OPINII DESPRE ... CHESTIUNI FOARTE RECENTE!

 

OPINII DESPRE ... CHESTIUNI FOARTE RECENTE!

1. România nu mai are politică externă!

 România nu mai are politică externă, iar Ministerul Afacerilor Externe ar putea fi mult mai bine şi mai economic înlocuit cu un birou de traduceri. Aceasta este concluzia mea după ce am ascultat discursul de după CSAT al preşedintelui Johannis. Sunt dezamăgit că, după o perioadă în care presa oficială şi chiar un oficial NATO ce pare în concediu în România, - Mircea Geoană -, au încercat să inducă în societatea românească o stare de anxietate şi de pregătire de război, comunicarea oficială a statului către cetăţeni a ajuns, în cele din urmă, să se rezume la un discurs rostit de preşedintele Johannis. Un discurs care nu răspunde unor întrebări esenţiale. Pur şi simplu, Johannis a citit un punct de vedere NATO, împănat cu nişte puncte de vedere ale sale. Acesta este şi motivul pentru care, din rațiuni de economie şi eficienţă, se poate desfiinţa Ministerului Afacerilor Externe prin transformarea lui în birou de traduceri a documentelor emise de puterile tutelare. Întrebarea esenţială căreia Johannis nu i-a dat răspuns, este de ce România are nevoie de o sporire a prezenţei trupelor militare străine pe teritoriul său. În istoria sa  modern, ţara noastră a avut trupe străine pe teritoriul său de două ori, sub pretextul că astfel va fi apărată. Mai întâi, în 1940, trupele Germaniei naziste au trimis trupe aici, pentru a proteja România de sovietici. Apoi, după 1948, trupele sovietice, care veniseră cu războiul în 1944, au decis să rămână, şi au rămas până în 1958, cu scopul declarat de a proteja „democraţia populară”. Acum, de ce nu este suficient faptul că suntem membri ai NATO? De ce garanţiile de securitate prevăzute de tratatul nord-atlantic nu sunt suficiente pentru a garanta securitatea ţării? În discursul preşedintelui Johannis, se poate vedea satisfacţia prin care saluta venirea trupelor militare franceze pe teritoriul României. Dar niciunde preşedintele nu a explicat de ce acest lucru ar fi necesar. Şi de ce trupe franceze, în mod necesar?

2. „Noua SIIJ”:

 Gata! A fost desființată blamata Secție Specială, pe care o huleau politicienii la tv și prin programele de guvernare, dar o iubeau în secret. Ar trebui să ne bucurăm - iată, protestele magistraților și cerințele organismelor europene au dat roade. De fapt, proiectul de lege moșit în coaliție și prezentat triumfalist de Cătălin Predoiu drept o creație pe modelul Parchetului European este praf în ochi. Unul adunat de pe toate tobele care au bubuit ani la rând împotriva DNA. Căci asta face EPO-ul made in Romania, scoate DNA din ecuație. Adică, exact ceea ce au vrut de la bun început PSD, UDMR, PNL și CSM. Dosarele de corupție ale magistraților nu trebuie să mai ajungă vreodată pe mâinile procurorilor DNA, instituție ciumată pentru coalizații la putere și CSM-ul patronat de Savonea. Corupții cu robă vor fi cercetați de acum înainte de procurorii de la Parchetul General și de la Curțile de Apel, nu de cei de la DNA, așa cum este pentru restul suflării. Normal, trebuie și ei protejați cumva. Și cine să-i protejeze mai bine decât Savonea și ai ei. Pentru că frumusețea fantomei Secției Speciale este că procurorii, 42 la număr, vor fi selectați de plenul CSM și nu de Secția de Procurori, care nu inspiră suficientă încredere, spre deosebire de plenul lui Savonea. Este o mișcare cu schepsis, căci plenul CSM este cel