RĂZBOIUL DINTRE BINE ȘI RĂU! PARTEA A CINCEA!
21. DISTRUGEREA SODOMEI:
Sodoma era cea mai mândră dintre cetățile din valea Iordanului, așezat într-o câmpie care era „ca o grădină a Domnului” (Gen. 13,10) în ceea ce privește rodnicia și frumusețea ei. Vegetația luxuriantă a tropicelor era înfloritoare aici. În acest loc era patria palmierului, a măslinului și a viței de vie, iar florile își răspândeau parfumul lor în tot cursul anului. Holde bogate acopereau câmpiile, iar dealurile înconjurătoare erau pline de turme de oi și cirezi de vite. Arta și comerțul contribuiau la îmbogățirea îngâmfatei cetăți din câmpie. Comorile Orientului împodobeau palatele ei și caravanele deșertului aduceau tezaurele lor de lucruri prețioase, aprovizionând astfel piețele de negoț. Cu puțină gândire sau osteneală puteau fi satisfăcute toate nevoile vieții și tot anul părea un șir de sărbători. Belșugul care domnea în tot locul a dat naștere la lux și mândrie. Lenevia și bogăția împietriseră inimile care n-au fost niciodată apăsate de lipsă sau împovărate de întristare. Iubirea de plăceri era favorizată de bogăție și trândăveală, iar oamenii se lăsau în voia plăcerilor senzuale. „Iată”, spunea profetul, „care a fost nelegiuirea sorei tale, Sodoma: era îngâmfată, trăia în belșug și într-o liniște nepăsătoare, ea și fiicele ei, și nu sprijineau mâna celui lipsit. Ele s-au semețit și au făcut urâciuni blestemate înaintea Mea; de aceea le-am și nimicit, când am văzut lucrul acesta” (Ezech. 16,49.50). Nimic nu este mai de dorit între oameni decât bogăția și o viață fără muncă și tocmai acestea au dat naștere la păcatele ce au dus la nimicirea cetăților din câmpie. Viața lor nefolositoare și trăită în lenevie i-a făcut o pradă ușoară ispitelor lui Satana și au schimonosit chipul lui Dumnezeu. În loc să dea pe față caracterul divin, ei au ajuns satanici. Lenevia este cel mai mare blestem ce poate cădea peste oameni, căci viciul și crima vin pe urma ei. Ea slăbește mintea, pervertește judecata și înjosește sufletul. Satana stă la pândă, gata să-i nimicească pe aceia care n-au luat măsuri de apărare și a căror viață de lenevie îi dă prilejul să se strecoare sub o înfățișare atrăgătoare. Niciodată nu are el mai mult succes decât atunci când vine la oameni în orele lor de lenevie. Sodoma era plină de veselie și petreceri, de banchete și beție. Pasiunile cele mai josnice și cele mai brutale erau fără frâu. Oamenii Îl nesocoteau fățiș pe Dumnezeu și Legea Sa și se complăceau în fapte de violență. Deși aveau înaintea lor exemplul oamenilor de dinainte de potop și cunoșteau felul în care mânia lui Dumnezeu se manifestase în nimicirea lor, ei au mers pe aceeași cale a nelegiuirii. La data când Lot s-a mutat în Sodoma, corupția nu ajunsese generală și, în mila Sa, Dumnezeu a îngăduit ca raze de lumină să strălucească în mijlocul întunericului moral. Când Avraam i-a scăpat pe captivi din mâna elamiților, atenția poporului a fost îndreptată asupra credinței adevărate. Pentru locuitorii Sodomei, Avraam nu era un străin, iar faptul că se închina unui Dumnezeu nevăzut fusese un subiect de batjocură printre ei; dar biruința sa asupra unor forțe cu mult superioare și comportarea sa mărinimoasă față de prizonieri și în legătură cu prada de război au trezit uimirea și admirația. În timp ce erau lăudate îndemânarea și vitejia sa, nimeni nu putea scăpa de convingerea că o putere divină îl făcuse biruitor. Iar spiritul său nobil și neegoist, atât de străin locuitorilor Sodomei, a fost o altă dovadă a superiorității religiei pe care el o onorase prin curajul și credincioșia sa. Melhisedec, rostind binecuvântarea asupra lui Avraam, a recunoscut că Iehova este izvorul puterii lui și autorul biruinței: „Binecuvântat să fie Avraam de Dumnezeul Cel Preaînalt, Ziditorul cerului și al pământului. Binecuvântat să fie Dumnezeul Cel Preaînalt, care a dat pe vrăjmașii tăi în mâinile tale” (Gen. 14,19.20). Dumnezeu le vorbea oamenilor acelora prin providența Sa, dar ultima rază de lumină a fost respinsă, așa cum fuseseră respinse toate celelalte de mai înainte. Se apropia acum ultima noapte a Sodomei. Norii răzbunării își aruncaseră deja umbrele asupra cetății blestemate. Dar oamenii nu-și dădeau seama de faptul acesta. În timp ce îngerii se apropiau pentru împlinirea misiunii lor de nimicire, oamenii visau încă belșug și plăcere. Ultima zi a fost aidoma oricărei alte zile care a venit și a trecut. Seara se lăsa încet peste o scenă plăcută, care nu prevestea niciun pericol. Priveliștea, de o frumusețe neîntrecută, era scăldată de razele soarelui ce cobora spre apus. Răcoarea serii îi atrăsese afară pe locuitorii cetății, iar mulțimile căutătoare de plăceri umblau într-o parte și alta, dedate distracțiilor acelui ceas. În amurg, doi străini se apropiară de poarta cetății. După înfățișare, păreau că sunt călători care veneau să poposească peste noapte acolo. Nimeni nu întrezărea în călătorii aceștia umili pe puternicii vestitori ai judecății divine și puțin se gândea mulțimea nepăsătoare și veselă că, prin felul în care ei îi vor trata pe acești soli cerești, chiar în noaptea aceea, vor atinge apogeul vinovăției lor, care atrăgea nenorocirea asupra îngâmfatei lor cetăți. Dar s-a găsit acolo un om care a dat pe față o atenție plină de bunăvoință față de străini și care i-a invitat acasă la el. Lot nu cunoștea adevărata lor origine, dar politețea și ospitalitatea erau ceva obișnuit la el; ele erau o parte a religiei lui, învățături pe care le-a luat din exemplul lui Avraam. Dacă n-ar fi cultivat un spirit de curtoazie, ar fi fost lăsat să piară împreună cu restul Sodomei. Multe familii, închizând ușile în fața unui străin, au ținut afară pe solul lui Dumnezeu, care ar fi adus binecuvântare, speranță și pace. Fiecare domeniu al vieții, oricât de neînsemnat ar părea, are influență spre bine sau spre rău. Credincioșia sau neglijența în datoriile aparent cele mai mărunte poate deschide ușa spre cele mai bogate binecuvântări ale vieții sau spre cele mai mari nenorociri ale ei. Lucrurile mici sunt acelea care pun caracterul la probă. Dumnezeu Se bucură de faptele nepretențioase ale unei vieți de lepădare de sine, săvârșite cu o inimă voioasă și binevoitoare. Noi nu trebuie să trăim pentru noi înșine, ci pentru alții. Și numai prin uitare de sine și prin cultivarea unui spirit iubitor și gata de a da ajutor putem face din viața noastră o binecuvântare. Micile atenții, neînsemnatele fapte simple de curtoazie ajută mult la realizarea fericirii vieții, pe când neglijarea acestora constituie - și nu în mică măsură - nenorocirea vieții omenești. Văzând abuzurile la care erau expuși străinii în Sodoma, Lot își făcuse o datorie din a-i apăra la intrarea lor în cetate, oferindu-le ospitalitate în casa sa. El stătea la poarta cetății când călătorii s-au apropiat și, văzându-i, el s-a ridicat de la locul său ca să-i întâmpine. Plecându-se în mod curtenitor, le spuse: „Domnii mei, intrați, vă rog, în casa robului vostru, ca să rămâneți peste noapte în ea” (Gen. 19,2). Părea că ei nu voiau să primească ospitalitatea sa, căci au zis: „Nu, ci vom petrece noaptea în uliță.” Răspunzând astfel, ei urmăreau două lucruri: să pună la probă sinceritatea lui Lot și să arate faptul că nu cunosc caracterul oamenilor din Sodoma, atunci când au considerat că nu este nicio primejdie să petreacă noaptea în stradă. Răspunsul lor l-a făcut însă pe Lot să fie și mai hotărât în a nu-i lăsa pe mâna gloatei ticăloase. El a stăruit până când ei au fost de acord să-l însoțească în casa sa. El sperase să-și ascundă intențiile față de cei ce trândăveau la poarta cetății, aducându-i pe străini la casa sa pe un drum ocolit; dar ezitările și întârzierile lor, cum și insistența lui stăruitoare au făcut să fie observați și, mai înainte ca să se culce, o gloată de oameni nelegiuiți s-au adunat roată în jurul casei. Era o mare mulțime: tineri și oameni în vârstă, aprinși de cele mai josnice patimi. Străinii se interesară cu privire la caracterul oamenilor din cetate, iar Lot i-a avertizat să nu cumva să se aventureze să iasă din casă în noaptea aceea, când chiotele și vorbele de ocară ale gloatei se auzeau, cerând ca bărbații să fie aduși afară la ei. Știind că, dacă ar fi fost provocați la violență, ar fi putut cu multă ușurință să intre cu forța în casă, Lot a ieșit afară la ei, încercând să-i convingă: „Fraților, vă rog”, spuse el, „nu faceți o asemenea răutate”, folosind expresia de „frați” în sensul de vecini și nădăjduind să-i liniștească și să-i facă să se rușineze de intențiile lor murdare. Dar cuvintele lui erau ca uleiul în foc. Furia lor ajunsese ca mugetul furtunii. Ei și-au bătut joc de Lot pentru că voia să se facă judecător peste ei și l-au amenințat că se vor purta mai rău cu el decât aveau de gând să se poarte cu oaspeții lui. S-au aruncat asupra lui și l-ar fi rupt bucăți dacă n-ar fi fost salvat de către îngerii lui Dumnezeu. Solii cerești au „întins mâna, au tras pe Lot înăuntru la ei în casă și au încuiat ușa” (Gen. 19,10). Evenimentele care au urmat au scos la iveală caracterul oaspeților pe care el îi primise în casă. „Pe oamenii care erau la ușa casei i-au lovit cu orbire, de la cel mai mic până la cel mai mare, așa că degeaba se trudeau să găsească ușa” (vers. 11). Dacă n-ar fi fost loviți cu o îndoită orbire, fiind lăsați în voia inimii lor împietrite, pedeapsa cu care-i lovise Dumnezeu iar fi făcut să se teamă și să se oprească de la lucrarea lor cea rea. Acea ultimă noapte n-a fost marcată de păcate mai mari decât se făptuiseră în alte nopți mai înainte; dar îndurarea luată în râs atâta vreme încetase să mai mijlocească. Locuitorii Sodomei trecuseră de limitele răbdării dumnezeiești - tainicul hotar dintre răbdarea lui Dumnezeu și mânia Sa. Focul răzbunării Sale era gata să se aprindă în valea Sidim. Îngerii i-au făcut cunoscut lui Lot rostul misiunii lor: „Avem să nimicim acest loc, pentru că a ajuns mare plângere înaintea Domnului împotriva locuitorilor lui. De aceea ne-a trimis Domnul, ca să-l nimicim” (vers. 13). Străinii pe care Lot se străduise să-i ocrotească au făgăduit acum să-l apere pe el, să-i