DE LA GENEZA LA APOCALIPSA! PARTEA A TREIA.

 

DE LA GENEZA LA APOCALIPSA! PARTEA A TREIA

5. Cărţile profetice - Daniel şi profeţii mici: 

 Daniel, după cum sugerează şi numele, este profetul neamurilor. În această carte ne aflăm în timpul neamurilor. Este, după cum vedeţi, al patrulea în listă, corespunzând astfel cărţii Numeri, cartea pustiei sau a lumii. Nu avem de-a face în primul rând cu Israel. Acţiunea se petrece în îndepărtatul Babilon, care a uzurpat Ierusalimul, avându-l pe Nebucadneţar ca rege, în locul unui urmaş al lui David. Avem de-a face cu neamurile pământului, dar numai în măsura în care se referă la scopurile lui Dumnezeu. Există foarte multe trăsături pline de învăţăminte în această carte. Să observăm că exact aşa cum cartea Numeri conţine în primele capitole ceva ce caracterizează, sau ar trebui să caracterizeze oamenii pe care îi vedem în acea carte - având poziţia şi mărturia unui nazireu - aşa vedem şi în primul capitol al cărţii Daniel, poziţia nazireului. Când ne referim la aşezarea copiilor lui Dumnezeu în lume şi la modul în care trebuie să umble în ea, care este primul mare principiu care trebuie să ne ghideze? Cartea Numeri ne spune asta.  În capitolul 6 al acestei cărţi, vedem că pentru ca un om să fie un adevărat pelerin, un martor credincios pentru Dumnezeu în această lume, el trebuie să fie un nazireu; el trebuie să se despartă de tot ceea ce-l înconjoară. Avraam a fost pelerinul-model, el a fost omul care a locuit într-un cort, izolat de ceilalţi. În acelaşi fel, Lot ne este prezentat ca fiindcopilul lui Dumnezeu, pus de obicei în legătură cu lumea, întinat de ea, mărturia lui fiind distrusă, iar el însuşi salvat ca prin foc. Nazireatul este singura putere prin care putem umbla în această lume pentru Dumnezeu, dacă vrem să fim o mărturie pentru El. Dacă vrem ca numele Lui să fie cinstit de noi, acest lucru trebuie realizat în mod categoric prin separarea noastră de tot ceea ce ne-ar întina, degrada şi trage în jos. Cât de des este stinsă lampa mărturiei din cauza faptului că oamenii lui Dumnezeu se alătură lumii, din cauza faptului că trăim aici ca cei care au interese şi lucruri în comun cu lumea. Repet, în Numeri avem ideea principală a întregii cărţi, în capitolul cu privire la nazireu - separarea în mijlocul murdăriei. Iar aici în cartea Daniel, cartea unde lumea se pregăteşte să-şi înalţe capul şi să îşi arate puterea, cartea în care vom avea dezvăluită înaintea noastră istoria celor dintre neamuri, esenţa tuturor acestor lucruri este nazireatul lui Daniel şi al fraţilor lui la curtea împăratului Babilonului. Gândiţi-vă la acei bărbaţi tineri luaţi din Ierusalim - Ierusalimul însuşi fiind tot în ruine - mutaţi în curţile împăratului din Babilon, primul împărat al pământului; Babilonul însuşi fiind prima cetate a pământului, cu tot ceea ce aputea să atragă, tot ceea ce l-ar putea ademeni pe omul firesc, iar el însuşi fiind introdus nu într-o oarecare poziţie smerită şi inferioară, ci luat pentru a fi unul dintre însoţitorii împăratului însuşi, luat pentru a fi în primul şir al promoţiei, pentru a avea o viaţă de succes. Dar ce face el? Primul lucru pe care îl face e să taie funia care l-ar putea lega de tronul Babilonului. „Daniel a hotărât în inima lui să nu se întineze cu mâncărurile alese ale împăratului”, iar în acea decizie a inimii schiţez succesul - dacă aş putea folosi un astfel de cuvânt - vieţii sale pentru Dumnezeu aici jos pe pământ. În acea separare de delicatesele împăratului Babilonului, în acea despărţire de plăcerile şi atracţiile acelui oraş al lumii, schiţez secretul acelor descoperiri minunate pe care Dumnezeu i le-a făcut