care a ținut cu dinții de Secția Specială, a dat aviz negativ legii de desființare și a susținut masacrarea legilor justiției în timpul lui Dragnea. Mai nou, la CSM scandalul dă în clocot după ce lui Bogdan Mateescu i s-a prelungit nelegal mandatul de președinte al CSM, călcându-se astfel în picioare legea și propriile regulamente. Scopul? Blocarea alegerii unui președinte care nu este pe gustul grupării Savonea și al susținătorilor ei politici. Miza este uriașă, anul viitor au loc alegeri pentru CSM, dar până atunci trebuie făcute promovări de judecători la Curtea Supremă, iar lista scurtă geme de nume controversate. Cât despre ministrul Predoiu, este plin de intenții bune, desigur, așa cum a fost și în 2020, când proiectul de lege pus de el în dezbatere publică prevedea ca acțiunea penală în cazul unui judecător sau procuror să poate fi începută doar cu autorizarea prealabilă a procurorului general, iar trimiterea în judecată a magistraților se încuviințează de către Consiliul Superior al Magistraturii (CSM). O superimunitate în toată regula pentru această castă privilegiată. Motivul invocat: „garanțiile” oferite magistraților împotriva „abuzurilor” procurorilor DNA. Și acum argumentul este același: „derapajele DNA” și lipsa de „încredere” în instituție. Dar nu este vorba de lipsa de încredere a lui Predoiu, ferească sfântul, ci a sistemului de justiție, desigur. „E nevoie de încredere, nu există această încredere. Eu o am, alții nu. Vă garantez că dacă procedam altfel aveam o fractură imensă în CSM”, declară ministrul. Drept este, între „fractura” din CSM și dosarele magistraților la DNA, ce politician ar alege DNA? Să ne bucurăm totuși, era singura „soluție tehnică” posibilă în acest moment, altfel mai stăteam „o sută de ani cu SIIJ pe cap”, ne spune același Predoiu. Ei, nu chiar o sută, că n-or fi atât de longevive PSD și PNL, dar până la următoarele alegeri cu siguranță. Rămâne însă de văzut dacă va rezista până atunci acest parteneriat civil, la câtă păruială este în coaliție pe temele momentului. Dâncu, strategul PSD, ajuns șef la Armată într-o perioadă în care ar fi nevoie de analize și strategii competente, spune că până în 2024. Nici el nu crede asta, plus că nu ar fi în interesul partidului. Dacă pe toate celelalte subiecte își bagă bățul prin gard, pe SIIJ s-au înțeles fără probleme, au bifat-o ca să închidă gura Comisiei Europene, care are altele pe cap acum. Iar populației doar de Secția Specială nu-i mai pasă, când o ard la buzunar facturile. Coaliția, în profesionalismul ei, nu este capabilă să rezolve uriașele facturi la energie. Cartoful fierbinte este pasat între PSD și PNL de aproape două luni și, normal, pică tot în mâinile populației, căci băieții deștepți de la distribuție știu ei cum să se descurce, în ciuda amenințărilor ministrului energiei. Cu demagogia la proțap, „pe noi ne preocupă nevoile românilor”(Ciolacu) și ochii cât cepele pe sondajele de opinie (PSD- 39%, PNL- 18%), cele două partide fac dovada incompetenței acestui guvern instalat cu anasâna de Johannis. Cu premierul plagiator în frunte, miniștri extrași din camarila de partid și un președinte afanisit, statul eșuat își dă măsura. Așa se întâmplă când criteriul de selecție a politicienilor, funcționarilor publici, miniștrilor este loialitatea față de partid și stăpân și nu inteligența, talentul, creativitatea, hărnicia. Camarilele slugarnice au pus stăpânire pe țară, acum, ca și altădată. Cine să le mai înfrunte?

