ORIGINEA VIEȚII - studiu; partea a cincea!

 

ORIGINEA VIEȚII - studiu; partea a cincea!

„Oamenii-maimuţe” - ce au fost ei?

 Mulți ani la rând mijloacele de informare în masă au adus la cunoştinţa publică descoperiri de vestigii fosile ale unor oameni cu trăsături asemănătoare cu ale maimuţelor. Literatura ştiinţifică abundă cu reprezentări grafice ale acestui gen de creaturi. Este oare vorba de verigi de legătură sau intermediare în linia evolutivă care duce de la animal la om? Sunt oare aceşti „oameni-maimuţe” strămoşii noştri? Savanţii evoluţionişti răspund afirmativ. Iată de ce se pot citi adesea‚ mai ales în revistele ştiinţifice‚ titluri ca acesta: „Cum a devenit maimuţa om?”⁠ Desigur‚ unii evoluţionişti consideră că aceşti strămoşi ipotetici ai omului pe nedrept sunt numiţi „maimuţe”. Dar unii dintre colegii lor nu sunt chiar atât de exigenţi.⁠ Stephen Jay Gould spune: „Oamenii au evoluat din strămoşi asemănători maimuţelor.” Iar George Gaylord Simpson scrie: „Acest strămoş comun ar fi numit în mod cert maimuţă în limbaj curent de către toţi cei care l-ar vedea. Termenii maimuţă şi maimuţă antropoidă fiind termeni definiţi prin întrebuinţare curentă‚ strămoşii omului au fost maimuţe obişnuite sau antropoide.” De ce sunt atât de importante pentru evoluţionişti documentele fosile‚ în efortul de a demonstra că oamenii au avut strămoşi similari maimuţelor? Pentru că nimic din lumea vie de astăzi nu vine să confirme această idee. Cum am arătat în partea a patra‚ există o enormă prăpastie între oameni şi oricare animale existente astăzi‚ inclusiv familia maimuţelor mari. Dat fiind faptul că lumea vie nu furnizează veriga intermediară între om şi antropoide‚ evoluţioniştii speră să o găsească în documentele fosile. Din punctul de vedere al teoriei evoluţioniste‚ prăpastia evidentă care îl separă pe om de maimuţe este surprinzătoare. Potrivit acestei teorii‚ cu cât mai sus se află animalele pe scara evoluţiei‚ cu atât mai apte au devenit ele pentru a supravieţui. Dacă aşa stau lucrurile‚ atunci de ce familia maimuţelor „inferioare” este încă bine reprezentată‚ în timp ce nu există niciun singur exemplar din pretinsele forme intermediare care‚ teoretic‚ erau mai evoluate? Există astăzi cimpanzei‚ gorile şi urangutani‚ dar niciun „om-maimuţă”. Este logic oare ca toate „verigile”‚ mai recente şi‚ în principiu‚ mai evoluate‚ dintre creaturile asemănătoare maimuţelor şi omul modern să fi dispărut‚ dar să fi supravieţuit maimuţele „inferioare”?

Sunt oare numeroase dovezile fosile?

