnezeu și să-l găsească”? Discursul lui Pavel în fața învățaților din Atena, consemnat în Faptele 17:22-31, este un model de elocință, de tact și de discernământ. Analizând exemplul lui Pavel, învățăm multe despre modul în care putem să stabilim o bază comună de discuție și să-i ajutăm pe oameni să gândească.

Învățând „în piață” (Faptele 17:16-21):

 Pavel a ajuns la Atena în a doua sa călătorie misionară, în jurul anului 50 d.H.. Sila și Timotei încă nu sosiseră din Bereea. Astfel, potrivit obiceiului său, el „a început să discute în sinagogă cu iudeii”. De asemenea, el a mers într-un loc unde putea să le predice și locuitorilor neevrei ai Atenei, și anume „în piață”, sau agora (Fap. 17:17). Situată la nord-vest de Acropole, agora din Atena se întindea pe o suprafață de aproximativ cinci hectare. Această piață era mai mult decât un loc în care se făcea comerț; era piața publică a orașului. Agora reprezenta, în fapt, centrul economic, politic și cultural al orașului. Atenienilor le plăcea să se adune aici pentru a purta discuții intelectuale. În piață, Pavel a întâlnit un auditoriu mai greu de abordat. Mulți dintre cei adunați acolo erau epicurieni și stoici, membri a două școli filozofice rivale. Epicurienii considerau că viața a apărut din întâmplare, iar esența viziunii lor asupra vieții era: „Nu este nevoie să te temi de Dumnezeu. În moarte nu există durere. Binele poate fi atins, răul poate fi îndurat”. Stoicii puneau accent pe rațiune și pe logică și nu credeau că Dumnezeu este o Persoană. În plus, nici epicurienii și nici stoicii nu credeau în înviere, așa cum credeau discipolii lui Hristos. În mod clar, concepțiile filozofice ale acestor două grupuri erau incompatibile cu adevărurile superioare ale creștinismului autentic, pe care îl predica Pavel. Dar cum au reacționat acei intelectuali greci la învățăturile prezentate de Pavel? Unii l-au numit „palavragiu”, folosind un cuvânt care literalmente înseamnă „ciugulitor de semințe” (Fap. 17:18). Inițial, cuvântul era folosit cu privire la o pasăre mică ce ciugulește semințe de peste tot. Mai târziu a ajuns să descrie o persoană care adună resturi de alimente sau alte lucruri aruncate prin piață. Apoi termenul a fost folosit în sens figurat cu privire la un om care adună frânturi de informații, îndeosebi unul care nu este în stare să facă legătura între ele. Prin urmare, acei învățați spuneau că Pavel era un ignorant care repeta ce a auzit de la alții. Însă, așa cum vom vedea, Pavel nu s-a lăsat intimidat de acest apelativ jignitor. Alții însă, când l-au auzit pe Pavel predicând în piață, au avut altă reacție. „Pare să fie vestitorul unor zeități străine”, au spus ei (Fap. 17:18). Pentru atenieni, acesta ar fi fost un lucru foarte grav. Cu secole în urmă, și lui Socrate i se adusese o acuzație asemănătoare, motiv pentru care fusese judecat și condamnat la moarte. Nu este de mirare că Pavel a fost dus la Areopag și i s-a cerut să explice acele învățături, care li se păreau ciudate atenienilor. Cum avea Pavel să-și apere mesajul în fața unor persoane care nu cunoșteau deloc Scripturile?

„Bărbați din Atena, după câte văd ...” (Faptele 17:22, 23):

 Să ne amintim că Pavel era foarte tulburat de idolatria dezgustătoare a atenienilor. Totuși, el și-a ținut în frâu sentimentele și n-a atacat cu virulență închinarea la idoli. Plin de tact, Pavel s-a străduit să-și câștige auditoriul stabilind o bază comună de discuție. El a început prin a spune: „Bărbați din Atena, după câte văd, în toate lucrurile sunteți mai devotați zeităților decât alții” (Fap. 17:22). Cu alte cuvinte, Pavel le-a spus: Observ că sunteți foarte credincioși! Dovedind înțelepciune, el i-a lăudat pentru că aveau înclinații spirituale. Pavel era conștient că unii oameni orbiți de învățături false pot avea o inimă receptivă. La urma urmei, și el fusese cândva „în neștiință și acționase din necredință” (1 Tim. 1:13). Urmărind să-și clădească argumentația pe o bază comună, Pavel a adus în discuție un lucru ce dovedea că atenienii aveau înclinații religioase, și anume un altar dedicat „unui Dumnezeu necunoscut”. Grecii și alte popoare aveau obiceiul să dedice altare „unor Dumnezei necunoscuți” de teamă să nu-și atragă mânia vreunui zeu pe care l-ar fi omis în închinarea lor. Ridicând un asemenea altar, atenienii admiteau că există un Dumnezeu pe care nu-l cunoșteau. Pavel s-a folosit de acest lucru pentru a face trecerea la vestea bună. El le-a spus: „Ceea ce venerați voi fără să cunoașteți, aceea vă vestesc eu” (Fap. 17:23). Acest mod de abordare subtil a fost foarte eficient. El nu le vorbea despre un zeu nou sau străin, așa cum îl acuzaseră unii, ci despre acel Dumnezeu necunoscut lor, adevăratul Dumnezeu.