3. Criza prețurilor la energie - cum să n-o rezolvi?

 În ultimele luni, prețurile la energie au explodat, nu doar la noi, ci în toată Europa și multe guverne europene au încercat să stăvilească efectele asupra consumatorilor casnici. Dar rezultatele sunt dezamăgitoare - prețurile continuă să crească, iar alți consumatori neprotejați precum cei industriali încep să-și oprească fabricile. Cum s-a ajuns aici? În primul rând, trebuie să înțelegem că prețurile mari la energie sunt un efect, nu o cauză. Cauza este faptul că în piață se oferă mult mai puțină energie decât se cere, oferta este rigidă și nu poate crește rapid nici când prețurile și profiturile producătorilor sunt mari, iar cumpărătorii practic licitează pentru o cantitate limitată de energie. Dezechilibrul este cauzat de reducerea de consum din 2020 și închiderea atunci a unor capacități de producție, de lucrări în capacitățile de producție amânate în perioada lockdown-urilor, de revenirea spectaculoasă a cererii de energie odată cu revenirea economiilor „în V”, în special în Asia. Primăvara trecută a fost frig și s-a consumat mai mult din depozitele de înmagazinare de gaze, care nu au mai putut fi „reumplute” în timp util în vară; s-a mai redus producția unor zăcăminte din Marea Nordului și din Olanda. Gazul lichefiat, care are o piață globală, s-a dus mai curând spre Asia, unde cererea industrială explozivă a dus la prețuri chiar mai mari decât în Europa. Producția de energie electrică din alte surse a avut și alte probleme - de pildă, mai puțin vânt timp de câteva luni. Profitând de acest context „favorabil”, Gazprom, - care livrează circa 25% din gazul consumat în UE și are o poziție dominantă în jumătatea estică a Europei -, a speculat masiv vulnerabilitățile clienților europeni cauzate deja de o criză globală de energie. Gazprom a redus artificial livrările pe conducte încă din vară, onorându-și contractele din depozitele de înmagazinare europene în mijlocul verii, perioadă în care aceste depozite ar trebui alimentate pentru iarnă. A fluctuat semnificativ livrările pe conducte în anumite zile, ducând la variații semnificative de preț pe bursele europene, chiar de +/-50% în decurs de o săptămână. În principiu, și-a respectat la limită obligațiile asumate în contractul încheiat cu Naftogaz la sfârșitul lui 2019 pentru livrări prin Ucraina pentru 2021, deși cererea pe piața europeană era în creștere și ar fi fost extrem de profitabil să crească și livrările. În același timp, a fluctuat masiv și livrările prin conducta Yamal (Belarus). Evident, toate au fost justificate cu argumente „tehnice” - de pildă, faptul că, Gazprom s-a „concentrat întâi pe refacerea stocurilor din depozitele de înmagazinare de acasă”. Totuși, tranzitul de gaze prin Ucraina a scăzut în 2021 cu un sfert față de 2020 și Gazprom probabil a livrat chiar puțin sub obligațiile contractuale asumate față de Europa, în timp ce livrările către alții, precum China, au crescut peste obligațiile contractuale. Singura conductă spre Europa care cumva a fost „ferită” de problemele de livrare către Europa a fost Turkstream, despre care, cu siguranță, n-ați auzit niciun scandal. De ce acest comportament? Foarte important, absolut toate problemele legate de furnizarea de gaz rusesc au fost explicate în termeni de „limitele pieței europene de energie”. Yamal duce gaz înapoi de la Vest la Est din cauza „speculațiilor unor companii germane”, cantitățile livrate sunt mai mici pentru că „se încheie contracte pe termen scurt și n-am rezervat din timp capacitate pe conducte”, se încheie contracte cu alții pentru că „în UE, clienții nu vor contracte pe termen lung”. Ca o paranteză, din aprilie 2021 n-a mai intrat o moleculă de gaz în România prin Ucraina, iar în ianuarie 2022, Gazprom a făcut prima rezervare de capacitate de atunci. Evident, problemele cu tranzitul prin Ucraina s-ar „rezolva” dacă se dă în funcțiune conducta Nord Stream 2. Lăsând la o parte gălăgia intenționat făcută în Eurospeak pe dos, absolut toate problemele privind livrarea de gaze rusești în această perioadă se înscriu în manualul de abuz de poziție dominantă. UE chiar a spus asta acum câțiva ani, într-o investigație a DG Competition în practicile Gazprom în 8 state membre - închiderea pieței prin contracte prohibitive pentru concurență pe termen lung, prețuri diferite pe țări pe alte criterii decât economice, blocarea reexporturilor, segmentarea agresivă a pieței. La acel moment, în 2018, Gazprom a promis că va