salveze pe toți membrii familiei lui care vor fugi împreună cu el din cetatea nelegiuită. Gloata obosise și plecase, iar Lot merse să-și avertizeze copiii. El le repetă cuvintele îngerilor: „Sculați-vă, ieșiți din locul acesta, căci Domnul are să nimicească cetatea” (vers. 14). Dar lor li se părea că el glumește. Fiicele lui erau influențate de soții lor. Ele erau destul de bine acolo unde se găseau. Nu puteau vedea nicio dovadă că s-ar fi aflat în vreun pericol. Totul era așa cum fusese mai înainte. Aveau averi mari și nu credeau că era posibil ca frumoasa Sodomă să fie nimicită. Lot se înapoie plin de tristețe acasă și relată vestea nereușitei sale. Atunci îngerii i-au poruncit să se scoale, să-și ia nevasta și cele două fiice care încă locuiau în casa sa și să părăsească cetatea. Dar Lot zăbovea. Deși era zilnic întristat văzând faptele de violență, el nu avea o înțelegere clară a nelegiuirii degradante și respingătoare care se practica în cetatea aceea ticăloasă. El nu-și dădea seama de categorica necesitate ca judecățile lui Dumnezeu să pună capăt păcatului. Unii dintre copiii săi se alipiseră de Sodoma, iar soția sa refuza să plece fără ei. Gândul de a-i părăsi pe cei pe care-i prețuia cel mai mult pe acest pământ i se părea peste putință de suportat. Era greu să-și lase casa luxoasă și toată averea pe care o adunase din munca sa de o viață întreagă și să plece ca un pribeag sărac. Nemaiștiind ce să zică de durere, el zăbovea, venindu-i greu să plece. Dacă n-ar fi fost îngerii lui Dumnezeu, toți ar fi pierit în ruinele Sodomei. Solii cerești i-au luat de mână pe el, pe soția și pe fiicele lui și i-au scos afară din cetate. Îngerii i-au lăsat aici și s-au întors în Sodoma, pentru a aduce la îndeplinire lucrarea lor nimicitoare. Un Altul - Acela de care se rugase Avraam - Se apropie de Lot. În toate cetățile câmpiei nu s-au aflat nici chiar zece oameni neprihăniți; dar, ca răspuns la rugăciunea patriarhului, singurul om care se temea de Dumnezeu a fost smuls de la pieire. Cu o vehementă putere s-a dat porunca: „Scapă-ți viața; să nu te uiți înapoi și să nu te oprești în vreun loc din câmpie; scapă la munte ca să nu pieri” (vers. 17). Acum, ezitarea sau întârzierea ar fi fost fatală. A arunca încă o privire asupra cetății blestemate, a zăbovi chiar și pentru un singur moment din cauza regretului de a părăsi un cămin așa de frumos i-ar fi costat viața. Furtuna judecății divine aștepta doar ca acești sărmani fugari să poată scăpa. Zăpăcit și îngrozit, Lot susținu că nu putea face așa cum i s-a cerut, ca nu cumva să i se întâmple ceva rău și să moară. Trăind în cetatea aceea stricată, în mijlocul necredinței, credința sa scăzuse mult. Prințul cerului Se afla lângă el și, cu toate acestea, el se îngrijora de viața sa ca și când Dumnezeu, care dăduse pe față atâta purtare de grijă și iubire față de el, nu l-ar mai fi apărat. El ar fi trebuit să se încreadă pe deplin în Trimisul ceresc, predându-și viața și voința în mâinile Domnului, fără pic de îndoială și fără să pună vreo întrebare. Dar, asemenea multora, el căuta să facă planuri pentru sine: „Iată, cetatea aceasta este destul de aproape ca să fug în ea, și este mică. O! de aș putea să fug acolo … este așa de mică … și să scap cu viață!” (vers. 20). Cetatea amintită aici era Bela, numită mai târziu Țoar. Se afla la doar câțiva kilometric de Sodoma și, asemenea acesteia, era stricată și dată pieirii. Dar Lot s-a rugat să fie cruțată, susținând că cererea sa era mică; dorința i-a fost îndeplinită. Domnul l-a asigurat spunându-i: „Iată că-ți fac și hatârul acesta și nu voi nimici cetatea de care vorbești.” O, cât de mare este mila lui Dumnezeu față de creaturile Sale pline de greșeli! Din nou s-a dat porunca solemnă de a se grăbi, căci furtuna teribilă nu mai putea fi amânată decât foarte puțină vreme. Dar unul dintre fugari a îndrăznit să arunce o privire înapoi la cetatea blestemată și a devenit un monument al judecății dumnezeiești. Dacă Lot n-ar fi dat pe față ezitare în a asculta de avertizarea îngerilor, ci ar fi fugit cu toată hotărârea spre munți, fără să mai facă vreo rugăminte sau să rostească vreun cuvânt de împotrivire, atunci și soția sa ar fi reușit să scape. Influența exemplului său ar fi salvat-o de la păcatul ce i-a pecetluit soarta. Dar tărăgănarea și amânarea lui au făcut ca ea să nu ia în serios avertizarea divină. În timp ce trupul ei se afla pe câmpie, inima îi era agățată de Sodoma și a pierit împreună cu ea. Ea s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu pentru faptul că judecățile Lui au cuprins și averea și pe copiii ei, nimicindu-i. Cu toate că fusese atât de mult favorizată încât a fost chemată să părăsească cetatea nelegiuită, i s-a părut că a fost prea aspru tratată, deoarece averea, pentru care avusese nevoie de ani de zile ca s-o strângă, avea să fie lăsată pradă nimicirii. În loc să primească cu recunoștință eliberarea, ea privi sfidător înapoi, ca o manifestare a dorinței după viața acelora care au respins avertizarea divină. Păcatul ei a dovedit că nu era vrednică de viața pentru a cărei păstrare ea avea atât de puțină recunoștință. Ar trebui să ne ferim să tratăm cu ușurătate măsurile pline de har ale lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Sunt creștini care spun: „Nu am plăcere de mântuire dacă nu sunt mântuiți împreună cu mine soțul și copiii mei.” Ei consideră că cerul n-ar fi cer pentru ei fără prezența acelora care le sunt atât de scumpi. Dar oare au aceștia, care cultivă astfel de simțăminte, o concepție clară a legăturii lor cu Dumnezeu, având în vedere marea Sa bunătate și milă față de ei? Au uitat ei oare că sunt legați, prin cele mai puternice legături ale iubirii, ale onoarei și ale credincioșiei, să slujească Creatorului și Răscumpărătorului lor? Chemarea harului se adresează tuturor și, pentru că prietenii noștri resping iubirea stăruitoare a Mântuitorului, să o lepădăm oare și noi? Mântuirea sufletului este prețioasă. Hristos a plătit un preț nespus de mare pentru mântuirea noastră și niciunul dintre cei care apreciază valoarea acestui mare sacrificiu sau valoarea sufletului nu va disprețui harul pe care Dumnezeu îl oferă, doar pentru faptul că alții aleg să facă așa. Tocmai faptul că alții nu iau în seamă cerințele Lui drepte ar trebui să ne trezească la o mai mare stăruință, ca noi înșine să-L onorăm pe Dumnezeu și să-i conducem pe toți aceia pe care îi putem determina să primească iubirea Lui. „Răsărea soarele pe pământ când a intrat Lot în Țoar” (vers. 23). Razele strălucitoare ale dimineții păreau că vestesc numai prosperitate și pace pentru cetățile din câmpie. Forfota unei vieți active începu pe străzi; oamenii mergeau pe diferitele lor căi, preocupați de treburile sau plăcerile zilei. Ginerii lui Lot făceau haz de temerile și avertizările bătrânului slab de minte. Deodată și în mod neașteptat, ca și când un trăsnet ar bubui dintr-un cer fără nori, izbucni furtuna. Domnul a început să plouă foc și pucioasă din cer asupra cetăților și asupra câmpiei roditoare; palatele și templele ei, locuințele ei costisitoare, grădinile și viile, precum și mulțimile vesele și căutătoare de plăceri, care numai cu o noapte înainte îi insultaseră pe trimișii cerului - totul a fost mistuit. Fumul vâlvătăii se înălța asemenea fumului unui cuptor uriaș. Și minunata vale a Sidimului a ajuns un pustiu, un loc care nu mai avea să fie vreodată rezidit sau locuit - o mărturie pentru toate generațiile cu privire la certitudinea judecăților lui Dumnezeu asupra nelegiuirii. Flăcările care au consumat cetățile din câmpie își trimit lumina ca o avertizare până în zilele noastre. Ni se dă astfel teribila și solemna lecție că, și atunci când mila lui Dumnezeu îl suportă mult timp pe păcătos, există totuși o limită în a păcătui, dincolo de care oamenii nu pot trece. Când s-a ajuns la această limită, îmbierile harului se retrag și începe aplicarea pedepselor. Răscumpărătorul omenirii declară că sunt păcate și mai mari decât acelea pentru care au fost nimicite Sodoma și Gomora. Aceia care aud invitația Evangheliei cum îi cheamă pe păcătoși la pocăință și nu iau seama la ea sunt mult mai vinovați înaintea lui Dumnezeu decât au fost locuitorii din valea Sidim. Și mult mai mare este păcatul acelora care mărturisesc că Îl cunosc pe Dumnezeu și păzesc poruncile Lui și care totuși Îl tăgăduiesc pe Hristos în caracterul și viața lor zilnică. În lumina avertizărilor Mântuitorului, soarta Sodomei este o mustrare solemnă nu numai pentru aceia care sunt vinovați de păcate fățișe, ci și pentru aceia care iau în mod ușuratic lumina și privilegiile date de Cer. Martorul Credincios spune bisericii din Efes: „Ce am împotriva ta este că ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ți dar aminte de unde ai căzut; pocăiește-te și întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel voi veni la tine și-ți voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești” (Apoc. 2,4.5). Mântuitorul așteaptă un răspuns la chemările iubirii și ale iertării Sale, cu o bunătate mult mai gingașă decât aceea care mișcă inima unui părinte pământesc, pentru a ierta un fiu rătăcit și suferind. El strigă după cei rătăciți: „Întoarceți-vă la Mine, și Mă voi întoarce și Eu la voi” (Mal. 3,7). Dar, dacă cel greșit refuză cu încăpățânare să asculte de glasul care-l cheamă cu iubire milostivă și duioasă, el va fi lăsat în cele din urmă în întuneric. Inima care a disprețuit atât de mult timp mila lui Dumnezeu se împietrește în păcat și nu mai este deloc sensibilă la influența harului lui Dumnezeu. Teribilă va fi soarta acelui suflet despre care Mântuitorul, care îl îndemnase atâta vreme, va spune în cele din urmă: „S-a lipit de idoli; lăsați-l în pace” (Osea 4,17). Va fi mult mai ușor în ziua judecății pentru cetățile din câmpie decât pentru aceia care au cunoscut iubirea lui Hristos și care totuși s-au depărtat pentru a alege plăcerile unei lumi păcătoase. Înainte de nimicirea Sodomei, Dumnezeu i-a trimis lui Lot solia: „Scapă-ți viața; să nu te uiți înapoi și să nu te oprești în vreun loc din câmpie; scapă la munte, ca să nu pieri.” Aceeași voce de avertizare