 Judecînd după lucrările ştiinţifice sau după ceea ce ni se arată în muzee sau la televiziune‚ ar părea că există nenumărate dovezi că oamenii au evoluat din creaturi asemănătoare maimuţelor. Dar‚ în realitate‚ aşa stau oare lucrurile? Spre exemplu‚ ce documente fosile existau în zilele lui Darwin? Şi-a formulat el teoria sa fiindcă dispunea de dovezi fosile? O revistă ştiinţifică‚ „The Bulletin of the Atomic Scientists”‚ comentează: „Dacă se studiază cu atenţie primele teorii asupra evoluţiei umane‚ ele sunt într-adevăr foarte ciudate. David Pilbeam a spus că ele erau „lipsite de fosile”. Iată deci teorii asupra evoluţiei umane‚ care‚ în mod normal‚ ar fi trebuit să pretindă unele dovezi fosile. Dar‚ în realitate‚ sau au existat atât de puţine fosile încât nu au influenţat cu nimic teoria‚ sau nu au existat deloc fosile. Astfel‚ între pretinşii părinţi apropiaţi ai omului şi primele fosile umane nu a existat decât imaginaţia savanţilor secolului al nouăsprezecelea.” Această publicaţie ştiinţifică explică şi motivul: „Trebuia să se creadă în evoluţie‚ în evoluţia omului‚ şi aceasta a influenţat concluziile muncii lor.” Dar astăzi‚ după mai bine 130-140 de ani de cercetări‚ câte mărturii fosile avem cu privire la existenţa „oamenilor maimuţă”? Richard Leakey a declarat: „Cei care lucrează în acest domeniu dispun de atât de puţine dovezi pe care să-şi întemeieze concluziile‚ încât sunt obligaţi să şi le schimbe foarte frecvent.”⁠ Iar „New Scientist” face următorul comentariu: „Judecând după cantitatea mărturiilor pe care se bazează studiul omului fosil nu merită să fie luat câtuşi de puţin în considerare mai mult decât ca o simplă subdiviziune a paleontologiei sau a antropologiei. Colecţia este teribil de incompletă‚ iar exemplarele înseşi sunt adesea fragmentare şi neconcludente.” În aceeaşi ordine de idei‚ cartea „Origins” admite: „Cu cât înaintăm mai mult pe drumul evoluţiei‚ care duce la om‚ înaintarea devine tot mai nesigură‚ tot datorită rarităţii documentelor fosile.” Iar revista „Science” adaugă: „Mărturiile ştiinţifice de bază nu sunt decât o deplorabilă colecţie de oase pe baza cărora trebuie reconstruită evoluţia omului. Un antropolog a comparat această sarcină cu aceea care ar consta în reconstituirea intrigii din „Război şi pace” cu ajutorul a 13 pagini ale cărţii‚ alese la întâmplare.” Dar chiar atât de rare sunt documentele fosile privitoare la „oamenii-maimuţe”? Observaţi ce scrie „Newsweek”: „„Aţi putea pune toate fosilele pe o singură masă de birou”‚ a declarat Elwyn Simons‚ de la Universitatea Duke.”” „The New York Times” a scris următoarele: „Vestigiile fosile cunoscute ale strămoşilor omului ar încăpea pe o masă de biliard. Aceasta este o bază foarte limitată pentru a străbate negura câtorva milioane de ani care au trecut.” Şi „Science Digest”scrie: „Este remarcabil faptul că toate dovezile materiale de care dispunem cu privire la evoluţia umană le-am putea pune într-un singur sicriu şi încă tot ne-ar mai rămâne spaţiu! Spre exemplu‚ marile maimuţe actuale par a veni de nicăieri. Ele nu au niciun trecut şi nici arhive fosile. Cât despre adevărata origine a omului modern‚ cu staţiune bipedă şi verticală‚ nud‚ cu creier voluminos‚ constructor de unelte‚ este‚ dacă suntem cinstiţi faţă de noi înşine‚ la fel de misterioasă.” Omul modern‚ cu capacitatea sa de a raţiona‚ de a prevedea‚ de a inventa‚ de a construi pornind de la cunoştinţele dobândite şi de a utiliza un limbaj complex‚ apare brusc în documentele fosile. Gould‚ în cartea sa „The Mismeasure of Man”‚ scrie: „Nu avem nicio dovadă a unei transformări biologice în capacitatea sau structura creierului de la apariţia lui Homo sapiens în arhivele fosile‚ în urmă cu circa cincizeci de mii de ani.”⁠ Cartea „The Univers Within” ridică întrebarea: „Ce anume a determinat evoluţia să producă‚ întocmai ca peste noapte‚ un om modern‚ cu creierul său excepţional?”⁠ Teoria evoluţiei nu dă niciun răspuns. Dar răspunsul nu ar fi oare crearea unei creaturi deosebite şi foarte complexe?

Unde sunt „verigile” intermediare?