Dumnezeu „nu este departe de niciunul dintre noi” (Faptele 17:24-28):

 Pavel a stabilit o bază comună de discuție, dar a reușit el oare să o păstreze pe tot parcursul discursului său? Știind că aceia care-l ascultau erau instruiți în filozofia greacă și nu cunoșteau Scripturile, el și-a adaptat argumentația în mai multe moduri. În primul rând, a prezentat învățăturile biblice fără a cita în mod direct din Scripturi. În al doilea rând, s-a identificat cu ascultătorii săi, folosind uneori persoana întâi plural. În al treilea rând, a citat din literatura greacă pentru a arăta că unele lucruri despre care le vorbea se regăseau și în scrierile lor. Să examinăm în continuare discursul plin de forță al lui Pavel. Ce adevăruri fundamentale le-a dezvăluit el atenienilor despre Dumnezeul pe care nu-l cunoșteau? Dumnezeu a creat Universul. Pavel a spus: „Dumnezeul care a făcut lumea și toate lucrurile din ea, El, care este Domnul cerului și al pământului, nu locuiește în temple făcute de mâini” (Fap. 17:24). Universul nu a apărut din întâmplare. Adevăratul Dumnezeu este Creatorul tuturor lucrurilor (Ps. 146:6 - T.M.). Spre deosebire de zeița Atena sau de ceilalți zei, a căror glorie depindea de temple, sanctuare și altare, Domnul Suveran al Cerului și al Pământului nu poate fi cuprins în temple făcute de mâini omenești (1 Regi 8:27). Mesajul lui Pavel era clar: Adevăratul Dumnezeu, care este atât de măreț, nu poate fi comparat cu un idol făcut de oameni, care este adăpostit în temple făcute de oameni. Dumnezeu nu depinde de oameni. Oamenii idolatri obișnuiau să-și îmbrace idolii cu veșminte scumpe, să le facă multe daruri costisitoare sau să le aducă mâncare și băutură - de parcă idolii aveau nevoie de astfel de lucruri! Totuși, unii filozofi greci din auditoriul lui Pavel considerau probabil că zeii nu aveau nevoie de nimic din partea oamenilor. Fără îndoială că aceștia erau de acord cu cele spuse de Pavel, și anume că Dumnezeu nu este „slujit de mâini omenești, ca și cum ar avea nevoie de ceva”. Într-adevăr, oamenii nu-i pot da nimic material Creatorului. Dimpotrivă, Creatorul le dă oamenilor ceea ce au nevoie: „viață, suflare și toate lucrurile”, inclusiv soare, ploaie și pământ roditor (Fap. 17:25; Gen. 2:7). Așadar, Dumnezeu, Cel care dă, nu depinde de oameni, cei care primesc. Dumnezeu a creat omul. Atenienii se considerau superiori celor ce nu erau greci. Însă mândria de neam și rasială sunt în contradicție cu adevărul biblic (Deut. 10:17). Pavel a abordat această chestiune delicată cu tact și cu iscusință. El a spus că „(Dumnezeu) a făcut dintr-un singur om toate neamurile oamenilor”, ceea ce cu siguranță le-a dat de gândit celor prezenți (Fap. 17:26). Pavel se referea la relatarea din Geneza despre Adam, strămoșul comun al oamenilor (Gen. 1:26-28). Întrucât toți oamenii au același strămoș, nicio rasă și nicio naționalitate nu este superioară alteia. Aceasta era singura concluzie logică la care puteau ajunge ascultătorii lui Pavel. Dumnezeu doreşte ca oamenii să se apropie de El. Deși probabil dezbătuseră îndelung problema scopului vieții, filozofii din auditoriul lui Pavel nu reușiseră să găsească un răspuns satisfăcător. Pavel însă le-a arătat clar care este scopul Creatorului cu privire la oameni: „ca ei să-l caute pe Dumnezeu, chiar dacă ar trebui să bâjbâie după el și să-l găsească, deși nu este departe de niciunul dintre noi” (Fap. 17:27). Acel Dumnezeu necunoscut atenienilor nu era imposibil de cunoscut. Dumnezeu nu este departe de cei care doresc cu adevărat să-L găsească și să-L cunoască (Ps. 145:18 - T.M.). Demn de remarcat este faptul că Pavel a folosit aici pronumele „noi”, incluzându-se astfel printre cei ce trebuiau „să-L caute” pe Dumnezeu și „să bâjbâie” după El. Şi oamenii ar trebui să dorească să se apropie de Dumnezeu. Pavel a spus că „avem viață, ne mișcăm și existăm” datorită lui Dumnezeu. Unii bibliști susțin că, prin aceste cuvinte, Pavel făcea referire la versurile lui Epimenides, poet cretan din secolul al VI-lea î.H. și personalitate marcantă în tradiția religioasă ateniană. Apoi el a adăugat: „Așa cum au zis unii poeți de-ai voștri: Căci și noi suntem urmașii săi” (Fap. 17:28). Astfel, Pavel a arătat că toți ar trebui să se simtă într-un fel înrudiți cu Dumnezeu, deoarece El l-a creat pe primul om din care descind toți oamenii. Să remarcăm că apostolul a prezentat mesajul într-o manieră atrăgătoare, citând din operele unor scriitori greci, apreciați cu siguranță de auditoriul său. Până în acest punct al discursului, Pavel le-a dezvăluit prin cuvinte bine alese ascultătorilor săi atenieni unele adevăruri fundamentale despre Dumnezeu. Dar ce trebuiau să facă atenienii odată ce au aflat aceste informații vitale? Pavel nu s-a reținut să le spună în continuarea discursului său.