a fost auzită de ucenicii lui Hristos înainte de distrugerea Ierusalimului: „Când veți vedea Ierusalimul înconjurat de oști, să știți că pustiirea lui este aproape. Atunci cei din Iudeea să fugă la munți, cei din mijlocul Ierusalimului să iasă afară din el și cei de prin ogoare să nu intre în el” (Gen. 19,17; Luca 21,20.21). Ei nu trebuiau să zăbovească ca să ia ceva din bunurile lor, ci trebuiau să folosească cât mai bine acel prilej pentru a scăpa. Avea loc o ieșire, o categorică despărțire de cei nelegiuiți, o fugă pentru a scăpa cu viață. Așa a fost în zilele lui Noe; așa s-au petrecut lucrurile cu Lot; așa a fost cu ucenicii înainte de distrugerea Ierusalimului și așa va fi în zilele din urmă. Din nou vocea lui Dumnezeu se aude într-o solie de avertizare, îndemnând pe poporul Său, adevărații creștini, să se despartă de nelegiuirea ce predomină. Asemenea locuitorilor din valea Sidimului, oamenii visează belșug și pace. „Scăpați-vă viața” este avertizarea din partea îngerilor lui Dumnezeu; dar alte glasuri se aud spunând: „Nu vă neliniștiți; nu este niciun motiv de îngrijorare.” Mulțimile strigă: „Pace și siguranță”, în timp ce Cerul spune că o nimicire grabnică urmează să se abată peste călcătorul de Lege. În noaptea dinaintea nimicirii lor, cetățile din câmpie se desfătau în plăceri și își băteau joc de temerile și avertizările solului lui Dumnezeu, dar batjocoritorii aceia au pierit în flăcări; chiar în noaptea aceea, ușa milei s-a închis pentru totdeauna pentru locuitorii cei nelegiuiți și nepăsători ai Sodomei. Dumnezeu nu poate fi batjocorit la infinit. El nu Se lasă să fie desconsiderat mult timp. „Iată, vine ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie și urgie aprinsă, care va preface tot pământul în pustiu și va nimici pe toți păcătoșii de pe el” (Is. 13,9). Cea mai mare parte a locuitorilor lumii vor lepăda mila lui Dumnezeu și vor fi copleșiți de o pieire grabnică și fără scăpare. Dar aceia care iau seama la avertizare vor locui „sub ocrotirea Celui Preaînalt” și se vor odihni „la umbra Celui Atotputernic”. Adevărul Lui va fi scutul și pavăza lor. Pentru ei făgăduința sună: „Îl voi sătura cu viață lungă” (Ps. 91,1.4.16 - T.M.). Lot a locuit pentru scurtă vreme în Țoar. Aici predomina nelegiuirea ca și în Sodoma și el s-a temut să rămână acolo, ca nu cumva cetatea să fie și ea nimicită. Nu mult după aceea, Țoar a fost și ea nimicită, așa cum a intenționat Dumnezeu. Lot s-a îndreptat spre munți și a locuit într-o peșteră, lipsit de toate acele lucruri de dragul cărora el a îndrăznit să-și supună familia influențelor unei cetăți stricate. Dar blestemul Sodomei l-a urmărit chiar și aici. Purtarea păcătoasă a fiicelor sale a fost o urmare a întovărășirilor rele din locul acela stricat. Corupția morală din acel loc se întrețesuse atât de mult cu caracterul lor, încât n-au putut face deosebire între bine și rău. Singurii urmași ai lui Lot, moabiții și amoniții, au fost triburi stricate, idolatre, răzvrătite împotriva lui Dumnezeu și vrăjmași înverșunați ai poporului Său. Ce mare deosebire a fost între viața lui Avraam și cea a lui Lot! Cândva ei fuseseră tovarăși, închinându-se la același altar, locuind unul lângă altul în corturile lor de peregrini; dar cât de departe erau acum unul față de celălalt! Lot își alesese Sodoma, pentru plăcerile ei și pentru câștig. Părăsind altarul lui Avraam și jertfele zilnice aduse viului Dumnezeu, el le îngăduise copiilor săi să se amestece cu niște oameni stricați și idolatri; cu toate acestea, el păstrase în inima sa temerea de Dumnezeu, deoarece Sfânta Scriptură îl declară ca fiind un om „neprihănit”; sufletul său drept era întristat de vorbirea nelegiuită ce-i supăra zilnic auzul și de violența și crimele pe care nu putea să le împiedice. În cele din urmă el a fost mântuit ca „un tăciune scos din foc” (Zah. 3,2), dar lipsit de averile lui, de soția și copiii săi, locuind în peșteri asemenea animalelor sălbatice, acoperit de rușine tocmai la bătrânețe; și a dat lumii nu un neam de oameni neprihăniți, ci două neamuri idolatre, în vrăjmășie cu Dumnezeu și războindu-se cu poporul Său, până când, cupa nelegiuirilor lor fiind umplută, au fost date nimicirii. Cât de teribile au fost rezultatele care au urmat unui pas neînțelept! Înțeleptul spune: „Nu te chinui ca să te îmbogățești, nu-ți pune priceperea în aceasta.” „Cel lacom de câștig își tulbură casa, dar cel ce urăște mita va trăi.” Iar apostolul Pavel declară: „Cei ce vor să se îmbogățească, dimpotrivă, cad în ispită, în laț și în multe pofte nesăbuite și vătămătoare, care cufundă pe om în prăpăd și pierzare” (Prov. 23,4; 15,27; 1 Tim. 6,9). Când a intrat în Sodoma, Lot a intenționat în mod categoric să se păstreze departe de nelegiuire și să poruncească familiei sale după el. Dar el a dat în totul greș. Influențele corupătoare din jurul său au avut efect chiar asupra credinței sale, iar legăturile copiilor săi cu locuitorii Sodomei au făcut ca, într-o măsură oarecare, interesele sale să fie identice cu ale lor. Urmările ne stau în față. Mulți fac și astăzi aceeași greșeală. În alegerea unui loc de locuit, ei privesc mai mult la avantajele trecătoare pe care le pot avea decât la influența morală și socială care îi va înconjura pe ei și familiile lor. Ei aleg un ținut frumos și roditor sau se mută într-un oraș înfloritor, în speranța strângerii unei averi mai mari; dar copiii lor sunt înconjurați de ispite și prea adesea își fac prietenii ce sunt nefavorabile creșterii evlaviei și formării unui caracter drept. Atmosfera unei moralități decăzute, a necredinței, a indiferenței față de cele religioase are tendința de a lucra împotriva influenței părinților. Exemple de răzvrătire împotriva autorității părintești și divine stau totdeauna înaintea tineretului; mulți ajung să aibă legături cu cei necredincioși și netemători de Dumnezeu și aleg să împărtășească soarta vrăjmașilor lui Dumnezeu. În alegerea unei locuințe, Dumnezeu dorește ca, mai întâi, să luăm seama la influențele morale și religioase care ne vor înconjura pe noi și familiile noastre. S-ar putea să fim aduși în situații dificile, căci mulți nu pot avea în jurul lor ceea ce ar dori să aibă; și oriunde ne cheamă datoria, Dumnezeu ne va ajuta să rămânem neatinși de stricăciune, dacă veghem și ne rugăm, încrezându-ne în harul lui Hristos. Noi însă nu ar trebui să ne expunem - fără să fie nevoie - influențelor nefavorabile formării unui caracter creștin. Dacă ne așezăm de bunăvoie într-o atmosferă lumească și de necredință, ajungem neplăcuți lui Dumnezeu și alungăm îngerii cei sfinți din căminul nostru. Aceia care strâng pentru copiii lor bogăție și onoare lumească cu prețul vieții veșnice vor descoperi în final că aceste avantaje sunt o pierdere îngrozitoare. Asemenea lui Lot, mulți își văd copiii pierduți și abia dacă ajung să se salveze pe ei înșiși. Osteneala întregii lor vieți este spulberată, iar viața lor … un trist eșec. Dacă ar fi dat pe față adevărata înțelepciune, atunci copiii lor poate că ar fi avut mai puține bunuri pământești, dar și-ar fi asigurat o moștenire nepieritoare. Moștenirea pe care Dumnezeu a făgăduit-o poporului Său nu este din lumea aceasta. Avraam n-a avut nicio stăpânire pe pământul acesta, „nici măcar o palmă de loc” (Fapte 7,5). El a avut o mare avere și a folosit-o spre slava lui Dumnezeu și spre binele semenilor săi; dar el n-a considerat lumea aceasta ca fiind căminul său. Dumnezeu l-a chemat să-i părăsească pe concetățenii săi idolatri, dându-i făgăduința țării Canaanului ca o stăpânire veșnică; și totuși nici el, nici fiul său, nici fiul fiului său nu l-a primit. Când a avut nevoie de un loc de îngropăciune pentru soția sa moartă, Avraam a trebuit să-l cumpere de la canaaniți. Unica sa stăpânire în Țara Făgăduinței a fost acel mormânt săpat în stâncă din peștera Macpela. Dar Cuvântul lui Dumnezeu n-a dat greș; nici nu s-a împlinit în totul prin ocuparea Canaanului de către poporul iudeu. „Făgăduințele au fost făcute lui Avraam și seminței lui” (Gal. 3,16). Avraam însuși trebuia să fie părtaș la moștenire. Poate părea că împlinirea făgăduinței lui Dumnezeu întârzie mult, căci „pentru Domnul o zi este ca o mie de ani, și o mie de ani sunt ca o zi” (2 Petru 3,8); s-ar putea să pară că întârzie, dar, la timpul hotărât, „va veni și se va împlini negreșit” (Hab. 2,3). Darul făcut lui Avraam și seminței lui nu cuprinde numai țara Canaanului, ci tot pământul. Așa spune apostolul, că făgăduința că el va fi moștenitor al lumii n-a fost făcută lui Avraam sau seminței lui prin lege, ci prin îndreptățirea prin credință (Rom. 4,13). În Biblie ni se spune în mod clar că făgăduințele făcute lui Avraam urmează să fie împlinite prin Hristos. Toți cei ce sunt ai lui Hristos sunt „sămânța lui Avraam, moștenitori prin făgăduință” - „la o moștenire nestricăcioasă și neîntinată, care nu se poate veșteji” (Gal. 3,29; 1 Petru 1,4), un pământ eliberat de blestemul păcatului. Căci „domnia, stăpânirea și puterea tuturor împărățiilor care sunt pretutindeni sub ceruri se vor da poporului sfinților Celui Preaînalt”; „cei blânzi moștenesc țara și au belșug de pace” (Dan. 7,27; Ps. 37,11 - T.M.). Dumnezeu i-a dat lui Avraam prilejul să vadă această moștenire nepieritoare și, cu nădejdea aceasta, el a fost mulțumit. „Prin credință a venit și s-a așezat el în țara făgăduinței, ca într-o țară care nu era a lui, și a locuit în corturi, ca și Isaac și Iacov, care erau împreună moștenitori cu el ai aceleiași făgăduințe. Căci el aștepta cetatea care are temelii tari, al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu” (Evr. 11,9.10). Cu privire la urmașii lui Avraam este scris: „În credință au murit toți aceștia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite; ci doar le-au văzut și le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini și călători pe pământ” (Evr. 11,13). Noi trebuie să locuim aici ca străini și călători, dacă vrem să câștigăm „o patrie mai bună, adică o patrie cerească” (vers. 16). Aceia care sunt copii ai lui Avraam vor umbla după cetatea pe care o aștepta și el, „al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu”.