 Totuşi‚ nu au găsit savanţii oare „verigile” indispensabile care ar fi făcut legătura dintre animalele asemănătoare maimuţelor şi om? Faptele răspund că: Nu. Revista „Science Digest” vorbeşte despre „absenţa unei verigi intermediare pentru a explica relativa instantaneitate a apariţiei omului modern”.⁠ „Newsweek” face următoarea remarcă: „Veriga ce lipseşte între om şi maimuţele mari este pur şi simplu cea mai fascinantă din întreaga ierarhie a creaturilor fantome. În documentele fosile verigile lipsă sunt o regulă.” Din cauza absenţei acestor verigi intermediare‚ a fost nevoie să se fabrice „creaturi fantome”‚ pornind de la indicii foarte neînsemnate‚ şi să fie făcute aşa ca să poată să treacă drept creaturi care ar fi existat în realitate. Aşa se explică această contradicţie pe care revista „Science”a relatat-o în felul următor: „Oamenii au evoluat în mod progresiv de la strămoşii lor asemănători maimuţelor şi nu‚ cum pretind anumiţi savanţi‚ de la o formă la alta‚ prin salturi bruşte. Dar alţi antropologi‚ bazându-şi studiile pe aceleaşi informaţii‚ au ajuns‚ după cât se pare‚ la o concluzie diametral opusă.” Astfel‚ noi putem înţelege mai bine următoarea remarcă a renumitului anatomist Solly Zuckerman‚ care a scris în „Journal of the Royal College of Surgeons of Edinburgh”: „Căutarea proverbialei „verigi lipsă” sfântul Gral al unei secte veşnic vii de anatomişti şi biologi‚ permite speculaţiei şi mitului să prospere tot atât de mult astăzi ca şi în urmă cu mai bine de optzeci de ani.”⁠ Zuckerman a remarcat că: „Mult prea frecvent‚ faptele sunt ignorate‚ pentru a fi sprijinit mai degrabă ceea ce se bucură la un moment dat de popularitate‚ în ciuda faptului că toate dovezile sunt împotrivă.”

„Arborele genealogic” al omului:

 Drept urmare a celor arătate mai sus‚ „arborele genealogic”‚ atât de frecvent desenat pentru a ilustra pretinsa evoluţie a omului din animale inferioare‚ se schimbă încontinuu. Astfel Richard Leakey a declarat că descoperirea unei fosile mai recente „demolează ideea potrivit căreia fosilele mai vechi pot fi aranjate conform unei ordini consecutive indicând schimbări evolutive”.⁠ Comentînd această descoperire‚ ziarul „The Times” scria: „Toate cărţile ce tratează probleme de antropologie‚ toate articolele privitoare la evoluţia omului şi toate desenele arborelui genealogic al omului ar trebui aruncate la coş. Ele sunt evident false!” Arborele genealogic ipotetic care reprezintă evoluţia omului este o harababură de vechituri care erau considerate odinioară „verigi” intermediare. Un editorial din „New York Times” observa că ştiinţa evoluţionistă „lasă atât de mult loc presupunerilor încât teoriile privitoare la modul în care a apărut omul tind să spună mult mai mult despre autorii lor decât despre subiectul lor. Cel care descoperă un nou craniu dă adesea impresia că redesenează arborele genealogic al omului‚ plasându-şi descoperirea sub ramura centrală care duce la om‚ iar craniile descoperite de ceilalţi sub ramurile secundare‚ care nu duc nicăieri.” Recenzând cartea evoluţioniştilor Niles Eldredge şi Ian Tattersall‚ intitulată „The Myths of Human Evolution”‚ revista „Discover” face observaţia că autorii au suprimat orice arbore genealogic evolutiv. De ce? După ce reţine ideea că „verigile cu care se stabileşte filiaţia speciei umane nu pot fi decât rodul ghicitului”‚ această publicaţie declară: „Eldredge şi Tattersall afirmă că zadarnic îşi caută omul strămoşul. Dacă ar exista probe‚ spun ei‚ ar fi de aşteptat‚ cu deplină încredere‚ ca istoria evoluţiei umane să devină cu atât mai clară cu cât se găsesc mai multe fosile de hominide. Însă‚ dacă se obţine vreun rezultat‚ atunci acela este exact cel contrariu.” „Discover” desprinde această concluzie: „Specia umană şi toate celelalte specii vor rămâne oarecum orfane‚ identitatea părinţilor lor fiind pierdută în negura timpului.”⁠ Ea este pierdută din punctul de vedere al evoluţioniştilor‚ dar Geneza‚ cealaltă alternativă‚ nu i-a „găsit” oare pe părinţii noştri‚ aşa cum sunt ei în realitate în documentele fosile: oameni compleţi‚ întocmai ca şi noi? Documentele fosile dezvăluie faptul că oamenii şi maimuţele superioare au o origine distinctă‚ separată. Iată de ce nu se găseşte nicio probă a existenţei unei verigi intermediare între om şi animalele asemănătoare maimuţelor. În realitate‚ nu au existat niciodată asemenea verigi.

