O MARE DRAMĂ NAȚIONALĂ - SACRIFICAREA ELITEI ROMÂNEȘTI.

O MARE DRAMĂ NAȚIONALĂ - SACRIFICAREA ELITEI ROMÂNEȘTI

 Una dintre consecinţele dramatice abătute asupra României, odată cu sfârşitul celei de-a doua conflagraţii mondiale, a fost includerea ţării noastre în sfera de influenţă şi ocupaţie stalinistă. Pentru ceea ce s-a petrecut în această perioadă,  responsabilitatea o poartă regimul comunist instaurat în România, cu liderii de la vremea respectivă Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Alexandru Moghioroşi, Iosif Chişinevchi, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Emil Botnăraş ş.a., controlat, din toate punctele de vedere,  de regimul de ocupaţie stalinist sovietic, până la retragerea din România în anul 1958.  Acest regim a avut o influenţă decisivă până la sfârşitul anului 1964. Odată ce sovieticii începeau să piardă din controlul asupra României, în anul 1964 s-a dat amnistia generală prin care toţi deţinuţii politici au fost eliberaţi din închisori. Pentru foarte mulţi dintre aceştia a fost, însă,  prea târziu întrucât au decedat în timpul detenţiei. Vârfurile de lance ale comunizării în partea Europei aflată sub ocupaţia sovietică, inclusiv în România,  au fost armata de ocupaţie sovietică, serviciile secrete staliniste (în principal NKVD) şi comuniştii locali conduşi de cei care fuseseră înstruiţi la Moscova. De altfel, în faimoasa Directivă a NKVD-ului din 2 iunie 1947 (valabilă pentru toate ţările aflate sub ocupaţia sovietică), se menţiona, între altele, că  toate rolurile cheie trebuie  să revină  oamenilor care aparţin serviciilor secrete sovietice!  Prin urmare, este limpede că instituţiile de forţă create de noul regim şi care vor avea un rol bine definit în arestările, anchetele, torturile inimaginabile, condamnările politice viitoare şi regimul de detenţie monstruos, au fost  dirijate şi controlate de ocupantul stalinist. Faptul că aşa s-au întâmplat lucrurile în ţara noastră  este demonstrat şi prin aceea că Gheorghe Pintilie (Pantelimon Botnarenko), prin funcţia pe care o avea în  C.C. al P.C.R., a orientat Direcţia Poliţiei de Siguranţă exclusiv spre combaterea adversarilor politici ai comuniştilor. Totodată, a înţesat instituţia cu membri ai vechilor reţele de spionaj sovietice din România - Alexandru Nicolschi, Vladimir Mazuru, Mihailo Nedelciu, Serghei Nicolau şi alţii -, prin care Siguranţa a fost transformată treptat în Securitate. La 30 august 1948, când a fost înfiinţată oficial Direcţia Generală a Securităţii Poporului, a devenit primul ei şef, sub gradul de general locotenent, şi, în colaborare cu consilierii sovietici, a structurat-o după modelul N.K.V.D..  Anii în care a condus-o au fost marcaţi de cele mai masive represiuni de natură politică petrecute vreodată în România. În calitate de prim locţiitor al ministrului de Interne, s-a ocupat direct de ancheta în cazul liderului comunist Lucreţiu Pătrăşcanu (care, aflat la Cluj, în 1946, a făcut  celebra  afirmaţie: „înainte de a fi comunist sunt român” şi tot atunci a luat atitudine faţă de neorevizionismul maghiar, declarând că „Transilvania a aparținut și va aparține statului român în întregime”.).  