22. CĂSĂTORIA LUI ISAAC:
Avraam ajunsese acum înaintat în vârstă și se aștepta să moară curând; mai rămăsese totuși să facă ceva pentru a asigura împlinirea făgăduinței făcute urmașilor săi. Isaac era cel rânduit în mod providențial să-i urmeze ca păstrător al Legii lui Dumnezeu și părinte al poporului ales, dar el era încă necăsătorit. Locuitorii Canaanului erau dedați la idolatrie, iar Dumnezeu interzisese legăturile de căsătorie între poporul Său și ei, știind că astfel de căsătorii vor duce la apostazie. Patriarhul se temea de mediul stricat ce îl înconjura pe fiul său. Credința puternică a lui Avraam în Dumnezeu și supunerea față de voința Sa se reflectau în caracterul lui Isaac; dar sentimentele tânărului erau puternice, fiind înclinat spre duioșie și îngăduință. Dacă s-ar fi unit cu cineva care nu se temea de Dumnezeu, atunci ar fi fost în primejdie de a sacrifica principiul de dragul armoniei, al păcii. În mintea lui Avraam, alegerea unei soții pentru fiul său era o problemă de mare însemnătate; el era nerăbdător să-l vadă căsătorit cu cineva care să nu-l înstrăineze de Dumnezeu. În vremurile vechi, înțelegerile de căsătorie erau, în general, făcute de părinți și acesta era obiceiul și printre aceia care se închinau lui Dumnezeu. Nimănui nu i se cerea să se căsătorească cu cineva pe care nu-l putea iubi; dar în dăruirea sentimentelor lor, tinerii erau călăuziți de judecata și experiența părinților lor temători de Dumnezeu. S-ar fi considerat o dezonoare pentru părinți, și chiar o crimă, dacă s-ar fi urmat o cale contrară acesteia. Isaac, încrezându-se în înțelepciunea și iubirea tatălui său, era mulțumit să lase în seama lui această problemă, crezând, de asemenea, că Dumnezeu Însuși îl va călăuzi în alegerea făcută. Gândurile patriarhului s-au îndreptat către rudele tatălui său din țara Mesopotamiei. Deși nu fuseseră lipsiți de influența idolatriei, ei păstrau totuși cunoașterea și închinarea față de viul Dumnezeu. Isaac nu trebuia să plece din Canaan pentru a merge la ei, dar s-ar fi putut ca printre ei să se găsească o tânără gata să-și lase căminul și să se unească cu el pentru a păstra curată închinarea la viul Dumnezeu. Avraam a încredințat această importantă problemă „celui mai bătrân rob”, un om evlavios, cu experiență și judecată sănătoasă, care-l slujise mult timp cu credincioșie. El i-a cerut acestui slujitor să facă un jurământ solemn înaintea Domnului, că nu îi va lua fiului său Isaac o soție dintre canaaniți, ci îi va allege o fată din familia lui Nahor din Mesopotamia. El i-a cerut să nu-l ia pe Isaac cu el acolo. Dacă nu s-ar fi găsit o tânără care să fie gata să-și părăsească rudeniile, atunci trimisul avea să fie dezlegat de jurământul său. Patriarhul l-a încurajat în lucrarea lui dificilă și delicată cu asigurarea că Dumnezeu avea să încoroneze cu izbândă misiunea sa. „Domnul, Dumnezeul cerului”, zicea el, „care m-a scos din casa tatălui meu și din patria mea … va trimite pe îngerul Său înaintea ta”. Solul trimis a plecat fără întârziere la drum. Luând cu el zece cămile, care aveau să folosească atât celor ce-l însoțeau, cât și alaiului care avea să însoțească mireasa ce urma să se întoarcă cu el, încărcate, de asemenea, cu daruri pentru viitoarea soție și prietenele ei, el a făcut călătoria cea lungă dincolo de Damasc și, de acolo mai departe, până la mănoasele câmpii ce ajung la marele râu al Răsăritului. Sosit în Haran, „cetatea lui Nahor”, el a poposit în afara zidurilor, în apropierea fântânii la care femeile din partea locului veneau seara să scoată apă. Pentru el a fost un timp de grijă chinuitoare. De alegerea pe care o făcea el depindeau rezultate importante nu numai pentru casa stăpânului său, ci și pentru generațiile viitoare; și cum putea el oare să facă o alegere înțeleaptă printre oameni ce-i erau cu totul străini? Aducându-și aminte de cuvintele lui Avraam, că Dumnezeu va trimite pe Îngerul Său cu el, se rugă cu stăruință pentru o călăuzire încununată de succes. În familia stăpânului său fusese deprins cu manifestarea continuă a bunătății și ospitalității, și acum el se ruga ca semnul care să o arate pe tânăra aleasă de Dumnezeu să fie un act de bunăvoință. Nici nu terminase bine de rostit rugăciunea, că răspunsul a și venit. Printre femeile care erau strânse la fântână, purtarea plăcută a uneia dintre ele îi atrase atenția. Pe când aceasta se întorcea de la fântână, străinul îi ieși în întâmpinare, cerându-i apă din vadra pe care o purta pe umăr. Cererea a fost împlinită cu bunăvoință, la care s-a adăugat oferta de a scoate apă și pentru cămile, o lucrare ce era un lucru obișnuit chiar și pentru fiicele de prinți, când trebuiau să fie adăpate turmele și cirezile tatălui lor. În felul acesta, a fost dat și semnul dorit. Fata „era foarte frumoasă” și bunăvoința ei spontană dădea mărturie despre o inimă bună și o fire activă și energică. Până aici mâna Providenței fusese cu el. După ce a răsplătit bunătatea ei prin daruri bogate, trimisul a întrebat despre familia ei; luând cunoștință de faptul că ea era fiica lui Betuel, nepotul lui Avraam, el „a plecat capul și s-a aruncat cu fața la pământ înaintea Domnului”. Omul s-a rugat să fie găzduit în casa tatălui ei și, în cuvintele lui de mulțumire, a dat pe față legătura lui cu Avraam. Întorcându-se acasă, tânăra povesti ce se întâmplase, și Laban, fratele ei, alergă îndată să-l aducă pe străin și pe cei ce-l însoțeau, ca să se bucure de ospitalitatea lor. Eliezer n-a vrut să mănânce până când n-a povestit despre însărcinarea pe care o primise, despre rugăciunea sa de la fântână, cu toate amănuntele legate de acestea. Apoi spuse: „Acum, dacă voiți să arătați bunăvoință și credincioșie față de stăpânul meu, spuneți-mi; dacă nu, spuneți-mi iarăși, ca să mă îndrept la dreapta sau la stânga”. Răspunsul a fost: „De la Domnul vine lucrul acesta; noi nu-ți mai putem spune nici rău, nici bine. Iată, Rebeca este înaintea ta; ia-o și du-te, ca să fie nevasta stăpânului tău, cum a spus Domnul” (Gen. 24,33- 51). După ce a fost obținut consimțământul familiei, Rebeca însăși a fost întrebată dacă vrea să meargă la o depărtare atât de mare de casa tatălui său și să se căsătorească cu fiul lui Avraam. Ea a crezut, din cele ce s-au petrecut, că Dumnezeu a ales-o ca să fie soția lui Isaac și a răspuns: „Da, vreau”. Slujitorul, anticipând bucuria stăpânului său pentru faptul că misiunea lui a izbutit, era nerăbdător să plece; și, a doua zi dis-de-dimineață, au și pornit la drum spre casă. Avraam locuia la Beer-Șeba, iar Isaac, care avea grijă de turme în ținutul învecinat, se întorsese la cortul tatălui său ca să aștepte sosirea solului trimis în Haran. „Într-o seară, când Isaac ieșise să cugete în taină pe câmp, a ridicat ochii și s-a uitat; și iată că veneau niște cămile. Rebeca a ridicat și ea ochii, a văzut pe Isaac și s-a dat jos de pe cămilă. Și a zis robului: Cine este omul acesta care vine înaintea noastră pe câmp? Robul a răspuns: Este stăpânul meu! Atunci ea și-a luat maramă și s-a acoperit. Isaac a dus pe Rebeca în cortul mamei sale, Sara; a luat pe Rebeca, ea a fost nevasta lui și el a iubit-o. Astfel a fost mângâiat Isaac pentru pierderea mamei sale” (Gen. 24,63-67). Avraam observase urmările căsătoriilor între cei ce se temeau de Dumnezeu și cei ce nu se temeau de El, din zilele lui Cain și până în zilele sale. Consecințele propriei căsătorii cu Agar, precum și legăturile de căsătorie ale lui Ismael și Lot îi stăteau înainte. Lipsa credinței din partea lui Avraam și a Sarei a avut ca rezultat nașterea lui Ismael, amestecul seminței celor neprihăniți cu cei netemători de Dumnezeu. Influența tatălui asupra fiului a fost zădărnicită de rudeniile idolatre ale mamei și de legăturile lui Ismael cu nevestele lui păgâne. Gelozia lui Agar și a nevestelor pe care ea le-a ales pentru Ismael a înconjurat familia sa cu o barieră pe care în zadar s-a străduit Avraam s-o îndepărteze. Învățăturile pe care Avraam i le-a dat din copilărie n-au rămas fără effect asupra lui Ismael, dar influența nevestelor lui a avut ca rezultat înscăunarea idolatriei în familia sa. Despărțit de tatăl său și amărât de certurile și nemulțumirile unui cămin lipsit de iubire și temere de Dumnezeu, Ismael a fost împins să aleagă viața sălbatică și prădalnică de șef de trib în pustie, „mâna lui fiind împotriva tuturor oamenilor și mâna tuturor oamenilor fiind împotriva lui” (Gen. 16,12). Spre sfârșitul vieții sale, el s-a pocăit de căile lui rele și s-a întors la Dumnezeul tatălui său, dar amprenta pe care a pus-o pe caracterul urmașilor săi a rămas. Neamul puternic care a coborât din el a fost un popor turbulent, păgân, care a constituit întotdeauna o îngrijorare și o durere pentru urmașii lui Isaac. Soția lui Lot a fost o femeie egoistă și nereligioasă, iar influența ei a dus la despărțirea soțului ei de Avraam. Dacă n-ar fi fost ea, Lot n-ar fi rămas în Sodoma, lipsit de sfatul înțelept al patriarhului temător de Dumnezeu. Influența soției sale și legăturile cu cetatea cea nelegiuită l-ar fi dus la înstrăinare de Dumnezeu, dacă n-ar fi fost învățătura credincioasă primită în tinerețe de la Avraam. Căsătoria lui Lot și alegerea de a locui în Sodoma au fost primele verigi într-un lanț de evenimente care au chinuit lumea timp de multe generații. Nimeni dintre cei ce se tem de Dumnezeu nu se poate uni cu cineva care nu se teme de El, fără să fie în primejdie. „Merg oare doi oameni împreună fără să fie învoiți?” (Amos 3,3). Fericirea și binele în căsătorie depind de unitatea celor doi; dar între cel credincios și cel necredincios există o radical deosebire în ceea ce privește gustul, înclinațiile și scopurile. Ei slujesc la doi stăpâni, între care nu poate fi nicio înțelegere. Oricât de curate și de corecte ar fi principiile cuiva, influența tovarășului necredincios va avea tendința de a-l îndepărta de Dumnezeu. Acela care a pășit în legământul căsătoriei pe când era neconvertit, prin pocăința sa, se așază sub obligații mai puternice pentru a fi credincios partenerului său, oricât de mult s-ar deosebi cu privire la credința religioasă; cu toate acestea, cerințele lui Dumnezeu trebuie să fie așezate mai presus de orice legături pământești, chiar dacă urmarea ar fi încercările și persecuțiile. Împreună cu un spirit de dragoste și blândețe, această credincioșie poate conduce la câștigarea celui necredincios. Dar căsătoria unui creștin cu un necredincios este interzisă de Sfânta Scriptură. Îndrumarea dată de Dumnezeu este: „Nu vă înjugați la un jug nepotrivit cu cei necredincioși” (2 Cor. 6,14.17.18). Isaac a fost foarte mult onorat de Dumnezeu atunci când a fost făcut moștenitor al făgăduințelor prin care lumea avea să fie binecuvântată; și cu toate acestea, când el avea patruzeci de ani, s-a supus judecății tatălui său, când acesta l-a rânduit pe slujitorul său cu experiență și temător de Dumnezeu să-i aleagă o soție. Și rezultatul acestei căsătorii, așa cum este el prezentat în Sfintele Scripturi, este un tablou duios și plin de frumusețea fericirii casnice: „Isaac a dus pe Rebeca în cortul mamei sale, Sara; a luat pe Rebeca, ea a fost nevasta lui și el a iubit-o. Astfel a fost mângâiat Isaac pentru pierderea mamei sale.” Ce contrast între purtarea lui Isaac și aceea dată pe față de tinerii din zilele noastre, chiar și printre cei ce mărturisesc că sunt creștini! Prea adesea tinerii consideră că dăruirea sentimentelor lor este o problemă asupra căreia numai eul lor trebuie consultat, o problemă în care nici Dumnezeu și nici părinții lor n-ar trebui să se amestece. Cu mult înainte ca tinerii și tinerele să fi ajuns la maturitate, ei își închipuie că sunt capabili să facă singuri alegerea, fără ajutorul părinților lor. Câțiva ani de căsătorie sunt de obicei suficienți pentru a vedea greșeala, dar adesea este prea târziu pentru a opri urmările ei dezastruoase. Căci aceeași lipsă de înțelepciune și stăpânire de sine care a stat la baza unei alegeri grăbite i-a determinat să facă răul și mai mare, până când legătura căsătoriei a ajuns un jug chinuitor. Mulți și-au distrus astfel fericirea în această viață și nădejdea lor pentru viața viitoare. Dacă există un subiect care ar trebui să fie cercetat cu grijă și în care sfatul persoanelor mai în vârstă și cu mai multă experiență ar trebui căutat, atunci acesta este subiectul căsătoriei; dacă a fost vreodată un timp când Biblia a fost necesară ca un îndrumător, dacă a fost vreodată un timp când călăuzirea divină ar trebui căutată în rugăciune, atunci este cel dinainte de a face pasul care leagă oamenii laolaltă pentru toată viața. Părinții n-ar trebui niciodată să piardă din vedere răspunderea pe care o au privind fericirea viitoare a copiilor lor. Respectul lui Isaac pentru judecata tatălui său a fost rezultatul educației care îl învățase să iubească o viață de ascultare. În timp ce Avraam le cerea copiilor săi să respecte autoritatea părintească, viața sa zilnică dădea mărturie că acea autoritate nu însemna o stăpânire egoistă sau arbitrară, ci era întemeiată pe dragoste și avea în vedere binele și fericirea lor. Tații și mamele ar trebui să socotească ca o datorie a lor să îndrume sentimentele copiilor lor ajunși la vârsta căsătoriei, pentru ca ele să fie legate de persoane care le pot fi parteneri de viață corespunzători. Ei trebuie să-și dea seama că au datoria ca, prin învățătura și exemplul lor, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, să modeleze într-atât caracterul copiilor lor, chiar din cea mai fragedă vârstă, încât ei să fie curați și nobili și să fie atrași de ceea ce este bun și adevărat. Cei ce se aseamănă se adună; cei ce se aseamănă se prețuiesc între ei. Fie deci ca dragostea pentru adevăr, curăție și bunătate să fie sădită de timpuriu în suflet și tinerii să caute compania acelora care posedă aceste caracteristici. Părinții să caute, în propriul caracter și în viața căminului lor, să exemplifice iubirea și bunăvoința Tatălui ceresc. Căminul să fie plin de lumina soarelui. Aceasta va fi de o mai mare valoare pentru copiii noștri decât pământul sau banii. Iubirea pentru cămin să fie păstrată vie în inimile lor, ca ei să privească înapoi la căminul copilăriei lor ca la un loc al păcii și al fericirii, vecin cu cerul. Membrii familiei nu au toți aceleași trăsături de caracter și vor fi ocazii frecvente pentru exercitarea răbdării și a îngăduinței, dar, prin iubire și stăpânire de sine, toți pot fi legați laolaltă într-o strânsă unire. Adevărata iubire este un principiu înalt și sfânt, cu totul deosebit în caracter de acea iubire care se naște din impuls, dar care moare de îndată ce este greu încercată. Prin credincioșia față de datorie în casa părintească tinerii se pregătesc pentru propriile cămine. Aici trebuie să se practice renunțarea de sine și să se dea pe față bunătatea, curtoazia și simpatia creștină. În acest fel, iubirea va fi păstrată caldă în inimă și acela care iese dintr-un astfel de cămin ca să stea în fruntea propriei familii va ști cum să sporească fericirea aceleia pe care o va alege ca tovarășă a sa de viață. Căsătoria, în loc de a fi sfârșitul iubirii, va fi numai începutul ei.