Ce înfăţişare aveau?

 Dar dacă strămoşii omului nu au fost creaturi asemănătoare maimuţelor‚ de ce atunci cărţile ştiinţifice şi muzeele lumii întregi sunt pline de desene şi de reconstituiri ale „oamenilor-maimuţe”? Pe ce se bazează ele? Cartea „The Biology of Race” dă acest răspuns: „Carnaţia şi părul acestui gen de reconstituiri sunt rodul imaginaţiei.” Ea adaugă: „Culoarea pielii‚ culoarea‚ forma şi distribuţia părului; trăsăturile; faţa; noi nu ştim absolut nimic despre acestea‚ indiferent de care om preistoric este vorba.” „Science Digest” spune‚ de asemenea: „Imensa majoritate a planşelor desenate se întemeiază mai degrabă pe imaginaţie decât pe fapte. Artiştii trebuie să creeze ceva care să se situeze între o maimuţă superioară şi o fiinţă umană; cu cât este considerat mai vechi un specimen‚ cu atât i se dă o înfăţişare mai apropiată de aceea a maimuţei.”⁠ Donald Johanson‚ paleontolog‚ recunoaşte: „Nimeni nu poate şti cu exactitate cum arăta un hominid dispărut.” De altfel‚ „New Scientist” recunoştea că nu există „destule dovezi în arhivele fosile pentru a scoate teoria noastră din domeniul imaginarului.” După cum a recunoscut evoluţionistul Robert Green‚ reconstituirile de „oameni-maimuţe” nu sunt deci decât „pură ficţiune în cele mai multe privinţe‚ pură invenţie”.⁠ Astfel‚ în cartea sa „Aber Gott war da”‚ Ivar Lissner făcea acest comentariu: „Întocmai aşa cum începem să învăţăm că omul primitiv nu era un sălbatic‚ ne rămâne să ne convingem‚ tot la fel‚ că oamenii din pleistocen nu erau nişte brute şi cu atât mai puţin nişte semi-maimuţe cu un psihism rudimentar. Iată de ce reconstituirile care pretind că reprezintă omul din Neandertal sau chiar omul din Peking (pitecantropul) sunt groteşti.” Anumiţi savanţi‚ dornici să găsească dovada că „oamenii-maimuţe” au existat în realitate‚ au căzut chiar victime unor adevărate înşelăciuni. Cităm‚ spre exemplu‚ cazul cu omul de Piltdown‚ din 1912. Timp de circa 40 de ani el a fost acceptat ca autentic de majoritatea evoluţioniştilor. Dar în cele din urmă‚ în anul 1953‚ înşelătoria a fost descoperită‚ atunci când tehnicile moderne au permis să se stabilească faptul că era vorba de oase de maimuţă şi de om care au fost asamblate şi îmbătrânite artificial. Altă dată‚ a fost desenată şi prezentată în presă o „verigă lipsă” cu trăsături asemănătoare maimuţei. Mai târziu s-a recunoscut că „dovada” consta dintr-un singur dinte care aparţinuse unei specii de porc‚ astăzi dispărută.⁠

Ce erau ei în realitate?