lui Daniel. Pentru a ilustra acelaşi lucru, să-l vedem pe Ioan în cartea Apocalipsa, unde i-a fost dezvăluită o viziune mult mai mare, unde ochii săi cuprind nu numai pământul, ci şi cerurile, nu numai timpul ci şi eternitatea; ochii lui cuprind întreaga sferă privitoare la modul lui Dumnezeu de a se ocupa de oameni, şi scopurile Lui în legătură cu Fiul Său binecuvântat. Care este gândul - cheie al acestei cărţi? „Eram în insula numită Patmos, pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia lui Iisus.” Despărţit de toată gloria şi puterea acestei lumi, Ioan, prizonierul singuratic, în singurătate, vede viziuni pe care niciun ochi muritor nu le poate vedea; aude cuvinte pe care nimeni în afară de urechea unsă nu le poate auzi, şi ne dezvăluie descoperirea tuturor căilor lui Dumnezeu, introducându-ne în eternitatea însăşi. Vreţi să înţelegeţi profeţia? Vreţi să staţi pe culmea de unde puteţi privi toate regatele acestei lumi şi gloria lor? Vă amintiţi de Acela care a stat pe vîrful muntelui şi a privit toată acea glorie, toată acea splendoare a acestei lumi şi împărăţiile ei, nemişcat, neatras de ea? Era binecuvântatul Fiu al lui Dumnezeu; iar când Satan I-a arătat toate lucrurile şi s-a oferit să I le dea Lui, Acest binecuvântat, adevăratul Nazireu, separat în inima Lui de toate acestea, nu a vrut să aibă nimic din toate acestea, până când Tatăl Său nu I le-a dat. Aşadar, inima nazireului, poziţia nazireului, despărţirea în inimă a nazireului de lucrurile lumii care ar întina şi ar împovăra, este singura stare potrivită în care ne putem apropia şi înţelege profeţia. Profeţia este pentru inimă. Nu ştiu nimic care să amortizeze mai mult, nimic mai vătămător pentru bunăstarea noastră spirituală decât de a fi ocupaţi cu profeţia într-un mod rece, intelectual. Să privim la apostolul Pavel în Romani capitolul 11. El dezvăluie modul lui Dumnezeu de a se ocupa de Israel şi de neamuri, în capitolele 9, 10 şi 11. El citează versete din Scriptură privitoare la profeţie, prevestind timpul când Israel va fi restabilit ca popor de către Domnul; dar inima lui începe să ardă pentru aceste lucruri. Inima sa le absoarbe şi pe măsură ce continuă cu acest subiect, izbucneşte în laudă: „O, adânc al bogăţiilor şi al cunoştinţei şi al înţelepciunii şi al cunoştinţei lui Dumnezeu!” Dacă ne aflăm în adevăratul duh al nazireatului, ocupaţi cu aceste subiecte profetice, vom vedea că ele ne introduc în sfântul locaş al lui Dumnezeu Însuşi, vom fi ocupaţi cu El, lăudându-L şi închinându-ne Lui. Aşadar, aceasta este explicaţia - punctul de observaţie în care se află Daniel. El este un bărbat care are Babilonul la picioare şi el stă ca un om liber al lui Dumnezeu acolo, fiind o mărturie pentru El, cu amintirea Sionului în inima sa. Poate privi fără a fi impresionat de splendoarea lui Nebucadneţar şi gloria Babilonului, şi să se gândească totuşi la timpul când sfinţii celui Preaînalt vor lua în stăpânire împărăţia şi când Israel, risipit, sărac, dispreţuit şi respins, va domni într-o zi - va domni în pace şi va triumfa asupra tuturor naţiunilor. Când ne preocupăm cu cartea însăşi, găsim în ea subiecte de un mare interes şi beneficiu. Aş putea spune că în cartea Daniel avem detalii mai multe decât în aproape orice altă carte. Profeţiile variatele, distinctele şi clarele cu privire la viitor, fac din cartea Daniel o carte de un interes deosebit. Aici, de exemplu, în al doilea capitol, avem viziunea lui Nebucadneţar. Nebucadneţar are o viziune pe care nu şi-o mai aminteşte. A uitat-o pe toată. Nu numai că eşuează în a-i înţelege semnificaţia, aşa cum şi Faraon a eşuat în a înţelege semnificaţia visului pe