23.
IACOV ȘI ESAU:
Iacov și Esau, fiii gemeni ai lui Isaac,
prezintă un izbitor contrast, atât în caracter, cât și în viața lor. Această
deosebire a fost profetizată de îngerul lui Dumnezeu înainte de nașterea lor,
când, ca răspuns la rugăciunea îngrijorată a Rebecăi, el a declarat că îi vor
fi dați doi fii, înfățișându-i viitorul lor, și anume că fiecare va deveni
capul unui puternic neam, dar că unul va fi mai mare decât celălalt și că cel
mai tânăr va avea întâietate. Esau a crescut iubind satisfacerea eului,
concentrându-și tot interesul în prezent. Impulsiv în fața restricțiilor, se
complăcea în libertatea sălbatică a vânătorii și, de timpuriu, a ales viața de
vânător. Și, cu toate acestea, el era slăbiciunea tatălui. Păstorul liniștit și
iubitor de pace a fost atras de vigurosul și îndrăznețul său fiu mai mare, care
străbătea fără teamă munții și pustiul, întorcându-se acasă cu vânat pentru
tatăl său și cu povestiri uimitoare din viața sa aventuroasă. Iacov, grijuliu,
inteligent și prevăzător, gândindu-se totdeauna mai mult la viitor decât la
prezent, a fost mulțumit să stea acasă, ocupându-se cu îngrijirea turmelor și
cultivarea pământului. Perseverența sa răbdătoare, cumpătarea și prevederea erau
apreciate de mama sa. Sentimentele sale erau profunde și puternice, iar
noblețea și continua sa atenție adăugau cu mult mai mult la fericirea ei decât
o făceau rarele și zgomotoasele dovezi de iubire ale lui Esau. Pentru Rebeca,
Iacov era fiul cel mai scump. Făgăduințele făcute lui Avraam și întărite fiului
său au fost păstrate de Isaac și Rebeca, ele fiind marele țel al dorințelor și
speranțelor lor. Esau și Iacov erau familiarizați cu aceste făgăduințe. Ei au
fost învățați să privească dreptul de întâi născut ca o problemă de mare
importanță, căci el cuprindea nu numai o moștenire a unor bunuri pământești, ci
și o superioritate spirituală. Cel care îl primea avea să fie preot al familiei
sale și din urmașii săi direcți avea să se ridice Răscumpărătorul lumii. Pe de
altă parte, erau și obligații care îi reveneau celui ce avea dreptul de întâi
născut. Cel care avea să moștenească binecuvântările lui trebuia să-și consacre
întreaga viață în slujba lui Dumnezeu. Asemenea lui Avraam, el trebuia să fie
ascultător de cerințele divine. În căsătorie, în relațiile sale familiale, în
viața publică, el trebuia să ceară sfat de la Dumnezeu. Isaac le-a făcut
cunoscute fiilor săi privilegiile și condițiile acestea și a arătat în mod
lămurit că Esau, fiind cel mai mare, era cel căruia i se cuvenea dreptul de
întâi născut. Esau însă nu găsea nicio plăcere în consacrare, nu avea nicio înclinație
spre o viață religioasă. Cerințele care însoțeau dreptul spiritual de întâi
născut erau pentru el nedorite, ba chiar o restricție urâtă de el. Legea lui Dumnezeu,
care era condiția legământului divin cu Avraam, era privită de Esau ca un jug
al robiei. Hotărât să-și împlinească poftele, nu dorea nimic mai mult ca
libertatea de a face ce-i place. Pentru el, puterea și bogăția, petrecerile și
dezmățul constituiau fericirea. El se fălea cu libertatea neîngrădită a vieții sale
sălbatice și hoinare. Rebeca își amintea cuvintele îngerului și citea cu o mai
clară înțelegere caracterul fiilor săi decât o făcea soțul ei. Ea era convinsă că
moștenirea făgăduinței divine îi era rânduită lui Iacov. Ea îi repetă lui Isaac
cuvintele îngerului, dar sentimentele tatălui erau îndreptate asupra fiului său
mai mare și el rămase neclintit în planurile lui. Iacov aflase de la mama sa
descoperirea divină, și anume că dreptul de întâi născut avea să-i revină, și a
fost umplut de o negrăită dorință după privilegiile pe care acesta i le-ar fi
conferit. Nu averile tatălui erau acelea după care umbla el; obiectul dorinței
lui înfocate era dreptul spiritual de întâi născut. Să comunice cu Dumnezeu,
așa cum făcuse neprihănitul Avraam, să aducă jertfa de ispășire pentru familia
sa, să fie părintele poporului ales și al lui Mesia cel făgăduit și să
moștenească bunurile nepieritoare cuprinse în binecuvântările legământului -
acestea erau privilegiile și onorurile car îi insuflau cele mai aprinse dorințe.
Mintea sa alerga tot mereu înainte, în viitor, căutând să prindă
binecuvântările lui nevăzute. Cu tainic dor, el asculta tot ceea ce tatăl său
povestea cu privire la dreptul spiritual de întâi născut; el păstra cu grijă
ceea ce aflase de la mama sa. Zi și noapte, subiectul acesta ocupa mintea sa,
până când a devenit interesul care a absorbit întreaga sa viață. Dar, în timp
ce prețuia binecuvântările veșnice mai mult decât pe cele trecătoare, Iacov nu
avea o cunoaștere experimentală a lui Dumnezeu, pe care-L adora. Inima sa nu
fusese reînnoită prin harul divin. El credea că făgăduința cu privire la el nu
putea fi îndeplinită atâta timp cât Esau păstra dreptul de întâi născut și
făcea mereu planuri cum ar putea ajunge să-și asigure binecuvântarea pe care
fratele său o prețuia atât de puțin, dar care era atât de prețioasă pentru el. Când
Esau, venind într-o zi acasă istovit și rupt de oboseală de la vânătoare, i-a
cerut lui Iacov din hrana pe care o pregătea, acesta, pe care un singur gând îl
stăpânea cel mai mult, a prins ocazia și s-a oferit să satisfacă foamea
fratelui său cu prețul dreptului de întâi născut. „Iată-mă, sunt pe moarte”,
strigă vânătorul nepăsător, gata totdeauna să-și împlinească poftele, „la ce-mi
folosește dreptul acesta de întâi născut?” (Gen. 25,32). Și, pentru un blid de linte,
el se despărți de dreptul său de întâi născut și întări tranzacția aceasta printr-un
jurământ. Dacă ar fi răbdat puțin, el ar fi putut găsi hrană în corturile
tatălui său, dar, pentru a-și satisface pe moment dorința, el și-a vândut
moștenirea plină de slavă pe care Dumnezeu Însuși o făgăduise părinților săi.
Tot interesul său era pentru prezent. El era gata să sacrifice cerul pentru
cele pământești, să schimbe un viitor bun pentru împlinirea unor pofte
trecătoare. „Astfel și-a nesocotit Esau dreptul de întâi născut” (Gen. 25,34).