Ca personaj, Gheorghe Pintilie, zis Pantiuşa, era un tip grobian şi cvasi-analfabet, nu stăpânea scrisul şi vorbea aproximativ româneşte. A condus Securitatea în perioada 1948-1962, în anii marii terori staliniste din România. De altfel, Liviu Pleşa publica un studiu detaliat în Caietele CNSAS, nr. 1-2 din 2011, în care este semnalată realitatea că „la 27 aprilie 1945, Emil Bodnăraş a primit sarcina de a coordona toate serviciile de informaţii din ţară. În subsidiar, Bodnăraş s-a ocupat şi cu numirea în funcţiile cheie din aceste structuri a agenţilor sovietici şi a ofiţerilor acoperiţi ai N.K.V.D. sau I.N.U.. În subordinea lui Bodnăraş se aflau Lucian Stupineanu, apoi Sergiu Nicolau (Serghei Nikonov), dar şi Alexandru Nicolschi, numiţi în perioada următoare în fruntea S.S.I. (Serviciul Secret de Informaţii), respectiv a Corpului Detectivilor. Lucian Stupineanu a avut legături cu mişcarea comunistă în perioada interbelică, iar după revenirea în ţară s-a apropiat de Emil Bodnăraş, ajutându-l la organizarea Formaţiunilor de Luptă Patriotice. În baza acestor servicii, ca şi a legăturilor sale cu N.K.V.D., la 12 iulie 1945 Bodnăraş l-a numit director general al S.S.I., funcţie pe care a deţinut-o până la 9 ianuarie 1947. Atât Bodnăraş, cât şi Nikonov, Nicolschi sau Pintilie fuseseră anterior condamnaţi şi deţinuţi în România pentru spionaj în favoarea Uniunii Sovietice, iar Stupineanu a dezertat la sovietici pe frontul de răsărit şi a fost folosit ca translator de către N.K.V.D., cu care a şi venit în Bucureşti. La rândul său, Emil Bodnăraş primea directive de la şeful delegaţiei sovietice din Comisia Aliată de Control ce se afla în România, Dmitri Fedîcikin (1944-1947). În afara celor menţionaţi anterior, au fost încadraţi şi alţi agenţi sovietici trimişi în România în perioada interbelică. Fiind descoperiţi de Siguranţă şi arestaţi, aceştia au fost colegi de detenţie cu liderii comunişti din închisori, inclusiv cu Gheorghiu-Dej. Pentru a oferi câteva nume, îi amintim aici pe Piotr Goncearuc şi Vania Didenko, care au fost implicaţi chiar şi în lupta pentru putere din P.C.R., având, printre altele, sarcina de a-i supraveghea pe Ştefan Foriş şi Lucreţiu Pătrăşcanu. Lui Goncearuc i s-a încredinţat apoi conducerea structurii de Contraspionaj din S.S.I. şi apoi M.A.I., pe care a deţinut-o până în 1953. Un alt agent sovietic, Valeriu Bucicov, a fost numit în 1948 în fruntea Direcţiei a VI-a din D.G.S.P., care răspundea de paza demnitarilor, fiind plasat aşadar în imediata apropiere a lui Gheorghiu-Dej şi a liderilor comunişti români. Din 1950, la conducerea Direcţiei Securităţii Capitalei s-a aflat col. Stancu Aurel, care urmase un curs de spionaj în U.R.S.S. şi fusese încadrat în N.K.V.D. în perioada 1942-1946. Înlocuitorul lui Nikonov în fruntea D.I.E. a fost gen.mr. Vâlcu Vasile, care era şi ofiţer acoperit al I.N.U.. Col. Iszak Adalbert, locţiitor al şefului D.I.E. din 1951, era şi el fost spion sovietic, se pare chiar ofiţer I.N.U.. De asemenea, tot spion sovietic era şi gen.mr. Mazuru Vladimir, cel care a coordonat politica de cadre a Siguranţei şi Securităţii în perioada 1947-1952. În această perioadă, s-a desfăşurat şi acţiunea de decapitare a intelectualităţii româneşti. Prioritar, au fost vizaţi din rândul acesteia şi marii istorici români patrioţi, susţinători şi apărători ai statului naţional român. Dar şi în cazul acestora selecţia a fost diabolică urmărindu-se de la început lichitarea fizică a celor care contribuiseră prin activitatea lor şi participaseră la realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 şi care ulterior au dezvoltat în activitatea lor didactică şi de cercetare istorică ştiinţifică problematica fundamentală a continuităţii şi unităţii naţiunii române în teritoriul său străvechi de formare! Este necesar să se reţină, între altele, şi o realitate care exemplifică motivaţia acestei selecţii: între cei care s-au opus cu înverşunare Marii Unirii au fost  şi bolşevicii  din Comintern  (Internaţionala a III-a) care urmăreau desfiinţarea  statelor naţionale formate  după prima conflagraţie mondială. În viziunea oficială a  Cominternului, România era un stat imperialist multinaţional  în interiorul căruia drepturilor minorităţilor ar fi fost eliminate. De altfel, din aceste considerente aberante, PCR, membru al Comintern, nu a recunoscut la vremea respectivă Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care PCR a fost scos în afara legii, în anul 1922!  