juca după reguli, iar UE aproape nu l-a sancționat. Ce încearcă acum Gazprom este să demonstreze, punct cu punct, că respectarea regulilor europene la care s-a angajat odată cu acea investigație are consecințe dramatice pentru consumatorii europeni. Gazprom a declarat război valorilor europene - miza merge mult dincolo de aprobarea Nord Stream 2. Creșterea prețului gazelor este sursa principală a creșterii și pentru energia electrică, iar pe piețele angro de energie din Europa am văzut prețuri și de 3-5-7 ori mai mari față de începutul lui 2021. Problema cea mai mare nu este însă prețul, ci răspunsul total inadecvat, ad-hoc și necoordonat al statelor membre UE pentru reducerea facturilor la clienții casnici. Fiecare țară a încercat să atenueze impactul asupra consumatorilor casnici prin reducerea administrativă a prețului (reduceri de taxe ca TVA, reglementări ale prețului final cu compensarea furnizorilor, reducerea prețului producătorilor acolo unde producătorii sunt de stat, ca EDF în Franța ș.a.m.d.) sau ajutoare de venit, în cel mai bun caz țintite către consumatorii vulnerabili. Nici măcar unul dintre aceste răspunsuri nu tratează cauza problemei - lipsa energiei din piață. Pur și simplu, dacă folosim exemplul licitației, aceste măsuri doar ajută o parte din consumatori să liciteze mai mult. Asta înseamnă că, creșterile de prețuri din piețele angro vor fi chiar accelerate de măsurile de sprijin, iar rezultatul nedorit va fi ieșirea brutală din piață a consumatorilor care nu sunt protejați când prețul devine prea mare. Mai rău, unele țări chiar au făcut rost de bani pentru măsuri, penalizând tocmai producătorii de energie și reducându-le capacitatea de a spori producția acolo unde acest lucru este posibil tehnic pe termen scurt, adică accentuând problema, deficitul de ofertă la un exces de cerere. Absolut toate guvernele au încercat să găsească soluții rapide și facile, cu așteptarea că prețurile vor fi mari doar pe perioada iernii. Dar ce ne facem dacă nu? Deja așteptările jucătorilor din piețele angro în contractele pe termen lung cu livrări din aprilie încolo sunt că prețurile vor mai scădea față de vârful din ianuarie-februarie, dar în niciun caz nu-și vor reveni la nivelul din 2019. Cum vom mai proteja consumatorii după aprilie? Măsurile nu par să fi avut efecte grozave nicăieri în Europa. Dacă în multe țări europene, prețurile consumatorilor casnici oricum cresc, în cel mai bun caz cu circa 50%, dar chiar și de 2-3 ori, în România, problema se suprapune peste criza mai veche de producție de energie. Noi n-am mai făcut investiții noi în capacități de energie electrică din 2016, iar producția internă de gaze s-a redus cu circa 30% în ultimii 4 ani. Spre deosebire de alții care încearcă acum prima dată să reglementeze prețurile sau să supraimpoziteze producătorii, noi am mai făcut-o când nu era nicio criză și pe termen lung -  reglementarea piețelor prin OUG 114/2018, supraimpozitarea veniturilor suplimentare din producția de gaze din 2013, concepută inițial ca măsură tranzitorie până la liberalizare în 2017, dar permanentizată. Demonstrat în România: pe termen lung, efectul unor astfel de măsuri ca acelea adoptate acum ad-hoc și de alții este distrugerea producției de energie, nu protejarea consumatorilor. Ce ar fi trebuit făcut? Cu siguranță, era nevoie de măsuri, dar nu fiecare după cum îl taie capul, ci o politică la nivel european, inclusiv achiziții comune de gaz de la Gazprom pentru a-i contrabalansa poziția dominantă și dezechilibrul de putere în raport cu consumatorii individuali din fiecare țară. Pe termen scurt, soluția la deficitul structural de ofertă ar fi putut fi o măsură europeană de compensare a unor consumatori industriali pentru a-și reduce consumul peste iarnă, pe modelul „consumatorului întreruptibil” - cu despăgubiri și cu posibilitatea acestor consumatori industriali să-și achiziționeze energie suplimentară de altundeva, de pildă, LNG, dacă își permiteau prețuri la nivel competitiv global, la concurență cu consumatorii din Asia. Politica ar fi trebuit făcută la nivel european și transparent, pentru a limita distorsiunile de concurență și lobby-ul național, iar efectele ar fi fost mai controlabile, nu volatilitatea extremă pe care o vedem azi. Evident că aceste măsuri ar fi dus la reducerea producției industriale și inflație anul viitor, dar același lucru se întâmplă oricum, cu consumatori industriali care ies din piață când nu-și mai permit prețurile energiei.