care l-a avut despre foametea din Egipt - cei şapte ani de foamete şi cei şapte ani de belşug - ci Nebucadneţar uită ce a visat, astfel încât apelează la înţelepţii Babilonului, iar ei nu trebuie numai să-i spună semnificaţia viziunii, ci să reproducă viziunea însăşi. Acest lucru, desigur, înfăţişează neputinţa înţelepţilor Babilonului. Şi spre cine se poate el întoarce într-o astfel de situaţie, dacă nu spre acei evrei dispreţuiţi, spre acei bărbaţi care refuzaseră, am putea spune, locul de onoare pe care li l-a dat el? Daniel vine în faţă şi nu numai că îi spune semnificaţia, dar îi şi reaminteşte viziunea pe care a avut-o în noapte - acel chip glorios care stătea înaintea lui cu capul de aur, cu pieptul de argint, cu coapsele de aramă şi cu picioarele din fier amestecat cu lut. În capul de aur îl vedem pe Nebucadneţar însuşi, încredinţându-i-se putere şi autoritate de la Dumnezeu, iar acest lucru ne oferă una din cele mai deosebite teme ale cărţii - istorisirea timpurilor naeamurilor. Timpurile neamurilor sunt acelea în care trăim în momentul actual. Noi nu trăim în timpul lui Israel, nici nu suntem puşi în legătură cu un Dumnezeu care nu are de-a face în mod direct cu niciun popor de pe pământ. El lucrează providenţial acum pe pământ şi totul, pus în legătură cu acest lucru, are de-a face cu ceva dincolo de vreun neam pământesc. Când cele două seminţii, care alcătuiau regatul lui Iuda au fost duse în captivitate în Babilon, au început timpurile neamurilor. Veţi vedea de altfel că descrierea chipului pe care Nebucadneţar l-a văzut începe cu un cap de aur şi se termină cu picioarele de fier şi de lut. Nu există nimic cu privire la Israel în acest chip, niciun singur cuvânt. Prima dată vedem în acest chip împărăţia Babilonului, sau mai bine spus pe Nebucadneţar însuşi, apoi Imperiul Medo-Persan, apoi Imperiul Greciei, iar la sfârşit Imperiul Roman, coborându-se până la acel Imperiu care se va manifesta în zilele din urmă, când vedem lutul democraţiei amestecat cu tăria de fier a puterii imperiale a Romei. Nu vedem niciun cuvânt, repet, privitor la Israel; este mult mai important să ne amintim că poziţia lui Israel din timpul primei lui captivităţi, este aceea de străin. Israel nu este poporul lui Dumnezeu recunoscut în mod public. Este adevărat că El i-a dus înapoi în ţară după şaptezeci de ani. I-a dus înapoi ca pe un popor liber, dar să ne amintim că am văzut în cărţile lui Ezra şi Neemia că ei nu erau acolo ca un popor independent cu un împărat deasupra lor, ci ca un popor dependent de împăratul Persiei. Ei locuiau acolo ca servitori ai puterilor neamurilor. Când Fiul lui Dumnezeu Însuşi s-a născut, Împăratul lui Israel, in ce circumstanţe a avut loc aceasta? Cine ocupa tronul lui Israel? Un edomit, regele Irod. Cine era deasupra lui? De ce fiara însăşi este reprezentată în capitolul şapte de către conducătorul Imperiului Roman? Timpurile neamurilor veniseră, iar Fiul lui Dumnezeu, Împăratul lui Israel îşi avea locul într-o iesle, nici măcar în han, locul străinilor, ci tocmai printre animale. O fiară sălbatică ocupa tronul ţării, iar locul Lui, care avea tot dreptul să domnească, era printre animalele din staulul din Betleem. Acest lucru ne arată, aşa cum niciun alt lucru n-ar putea, că era timpul neamurilor. Când adevăratul Împărat al lui Israel vine, El nu are niciun loc în ţară. Nu mai este nevoie să-i trasăm viaţa, pentru că El niciodată nu a avut un loc la tronul lui Israel, cum de altfel nici nu a avut vreun loc în inimile lor. Aş putea spune că atunci când va veni timpul ca Israel să se pocăiască şi să se întoarcă la Domnul, atunci El va avea un loc în inimile lor, iar când