„Toți, pretutindeni, trebuie să se căiască” (Faptele 17:29-31):

 Pavel a fost gata să-și îndemne ascultătorii la acțiune. Pornind de la cuvintele pe care tocmai le citase, el a spus: „Așadar, pentru că suntem urmașii lui Dumnezeu, nu trebuie să credem că Ființa Divină este asemenea aurului, a argintului sau a pietrei, asemenea vreunui lucru sculptat prin arta și imaginația omului” (Fap. 17:29). Într-adevăr, dacă omul a fost făcut de Dumnezeu, cum ar putea Dumnezeu să fie asemenea idolilor, care sunt făcuți de mâna omului? Prin acest raționament logic, Pavel a arătat cu tact cât de absurdă este închinarea la idoli (Ps. 115:4-8 - T.M.; Is. 44:9-20). Iar pentru a mai atenua impactul acestui adevăr, Pavel s-a identificat cu auditoriul său folosind persoana întâi plural. Apostolul a arătat clar că toți oamenii trebuie să facă ceva: „Dumnezeu a trecut cu vederea timpurile unei astfel de neștiințe (când se credea că îi accepta pe cei ce se închinau la idoli), totuși acum El le spune oamenilor că toți, pretutindeni, trebuie să se căiască” (Fap. 17:30). Probabil că acest îndemn la căință i-a șocat pe unii din auditoriul lui Pavel. Însă discursul său demonstrase cu prisosință că ei îi datorau viața lui Dumnezeu și, prin urmare, erau răspunzători înaintea Sa. Ei trebuiau să-l caute pe Dumnezeu, să învețe adevărul despre El și să-și schimbe modul de viață pentru a trăi în conformitate cu acest adevăr. Pentru atenieni, aceasta însemna să accepte că idolatria este un păcat și să renunțe la practicile lor idolatre. Pavel și-a încheiat discursul prin următoarele cuvinte pline de forță: „(Dumnezeu) a stabilit o zi în care urmează să judece cu dreptate pământul locuit, printr-un om pe care l-a numit. Și le-a dat o garanție tuturor oamenilor înviindu-l din morți” (Fap. 17:31). O Zi a Judecății! Iată un motiv cât se poate de serios pentru a-l căuta și a-l găsi pe adevăratul Dumnezeu! Pavel n-a specificat numele Judecătorului desemnat, însă a spus ceva surprinzător despre El: a trăit ca om, a murit și a fost sculat din morți de Dumnezeu. Această încheiere însuflețitoare are o semnificație profundă pentru creștinii de astăzi. Știm că Judecătorul desemnat de Dumnezeu este înviatul Iisus Hristos (Ioan 5:22). El va domni o mie de ani pe Pământ (Apoc. 20:4, 6), timp în care va aduce binecuvântări extraordinare celor ce vor fi trăi atunci. Dumnezeu a garantat împlinirea tuturor acestor lucruri prin cel mai mare miracol înfăptuit vreodată: învierea lui Iisus Hristos!