4. Care sunt azi raporturile globale de forță?

 Pe 26 decembrie s-au împlinit 30 de ani de la dizolvarea Uniunii Sovietice. Iar anul acesta se împlinesc 15 ani de când am devenit membri ai Uniunii Europene. În acest interval de timp, care nu înseamnă mare lucru la scara istoriei, și noi, și lumea am trecut prin schimbări de ruptură monumentale. Conceptul de „schimbări disruptive” a fost introdus de Clayton Christensen pentru a descrie acele modificări de natură tehnologică, sociologică, politică, geopolitică și care fac ca întregi industrii să dispară sau să devină de nerecunoscut în modul lor de operare, determinând dispariția completă din peisaj a unor adevărați „monștri sacri”,  corporații uriașe care păreau să domine autoritar segmente întregi din economie. Extrapolând, am putea spune același lucru privind la ceea ce s-a întâmplat în aceste trei decenii în societate, în politică și geopolitică. Cine și‑ar fi imaginat, de pildă, în 1988, chiar în 1989, că atotputernica Uniune Sovietică, al cărei marș spre dominația globală îl prevesteau mulți la un moment dat, în perioada Războiului Rece, se va dizolva. În primul din cele trei decenii post-comuniste, cei mai mulți dintre noi nu aveam dubii în privința căii pe care ne-o doream. Evident, către ceea ce exista în Vest: democrație, o presă liberă, libertatea de expresie, o economie de piață ca o condiție pentru prosperitate. Neliniștile și îndoielile erau legate doar de teama de a nu rămâne undeva într-o zonă gri, în afara spațiului occidental. Integrarea în NATO și UE părea să aibă darul de a risipi complet astfel de dileme. Acum, lucrurile s-au schimbat radical. Sub presiunea unor curente tot mai populare, mai ales printre tineri, atmosfera existentă în Vest începe să semene în tot mai mare măsură cu cea din perioada comunistă. Este drept, nu ajungi la poliție sau la Securitate pentru ceea ce spui, dar o postare „nepotrivită”, care se abate de la linia „corectitudinii politice”, pe Twitter sau Facebook, te poate costa slujba cu riscul oprobriului public. Iar în timp ce retorica anticapitalistă capătă tot mai multă tracțiune, ideea unei societăți de tip socialist cu un guvern puternic, cu atribuțiuni extinse, devine și ea tot mai tentantă. Pe de altă parte, în plan geopolitic, în contextul crizelor din Ucraina și Taiwan și al reconfigurărilor mondiale în materie de influență politică și economică, al balanței de putere din punct de vedere militar, apar tot mai multe semne de întrebare. Ne-am putea oare întoarce la un moment 1989 pe invers? În care, așa cum vrea Rusia, se vor rediscuta sferele de influență de pe continent, cu consecințe potențial îngrijorătoare mai ales pentru țările din regiunea Europei de Est. Mai ales că unii lideri europeni influenți, de pildă, Emmanuel Macron, agreează în principiu ideea de a discuta cu Rusia o „nouă arhitectură de securitate” în Europa, în principal din dorința de a ieși, așa cum dorea și de Gaulle, de sub „tutela americană”. Cum ar putea arăta acest nou aranjament de securitate este însă neclar. Francoise Thom, profesor de istorie la Universitatea Sorbona, crede că în condițiile unei retrageri de facto a americanilor din Europa, Rusia speră că ar putea domina un continent în care pacifismul este larg răspândit, mai ales în Germania. Iar faptul că Moscova tocmai a solicitat ca NATO să se retragă din România și Bulgaria nu este deloc ceva menit să ne liniștească. Chiar dacă astfel de mesaje sunt parte a presiunilor psihologice asupra Vestului și nu trebuie luate, cel puțin deocamdată, în serios, consecvența cu care țări-cheie din Uniune țin să plaseze cele două țări, fără acces în Schengen și aflate în regim MCV, în postura de un fel de membri UE „second-hand”, nu are darul să ne liniștească deplin. Cert este că Beijingul și Moscova, secondate de Iran, dar și de alți actori internaționali, state sau structuri precum rețelele teroriste, militează