 Dacă reconstituirile de „oameni-maimuţe” nu erau valabile‚ atunci ce erau acele creaturi ale trecutului‚ ale căror oase fosilizate au fost găsite? Printre primele mamifere care figurează în linia evolutivă care duce la om a existat un animal asemănător unui mic rozător‚ care ar fi trăit acum 70 de milioane de ani. În cartea lor „Lucy: The Beginning of Humankind”‚ Donald Johanson şi Maitland Edey scriu cu privire la aceste mici animale: „Ele erau patrupede-insectivore‚ a căror talie şi morfologie se apropia de aceea a veveriţelor.” Richard Leakey vorbeşte despre acest mamifer ca despre un „primat‚ asemănător unui şobolan”. Dar există oare dovezi solide că aceste animale minuscule au fost strămoşii omului? Nu‚ - aceasta nu este decât pură speculaţie. Nu există nicio formă intermediară care să le lege de altceva decât exact de ceea ce erau şi ele: mici mamifere asemănătoare rozătoarelor. Pe lista general acceptată a strămoşilor omului vine la rând‚ după un „gol” evaluat la circa 40 de milioane de ani‚ un specimen fosil găsit în Egipt‚ căruia i s-a dat numele de Aegyptopithecus‚ - egiptopitecul sau maimuţa de Egipt. Această creatură ar fi trăit cu 30 de milioane de ani în urmă. Reviste‚ ziare şi cărţi au publicat desene ale acestei creaturi‚ însoţite de legende de felul acesta: „Această creatură asemănătoare maimuţei a fost strămoşul nostru” (Time)⁠. „Primat african asemănător maimuţei‚ identificat drept strămoş comun al omului şi al maimuţelor superioare” (The New York Times)⁠. „Aegyptopithecus este un strămoş comun al omului şi al maimuţelor superioare din present” (Origins)⁠. Dar unde sunt verigile intermediare între acest animal şi rozătorul care îl precedă şi între această creatură simiană şi cele care o urmează în linia evolutivă? Nu s-a găsit niciuna.

Ascensiunea şi declinul „oamenilor-maimuţe”:

 După un alt gol enorm în documentele fosile‚ un nou specimen fosil a fost prezentat drept primul mare simian hominid. S-a spus că el ar fi trăit cu circa 14 milioane de ani în urmă şi a fost numit ramapitecul‚ maimuţa lui Rama (un prinţ indian legendar). Rămăşiţele lui fosile au fost descoperite în India acum mai bine de optzeci de secol. Din aceste rămăşiţe fosile a fost reconstituită o creatură simiescă cu staţiune bipedă şi verticală. Iată ce se poate citi în acest sens în cartea „Origins”: „În stadiul actual al cunoştinţelor noastre‚ el este probabil primul reprezentant al familiei umane.” Pe baza căror dovezi fosile s-a tras o asemenea concluzie? Aceeaşi lucrare spune: „Informaţiile privitoare la ramapitecus sunt considerabile‚ - chiar dacă în termeni absoluţi‚ ele rămân‚ vai‚ deziluzionant de neînsemnate: fragmente ale maxilarului superior şi inferior‚ plus o serie de dinţi.” Consideraţi oare că asemenea „informaţii” sunt suficient de „considerabile” pentru a permite reconstituirea unui „om-maimuţă” biped care ar fi strămoşul omului? Şi totuşi‚ această creatură foarte ipotetică a fost desenată cu trăsăturile unui „om-maimuţ㔂 asemenea desene invadând literatura evoluţionistă‚ - şi toate acestea pe baza unor fragmente de maxilar şi a câtorva dinţi! Cu toate acestea‚ după cum spune „New York Times”‚ timp de mai multe decenii‚ ramapitecus „a stat‚ pe cât de sigur posibil la baza arborelui evolutiv al omului.” Însă lucrurile nu mai stau astfel.Vestigii fosile mai complete‚ descoperite recent‚ au demonstrat că ramapitecul semăna mult cu maimuţele superioare actuale. Astfel‚ acum „New Scientist” declară:„Ramapitecul nu a putut fi primul membru al liniei umane.”⁠ Aceste noi informaţii au determinat revista „Natural History” să ridice această întrebare: „Cum a putut ramapitecul‚ reconstituit doar pe baza unor dinţi şi maxilare‚ - fără să se ştie nimic despre oasele sale pelviene‚ craniene sau despre membrele sale - să se strecoare în procesiunea care duce la om? În mod evident‚ trebuia ca evoluţioniştii să-şi ia propriile dorinţe drept realităţi‚ pentru ca să determine faptele să spună ceea ce ele‚ în realitate‚ nu spun.” O altă prăpastie de mari proporţii separă apoi această creatură de următorul „om-maimuţă” prezentat drept strămoş al omului. Acesta din urmă a primit numele de australopitecus‚ maimuţa sudică. Rămăşiţe fosile ale acestei creaturi au fost găsite pentru prima dată în Africa în anii 1920. Ea avea o cutie craniană de volum mic‚ comparabilă cu cea a maimuţelor‚ iar maxilarele ei erau proeminente. Ea a fost reprezentată umblând în picioare‚ înclinată în faţă‚ foarte păroasă şi cu trăsături de maimuţă. Se afirmă că şi-a făcut apariţia cu circa trei sau patru milioane de ani în urmă. Pe rând‚ aproape toţi evoluţioniştii au ajuns s-o considere drept un strămoş al omului. Spre exemplu‚ cartea „The Social Contract” nota: „Cu o excepţie sau două‚ aproape toţi specialiştii în acest domeniu apreciază astăzi că australopitecii sunt adevăraţii strămoşi ai omului.”⁠ „New York Times” scria: „Australopitecul este acela care în final a evoluat pentru a deveni Homo sapiens‚ omul modern.”⁠ Ruth Moore a declarat: „Totul dovedeşte că omul şi-a găsit‚ în sfârşit‚ primii strămoşi‚ rămaşi necunoscuţi atât de mult timp.” Şi ea şi-a întărit cu emfază spusele: „Faptele sunt de necombătut. S-a găsit în sfârşit veriga lipsă.” Însă când faptele prezentate în sprijinul unei afirmaţii oarecare sunt prea neînsemnate sau inexistente‚ ori chiar întemeiate pe o înşelătorie‚ atunci afirmaţia îşi pierde orice valabilitate. Acesta a fost cazul cu numeroase declaraţii anterioare privitoare la pretinşii „oameni-maimuţe”. Aşa a fost şi cu australopitecul. Cercetări mai noi au dezvăluit că, cutia sa craniană se deosebea de cea a omului în multe alte privinţe şi nu numai în privinţa capacităţii.⁠ Anatomistul Zuckerman scrie: „Comparată cu cea a oamenilor şi cu a simienilor (maimuţelor)‚ cutia craniană a australopitecului apare în mod incontestabil simiană şi nu umană. A afirma contrariul ar fi totuna cu a spune că negrul este alb.”⁠ El a mai declarat: „Potrivit cercetărilor noastre‚ nu există nici cea mai mică îndoială că australopitecul seamănă nu cu Homo sapiens ci cu maimuţele şi cu antropoizii actuali.”⁠ Iar Donald Johanson a spus şi el: „Australopitecii nu erau oameni.”⁠ La rândul său‚ Richard Leakey recunoştea „dificultatea de a admite că predecesorii noştri direcţi ar fi descendenţii evoluţionari ai australopitecului. Dacă s-ar descoperi astăzi vreun australopitec viu‚ el ar fi pus într-o grădină zoologică‚ împreună cu alte maimuţe superioare. Nimeni nu l-ar numi „maimuţă-om””. Acelaşi lucru este valabil şi cu privire la alţi „verişori” fosili care seamănă cu el‚ cum este „Lucy”‚ un tip ceva mai mic de australopitec. Iată ce spune Robert Jastrow despre el: „Creierul nu era prea mare în dimensiune absolută; el avea doar o treime din volumul unui creier uman.”⁠ În mod evident‚ şi în acest caz este vorba despre o simplă „maimuţă”. De fapt‚ „New Scientist” declara că „Lucy” avea un creier „foarte asemănător cu al unui cimpanzeu.” O altă fosilă a primit numele de Homo erectus‚ - omul vertical. Volumul şi forma creierului său fac ca el să fie considerat la limita inferioară a familiei omului modern. „Encyclopaedia Britannica” a remarcat că „oasele membrelor descoperite până acum nu se diferenţiază de cele ale lui Homo sapiens. Totuşi‚ nu se ştie dacă‚ într-adevăr‚ era un om sau nu. Dar dacă într-adevăr era un om‚ atunci el aparţinea pur şi simplu unei ramuri dispărute a familiei umane.”

Familia umană:

 Omul de Neandertal (numit astfel după valea Neander din Germania‚ unde a fost descoperită prima fosilă) a fost‚ indiscutabil‚ om. La început el a fost reprezentat încovoiat de spate‚ cu un aer stupid‚ foarte păros şi cu o faţă ca de maimuţă. Astăzi se spune că această reconstituire eronată s-a bazat pe un schelet fosil deformat de boală. De atunci au fost găsite numeroase fosile ale omului de Neandertal‚ confirmând că el nu a fost prea deosebit de omul modern. În cartea sa „Ice”‚ Fred Hoyle a declarat: „Nimic nu dovedeşte că omul de Neandertal ne-ar fi fost inferior nouă în vreo privinţă.” Iată de ce reconstituirile mai recente ale omului de Neandertal iau o înfăţişare mult mai modernă. O altă fosilă care se întâlneşte frecvent în literatura ştiinţifică este omul de Cro-Magnon. Lui i s-a dat numele locului din sudul Franţei‚ unde au fost descoperite pentru prima dată oase ale acestui om. Aceste specimene „au fost atât de greu de deosebit de cele de astăzi‚ încât chiar şi cei mai sceptici au trebuit să admită că era vorba de fiinţe umane”‚ spune cartea „Lucy”.⁠ Faptele arată, așadar, cu claritate că, credinţa în existenţa „oamenilor-maimuţe” nu este fondată. Dimpotrivă‚ oamenii prezintă toate caracteristicile unor indivizi care au făcut obiectul unei creaţii separate şi deosebite de a oricărui animal. Oamenii s-au reprodus şi se reproduc numai în cadrul şi potrivit speciei lor. Toate creaturile cu înfăţişare de maimuţă care au trăit în trecut nu au fost nimic altceva decât maimuţe‚ fie ele antropoide sau nu‚ şi nici într-un caz oameni. Descoperirea de fosile umane‚ uşor deosebite de omul modern‚ dovedeşte‚ pur şi simplu‚ că în sânul speciei umane există o mare varietate‚ care se poate constata că există încă şi astăzi între oameni. Unii depăşesc doi metri înălţime‚ alţii sunt foarte mici‚ ca‚ de pildă‚ pigmeii; forma şi talia scheletului lor sunt‚ de asemenea‚ diferite. Dar toţi aparţin „specie” umane şi nu „specie” animale.

Ce putem spune despre metodele de datare?

 Cronologia biblică lasă să se înţeleagă că s-au scurs circa 6.000 de ani de la crearea omului. Atunci de ce se vorbeşte adesea de perioade mult mai lungi în legătură cu apariţia fosilelor atribuite tipului uman? Oare datele obţinute prin datarea cu radiocarbon‚ şi care sunt diferite de acelea ale cronologiei biblice‚ dovedesc că Biblia greşeşte? Înainte de a ne grăbi să tragem concluzia că, cronologia biblică este greşită‚ să ţinem seama de criticile severe pe care le-au formulat unii savanţi împotriva datărilor prin radioactivitate. Comentând anumite cercetări‚ o revista „Science” arăta că „datele stabilite prin dezintegrarea elementelor radioactive erau‚ probabil‚ exagerate nu doar cu câţiva ani‚ ci enorm de exaggerate”. Ea adăuga: „Departe de a fi păşit pe pământ în urmă cu 3‚6 milioane de ani‚ este posibil ca omul să nu existe pe el decât de câteva mii de ani.” Să examinăm‚ de exemplu‚ „orologiul” radiocarbonului. Această metodă de datare a fost perfecţionată într-o perioadă de două decenii de către savanţi din întreaga lume. Ea a fost prezentată pretutindeni drept o metodă foarte exactă pentru a data obiectele existente din timpuri îndepărtate ale istoriei omenirii. Dar la încheierea lucrărilor unei conferinţe care a reunit la Uppsala‚ în Suedia‚ specialişti din întreaga lume‚ inclusiv arheologi şi geologi‚ s-a redactat un raport care a dat de înţeles că s-a constatat că ipotezele fundamentale pe care se întemeiau datările s-au dovedit‚ într-o măsură mai mare sau mai mică‚ nedemne de încredere. Spre exemplu‚ s-a constatat că proporţia de carbon radioactiv din atmosferă nu a fost constantă în trecut şi că această metodă nu este demnă de încredere în datarea obiectelor care provin din jurul anului 2000 î.H. sau înainte de acea dată.⁠ Să nu pierdem din vedere faptul că atunci când se face referire la dovezi demne de încredere privind activitatea omului pe pământ‚ se vorbeşte nu de milioane‚ ci de mii de ani. Spre exemplu‚ în „The Fate of the Earth” (Soarta pământului) citim: „Cu numai şase sau şapte mii de ani în urmă a apărut civilizaţia şi omul a putut edifica o lume pe măsura sa.”⁠ Cartea „The Last Two Million Years” (Ultimii două milioane de ani) afirmă şi ea: „În lumea veche‚ cei mai mulţi paşi decisivi în revoluţia agrară au fost făcuţi între 10000 şi 5000 î.H..” Ea spune‚ de asemenea: „Omul nu a lăsat mărturii scrise decât pentru ultimii 5.000 de ani.”⁠ Faptul că, documentele fosile arată că omul modern a apărut brusc pe pământ şi că documentele istorice demne de încredere sunt foarte recente se află în deplină armonie cu cronologia biblică privitoare la viaţa omului pe pământ. În această privinţă‚ reţineţi ce a scris în „Science” fizicianul nuclear şi laureat al premiului Nobel W.F. Libby‚ unul dintre pionierii în domeniul datării cu radiocarbon: „Cercetările în dezvoltarea tehnicilor de datare s-au făcut la două nivele: datarea eşantioanelor provenind din epocile istorice şi respectiv din cele preistorice. Arnold (un colaborator) şi cu mine am avut primul şoc atunci când consilierii noştri ne-au informat că istoria nu începe decât cu 5.000 de ani în urmă. Se citesc declaraţii potrivit cărora cutare civilizaţie sau cutare aşezare arheologică datează de 20.000 de ani. Noi am aflat într-o manieră mai degrabă brutală că aceste cifre‚ aceste epoci nu sunt cunoscute cu certitudine.” Comentând o carte despre evoluţie‚ autorul englez Malcolm Muggeridge remarca absenţa dovezilor în favoarea acesteia. Făcând constatarea că speculaţiile cele mai hazardate erau foarte abundente‚ el a declarat: „Prin comparaţie‚ raportul Genezei pare destul de raţional şi are cel puţin meritul de a fi relatat atent tot ce ştim despre fiinţele umane şi despre comportamentul lor.” El a adăugat că afirmaţiile nefondate privitoare la milioanele de ani ai evoluţiei omului şi salturile extravagante de la un craniu la altul nu reuşesc altceva decât să-i dea impresia‚ celui care nu s-a lăsat prins de mitul evoluţionist că toate acestea sunt pură fantezie”. Şi Muggeridge încheie astfel: „Posteritatea va fi‚ în mod sigur‚ foarte surprinsă şi eu sper că şi foarte amuzată de faptul că o asemenea teorie atât de dezlânată şi de neconvingătoare a putut să captiveze cu atâta uşurinţă minţile savanților şi să fie atât de larg dar şi atât de imprudent aplicată.”