„Unii ... au devenit credincioși” (Faptele 17:32-34):

 Discursul lui Pavel a stârnit reacții diferite. „Unii au început să-și bată joc” de el când au auzit despre înviere. Alții au fost politicoși și nimic mai mult. Ei au spus: „Despre asta te vom asculta altă dată!” (Fap. 17:32). Dar câțiva au reacționat favorabil: „Unii oameni i s-au alăturat și au devenit credincioși. Printre aceștia au fost și Dionisie, judecător la tribunalul Areopagului, o femeie pe nume Damaris și alții împreună cu ei” (Fap. 17:34).

SUPLIMENTAR: 1. ATENA, CENTRUL CULTURAL AL LUMII ANTICE:

 Acropola Atenei a fost o citadelă puternic fortificată cu mult înainte de primele consemnări istorice referitoare la oraș, din secolul al VII-lea î.H.. Atena a devenit cel mai important oraș al provinciei Atica, ajungând să exercite influență asupra unei zone de aproximativ 2 500 km.², cuprinse între munți și mare. Numele orașului are legătură cu zeița Atena, considerată zeița protectoare a acestuia. În secolul al VI-lea î.H., un legislator atenian pe nume Solon a reformat sistemul social, politic, juridic și economic. El a îmbunătățit nivelul de trai al săracilor și a pus bazele unei forme de guvernare democratice. Însă această democrație era doar pentru cei liberi. Populația majoritară a orașului era formată din sclavi. După victoriile repurtate de greci asupra perșilor, în secolul al V-lea î.H., Atena a devenit capitala unui mic imperiu, ale cărui nave făceau comerț până în Italia și Sicilia, în vest, și până în Cipru și Siria, în est. În epoca sa de apogeu, Atena a fost centrul cultural al lumii antice, remarcându-se în domenii precum arta, teatrul, filozofia, retorica și științele exacte. La frumusețea orașului contribuiau multe clădiri publice și temple. Panorama sa era dominată de impozanta colină numită Acropole, pe care se afla Partenonul. Acesta adăpostea statuia de 12 m. din aur și fildeș a zeiței Atena. Orașul Atena a fost cucerit mai întâi de spartani, apoi de macedoneni, iar, în cele din urmă, de romani, care i-au jefuit bogățiile. Cu toate acestea, pe vremea lui Pavel, Atena continua să se bucure de un statut privilegiat datorită trecutului său glorios. De fapt, orașul n-a fost inclus niciodată în vreo provincie romană, ci avea autoritate juridică asupra propriilor cetățeni și era scutit de impozite față de Roma. Deși gloria orașului apusese, Atena era încă un centru universitar, unde erau trimiși la studii fiii celor bogați.

2. EPICURIENII ȘI STOICII:

 Epicurienii și stoicii erau adepții a două școli filozofice distincte. Nici unii, nici alții nu credeau în înviere. Epicurienii credeau în existența zeilor, dar considerau că aceștia nu arătau niciun interes față de oameni, nu-i răsplăteau și nici nu-i pedepseau. De aceea, din punctul lor de vedere, rugăciunile și jertfele erau inutile. Epicurienii susțineau că binele suprem în viață este plăcerea. Principiile morale erau excluse din gândirea și din acțiunile lor. Totuși, ei recomandau moderația, însă numai pentru a fi evitate consecințele neplăcute ale exceselor. Iar cunoștința era de dorit doar pentru a-l elibera pe om de superstiții și temeri religioase. Stoicii credeau că toate lucrurile erau parte integrantă a unei zeități impersonale și că sufletul uman provenea dintr-o astfel de sursă. Unii stoici considerau că, în final, sufletul va fi distrus împreună cu Universul. Alții susțineau că sufletul se va reintegra în cele din urmă în acea zeitate. În concepția filozofilor stoici, la fericire se putea ajunge printr-o viață trăită în armonie cu natura.

Notă: Pavel a citat, în discursul său, nu doar din Epimenides, ci și din poemul Phenomena, scris de poetul stoic Aratus. Cuvinte similare se regăsesc și în alte lucrări grecești, precum Imn lui Zeus, de scriitorul stoic Cleantes.

B. „Continuă să vorbești! Să nu taci”;Deși lucrează pentru a se întreține, Pavel pune lucrarea de predicare pe primul plan:

 Suntem spre sfârșitul anului 50. Apostolul Pavel se află în Corint, un centru comercial prosper, cu o populație numeroasă, alcătuită din greci, romani și evrei. Pavel nu a venit aici ca să facă negoț și nici ca să-și caute un loc de muncă. El are un scop mult mai nobil: să depună mărturie despre Împărăția lui Dumnezeu. Pavel are nevoie de o locuință, dar nu vrea să fie o povară pe umerii fraților săi. El nu vrea să lase impresia că așteaptă să fie întreținut de alții fiindcă vestește Cuvântul lui Dumnezeu. Ce va face el? Pavel cunoaște o meserie: confecționarea de corturi. Aceasta nu este o îndeletnicire ușoară, însă el este gata să lucreze cu mâinile lui pentru a se întreține. Va găsi Pavel un loc de muncă în acest oraș aglomerat? Va găsi o locuință decentă? Deși se confruntă cu aceste griji ale vieții, Pavel nu neglijează principala sa activitate, lucrarea de predicare. Așa cum vom vedea în continuare, Pavel a rămas în Corint mai multă vreme, iar lucrarea sa aici a fost foarte rodnică.