activ pentru „de-americanizarea” lumii pe fondul unui Occident măcinat de angoase ideologice și falii societale majore care s-a iluzionat naiv în ultimele trei decenii și în parte încă se iluzionează și acum că ordinea internațională liberală este un dat și marșul democrației liberale pe glob este de neoprit. China și Rusia cred că momentul actual, cu un Occident în declin, este unul favorabil pentru a forța astfel de schimbări de substanță în peisajul geopolitic. În ce măsură sunt ele dispuse să-și asume și riscurile majore, inclusiv de natură militară, asociate unui astfel de pas este greu de spus. Documente desecretizate din arhive rusești relevă că atunci când a încercat să preia controlul asupra Berlinului de Vest, Nichita Hrușciov era convins, în proporție de 95%, că americanii nu vor reacționa. Diferența de 5% l-a împiedicat totuși să o facă. Dar nu putem totuși miza pe o reacție similară în ceea ce privește crizele din Ucraina sau Taiwan. În ciuda acestui peisaj global periculos, cu un grad ridicat de incertitudine, multe voci continuă să susțină aceleași tip de abordări care au eșuat în trecut. De pildă, un articol din Foreign Affairs, deși laudă ideea Administrației Biden de a organiza „summitul pentru democrație”, susține că aceasta ar trebui să fie mult mai hotărâtă în demersul de reversare a actualului „val iliberal” din lume. Numai că, chiar summitul în sine a stârnit destule controverse. A penaliza pentru „iliberalism” Ungaria și a exclude țări din Asia de Sud-Est în timp ce inviți Republica Congo sau Pakistanul, care a și refuzat să participe în urma presiunilor chineze, nu este deloc o dovadă de consistență morală. În sine, ideea de a utiliza „promovarea democrației pe plan global” ca un levier american în confruntarea geopolitică cu China și Rusia, de o manieră asemănătoare cu abordarea din perioada Războiului Rece, are sens în principiu. Însă întrebarea esențială este dacă America, pe fondul severei crize politice și societale interne și pe acela al unei eroziuni semnificative a influenței și prestigiului său pe plan global, mai poate avea credibilitatea și forța de a susține în mod real un astfel de demers. Cu atât mai mult cu cât extinderea definiției „democrației liberale” pentru a include „noile valori progresiste” diminuează din start apetitul pe plan internațional pentru acest tip de demers. De altfel, frământări și tensiuni pe această direcție au apărut și în Europa. De pildă, Emmanuel Macron a cerut în discursul său din Parlamentul European ca dreptul la avort să fie trecut în categoria „drepturilor fundamentale din Carta UE”, o trimitere destul de explicită la Polonia. În această cheie ar trebui interpretată și declarația noii președinte a Parlamentului European, Roberta Metsola (în teorie de centru-dreapta): „Mă voi opune oricui vrea să distrugă proiectul european”. Problema este că, în sine, „proiectul european” are în prezent un contur cu geometrie variabilă. De pildă, un demers maghiar de a interzice propaganda LGBT și teoriile identitare în materie de gen în școli este încadrat în categoria violării „valorilor europene”. La fel, mai ales peste Ocean, criticile legate de intruziunea transgenderilor în sport sunt complet nerecomandate dacă nu vrei să-ți riști cariera profesională. Dar dacă ne întoarcem la articolul din Foreign Affairs, cel puțin la fel de problematică este și recomandarea autorilor ca „din moment ce contracararea terorismului nu mai este preocuparea dominantă pentru politica externă a Statelor Unite, Washingtonul ar trebui să renunțe la practica de a da prioritate intereselor de securitate în dauna democrației și drepturilor omului” pentru a nu-și irita aliații autocrați. Pentru că, de exemplu, America nu are nevoie de aliați ca Arabia Saudită sau Egiptul doar din perspectiva amenințării teroriste, ci datorită poziției lor strategice și influenței lor extinse într-o