Prin urmare, ajunşi la putere după anul 1944,  comuniştii stalinişti, prin capii lor, în principal Ana Pauker (Hana Rabinsohn),  fostă instructoare a Cominternului,  Alexandru Moghioros  (Mogyorós Sándor), fost agent al Comintern-ului, Iosif Chișinevschi sau Kișinevski (Jakob Roitman) agent al Cominternului, Vasile Luca  (Laszlo Luka) care  a făcut parte ca şi combatant din Divizia Secuiască, condusă de Károly Kratochvil, care a luptat împotriva armatei române angajate în Primul Război Mondial pentru desăvârşirea unităţii sale statale şi Teohari Georgescu, şi el fost activist al Internaționalei Comuniste, au trecut la distrugerea  partidelor şi personalităţilor care au contribuit la Marea Unire din 1918. Au fost arestaţi şi condamnaţi, în primul rând,  marii lideri politici reprezentativi ai acestei sfinte Zile din istoria românilor. Au fost masacraţi ţărănişti, liberali, social-democraţi, preoţi şi ierarhi ortodocşi şi greco-catolici, militari, ţărani şi elita intelectuală. Amintim în continuare o mică parte dintre marii istorici ai României vânați de către comuniști:

Gheorghe I. Brătianu (1898-1953), istoric, profesor universitar, membru titular al Academiei Române şi om politic. La 18 ani, se înrolează voluntar, iar în  1917 ia parte  la lupta de la Cireşoaia, unde a fost rănit. Ulterior, revine ca şi combatant pe frontul din Bucovina.  În timpul celui De-al Doilea Război Mondial, în anul 1941, fost mobilizat  iar în anul 1942 participă la luptele de pe frontul din Crimeea.  Activitatea sa didactică universitară a gravitat în jurul celor două mari centre universitare româneşti, Iaşi şi Bucureşti. Între anii 1924-1940, a fost profesor la Catedra de istorie medievală la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi, iar din anul 1940, la pensionarea lui Nicolae Iorg,a a devenit profesor la Universitatea din Bucureşti. Gheorghe I. Brătianu a fost un specialist în istorie medievală de talie internaţională. În anul 1928 devine membru corespondent al Academiei Române, iar în anul 1942 este ales în calitate de membru titular. Timp de trei ani a avut domiciliu forţat, între 1947-1950,  iar în mai 1950 este arestat şi încarcerat la penitenciarul de la Sighetul Marmaţiei, unde a decedat în noaptea de 23 spre 24 aprilie 1953. Nu a fost niciodată judecat şi condamnat! Soarta lui Gheorghe I. Brătianu a fost tragică, iar în jurul cauzelor morţii sale au fost vehiculate mai multe variante. Una dintre acestea este aceea că refuzul său categoric de a retracta, la solicitarea ocupantului sovietic, în scris, teoriile sale anterioare referitoare la drepturile istorice ale României asupra Basarabiei şi Bucovinei şi de a susţine că acestea ar aparţine de drept URSS i-a adus moartea. Ca urmare, i s-a refuzat tratamentul medical, el fiind grav bolnav şi suferind şi în urma torturilor şi bătăilor cumplite la care a fost supus. O altă variantă a fost oferită de marele istoric Constantin C. Giurescu, aflat şi el în detenţie la Sighetul Marmaţiei  la aceea dată: „În după-amiza zilei de 24 aprilie 1953, eram în camera noastră, nr. 17, când, pe la orele patru şi jumătate - cinci, am auzit afară, în curtea cea mare, glasul lui Gheorghe Brătianu. Fusese scos la „plimbare” şi, din ceea ce spunea, rezulta că are o neînţelegere cu şeful de secţie care-l supraveghea, cu faimosul „Pithecantrop”. „Ce cauţi acolo?”, răsună vocea acestuia din urmă, „Unde ţi-am spus eu să te duci?”