„Meseria lor era facerea corturilor” (Faptele 18:1-4):

 După un timp de la sosirea sa în Corint, Pavel l-a întâlnit pe un evreu numit Aquila și pe soția lui, Priscila (Prisca). Aceștia se stabiliseră în Corint ca urmare a decretului dat de împăratul Claudius, potrivit căruia „toți iudeii (trebuiau) să plece din Roma” (Fap. 18:1, 2). Aquila și Priscila l-au primit cu ospitalitate pe Pavel, găzduindu-l în casa lor. Mai mult, l-au luat să lucreze împreună cu ei. Biblia spune: „Fiindcă aveau aceeași meserie, (Pavel) a rămas în casa lor și lucrau, pentru că meseria lor era facerea corturilor” (Fap. 18:3). Pavel a locuit în casa acestor oameni inimoși în toată perioada cât a predicat în Corint. Tot atunci, când a locuit la Aquila și Priscila, se pare că a scris unele dintre scrisorile/epistolele ce au devenit mai târziu o parte a canonului biblic. Dar cum de avea Pavel, un om care învățase „la picioarele lui Gamaliel”, o asemenea meserie? (Fap. 22:3) Se pare că evreii din secolul I nu considerau că era sub demnitatea lor să-și învețe copiii o meserie, chiar dacă aceștia aveau să urmeze și o instruire suplimentară. Pavel era din Tars, un oraș din regiunea Cilicia, cunoscută pentru o pânză din care se făceau corturi, numită cilicium. Astfel, el a învățat să confecționeze corturi încă din copilărie. Ce presupunea această meserie? Țeserea pânzei sau croirea și coaserea acestui material tare și aspru nu era deloc o muncă ușoară! Pavel nu considera confecționarea de corturi activitatea principală din viața sa. Pentru el, această îndeletnicire era doar un mijloc de a se întreține ca să poată anunța vestea bună „fără să coste nimic” pe nimeni (2 Cor. 11:7). Dar cum considerau Aquila și Priscila munca lor laică? Acești creștini aveau, fără îndoială, aceeași concepție ca Pavel. De fapt, când Pavel a plecat din Corint, în anul 52, ei au lăsat totul și au mers cu el. S-au mutat la Efes, iar acolo și-au pus locuința la dispoziție pentru întrunirile Bisericii locale (1 Cor. 16:19). Apoi s-au întors la Roma, după care au mers din nou la Efes. Aceste două persoane au  pus interesele Împărăției pe primul plan în viață și le-au slujit cu abnegație altora, astfel că „toate bisericile neamurilor” le erau recunoscătoare (Rom. 16:3-5; 2 Tim. 4:19).

„Mulți dintre corinteni ... au crezut” (Faptele 18:5-8):

 Așadar, Pavel considera munca laică doar un mijloc pentru atingerea unui scop. Acest lucru s-a văzut clar și când Sila și Timotei au venit din Macedonia cu daruri generoase (2 Cor. 11:9). Atunci Pavel „s-a dăruit întru totul cuvântului” („și-a folosit tot timpul pentru a predica”, Noul Testament, Traducere în limba română modernă, 2000) (Fap. 18:5). Însă eforturile lui de a le anunța evreilor mesajul salvator despre Hristos au fost respinse cu înverșunare. Ca semn că își declină orice responsabilitate în privința lor, Pavel și-a scuturat veșmintele și le-a zis împotrivitorilor evrei: „Sângele vostru să cadă asupra capetelor voastre! Eu sunt curat. De acum înainte voi merge la oamenii din neamuri” (Fap. 18:6; Ezec. 3:18, 19). Unde avea să predice Pavel acum? Un bărbat pe nume Tițiu/Titius Iust, probabil un prozelit care locuia lângă sinagogă, și-a pus casa la dispoziție pentru ca Pavel să-și poată continua lucrarea. Astfel, Pavel n-a mai predicat la sinagogă, ci în casa acestuia (Fap. 18:7). Așadar, în perioada cât a stat în Corint, Pavel a locuit în casa lui Aquila și a Priscilei, însă și-a desfășurat activitatea de predicare în casa lui Iust. Să înțelegem oare din declarația lui Pavel, potrivit căreia avea să meargă la oamenii din neamuri, că el nu le-a mai predicat deloc evreilor și prozeliților, nici chiar celor receptivi? Nicidecum. De pildă, „Crisp, președintele sinagogii, a crezut în Domnul și, împreună cu el, toată casa lui”. În plus, se pare că mulți dintre cei care participau la întrunirile de la sinagogă au urmat exemplul lui Crisp, deoarece Biblia spune: „Mulți dintre corintenii care auzeau au crezut și s-au botezat” (Fap. 18:8). Astfel, în Corint s-a format o congregație, care se întrunea în casa lui Tițiu Iust. Ce concluzie putem trage de aici? Dacă evenimentele din Faptele sunt prezentate în stilul caracteristic lui Luca, adică în ordine cronologică, atunci acei evrei și prozeliți s-au convertit după ce Pavel a făcut gestul de a-și scutura veșmintele. Toate acestea spun multe despre flexibilitatea lui Pavel.