regiune de mare interes geostrategic, inclusiv pentru a contracara Iranul, în condițiile în care influența și credibilitatea Chinei și Rusiei sunt în creștere. Ca să nu mai vorbim de India fără de care inițiativa de contracarare a Chinei în Asia de Sud-Est devine aproape inoperantă. Astfel de „recomandări” sunt complet rupte de realitate și sunt un exemplu de privire naiv distopică a elitelor occidentale. Marea problemă a „abordărilor morale” și a raportării la principii înalte în materie de politică externă este eroziunea severă a platformei de pe care acestea sunt emise. În cei 15 ani scurși de la aderarea noastră la UE, nu doar raportul de forțe pe plan mondial s-a schimbat radical, ci și felul în care arată Uniunea, societatea occidentală, în general, în interior. Apar întrebări surprinzătoare, la care nu ne-am fi gândit în niciun caz în 2007. De exemplu, în condițiile în care în tot mai mare măsură decizii care ne afectează viața de zi cu zi sau chiar unele cu impact major asupra felului în care va evolua societatea în viitor sunt luate de structuri asupra cărora populația nu are în realitate control, și nu de către politicieni care, teoretic, sunt supuși unui control electoral, cum ar trebui să privim în noul context democrația? După cum remarca un cunoscut analist american, Andrew Michta, într-o postare pe Twitter, „în timp ce multe comentarii din mass-media deplâng creșterea populismului, puțini remarcă faptul că ceea ce s-a întâmplat în deceniile scurse de la sfârșitul Războiului Rece au fost definite de ceea ce aș numi un „liberalism nedemocratic” care face ca instituții autonome birocratice să fie cele care trasează în mod real agenda publică”. În paralel apar întrebări legitime și de altă natură. În ce măsură te poți încrede în discernământul unor politicieni de vârf din Europa de Vest, de pildă, în cel al doamnei Merkel, care în 2011 a decis, după accidentul de la Fukushima, să renunțe complet la energia nucleară și să promoveze alternative ca turbinele eoliene sau panourile solare, evident nesustenabile, oferind astfel pârghii majore de intervenție și vulnerabilități în materie de securitate Moscovei, prin creșterea dependenței față de gazele naturale rusești, dar și de Beijing, prin dependența enormă de metalele rare a căror producție chinezii o controlează în proporție de 70%.

5. De ce trebuie/ar trebui să apărăm Ucraina?

 A fost ridicat nivelul de alertă al armatei române, după ședința CSAT. Ministerul Apărării caută voluntari, fără succes. De ce trebuie să apărăm Ucraina? Reprezintă întrebarea care macină pe mulți. Cei mai liniștiți în ecuația asta sunt aceia care din lozinci și-au făcut opinii ferme. „Suntem membrii NATO și trebuie să ne conformăm.” Diferendele istorice dintre Ucraina și România au fost privite mai mereu cu îngăduință de administrațiile succesive de la București. Ucraina, la fel ca și Kazahstanul, nu apar - ca state - pe harta lumii, după Tratatul de la Versailles din 1919. Acestea au fost înființate de către regimul bolșevic al lui V.I. Lenin, în anul 1922, ca parte din Uniunea Sovietică. Prin rușinosul Tratat Ribentropp-Molotov, din iunie 1940 (niciodată recunoscut de diplomația lumii), URSS a luat cu japca Basarabia, Nordul Bucovinei și o parte din Maramureș. După cel de-al doilea război mondial, Stalin i-a făcut cadou „republicii prietene” partea de nord a Bucovinei, Ținutul Herța și cu cea mai mare parte a județului Hotin din Basarabia. Guvernul român, condus de generalul Ciucă, a semnat recent un acord de cooperare militară cu Ucraina. CSAT-ul s-a întrunit pentru a discuta despre strategiile de apărare ale țării, luând în discuție și situația de insecuritate din zona Mării Negre și de pe Flancul Estic al NATO. Ce ne-a liniștit, deocamdată, este faptul că, nu trimitem soldați pe frontul ucrainean. Românilor din nordul Bucovinei li se refuză drepturile la educație și de a-și folosi