După ce a scăpat de el, Esau a avut un simțământ de ușurare. Acum, nimeni nu-i
mai putea sta în cale; acum, el putea să facă ceea ce dorea. Pentru această
sălbatică plăcere, această libertate greșit înțeleasă, cât de mulți își vând
dreptul la o moștenire curată, nepătată și veșnică în ceruri! Fiind și mai
departe supus atracțiilor lumești, care izbesc privirile, Esau și-a luat două
neveste dintre fiicele lui Het. Ele se închinau la zei falși, iar idolatria lor
era o pricină amară de durere pentru Isaac și Rebeca. Esau călcase una dintre
condițiile legământului, care interzicea căsătoria între poporul ales și păgâni;
cu toate acestea, Isaac era neclintit în hotărârea sa de a-i da binecuvântarea
de întâi născut. Argumentele aduse de Rebeca, dorința puternică a lui Iacov
pentru binecuvântare și indiferența lui Esau față de îndatoririle pe care le
cuprindea acest drept nu au avut niciun efect în a schimba planul tatălui. Anii
au trecut, iar Isaac, bătrân și orb, așteptându-și moartea curând, hotărî să nu
mai amâne acordarea binecuvântării fiului său mai mare. Dar, cunoscând opoziția
Rebecăi și a lui Iacov, el se hotărî să aducă la îndeplinire în taină această
solemnă ceremonie. Ținând seama de obiceiul ca la un asemenea prilej să se dea
o masă, patriarhul îi ceru lui Esau: „Du-te la câmp și adu-mi vânat. Fă-mi o
mâncare cum îmi place mie … ca să te binecuvânteze sufletul meu înainte de a
muri” (Gen. 27,3.4). Rebeca a înțeles ce avea el de gând să facă. Ea era
convinsă că faptul acesta era împotriva a ceea ce Dumnezeu le descoperise ca
fiind voia Sa. Isaac era în primejdia de a-și atrage neplăcerea divină și de
a-l lipsi pe fiul său cel mai mic de poziția la care îl chemase Dumnezeu. Ea a
încercat să-l facă pe Isaac să înțeleagă acest lucru și se hotărî să se
folosească de o stratagemă. De-abia plecase Esau să facă ce-i ceruse tatăl, că
Rebeca se și apucă să aducă la îndeplinire planul ei. Ea îi spuse lui Iacov ce
se întâmplase, stăruind asupra necesității de a acționa imediat pentru a
împiedica darea binecuvântării, pentru totdeauna și fără putință de schimbare,
lui Esau. Ea l-a asigurat pe fiul său că, dacă îi va urma sfatul, o va putea
obține așa cum făgăduise Dumnezeu. Iacov n-a consimțit imediat la planul propus
de ea. Gândul de a-l înșela pe tatăl său îl întrista foarte mult. El simțea că
un asemenea păcat ar aduce mai degrabă un blestem decât o binecuvântare. Dar aceste
scrupule ale sale au fost învinse, iar el porni să aducă la îndeplinire
sugestiile mamei sale. Nu era intenția sa să spună în mod direct o minciună,
dar, odată ajuns în prezența tatălui său, i s-a părut că a mers prea departe ca
să mai poată da înapoi și obținu prin înșelăciune binecuvântarea dorită. Iacov
și Rebeca au izbutit în planurile lor, dar au cules numai necazuri și întristare
prin înșelăciunea lor. Dumnezeu declarase că Iacov avea să primească dreptul de
întâi născut și cuvântul Său s-ar fi împlinit la timpul potrivit, dacă ei ar fi
așteptat cu credință ca El să lucreze pentru ei. Dar, ca mulți care zic că sunt
copii ai lui Dumnezeu, ei n-au binevoit să lase problema în mâinile Sale.
Rebeca s-a căit amar de sfatul cel rău pe care i l-a dat fiului său; sfatul
acesta a fost pricina despărțirii lui de ea și Rebeca nu i-a mai văzut niciodată
fața. Din clipa în care a primit dreptul de întâi născut, Iacov a fost apăsat
de propria condamnare. El păcătuise împotriva tatălui său, a fratelui său, împotriva
propriului suflet și împotriva lui Dumnezeu. În câteva minute, el săvârșise o
lucrare de care trebuia să se pocăiască o viață întreagă. Întâmplarea aceasta
era vie înaintea lui în anii de mai târziu, când purtarea nelegiuită a fiilor
săi îi apăsa sufletul. De-abia părăsise Iacov cortul tatălui său, când a intrat
Esau. Deși își vânduse dreptul de întâi născut și întărise transferul acesta
printr-un jurământ solemn, era acum hotărât să pună mâna pe binecuvântările
lui, fără să mai țină seama de cerințele fratelui său. De dreptul spiritual
erau legate și drepturile temporare ale titlului de întâi născut, care îi
dădeau conducerea familiei și moștenirea unei părți duble din averea tatălui
său. Acestea erau binecuvântările pe care el le putea prețui: „Tată,
scoală-te”, a zis el, „și mănâncă din vânatul fiului tău, pentru ca să mă
binecuvânteze sufletul tău”. Tremurând de uimire și suferință, bătrânul părinte
orb află de înșelăciunea căreia îi căzuse victimă. Speranțele cultivate cu drag
vreme îndelungată fuseseră nimicite și simțea până în adâncul sufletului
deznădejdea care trebuia să se fi abătut asupra fiului celui mai mare. Cu toate
acestea, i-a străfulgerat prin minte convingerea că mâna providenței a fost
aceea care nimicise planul său și împlinise chiar lucrul pe care el era hotărât
să-l împiedice. El și-a adus aminte de cuvintele pe care îngerul i le adresase
Rebecăi și, în ciuda păcatului de care Iacov se făcea acum vinovat, a văzut în
el pe acela care era cel mai bine pregătit să aducă la îndeplinire planurile
lui Dumnezeu. În timp ce cuvintele binecuvântării erau pe buzele sale, el
simțise spiritul inspirației asupra sa; și acum, cunoscând toate împrejurările,
el ratifică binecuvântarea rostită fără voie asupra lui Iacov: „L-am
binecuvântat. De aceea va rămâne binecuvântat” (Gen. 27,33). Esau a
desconsiderat cu ușurință valoarea binecuvântării câtă vreme aceasta îi fusese
la îndemână, dar el dorea s-o aibă acum când o pierduse pentru totdeauna.
Întreaga putere a naturii lui impulsive, nestăpânite, se trezi, iar durerea și
mânia lui au fost teribile. El strigă plângând amar: „Binecuvântează-mă și pe
mine, tată!” „N-ai păstrat nicio binecuvântare pentru mine?” Dar făgăduința
dată nu putea fi retrasă. Dreptul de întâi născut, pe care-l schimbase cu atâta
nepăsare pe o mâncare, nu-l mai putea recâștiga acum. „Pentru o mâncare”,
pentru satisfacerea de moment a apetitului care nu fusese niciodată înfrânat,
Esau și-a vândut moștenirea, dar, când și-a văzut nebunia, a fost prea târziu
ca să capete binecuvântarea. „Măcar că o cerea cu lacrimi, n-a putut s-o
schimbe” (Evr. 12,16.17). Esau n-a fost lipsit de privilegiul de a căuta
favoarea lui Dumnezeu prin pocăință, dar el n-a mai putut găsi niciun mijloc de
a recâștiga dreptul de întâi născut. Durerea sa nu izvora din convingerea că a
păcătuit; el nu dorea să se împace cu Dumnezeu. Lui îi părea rău de
consecințele păcatului său, și nu de păcat în sine. Din cauza indiferenței sale
față de binecuvântările și cerințele divine, Esau este numit în Sfintele Scripturi
„lumesc” (Evr. 12,16.17). El îi reprezintă pe aceia care disprețuiesc valoarea
mântuirii realizate pentru ei de către Hristos și sunt gata să sacrifice
moștenirea lor cerească pentru lucrurile pieritoare de pe pământ. Mulți trăiesc
pentru prezent, fără să se gândească sau să se îngrijească de viitor. Asemenea
lui Esau, ei strigă: „Să mâncăm și să bem, căci mâine vom muri” (1 Cor. 15,32).
Ei sunt stăpâniți de pornirile lor firești și, în loc să practice tăgăduirea de
sine, ei trec cu vederea cele mai de preț lucruri. Dacă trebuie să renunțe la
ceva, la satisfacerea unui apetit stricat sau la binecuvântările cerului,
făgăduite numai celui ce se tăgăduiește pe sine și se teme de Dumnezeu,
cerințele apetitului biruiesc, iar Dumnezeu și cerul sunt în totul disprețuiți.
Cât de mulți, chiar dintre cei ce mărturisesc a fi creștini, se agață de pofte
care sunt dăunătoare sănătății și care tocesc sensibilitățile sufletului! Când
li se arată datoria de a se curăți de toate întinăciunile cărnii și ale
spiritului, desăvârșind sfințenia în temere de Dumnezeu, ei se simt ofensați.
Ei își dau seama că nu pot să împlinească astfel de pofte dăunătoare, și totuși
să câștige cerul, și atunci ajung la concluzia că, deoarece calea spre viața
veșnică este atât de îngustă, nicidecum nu vor merge pe ea. Mulți sunt aceia
care își vând dreptul de întâi născut pentru pofte trupești. Este sacrificată
sănătatea, facultățile mintale slăbesc, iar cerul este pierdut; și toate
acestea numai pentru o plăcere de o clipă - o patimă, care este în același timp
și dăunătoare, și înjositoare în caracterul ei. După cum Esau s-a trezit pentru
a-și da seama de nebunia schimbului făcut de el cu grabă, când era prea târziu
ca să mai recupereze pierderea suferită, tot așa va fi și în ziua Domnului cu
aceia care au schimbat dreptul lor de moștenitori ai cerului cu poftele lor
egoiste.
24.
FUGA ȘI EXILUL LUI IACOV:
Amenințat cu moartea de mânia lui Esau, Iacov
plecă din casa tatălui său ca fugar, dar luă cu el binecuvântarea tatălui.
Isaac înnoise față de el făgăduința legământului și îl îndemnase, ca moștenitor
al acestui legământ, să-și caute o nevastă din familia mamei sale din
Mesopotamia. Cu toate acestea, Iacov porni la drum singuratic și cu inima adânc
îngrijorată. Numai cu un toiag în mâinile sale, el trebuia să călătorească sute
de kilometri printr-o țară locuită de triburi sălbatice, nomade. Cuprins de
remușcare și teamă, el căută să-I evite pe oameni, ca nu cumva fratele său
mânios să-i afle urma. El se temea de faptul că pierduse pentru totdeauna
binecuvântarea pe care Dumnezeu Își propusese să i-o dea; și Satana era acolo,
prezent, ca să-l copleșească cu ispite. Seara celei de a doua zile îl găsi
departe de corturile tatălui său. Avea simțământul că era un alungat dintre
oameni și era conștient de faptul că tot necazul acela fusese adus asupra sa
numai de comportarea sa greșită. Întunericul disperării apăsa greu asupra
sufletului său și aproape că nici nu îndrăznea să se roage. Dar el era atât de
singur, încât simțea nevoia unei protecții din partea lui Dumnezeu, așa cum nu
simțise niciodată până atunci. Cu lacrimi și profundă umilință, el își
mărturisi păcatul și ceru stăruitor o dovadă a faptului că nu era cu totul
părăsit. Cu toate acestea, nu simți nicio ușurare de povara inimii sale. El
pierduse orice încredere în sine și se temea că Dumnezeul părinților săi îl
lepădase. Dar Dumnezeu nu îl părăsise pe Iacov. Harul său era încă întins
asupra servului său greșit și lipsit de încredere. Plin de milă, Domnul i-a
descoperit exact lucrul de care Iacov avea nevoie - UN MÂNTUITOR. El păcătuise,
dar inima sa era plină de recunoștință, când a văzut descoperindu-i-se o cale
prin care el putea fi readus în grația lui Dumnezeu. Obosit de drum, fugarul se
culcă pe pământul gol, având drept căpătâi o piatră. În timp ce dormea, a văzut
o scară strălucitoare și luminoasă, al cărei capăt se sprijinea pe pământ, iar
vârful atingea cerul. Pe această scară urcau și coborau îngeri; deasupra ei era
Domnul slavei, și din ceruri s-a auzit glasul Său zicând: „Eu sunt Domnul,
Dumnezeul tatălui tău Avraam și Dumnezeul lui Isaac.” Pământul pe care era
culcat ca un exilat și fugar i-a fost făgăduit lui și urmașilor săi, cu
asigurarea: „Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine și în
sămânța ta.” Această făgăduință le fusese dată lui Avraam și lui Isaac, iar
acum îi era reînnoită lui Iacov. Apoi, în mod special, au fost rostite cuvinte
de mângâiere și de încurajare pentru singurătatea și durerea în care se găsea:
„Iată, Eu sunt cu tine; te voi păzi pretutindeni pe unde vei merge și te voi
aduce înapoi în țara aceasta; căci nu te voi părăsi, până nu voi împlini ce-ți
spun” (Gen. 28,15). Dumnezeu cunoștea influențele rele care aveau să-l
înconjoare pe Iacov, precum și primejdiile la care avea să se expună. În mila
Sa, El descoperi viitorul înaintea fugarului pocăit, pentru ca el să poată
înțelege planul divin cu privire la el și să fie pregătit să reziste ispitelor
care, cu siguranță, aveau să vină asupra lui atunci când urma să se afle singur
printre oameni idolatri și porniți spre rele. El trebuia să aibă totdeauna
înaintea sa înaltul ideal la care să țintească; iar cunoașterea faptului că,
prin el, planurile lui Dumnezeu ajungeau să se împlinească trebuia să-l îndemne
mereu să fie credincios. În această viziune, lui Iacov i-a fost prezentat
Planul de Mântuire, dar nu pe deplin, ci acele părți ale lui care erau
esențiale pentru el, pentru vremea aceea. Scara tainică care i-a fost
descoperită în vis era aceeași la care S-a referit Hristos în convorbirea cu
Natanael. El a zis: „Veți vedea cerul deschis și pe îngerii lui Dumnezeu
suindu-se și coborându-se peste Fiul omului” (Ioan 1,51). Până la data
răzvrătirii omului împotriva guvernării lui Dumnezeu, fusese o legătură
deschisă între Dumnezeu și om. Dar păcatul lui Adam și al Evei a despărțit
pământul de cer, astfel încât omul nu a mai avut nicio legătură cu Făcătorul
său. Cu toate acestea, lumea n-a fost lăsată într-o singurătate dezolantă.