. „Aici mi-aţi spus”, răspunde Gheorghe Brătianu; se părea că umblă după o unealtă, vreo greblă sau vreo mătură, pentru curăţatul curţii; nu vedeam ce se întâmplă afară, auzeam numai. „Aici, hai?” replică bestia şi, în momentul acela, auzim o lovitură surdă de pumn. „Paştele şi Dumnezeul mă-tii; lasă că am să-ţi arăt eu ţie!”, „Mişcă sus”, spune tot „Pithecantropul”, după câteva secunde. Pe când erau sus, pe pasarela de la etajul întâi, am auzit încă o lovitură, se pare că de data asta o palmă şi, apoi, uşa de la o celulă deschizându-se cu violenţă şi o nouă serie de înjurături şi califiactive triviale. Asta a fost picătura care a făcut să se verse paharul; în cursul nopţii - noaptea de 24 spre 25 aprilie 1953 - Gheorghe Brătianu s-a sinucis, tăindu-şi vinele gâtului.” (Constantin C. Giurescu, Cinci ani şi două luni în penitenciarul de la Sighet, Editura Fundației Culturale Române, Bucureșt, 1994).

Silviu Dragomir(1888-1962)-istoric, specialist în istoria medievală şi modernă. Monografiile despre Avram Iancu şi Ioan Buteanu, editate pentru prima dată în anul 1924 şi respectiv 1928 rămân până azi repere obligatorii pentru personalitatea eroilor noştri naţionali. Numeroasele sale studii şi lucrări referitoare la istoria socială, politică şi naţională a românilor din secolele XVIII-XIX au făcut din Silviu Dragomir o autoritate de necontestat în domeniu. Aportul său a fost deosebit  de însemnat şi la cercetarea istoriei religioase a românilor ardeleni, prin publicarea unor lucrări fundamentale referitoare la relaţiile şi problematica religioasă a ţărilor române în secolul al XVIII-lea. „Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în sec. XVIII” şi „Studii şi documente privitoare la revoluţia românilor din Transilvania în anii 1848-1849”, au rămas până în zilele noastre lucrări fundamentale fără de care scrierea istoriei ar fi incompletă. A fost profesor universitar la Universitatea din Cluj, și, a fost ales membru titular al Academiei Române în anul 1928. A participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia de la 1 Decembrie, în calitate de secretar al adunării şi membru în Marele Sfat al Ţării. Arestat în luna iulie 1949, întemniţat în închisorile de la Sighet şi Caransebeş până în anul 1955, moare  în anul 1962 la Cluj, unde a locuit după eliberarea din detenţie. Timp de doi ani, până în anul 1957, Silviu Dragomir este lipsit de pensie şi locuinţă. Aşa a înţeles regimul comunist stalinist din România acelor vremi să aprecieze personalitatea acestui mare român a cărui activitate, atât ştiinţifică, dar şi politică, s-a aflat permanent în slujba interesului naţional al statului român. Trebuie reţinut că numai susţinerea  tenace, curajoasă şi insistentă din partea unor mari personalităţi istorice româneşti ale vremii (Constantin Daicoviciu şi Andrei Oţetea) a făcut ca Silviu Dragomir să fie reabilitat, permiţându-i-se să activeze ca cercetător ştiinţific  la Institutul de Istorie şi Arheologie din Cluj.  Ultimele cuvinte scrise îl arată ca fiind un om de valoare, care s-a împăcat cu el însuşi: „Căci, dacă, faţă de ceia ce ar fi trebuit şi am fi dorit să facem ceia ce am făcut e aşa puţin, atâta cât am făcut era, în împrejurările date, tot ce puteam face. Iar o acţiune folositoare nu se judecă numai după mărimea rezultatelor sale, ci şi după curăţia intenţiilor cu care a fost întreprinsă”.