aceasta se va întâmpla, El va avea un loc pe tronul lui Israel. El va fi Împăratul lor, într-adevăr, dar până când ei Îl vor primi, El nu va fi Împărat. Timpurile neamurilor continuă. Să urmărim subiectul puţin mai departe. După crucificarea Domnului, şi fiind predicat de Petru în ziua Cincizecimii, încă Îl vedem prezentat iudeilor, pentru ca ei să-L primească. Dacă L-ar fi primit, El ar fi venit din nou, aşa cum a profeţit Petru, iar atunci ei şi-ar fi avut Împăratul pe tron. Însă ei L-au respins, şi şi-au confirmat cuvintele faţă de Pilat- acelea că ei nu aveau rege decât pe Cezar. Dacă ar fi avut cunoştinţă profetică,  ar fi însemnat  că ei nu aveau alt împărat decît Fiara; nimeni altul nu domnea asupra lor, decât acel chip pe care Nebucadneţar l-a văzut în viziunea sa cu picioarele din fier şi din lut. Aşadar aceste timpuri au trecut, ele sunt acum şi vor continua până când Hristos îşi va institui Împărăţia şi va domni aici pe pământ. Aceasta vedem în viziunea lui Nebucadneţar. Piatra care s-a desprins de pe munte fără mâini loveşte chipul. Împărăţia lui Hristos desprinsă de muntele scopurilor lui Dumnezeu vine şi loveşte nu capul chipului, nici vreo altă parte a corpului său, ci picioarele care erau parte din fier şi parte din lut murdar. Aceasta înseamnă că, atunci când Hristos va veni ca Împărat, va lovi cu judecată acele 10 părţi ale Împărăţiei pe care le avem în cele zece degete de la picioare, parte din fier- putere imperială- amestecat cu lutul murdar al democraţiei. Cu alte cuvinte, acest lucru se va întâmpla când puterea imperială a Europei de Vest se va reuni într-un fel de formă democratică, parte din fier, parte din lut, iar acea Împărăţie alcătuită din zece părţi va avea o singură persoană care s-o conducă, numită Fiara, la fel ca în cartea Apocalipsei. Atunci Hristos va veni cu judecată şi va lovi această formă a Împărăţiei; atunci întregul chip al autorităţii umane care vorbeşte despre gândurile şi speranţele omului cu privire la lume, se vor sfărâma în praf. Împărăţia omului va fi prefăcută în praf şi va fi înlăturată pentru totdeauna din vedere, iar Împărăţia binecuvântatului nostru Dumnezeu, cu Hristos ca şi conducător al ei, acea pietricică ce s-a desprins de pe munte fără mâini, va creşte şi va deveni un munte măreţ, aducând pace, binecuvîntare şi dreptate pe pământ. Aceasta este viziunea pe care a avut-o Nebucadneţar, iar aceasta este interpretarea pe care Daniel i-o dă. Dacă am avea timp, am vedea cât de asemănătoare este viziunea lui Daniel din capitolul şapte al aceleiaşi cărţi. Acolo, din nou avem o împărăţie alcătuită din patru părţi; cu toate acestea, nu ne este prezentată într-o formă umană, ci sub forma unor fiare crude şi sălbatice. Cele patru fiare corespund celor patru împărăţii de care am vorbit mai înainte. Ultima împărăţie cu cele zece coarne este aceeaşi pe care o vedem în cele zece degete ale chipului, fiind adăugat cornul cel mic, fiara insăşi despre care vorbeam, conducătorul imperial al Imperiului Roman restabilit. În locul pietrei desprinse de pe munte Îl vedem pe Fiul Omului Însuşi, venind şi luând Împărăţia, însă semnificaţia generală a viziunilor este identică. Este uimitor, totuşi, că în capitolul şapte nu ne este prezentat chipul unui om (aşa cum vede lumea), ci ceea ce vede Dumnezeu. Toată autoritatea şi puterea acestei lumi este a Fiarei. Omul pus în cinste şi fără pricepere este asemenea fiarelor care pier. El nici măcar nu este om. Aceasta explică cele două capitole fundamentale ale cărţii, chipul din capitolul doi şi fiara din capitolul şapte. Un studiu atent al acestor două capitole ne va reda istoria timpurilor naţiunilor. Găsim