Scara Îl reprezintă pe Iisus, mijlocul de legătură rânduit. Dacă n-ar fi făcut
din meritele Sale un pod peste prăpastia pe care o făcuse păcatul, îngerii
slujitori n-ar fi putut avea vreo legătură cu omul căzut. Hristos îl leagă pe
om, în slăbiciunea și neajutorarea sa, de izvorul Puterii nemărginite. Toate
acestea i s-au descoperit lui Iacov în visul său. Deși mintea lui a înțeles
imediat o parte a descoperirii, adevărurile ei mari și tainice au constituit
studiul vieții sale și s-au deschis din ce în ce mai mult înțelegerii sale. Iacov
s-a trezit din somn în tăcerea adâncă a nopții. Înfățișările strălucitoare din
viziunea sa au dispărut. Doar contururile neclare ale dealurilor singuratice
și, deasupra lor, cerul înstelat, strălucitor, întâmpinau acum privirea lui.
Dar avea sentimentul solemn că Dumnezeu era cu el. O prezență nevăzută umplea
singurătatea. „Cu adevărat, Domnul este în locul acesta”, zise el, „și eu n-am
știut … Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerului” (Gen. 28,16-22).
„Și Iacov s-a sculat dis-de-dimineață, a luat piatra pe care o pusese căpătâi, a
pus-o ca stâlp de aducere-aminte și a turnat untdelemn pe vârful ei.” În armonie
cu obiceiul privind comemorarea unor evenimente importante, Iacov a ridicat un
monument al îndurării lui Dumnezeu, pentru ca, ori de câte ori el avea să
treacă pe acolo, să se oprească în acel loc sfânt pentru a se închina lui
Dumnezeu. El a numit locul acela Betel, sau „Casa lui Dumnezeu”. Cu profundă
recunoștință, el a repetat făgăduința: „Dacă va fi Dumnezeu cu mine și mă va
păzi în timpul călătoriei pe care o fac, dacă-mi va da pâine să mănânc și haine
să mă îmbrac și dacă mă voi întoarce cu bine în casa tatălui meu, atunci Domnul
va fi Dumnezeul meu; piatra aceasta, pe care am pus-o ca stâlp de
aducere-aminte, va fi casa lui Dumnezeu și Îți voi da a zecea parte din tot
ce-mi vei da” (Gen. 28,20-22). În acest caz, Iacov nu căuta să Îi pună condiții
lui Dumnezeu. Domnul îi făgăduise deja prosperitate, și acest vot a fost
revărsarea unei inimi pline de recunoștință pentru asigurarea iubirii și a
îndurării Sale. Iacov înțelegea că Dumnezeu are asupra lui drepturi pe care
trebuie să le recunoască și că dovezile speciale ale bunătății divine acordate
lui cer un răspuns. Tot astfel, orice binecuvântare revărsată asupra noastră
cere un răspuns pe care trebuie să-l dăm Autorului tuturor îndurărilor.
Creștinul trebuie să-și cerceteze adesea trecutul și să-și amintească plin de
recunoștință prețioasele izbăviri ale lui Dumnezeu care l-au susținut în
încercări, deschizând căi înaintea lui atunci când totul pare întunecos și
potrivnic și înviorându-l atunci când totul pare să se prăbușească. El ar
trebui să recunoască toate aceste dovezi ale grijii ocrotitoare a îngerilor
cerești. Având în vedere aceste nenumărate binecuvântări, el ar trebui să
întrebe adesea cu o inimă supusă și recunoscătoare: „Cum voi răsplăti Domnului
toate binefacerile Lui față de mine?” (Ps. 116,12 - T.M.). Timpul nostru,
talentele noastre, avutul nostru, toate trebuie să fie consacrate cu sfințenie
Lui, Aceluia care ne-a încredințat spre administrare aceste binecuvântări. Ori
de câte ori se săvârșește o lucrare de salvare pentru noi sau ni se acordă
favoruri noi și nesperate, trebuie să recunoaștem bunătatea lui Dumnezeu, nu
doar exprimându-ne recunoștința prin cuvinte, ci, asemenea lui Iacov, prin
daruri și jertfe aduse cauzei Sale. Așa după cum primim continuu
binecuvântările lui Dumnezeu, tot astfel trebuie să și dăm fără încetare. „Îți
voi da a zecea parte”, zise Iacov, „din tot ce-mi vei da” (Gen. 28,22). Oare
noi, care ne bucurăm de lumină deplină și de privilegiile Evangheliei, să fim
mulțumiți a-I da lui Dumnezeu mai puțin decât au dat aceia care au trăit în
vechea și mai puțin favorizata dispensațiune? Nu, ci, întrucât binecuvântările
de care ne bucurăm sunt mai mari, nu avem și noi obligații tot atât de mari?
Dar cât de mică este prețuirea, cât de zadarnică strădania de a măsura, cu
reguli matematice, timpul, banii și iubirea, în schimbul unei iubiri atât de cu
neputință de măsurat și al unui dar de o valoare atât de inimaginabilă! Zecime
pentru Hristos! O, neînsemnată ofrandă, ce recompensă vrednică de ocară pentru
ceea ce a costat atât de mult! De pe crucea Golgotei, Hristos cheamă la o
consacrare fără rezerve. Tot ceea ce avem și tot ceea ce suntem trebuie să fie
devotat lui Dumnezeu. Cu o credință nouă și statornică în făgăduințele divine
și asigurat de prezența și ocrotirea îngerilor cerești, Iacov și-a continuat
călătoria spre „țara celor ce locuiesc în răsărit” (Gen. 29,1). Dar cât de
deosebită a fost sosirea lui față de aceea a trimisului lui Avraam cu aproape o
sută de ani mai înainte! Slujitorul venise cu o suită de slugi călare pe
cămile, cu daruri bogate de aur și argint; fiul, însă, era un călător
singuratic, cu picioarele rănite de drum, neavând altă bogăție decât toiagul
său. Asemenea slujitorului lui Avraam, Iacov s-a oprit lângă o fântână și aici
a întâlnit-o pe Rahela, fiica cea mai mică a lui Laban. De data aceasta, Iacov
a fost acela care a făcut un serviciu, dând la o parte piatra de la gura
fântânii și adăpând turmele. Făcându-și cunoscută legătura de rudenie, el a
fost bine primit în casa lui Laban. Cu toate că venise fără avere și neînsoțit,
în timp de câteva săptămâni, el a dat dovadă de hărnicie și pricepere și a fost
rugat să rămână acolo mai departe. S-a făcut înțelegerea ca el să-i slujească
șapte ani lui Laban pentru mâna Rahelei. În vremurile de demult, obiceiul cerea
ca mirele, înainte de definitivarea unei înțelegeri de căsătorie, să plătească
tatălui viitoarei soții o cantitate de bani sau echivalentul ei în bunuri, după
starea economică a mirelui. Aceasta era considerată ca o garanție a căsătoriei.
Părinții nu socoteau că este bine să încredințeze fericirea fiicelor lor unor
bărbați care nu s-ar fi îngrijit de cele necesare întreținerii familiei lor.
Dacă nu aveau destul spirit de economie și energia necesară ca să conducă bine
treburile vieții, să aibă vite sau pământ, exista temerea că viața lor se va
dovedi lipsită de orice valoare. Dar exista soluția pentru cei care nu aveau cu
ce plăti pentru o soție să poată fi puși la probă. Unui astfel de pretendent i
se îngăduia să muncească pentru tatăl a cărui fiică o iubea, durata timpului
fiind hotărâtă în funcție de suma cerută. Dacă era credincios în slujirea sa și
se dovedea vrednic și în alte privințe, pretendentul primea fata de soție; și,
de obicei, banii primiți de tatăl erau dați fetei la căsătorie. În cazul
Rahelei și al Leii, Laban, în mod egoist, a oprit totuși zestrea care trebuia
să li se dea; ele s-au referit la acest lucru chiar înainte de a pleca din
Mesopotamia, când au spus: „Ne-a vândut și ne-a mâncat banii” (Gen. 31,15). Obiceiul
acesta vechi, deși uneori folosit în mod abuziv, ca și în cazul lui Laban, avea
urmări bune. Atunci când i se cerea pretendentului să slujească pentru
obținerea miresei sale, se evita astfel o căsătorie pripită și i se oferea ocazia
de a demonstra cât de profunde erau sentimentele sale, precum și iscusința sa
în a se îngriji de familie. În vremea noastră, multe rele rezultă din folosirea
unei căi opuse acesteia. Se întâmplă adesea că, înainte de căsătorie, unele
persoane au puține ocazii să cunoască obiceiurile și felul de a fi al celuilalt,
iar în ceea ce privește viața de fiecare zi, ei sunt cu totul străini atunci când
își unesc viața și interesele la altar. Mulți descoperă, prea târziu însă, că nu
sunt potriviți unul pentru altul, iar rezultatul unirii lor este o viață
întreagă de mizerie. Adesea, soția și copiii suferă din cauza indolenței și a
nepriceperii sau din cauza obiceiurilor vicioase ale soțului/tatălui. Dacă s-ar
fi cercetat mai înainte de căsătorie caracterul pretendentului, după vechiul
obicei, s-ar fi evitat multă nefericire. Șapte ani a slujit cu credincioșie
Iacov pentru Rahela și anii pe care i-a slujit „i s-au părut ca vreo câteva
zile, pentru că o iubea” (Gen. 29,20). Dar zgârcitul și apucătorul Laban,
dorind să păstreze un ajutor atât de valoros, a săvârșit o crudă înșelăciune,
schimbând-o pe Rahela cu Lea. Faptul că Lea însăși s-a învoit la această
înșelăciune l-a făcut pe Iacov să simtă că nu o poate iubi. La mustrarea sa
plină de indignare adresată lui Laban, acesta i-a oferit-o pe Rahela pentru
alți șapte ani de slujire. Dar tatăl a insistat ca Lea să nu fie alungată, căci
acest lucru ar fi adus ocară asupra familiei. Astfel, Iacov a fost pus în cea
mai dureroasă și mai grea situație; în cele din urmă, el s-a hotărât să o
păstreze pe Lea și să se căsătorească și cu Rahela. Rahela a fost întotdeauna
cea mai iubită; dar preferința lui pentru ea a dat naștere la invidie și
gelozie, și viața i-a fost amărâtă de rivalitatea dintre cele două surori,
soții ale sale. Timp de douăzeci de ani, Iacov a rămas în Mesopotamia, lucrând
în slujba lui Laban, care, neținând seama de legăturile de rudenie, căuta să
strângă pentru sine toate binefacerile de pe urma acestor legături. Pentru cele
două fiice ale sale, el a pretins paisprezece ani de muncă grea; iar în restul
timpului care a mai rămas, simbria lui Iacov a fost schimbată de zece ori. Cu
toate acestea, Iacov și-a îndeplinit slujba cu hărnicie și credincioșie.