 

Ioan Lupaş (1880-1967) a fost istoric, preot şi protopop, om politic, participant la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918, membru în Marele Sfat al Ţării şi demnitar în Consiliul Dirigent, deputat în Parlamentul României, ministru în mai multe guverne interbelice, membru corespondent al Academiei Române în anul 1914 şi membru titular în 1916. A fost preşedintele Secţiei de Istorie a Academiei Române între anii 1932-1935 şi fondator al Institutului de Istorie Naţională din Cluj (1920). Este autorul a numeroase lucrări fundamentale despre istoria Transilvaniei. Întrucât a fost susţinător al intrării României în Primul Război Mondial împotriva Puterilor Centrale, în scopul unirii Transilvaniei cu România, a fost arestat de autorităţile austro-ungare în anul 1916 şi întemniţat la Sopron (Ungaria) unde a fost deţinut timp de un an şi şapte luni. A avut domiciliu forţat până în anul 1917, la Sopron şi la Budapesta. A activat ca profesor universitar, între anii 1919-1946,  la Universitatea din Cluj. A fost arestat  în luna mai 1950, iar detenţia a executat-o la penitenciarul din  Sighet. A fost eliberat la 5 mai 1955.  Ca un amănunt,  a stat în aceeaşi celulă cu Silviu Dragomir, fostul său coleg de la Universitatea din Cluj, şi cu Ştefan Meteş, fost director al Arhivelor Statului din Cluj.  A trecut la cele veşnice la 3 iulie 1967 şi a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Cernica. Pe piatra sa de mormânt se află înscris crezul său: „Istoria ne ajută sa cunoaştem trecutul, să înţelegem prezentul şi să credem în viitorul României”.

 Aceşti corifei ai istoriei naţionale au fost întemniţaţi pentru că au slujit cauza românească. Întreaga lor activitate de cercetare ştiinţifică, didactică universitară şi politică a fost subordonată intereselor fundamentale ale naţiunii române. Parte dintre ei au fost participanţi activi la Marea Unire de la 1 Decembrie de la Alba Iulia, ceea ce a reprezentat şi o încununare a activităţii lor, de până la acel mare moment,  depusă în slujba desăvârşirii statului naţional român. Ulterior, ei au militat pentru apărarea acestui act fundamental al Istoriei Românilor.  Pentru toate acestea, marii noştri istoricii patrioţi, întemeietori de şcoală istorică românească, au fost supuşi din partea regimului comunist stalinist  unei politici de exterminare fizică. Urmarea trebuia să fie, în concepţia ocupantului stalinist, înlocuirea istoriei naţionale a românilor, cu accent pe continuitatea românilor în spaţiul său de formare şi pe caracterul naţional şi unitar al statului român cu o nouă istorie măsluită, sovietizată, prin care erau atacate în primul rând aceste două coordonate majore ale istoriei românilor.

 O întrebare firească se impune: dacă marele nostru istoric Nicolae Iorga ar fi fost în viaţă la vremea respectivă ar fi avut şi el aceaşi soartă dramatică, ar fi fost întemniţat şi supus torturilor demenţiale din timpul detenţiei şi expus exterminării fizice?!