„Am mulți oameni în acest oraș” (Faptele 18:9-17):

 Dacă Pavel a avut vreo îndoială în ce privește faptul de a continua să predice în Corint, aceasta i-a fost risipită în noaptea în care Iisus i s-a arătat într-o viziune și i-a spus: „Nu te teme, ci continuă să vorbești! Să nu taci, pentru că Eu sunt cu tine și niciun om nu te va ataca pentru a-ți face rău. Căci am mulți oameni în acest oraș” (Fap. 18:9, 10). Ce viziune încurajatoare! Iisus însuși l-a asigurat pe Pavel că-l va ocroti de cei ce voiau să-i facă rău și că avea mulți oameni merituoși în acel oraș. Ce a făcut Pavel? Biblia spune: „A rămas acolo un an și șase luni, predând cuvântul lui Dumnezeu în mijlocul lor” (Fap. 18:11). După aproximativ un an de activitate în Corint, Pavel a primit o nouă dovadă a sprijinului lui Iisus. Despre ce este vorba? „Iudeii s-au ridicat cu toții împotriva lui Pavel și l-au dus înaintea scaunului de judecată”, numit béma (Fap. 18:12). Béma, - în opinia unora, o platformă înaltă de marmură albă și albastră împodobită cu sculpturi -, era, se pare, situată în apropiere de centrul pieței din Corint. În fața acestui scaun de judecată era o zonă deschisă, unde se putea strânge o mulțime considerabilă. Potrivit descoperirilor arheologice, se pare că béma se afla foarte aproape de sinagogă și deci și de casa lui Iust. Poate că, în timp ce se îndrepta spre scaunul de judecată, Pavel s-a gândit la Ștefan, numit adesea primul martir creștin. Pavel, cunoscut pe atunci ca Saul, privise cu încuviințare uciderea acestuia cu pietre (Fap. 8:1). Avea să i se întâmple și lui la fel? Nu, întrucât Iisus îi promisese: „Nimeni nu va pune mâna pe tine ca să-ți facă rău” (Fap. 18:10, Cornilescu, 1996).

„Spunând aceasta, i-a alungat de la scaunul de judecată” (Faptele 18:16):

 Ce s-a întâmplat când Pavel a ajuns în fața scaunului de judecată? Magistratul numit să judece era proconsulul Ahaiei, pe nume Gallio, fratele mai mare al filozofului roman Seneca. Evreii au adus împotriva lui Pavel următoarea acuzație: „Omul acesta îi convinge pe oameni să i se închine lui Dumnezeu într-un mod contrar legii” (Fap. 18:13). Evreii insinuau că Pavel făcea prozelitism ilegal. Însă Gallio și-a dat seama că Pavel nu comisese nicio „nedreptate” și că nu se făcea vinovat de „vreo mârșăvie crasă” (Fap. 18:14). Gallio nu voia să se amestece în controversele evreilor și de aceea, înainte ca Pavel să spună vreun cuvânt în apărarea lui, a respins cazul. Nemulțumiți, acuzatorii și-au vărsat mânia pe Sosten, probabil noul președinte al sinagogii, în locul lui Crisp. S-au repezit asupra lui și „l-au bătut în fața scaunului de judecată” (Fap. 18:17). De ce Gallio nu a împiedicat mulțimea să-l bată pe Sosten? Probabil el a considerat că Sosten era instigatorul gloatei și, prin urmare, primea ceea ce merita. Însă, indiferent că a fost sau nu așa, se pare că lucrurile s-au sfârșit cu bine. În prima sa scrisoare/epistolă către biserica din Corint, scrisă câțiva ani mai târziu, Pavel menționează un anume Sosten, numindu-l frate (1 Cor. 1:1, 2). Era acesta Sosten care fusese bătut în Corint? Dacă da,