Cuvintele adresate lui Laban la ultima lor întâlnire descriu în mod viu grija
neobosită pe care o acordase intereselor pretențiosului său stăpân: „Am stat la
tine douăzeci de ani; oile și caprele nu ți s-au stârpit și n-am mâncat berbeci
din turma ta. Nu ți-am adus acasă vite sfâșiate de fiare; eu însumi te-am despăgubit
pentru ele; îmi cereai înapoi ce mi se fura ziua, sau ce mi se fura noaptea.
Ziua mă topeam de căldură, iar noaptea mă prăpădeam de frig și-mi fugea somnul
de pe ochi” (Gen. 31,38-40). Era nevoie ca păstorul să vegheze asupra turmelor
sale zi și noapte. Ele erau în primejdie atât din cauza tâlharilor, cât și a
fiarelor sălbatice, care erau foarte numeroase și feroce, pricinuind adesea
mare prăpăd în turmele care nu erau bine păzite. Iacov avea multe ajutoare în
îngrijirea întinselor turme pe care le avea Laban, dar el era răspunzător
pentru toate. În unele părți ale anului, era necesar ca el personal să fie
permanent cu turmele, să le ferească în sezonul secetos ca nu cumva să piară de
sete, iar în timpul lunilor mai reci, ca să nu înghețe din cauza frigului mare
din timpul nopții. Iacov era păstorul principal; slujitorii care erau în slujba
lui erau ajutoarele lui. Dacă lipsea cumva vreo oaie, paguba o suporta păstorul
principal; de aceea el le cerea celor cărora le-a încredințat grija turmei o
strictă socoteală dacă turma nu era găsită într-o stare înfloritoare. Viața de
muncă sârguincioasă și de purtare de grijă a păstorului și mila sa duioasă
pentru creaturile neajutorate date în seama sa au fost folosite de către scriitorii
inspirați ca să ilustreze unele dintre cele mai prețioase adevăruri ale Evangheliei.
Hristos, în legătura Sa cu poporul Său, este asemănat cu un păstor. După
cădere, El a văzut oile Sale condamnate la pieire pe căile întunecoase ale
păcatului. Pentru a-i mântui pe acești rătăciți, El a părăsit onorurile și
slava din casa Tatălui Său. El spune: „Voi căuta pe cea pierdută, voi aduce
înapoi pe cea rătăcită, voi lega pe cea rănită și voi întări pe cea slabă”.
„Voi veni în ajutorul oilor Mele, ca să nu mai fie de jaf … nu le vor mai mânca
fiarele din țară” (Ezech. 34,16.22.28). Glasul său este auzit chemându-le la
staulul Său, „umbrar împotriva căldurii zilei și ... loc de adăpost și de ocrotire
împotriva furtunii și ploii” (Is. 4,6). Grija Sa pentru turmă este neobosită.
El întărește oaia slabă, alină suferințele, strânge mieii în brațele Sale și-i
poartă la sânul Său. Oile Sale Îl iubesc. „Nu merg deloc după un străin, ci fug
de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor” (Ioan 10,5). Hristos spune:
„Păstorul cel bun își dă viața pentru oi. Dar cel plătit, care nu este păstor
și ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul venind, lasă oile și fuge; și
lupul le răpește și le împrăștie. Cel plătit fuge, pentru că este plătit și nu-i
pasă de oi. Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele, și ele Mă cunosc
pe Mine” (Ioan 10,11-14). Hristos, Marele Păstor, le-a încredințat slujitorilor
Săi, ca ajutoare ale Sale, grija turmei Sale. El le poruncește să aibă același
interes pe care l-a avut El și să simtă importanța sfântă a însărcinării pe
care le-a dat-o. El le-a poruncit solemn să fie credincioși, să hrănească
turma, să întărească oaia slabă, să o învioreze pe cea care este gata să cadă
și să o ocrotească de lupii răpitori. Pentru a salva oile Sale, Hristos Și-a
dat propria viață. El le atrage atenția slujitorilor Săi la o astfel de
manifestare a dragostei, care să fie un exemplu pentru ei. Dar „cel plătit,
care nu este păstor și ale cărui oi nu sunt ale lui”, nu are un interes
adevărat pentru turmă. El lucrează numai pentru câștig și nu se îngrijește
decât de sine. El urmărește numai interesul său, în loc să îngrijească de ceea
ce i-a fost încredințat; iar, în timp de primejdie, el va fugi, părăsind turma.
Apostolul Petru îi îndeamnă astfel pe cei care sunt păstori-ucenici: „Păstoriți
turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bunăvoie,
după voia lui Dumnezeu; nu pentru un câștig mârșav, ci cu lepădare de sine. Nu
ca și cum ați stăpâni peste cei ce v-au căzut la împărțeală, ci făcându-vă pildă
turmei” (1 Petru 5,2.3). Pavel spune: „Luați seama dar la voi înșivă și la
toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt priveghetori, ca să păstoriți
Biserica Domnului, pe care a câștigat-o cu însuși sângele Său. Știu bine că,
după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruța
turma” (Fapte 20,28.29). Toți aceia care consideră grija și povara care îi
revin păstorului credincios ca o sarcină care nu le convine sunt mustrați
astfel de către apostol: „Nu de silă, ci de bunăvoie; nu pentru un câștig
mârșav, ci cu lepădare de sine” (1 Petru 5,2). Pe toți acești servi
necredincioși marele Păstor îi înlătură fără multă vorbă. Biserica lui Hristos
a fost răscumpărată cu sângele Său și fiecare păstor ar trebui să-și dea seama
că oile care se află în grija sa costă un sacrificiu nemărginit. El ar trebui
să le socotească, pe fiecare, ca fiind de o valoare neprețuită și ar trebui să
fie neobosit în eforturile lui de a le păstra într-o stare sănătoasă și
înfloritoare. Păstorul care este pătruns de duhul lui Hristos va imita pilda Sa
de lepădare de sine, lucrând neîncetat pentru binele celor dați în grija sa;
iar turma va propăși ca urmare a grijii sale. Toți vor fi chemați să-I dea
socoteală amănunțită lui Dumnezeu pentru lucrarea lor. Stăpânul îl va întreba
pe fiecare păstor: „Unde este turma care-ți fusese dată, turma de care erai așa
de mândru?” (Ier. 13,20). Cel care va fi găsit credincios va primi o bogată
răsplătire. „Și când se va arăta Păstorul cel mare”, zice apostolul, „veți
căpăta cununa, care nu se poate veșteji, a slavei” (1 Petru 5,4). Când Iacov,
obosit să-i mai slujească lui Laban, a făcut planul să se întoarcă în Canaan,
i-a spus socrului său: „Lasă-mă să plec, ca să mă duc acasă, în țara mea. Dă-mi
nevestele și copiii, pentru care ți-am slujit, și voi pleca; fiindcă știi ce
slujbă ți-am făcut.” Dar Laban stărui de el să rămână, spunând: „Văd bine că
Domnul m-a binecuvântat din pricina ta” (Gen. 30,25-27). El a văzut că avutul
lui a crescut sub purtarea de grijă a ginerelui său. Iacov spuse: „Puținul pe
care-l aveai înainte de venirea mea a crescut mult și Domnul te-a binecuvântat
oriîncotro am mers eu.” Dar, cu trecerea timpului, Laban a devenit invidios din
cauza prosperității lui Iacov, care creștea tot mai mult: „S-a îmbogățit din ce
în ce mai mult; a avut multe turme, robi și roabe, cămile și măgari” (Gen.
30,30.43). Fiii lui Laban au împărtășit gelozia tatălui lor, și cuvintele lor
răutăcioase au ajuns la urechile lui Iacov: el „a luat tot ce era al tatălui
nostru și cu averea tatălui nostru și-a agonisit el toată bogăția aceasta.
Iacov s-a uitat și la fața lui Laban; și iată că ea nu mai era ca înainte”
(Gen. 31,1.2). Iacov și-ar fi părăsit rudeniile cele viclene cu mult mai
înainte, dacă nu s-ar fi temut să se întâlnească cu Esau. Acum își dădea seama
că era în primejdie din partea fiilor lui Laban, care, socotind că averea lui
era a lor, ar fi putut să încerce să o ia cu forța. El se afla într-o mare
încurcătură, într-un mare necaz, neștiind încotro s-o ia. Dar, amintindu-și de
făgăduința plină de har de la Betel, el a înfățișat cazul său lui Dumnezeu,
căutând îndrumare de la El. Întrun vis, El i-a răspuns la rugăciune:
„Întoarce-te în țara părinților tăi și în locul tău de naștere, și Eu voi fi cu
tine.” Lipsa lui Laban de acasă a oferit ocazia de plecare. Turmele și cirezile
au fost adunate în grabă și trimise înainte, iar el cu soțiile sale, cu copiii,
cu slujitorii au trecut Eufratul, grăbindu-se spre Galaad, la hotarele
Canaanului. După trei zile, Laban a aflat de fuga lor și a pornit să-i
urmărească, ajungând grupul în a șaptea zi a călătoriei lor. Era aprins de
mânie și hotărât să-i forțeze să se reîntoarcă, lucru de care nu se îndoia că-l
putea face, deoarece ceata lui era cu mult mai puternică. Într-adevăr, fugarii
erau într-o mare primejdie. Faptul că nu și-a adus la îndeplinire planurile
sale vrăjmașe s-a datorat lui Dumnezeu Însuși, care a intervenit pentru
apărarea slujitorului Său. „Mâna mea este destul de tare, ca să vă fac rău”,
spuse Laban, „dar Dumnezeul tatălui vostru mi-a zis în noaptea trecută:
Ferește-te să spui o vorbă rea lui Iacov.” (Gen. 31,29), adică să nu-l
constrângă să se întoarcă și nici să nu-l determine prin făgăduințe amăgitoare.
Laban reținuse zestrea cuvenită fiicelor la căsătorie și se comportase totdeauna
față de Iacov cu viclenie și asprime; dar, cu obișnuita lui fățărnicie, îi
reproșa acum plecarea lui pe ascuns, care nu-i oferise tatălui ocazia să dea o masă
de despărțire și nici măcar să-și ia rămas bun de la fiicele sale și de la copiii
acestora. Ca răspuns, Iacov i-a arătat clar lui Laban purtarea lui egoistă și acaparatoare
și i-a cerut să fie chiar el martor pentru credincioșia și cinstea sa. „Dacă
n-aș fi avut cu mine pe Dumnezeul tatălui meu, pe Dumnezeul lui Avraam, pe
Acela de care se temea Isaac”, spuse Iacov, „mi-ai fi dat drumul acum cu
mâinile goale. Dar Dumnezeu a văzut suferința mea și osteneala mâinilor mele,
și ieri noapte a rostit judecata” (Gen. 31,42). Laban nu putea nega nimic din
ceea ce spusese Iacov și veni cu propunerea să încheie un legământ de pace
între ei. Iacov a fost de acord cu propunerea și au ridicat o movilă de pietre
ca semn al încheierii legământului. Acestei movile Laban i-a dat numele de
Mițpa, „veghere”, spunând: „Domnul să vegheze asupra mea și asupra ta, când ne
vom pierde din vedere unul pe altul” (Gen. 31,49). „Laban a zis lui Iacov: Iată
movila aceasta și iată stâlpul acesta, pe care l-am ridicat între mine și tine.
Movila aceasta să fie martor și stâpul acesta să fie martor că nici eu nu voi
trece la tine peste movila aceasta și nici tu nu vei trece la mine peste movila
aceasta și peste stâpul acesta, ca să ne facem rău. Dumnezeul lui Avraam și al
lui Nahor, Dumnezeul tatălui lor să judece între noi. Iacov a jurat pe Acela de
care se temea Isaac” (Gen. 31,51-53). Pentru întărirea tratatului, părțile
contractante au dat o masă. Noaptea a fost petrecută într-o comuniune
prietenească iar în zorii zilei, Laban și cei ce-l însoțeau au plecat. Odată cu
această despărțire a încetat orice urmă de legătură între copiii lui Avraam și
locuitorii Mesopotamiei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu