COMUNELE MEDIEVALE ÎN PRINCIPATELE ROMÂNE - STUDIU. Prima parte.

 

COMUNELE MEDIEVALE ÎN PRINCIPATELE ROMÂNE - STUDIU. Prima parte

Introducere: Cercetarea istoriei românilor, așa cum se face de obicei la noi, ca un fenomen izolat, local, a adus lumină asupra unor probleme de amănunt, dar ne-a lipsit de integrarea cunoștințelor despre trecutul nostru în cadrul istoriei universale. În special, necunoașterea instituțiilor din istoria universală, care sunt forme de viață socială ce trec peste granițele țărilor, neamurilor și religiilor, a fost o gravă lacună în istoriografia noastră. Credem că, dezvoltarea statului și neamului românesc apare într-altă lumină, dacă știm s-o integrăm în istoria instituțiilor Europei și a dezvoltării sale economice și sociale. Se cunoaște, în general, faptul că, feudalismul a avut o perioadă cu manifestările sale complete în Țările Române, iar Renașterea a fost și ea parte integrantă din cultura noastră veche. Un aspect caracteristic al istoriei Europei centrale și apusene la sfârșitul Evului Mediu este reprezentat de viața și civilizația comunelor urbane. Aceste orașe libere, cu o organizare economică și politică tipică, s-au întins peste toată Europa centrală și apuseană și chiar în Ardeal, prin orașele săsești. Orașele medievale, care apar și înfloresc începând cu epoca cruciadelor, au avut un rol hotărâtor in istoria economică (nașterea comerțului internațional și a capitalismului comercial), cea politică (sprijinul dat regilor împotriva feudalilor și nașterea monarhiilor unitare) și culturală (cultura burgheză în limba națională, cu spirit burghez și chiar arta gotică). Fenomenul orașelor în istoria noastră, și anume în cele două principate ale Moldovei și Țării Românești, în afară de merituoase monografii locale, nu a fost studiat în chip unitar. Cele câteva pagini închinate orașelor de N. Iorga și studiul lui C. C. Giurescu privesc, ca să zicem așa, aspectul exterior al problemei. Cunoaștem azi epoca în care apar orașele, naționalitatea vechilor locuitori, titlurile dregătorilor care le conduceau în trecut și cam atât. Viața economică și socială a orașelor în trecut este puțin cunoscută, problema imunităților, deloc. Mai ales rămâne de cercetat comparativ această istorie a instituției orașelor românești cu aceea a comunelor medievale din Europa apuseană și centrală. Se va vedea atunci că au fost și la noi comune medievale organizate întocmai și cu viață economică asemănătoare ca în comunele din Flandra sau din alte părți ale Europei. Avem a face, iar, cu un aspect al istoriei Europei care atinge și cuprinde istoria românilor. Nu ne referim în acest studiu la orașele ardelene, fondate de sași, care au o organizare occidentală recunoscută și studiată de istorici competenți, ci la principatele Moldovei și Țării Românești, care au dus o viață politică independentă și n-au încăput sub conducerea de tip occidental a Coroanei Sf. Ștefan. Totuși, în cele două state dunărene, socotite de obicei ca făcând parte din Orient, constatăm comune medievale cu statutul lor juridic și politic întocmai ca în Apus. Înainte de a purcede la prezentarea materialului și argumentelor care duc la această concluzie, trebuie să precizăm termenii cercetării noastre.

Ce este o comună orășenească? Ea nu trebuie confundată cu orice așezare urbană. Un oraș antic sau modern nu este o comună în sensul medieval al cuvântului, care ne preocupă în acest studiu. O comună medievală este un oraș ai cărui locuitori formează o comunitate autonomă, privilegiată și închisă, având nu numai drepturile de azi ale municipalităților, ci și drepturile politice, care acum fac parte din atribuțiile statului, adică vamă și fiscul propriu, justiție proprie, oaste și monedă proprie. Dreptul administrativ penal și civil al comunei nu este identic cu al țării în care se află, ci deosebit și rezervat numai pentru ea. Comuna este o enclavă juridică într-o re­giune cu drepturi feudale sau regale distincte de ale lor. În acest sens, ea se bucură de imunitate, ceea ce înseamna în Evul Mediu conducerea politică proprie, dar comunita­te specializată, care atrage în oraș anumiți funcționari ai stăpânirii ce-și exercită acolo oficiul. Aceste drepturi, ca orice drepturi în Evul Mediu, comunele le au în baza unor privilegii, numai că nu este vorba de un privilegiu personal sau de familie, ca pentru moșiile seniorilor, ci pentru o comunitate, pe care n-o leagă înrudiri de sânge ca ale moșnenilor, nici spirituale ca ale călugărilor din mănăstiri, ci interese economice. Aceste privilegii și organizarea politică și economică a orașelor, cu toată existența de tipuri deosebite în Europa, este foarte asemănătoare pentru tot continentul. Este chiar un mare fonomen al istoriei, această organizare orășenească cu forme identice la depărtări colosale, având în vedere greutățile de comunicație în Evul Mediu, de la Londra la Novgorod și de la Florența la Iași. Până și numărul membrilor consiliului comunal, 12, este același în toate aceste orașe, iar formulările privilegiilor sunt, în mare parte, la fel. Totuși, nu este o dovadă în plus a spiritului de imitație al omului, ci de o necesitate economică, ducând la forme de viață socială comune. Desigur că, în Principatele Române erau unele condiții economice deosebite de cele din Apus: economia păstorească și agricolă care predomina la noi. Totuși, împrejurări care cereau crearea orașelor există și la Dunărea de Jos, și anume dru­muri de negoț de interes european în țările noastre, în veacurile al XlV-lea și al XV-lea. Drumul Poloniei spre Marea Neagră, de la Lemberg spre Cetatea Albă, care ne lega spre nord de orașele hanseatice, spre sud, pe mare, de navigația orientală a flotelor Veneției și Genovei, este cel mai important. În Țara Românească este drumul de ma mică importanță al sașilor din Ardeal, pe de o parte spre Brăila, de alta spre Vidin legat cu comerțul Mării Negre și al Mării Adriatice. Pe un drum comercial, cu depozite de mărfuri, ca centre de schimb, adică iarmaroace, se nasc orașele, centre de negustori și meseriași, deci drumul de comerț dă naștere în chip necesar unor așezări de tip urban. Pe de altă parte, comerțul local, din pricina bogăției de vite a țărilor noastre și a bogăției în pește și ceară, a atras pe negustorii străini, care și-au căutat așezări și, în același timp, și libertăți, fără de care viața comercială nu este posibilă. Așadar, condițiile pentru existența unei vieți orășenești erau aceleași în țările noastre ca și în Apus, unde orașele s-au fondat pe drumurile de negoț, în încrucișarea lor, și la locurile de desfacere. Mai mult chiar, negustorii care întreprind în primă perioadă negoțul în țările noastre sunt aceiași ca și cei din Apus și Europa centrală: italienii din Veneția și Genova, germanii și flamanzii colonizați în Ardeal, armenii din Polonia. Nu este, așadar, de mirare că, formele vieții orășenești sunt și la noi aceleași ca în Europa catolică și mai ales în acest domeniu al instituțiilor trecutului nostru trebuie să ne așteptăm să aflăm asemănări izbitoare cu cele din restul continentului.

Orașe și ocoale: Vechile așezări urbane din Țara Românească și Moldova, târguri sau orașe, erau centre în care locuiau negustori și unii meseriași, cu o organizare deosebită de a satelor moșnenești și boierești, Totuși, nu trebuie să ne închipuim că între oraș și sat era o completă deosebire în privința muncii sau a ocupațiilor locuitorilor, căci orașenii de la noi erau în mare parte și ei agricultori. Într-adevăr, orașele vechi românești din principate aveau, ca și satele, pe lângă vatră și locuințe, adică orașul propriu-zis, și țarinile orașului, cultivate de orășeni. Ca și sătenii, orășenii, sau măcar o parte a lor, mergeau la câmp peste marginile spațiului de locuințe: arau, semănau, secerau ca niște adevărați țărani. Marginile administrative ale comunelor, hotarele târgurilor, nu se opreau la perimetrul regiuni locuite de târgoveți, ci cuprindeau moșii adesea întinse de jur-împrejur, înglobând sate numeroase. Orașul vechi românesc era, deci, o unitate care se compunea din târgul propriu-zis și moșiile sale din jur. Astfel, Bucureștiul la 1636 avea moșii și vii și se menționa hotarul pus de Mircea Ciobanul în secolul precedent. Hotarul Bârladului cuprindea un diametru de circa 18 km., iar al Vasluiului era și mai mare. La 1532 domnul Țării Românești, într-un hrisov, vorbește de orașul Craiova cu satele, seliștele, țiganii, morile, bălțile și viile sale. Numărul satelor care intrau în hotarul orașului este destul de mare. Astfel, în Moldova, Bârladul, Vasluiul și Piatra-Neamț aveau numeroase sate - până la 15-20. În Țara Românească, în secolul al XVII-lea, Râmnicu-Sărat, Buzăul și Roșiorii aveau fiecare câte 12 sate. Orașul vechi românesc apare, așadar, ca o mică organizație, cuprinzând un centru urban înconjurat de moșii și sate, cu o conducere unică, deosebită de a județului și a ținutului. Regiunea dependentă de oraș, care se afla în jurul său, se numea în Moldova ocol, termen care arăta că este vorba de o moșie care ocolește de jur-împrejur târgul. În Țara Românească, el este înlocuit cu numele hotarului sau moșia orașului. Satele din ocolul orașului nu depindeau de administrația fiscala, militară sau judecătoreasca a ținutului în care se aflau, ci se cârmuiau deosebit prin autoritățile orășenești, despre care va fi vorba în paragraful următor. Actele vremii arată în chip precis această deosebire cu prilejul unor procese: „satul cutare umbla cu ocolul, nu umbla cu ținutul, pârcălabul ținutului să nu aibă niciun amestec”. Domnii Moldovei sau Munteniei, când dau hotărâri privitoare la satele ocolului, întrebuințează termenul „atârnător”: „satul cutare atârnător de ocolul târgului”. Era, deci, un hotar unic al orașului, cuprinzând sate și țarine, despărțit de moșiile și satele boierești sau mănăstirești de jur-împrejurul său. Moșia orașului era atârnată, adică supusă, administrației orășenești. Expresia de mai sus era, însă, înlocuită în alte porunci domnești (numai în Moldova) cu formula: „sat atârnător de curtea noastră din târgul cutare”, ceea ce înseamna același lucru cu sat de ocol orășenesc. Ne mulțumim deocamdată să constatăm că, ocolul orașului era într-o dependență oarecare, pe care rămâne s-o precizăm mai jos, de curtea domnească din fiecare târg, adică de autoritatea domnească prin reprezentanții ei așezati în târg. Țăranii din satele cuprinse în ocoalele târgurilor erau în genere șerbii orășenilor. Astfel, țăranii din Gănești, supuși ocolului de la Târgul Frumos, se plâng la 1672: „am plătit multele nevoi ale târgoveților, ba ne mai luau și vitele și ne băteau”'. Dar unii erau și răzeși: „răzeșii din Ruși, de la ocolul Botoșani”, adică uzufructuarii moșiilor. Despre ocoalele târgurilor face mențiune și un adaus târziu la cronica lui Grigore Ureche vornicul, la capitolul închinat lui Iuga Vodă, predecesorul lui Alexandru cel Bun: „au descălecat orașe prin țară, tot pre la locuri bune, și le-au ales sate și le-au făcut ocoale pren pregiur”. După cronicarul moldovean, înființarea ocoalelor se datorește unei inițiative domnești; Iuga Vodă, care n-a domnit decât câteva luni (1399-1400), ar fi cumpărat sau obținut numeroase moșii și sate în jurul tuturor târgurilor și le-ar fi alipit la acestea. Este sigur că unii domni moldoveni au făcut asemenea operații. Ștefan cel Mare a cumpărat pe seama sa un număr de sate, apoi le-a alipit la hotarele târgurilor Vaslui și Barlad. Dar este vorba aici de o adăugire și nicidecum de înființarea însăși a ocoalelor. Ștefan cel Mare confirma hotarul Bârladului la 1495: „care de veacuri s-a ținut de acel târg al Barladului”. Nu este vorba, așadar, de o fundație domnească. Existența moșiilor târgurilor și în Țara Românească arată că, era o situație generală, impusă de condițiile vieții orășenești la noi, nu rezultatul vreunei reforme făcute la un moment dat de Iuga Vodă sau de alt domn. În realitate, avem a face cu instituții ieșite din stravechea dezvoltare a societății și a vieții economice în țările locuite de români. Vechile orașe din Principatele Române erau, astfel, niște moșii mari, cu centru urban, dar și cu exploatare agricolă în jur. Spre deosebire de orașele flamande, prototipul organizării orașenești în Europa apuseană, limitate de zidurile lor, ce închideau un spațiu relativ strâmt, cele românești aveau moșiile lor. Tipul flamand nu era, însă, general pentru Europa; cele italiene, de pildă, aveau și ele moșii în jurul lor. De asemenea, și orașele săsești din Ardeal, Brașovul, Bistrița, Sibiul și altele, aveau ținutul lor dependent. Totuși, era o deosebire: orașele din Apus, ca și cele ardelene, erau înconjurate de ziduri, între oraș și ocol era zidul de despărțire, care delimita în chip clar terenul urban de cel rural, ultimul fiind o simplă anexă pentru hrana orașului, nu o parte integrantă a lui. În schimb, la noi, orașul era neîntărit și de la casele locuitorilor se trecea în chip firesc, ca într-un sat mare, la țarinile cultivate tot de orășenii plugari, alături de sătenii din satele ocolului. Desigur, în Moldova și în Țara Românească avem cetăți: Suceava, Romanul, Giurgiu etc, dar este vorba de cetăți și castele, în oraș sau la marginea lui, în niciun caz de întărituri ca la Carcassone, Nurnberg sau Sibiu, care să înconjoare toată vatra locuită a târgurilor cu casele ei. Totuși, sunt excepții; dacă orașenii nu puteau ridica întărituri de zid în jurul târgului lor, pentru că nu aveau, nici ei, nici domnia, mijloacele bănești ale marilor orașe apusene, totuși întărituri de lemn, palisade de pari, tot au existat și la orașele noastre în anume epoci. Cronicarul sas Ostermayer spune că, pe la 1550, Mircea Ciobanul, domnul Munteniei, a întărit Bucureștiul cu un șir de pari de lemn de jur-împrejur. Pe de altă parte, o relatare despre vestita luptă de la Baia dintre Ștefan cel Mare și Matei Corvin (1467), spune că acest târg moldovenesc, în care domnul Moldovei a surprins într-o noapte de iarna oastea ungurească, era pe atunci întărit cu palisade de lemn. Totuși, nu este mai puțin adevărat că strânsa legătură între ocol și orașul care cuprindea și agricultori, este o caracteristică de care trebuie să ținem seamă, mai ales că se întregește, cum vom vedea, și cu alte aspecte de viață sătească și de regim agricol ale orașelor românești. Chiar organizarea moșiilor orășenești, unde erau moșneni, amintește pe aceea a satelor moșnenești. Câmpulung (Muscel) era împărțit, în privința exploatării moșiei de către orașeni, pe 54 de bătrâni. Se știe că proprietățile moșnenești sunt împărțite pe bătrâni, ce reprezintă partea fiecăruia dintre străbunii fondatori, care este apoi cultivată în devălmășie de către toți urmașii lui. Orașul românesc vechi trebuie considerat, așadar, în primul rând, ca o moșie. Se pune, de aici, întrebarea, în chip logic: a cui era aceasta moșie? -, înțelegând, firește, proprietatea în sensul relativ, pe care-l are în Evul Mediu.