„Dacă va vrea Domnul” (Faptele 18:18-22):

 Nu se știe dacă atitudinea lui Gallio față de acuzatorii lui Pavel a dus la o perioadă de pace pentru biserica creștină nou-formată din Corint. În orice caz, Pavel a mai stat „câteva zile” în Corint înainte de a-și lua rămas bun de la frați. În primăvara anului 52,  el s-a hotărât să plece spre Siria, urmând să se îmbarce din portul Chencrea, aflat la aproximativ 11 kilometri est de Corint. Dar, înainte de a părăsi Chencrea, Pavel „și-a tuns scurt părul capului fiindcă făcuse o făgăduință” (Fap. 18:18). Apoi, împreună cu Aquila și Priscila, a traversat Marea Egee pentru a merge la Efes, în Asia Mică. Pe parcursul călătoriei, Pavel a reflectat cu siguranță la timpul petrecut în Corint. Avea multe amintiri frumoase și multe motive de bucurie. După 18 luni de activitate, se înființase prima biserică creștină din acest oraș! Printre cei care deveniseră credincioși se numărau Iust, în locuința căruia se țineau întrunirile, Crisp și casa lui și mulți alții. Pavel îi îndrăgea foarte mult, întrucât chiar el îi ajutase să devină creștini. Mai târziu, când le-a scris, i-a numit „o scrisoare de recomandare, scrisă pe inima sa”. (2 Cor. 3:1-3). Ajuns la Efes, Pavel a început imediat să predice. „El a intrat în sinagogă și a discutat cu iudeii.” (Fap. 18:19) Cu această ocazie, Pavel a stat puțin timp la Efes. Și, deși ei l-au rugat să rămână mai mult, „el n-a fost de acord”. Luându-și rămas bun, le-a spus: „Dacă va vrea Domnul, mă voi întoarce din nou la voi” (Fap. 18:20, 21). Desigur, Pavel știa că era încă mult de lucru în Efes și chiar și-a propus să se întoarcă. Dar el a lăsat lucrurile în mâna Domnului. După ce s-a despărțit de Aquila și Priscila, care au rămas în Efes, Pavel s-a îmbarcat din nou și a mers la Cezareea. Apoi „a urcat”, se pare, la Ierusalim ca să salute biserica de aici, după care s-a întors în Antiohia Siriană, punctul lui de plecare (Fap. 18:22). Astfel, Pavel și-a încheiat cu succes a doua călătorie misionară. Dar ce îl aștepta în următoarea sa călătorie misionară, care avea să fie și ultima? Vom vedea în partea a zecea a acestui comentariu!

SUPLIMENTAR: 1. FĂGĂDUINȚA LUI PAVEL:

 În Faptele 18:18 se spune că, în Chencrea, Pavel „își tunsese scurt părul capului …  fiindcă făcuse o făgăduință”. Despre ce fel de făgăduință este vorba? În general, o făgăduință este o promisiune solemnă făcută lui Dumnezeu prin care o persoană se angajează de bunăvoie să întreprindă o acțiune sau să aducă o ofrandă ori prin care acceptă o anumită stare sau împrejurare. Unii consideră că Pavel și-a tuns scurt părul pentru a îndeplini o făgăduință de nazireat. Totuși, potrivit Scripturilor, la sfârșitul perioadei de serviciu special pentru Dumnezeu, un nazireu trebuia să-și radă capul „la intrarea cortului întâlnirii”. Se pare că o asemenea cerință nu putea fi îndeplinită decât la Ierusalim, nu în Chencrea, cum a fost în cazul lui Pavel (Num. 6:5, 18). Cartea Faptele nu spune când a făcut Pavel această făgăduință. Este posibil ca el să fi făcut promisiunea înainte de a deveni creștin. Relatarea nu spune nici dacă Pavel i-a făcut o cerere anume lui Dumnezeu. Prin urmare, s-ar putea ca Pavel să-și fi tăiat părul ca o expresie de recunoștință față de Dumnezeu pentru că l-a ocrotit și l-a ajutat să-și încheie cu bine lucrarea în Corint.