limba maternă în justiție și administrație. Guvernele de la București au închis ochii, chiar și atunci când românii erau luați cu arcanul de pe străzi, pentru a fi înrolați în trupele militare și trimiși să lupte în Crimeea. În ciuda evidențelor, România și-a asumat la summit-ul NATO din Țara Galilor, desfășurat în anul 2014, rolul de coordonare a programului de apărare cibernetică a Ucrainei. La recomandarea NATO, administrația Constantinescu a semnat Tratatul de bună vecinătate cu Ucraina, încă din 1997, fără a revendica teritoriile furate, doar cerând un statut special pentru românii din statul vecin. În urma negocierilor, am obținut o bună parte din platoul marin al Mării Negre și câteva insule. Potrivit tratatului, românii din Ucraina au aceleași drepturi cu maghiarii din România. Pe teren lucrurile au stat total diferit. Problema este că, exceptând platoul continental, tratatul nu s-a aplicat. Deci asta se poate reproșa guvernanților noștri: faptul că nu se ocupă de aplicarea tratatului. Semnăm un acord de colaborare militar, aducem trupe NATO, suntem speriați - la fel ca occidentalii - de iminenta invadare a Ucrainei. Și dacă Ucraina nu este decât o petardă a lui Putin, în speranța câștigării de timp pentru a încheia o înțelegere cu Xi Jinping, în stare să arunce în aer toată construcția vest-europeană? În timp ce președintele Ucrainei, Vladimir Zelenski, face circ cu tot felul de formate internaționale, Vladimir Putin mută piesele ca la șah. Dar revenind la chestiune, ce interes au românii să apere Ucraina? Acel stat cu care ne-am războit prima oară ecologist pe canalul Bâstroe, iar apoi la Haga pentru a prelua Insula Șerpilor? Profund defazat, ministrul apărării, Vasile Dâncu, zicea că „trebuie să revenim la valorile de acum 30 de ani, în momentul în care gândeam securitatea alături de Rusia, nu împotriva Rusiei.” Adică la rușinosul tratat semnat de Iliescu cu URSS-ul muribund? De ce trebuie să desenăm fronturi de luptă pentru Ucraina, când statul vecin și suveran nici măcar nu ne-a trecut printr statele favorite în strategia de securitate națională? Dacă ar fi avut o privire difuză și nu confuză, CSAT-ul ar fi trebuit să înceapă discuțiile despre rolul României în prea fierbintea Mare Neagră. Acolo, unde Rusia face jocurile. Orice om cu ceva informații știe că nu va urma un război NATO-Rusia și nici SUA-Rusia. Doar ajutoare date simbolic armatei ucrainiene, conduse de nătângul actoraș Zelenski, cel ce se vede deja în NATO. Acum era momentul să profităm de deruta din Alianța Nord Atlantică. Nu să amenințăm, precum guvernul croat, că retragem trupele din exercițiile militare, dar să ne scoatem beneficii din criză și să preluăm Inițiativa celor Trei Mări. În vremurile tulburi ale sfârșitului primului război mondial, șase guverne s-au succedat la putere în doar doi ani, în funcție de interesele de securitate ale micului Regat. Întâlnirile dintre Ion Brătianu și Petre Carp rămân legendare. Cel aflat la putere îi recomanda celuilalt, aflat în opoziție, să intensifice criticile, numai ca voia națională a românilor să fie auzită. Astăzi, deciziile sunt defensive, chiar defetiste. Klaus Johannis a convocat CSAT-ul după zece zile de la cererea lui Serghei Lavrov de retragere a trupelor NATO din România și Bulgaria. Francezii trimit militari, nu de dragul securității noastre naționale, ci pentru a lua pas cu pas locul celor americane. Macron visează la o soluție gaullistă în relația cu Moscova. De supărare pentru lovitura dată de SUA în zona indo-pacifică, prin înființarea Aucus, o alianță militară nouă, care exclude Franța, administrația de la Paris vrea să mute navele cu propulsie nucleară într-un loc strategic. Acestea vor fi aduse în Marea Neagră (cu voia sau fără voia noastră), în numele și stindardul NATO, pentru descurajarea gândurilor de agresiune ale Rusiei, înscăunate deja în Crimeea. Zarurile așteaptă să fie ridicate.