2. CORINT, STĂPÂNUL A DOUĂ MĂRI:

 Corintul antic era situat pe istmul ce unește Grecia continentală de peninsula sudică, Pelopones. În zona sa cea mai îngustă, acest istm măsura mai puțin de 6 km., motiv pentru care Corintul avea două porturi: portul Lechaeum, în golful Corint, de unde vasele porneau spre vest, spre Italia, Sicilia și Spania, și portul Chencrea, în golful Saronic, de unde vasele porneau spre bazinul Mării Egee, Asia Mică, Siria și Egipt. Întrucât, din cauza vânturilor puternice, era periculos să se navigheze pe lângă promontoriile din sudul Peloponesului, navigatorii preferau să ancoreze în unul dintre cele două porturi ale Corintului, să-și transporte încărcătura pe uscat și apoi să o încarce în celălalt port. Vasele ușoare puteau fi chiar traversate dintr-o parte în alta a istmului. Cum anume? Ele erau ridicate pe o platformă ce era trasă de la o mare la alta pe un drum pavat, prevăzut cu șanțuri. Astfel, datorită poziției sale, Corintul domina atât comerțul maritim pe direcția E-V, cât și comerțul pe uscat pe direcția N-S. Însă comerțul intens a adus în Corint nu numai bogății, ci și viciile caracteristice multor porturi. În vremea apostolului Pavel, Corintul era capitala provinciei romane Ahaia și un important centru administrativ. Diversitatea religioasă existentă pe atunci în oraș este atestată de vestigiile unui templu pentru cultul împăratului, ale unor sanctuare și temple dedicate multor divinități grecești și egiptene, precum și ale unei sinagogi evreiești (Fap. 18:4). În localitatea vecină Isthmia se țineau din doi în doi ani întreceri de atletism. Jocurile Istmice erau cele mai importante după Jocurile Olimpice. Se pare că apostolul Pavel a fost în Corint în timpul jocurilor din anul 51. În legătură cu acest lucru, un dicționar biblic făcea următorul comentariu: „Nu poate fi o simplă coincidență că într-o scrisoare trimisă la Corint face (Pavel) pentru prima oară o ilustrare în care folosește elemente specifice întrecerilor atletice” (1 Cor. 9:24-27).

3. SCRISORI/EPISTOLE ÎNCURAJATOARE SCRISE SUB INSPIRAȚIE DIVINĂ:

 Pe parcursul celor 18 luni petrecute în Corint, între anii 50 și 52, apostolul Pavel a scris cel puțin două scrisori care au devenit parte a Noului testament: 1 și 2 Tesaloniceni. Scrisoarea către galateni a scris-o fie în această perioadă, fie la scurt timp după aceea. Prima scrisoare către tesaloniceni este prima dintre scrierile inspirate ale lui Pavel. Apostolul a vizitat Tesalonicul în aproximativ 50, în timpul celei de-a doua călătorii misionare. Biserica formată aici s-a confruntat în scurt timp cu opoziție, motiv pentru care Pavel și Sila au fost nevoiți să părăsească orașul (Fap. 17:1-10, 13). Preocupat de bunăstarea noii biserici, Pavel a încercat de două ori să se întoarcă la Tesalonic, dar „Satan (i)-a stat în cale”. De aceea, Pavel l-a trimis pe Timotei să-i consoleze și să-i întărească pe frați. Probabil că, spre sfârșitul anului 50, Timotei s-a reîntâlnit cu Pavel în Corint și i-a adus vești bune despre biserica din Tesalonic. Pavel a scris scrisoarea după ce a aflat aceste vești (1 Tes. 2:17-3:7). A doua scrisoare către tesaloniceni a fost scrisă la scurt timp după prima, probabil în 51. În ambele scrisori, Timotei și Silvan (numit Sila în cartea Faptele) trimit salutări alături de Pavel, însă nu există dovezi că cei trei au mai fost împreună după perioada petrecută de Pavel în Corint (Fap. 18:5, 18; 1 Tes. 1:1; 2 Tes. 1:1). De ce a scris Pavel această a doua scrisoare? Se pare că primise mai multe vești despre biserică, probabil de la persoana prin care trimisese prima scrisoare. Aceste vești l-au îndemnat să-i laude pe frații din Tesalonic pentru iubirea și perseverența lor, dar și să corecteze ideile unora care susțineau că a doua venire a Domnului este iminentă (2 Tes. 1:3-12; 2:1, 2). Din Scrisoarea către galateni reiese că Pavel i-a vizitat pe aceștia cel puțin de două ori înainte de a le scrie. În 47-48, Pavel și Barnaba au vizitat Antiohia din Pisidia, Iconium, Listra și Derbe, orașe aparținând provinciei romane Galatia. În 49, Pavel a revenit în zonă împreună cu Sila (Fap. 13:1-14:23; 16:1-6). Pavel le-a scris galatenilor deoarece, chiar după plecarea lui, au venit iudaizanții și au început să învețe că toți creștinii trebuiau să se circumcidă și să respecte Legea mozaică. Fără îndoială că el le-a scris imediat ce a auzit de această învățătură falsă. Este posibil ca Pavel să fi scris această scrisoare în Corint, dar la fel de posibil este ca el s-o fi redactat în Efes (unde a făcut un scurt popas în călătoria sa de întoarcere spre Antiohia Siriană) sau în Antiohia (Fap. 18:18-23).