multe alte lucruri în carte de un deosebit interes. De exemplu, în capitolul următor, în cel de-al treilea, ni se istoriseşte despre chipul de aur pe care Nebucadneţar l-a făcut. Se pare că omul a uitat aproape imediat lecţia pe care Dumnezeu l-a învăţat. El a văzut acel chip spulberându-se în praf şi dispărând, şi totuşi, ce face el? Se închină lui Dumnezeu? Posedă el autoritatea Lui? El înalţă acest chip pentru a i se închina, chipul pe care fără îndoială l-a văzut în viziunea sa. Toţi trebuiau să se închine acestui chip, iar dacă nu o făceau, erau aruncaţi în cuptorul cu foc. Aici suntem transportaţi în zilele din urmă, timpul în care se va restabili „chipul fiarei”, după cum este numită în Apocalipsa; vedem astfel o legătură între aceste două capitole din Daniel. Când chipul este înălţat, toţi cei care nu se vor pleca pentru a i se închina, vor fi aruncaţi în ceea ce se cheamă cuptorul cu foc. Acela va suferi marele necaz. În acest capitol al treilea vedem rămăşiţa, pe Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. Aceştia erau bărbaţi care şi-au luat, după cum spuneam, locul nazireului, iar când vine timpul ca să se închine chipului, de a se închina oricărei autorităţi care L-ar detrona pe Dumnezeu, aceşti bărbaţi separaţi sunt singurii care pot refuza. Să facem o aplicaţie practică, pentru un moment. Când Hristos ne umple inimile astfel încât refuzăm lucrurile lumii, acestea nu vor mai avea niciun farmec pentru a ne mai închina lor. Când ne luăm adevăratul loc al nazireului, Satan nu ne va mai face să ne închinăm lui, nici lucrurilor sale. Nu s-a înfiorat sufletul tău de atâtea ori când ai citit capitolul al treilea al cărţii Daniel? Imaginează-ţi acea imensă adunare strânsă împreună în câmpia Dura. Toţi bărbaţii de seamă, bărbaţii puternici, regii şi bărbaţii de vază ai imperiului Babilonului erau adunaţi acolo şi ascultau muzica plăcută a variatelor instrumente-  psalterionul, lira şi lăuta, tot ceea ce ar pune în mişcare poporul şi l-ar ţine atent la ceea ce se petrecea acolo. Însă trei bărbaţi sunt singurii care stau în picioare acolo, trei bărbaţi îl sfidează pe cel mai puternic împărat al întregului pământ, stând în picioare, în faţa adorării universale a acelui chip, cu capetele acoperite şi drepţi, ca martori ai lui Dumnezeu, iar toată puterea măreaţă a lui Nebucadneţar nu-i poate face să se plece. Tot exemplul acestei mulţimi adunate nu-i poate face să  cedeze. Toată muzica plăcută a acesei orchestre minunate nu-i poate influenţa să-şi plece genunchiul în faţa acelui chip. Nici cuptorul cu foc încins de şapte ori mai mult decât se obişnuia, nici ameninţările nu-i pot face să renunţe la credincioşia lor faţă de Dumnezeu. Unde mai vedem astfel de bărbaţi astăzi? Nu mai trăim în timpurile cuptorului cu foc, dar putem auzi muzica, putem auzi lira, psalterionul şi lăuta şi toate aceste lucruri ademenitoare care ar atrage poporul lui Dumnezeu. Unde sunt cei care, într-un fel sau altul, nu se închină chipului, urmând mulţimea? Ce onoare să stai ferm pentru Dumnezeu într-un timp de apostazie universală. Dacă citim în Biblie, vom vedea că într-un astfel de timp lumina mărturiei străluceşte cel mai luminos. Să vedem viaţa persoanelor în parte. Veţi vedea că în cele mai negre zile ale istoriei împăraţilor lui Israel, au trăit Iosia şi bărbaţi ca el. Chiar dacă suntem puţini, ca acei bărbaţi din Israel, Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, iar toată lumea urmează chipul unui dumnezeu fals, dacă Îi suntem credincioşi Lui, putem avea o mărturie ca a lor. Ei au fost aruncaţi în cuptor, dar ei Îl cunoşteau pe Dumnezeu şi i-au spus lui Nebucadneţar: „Dumnezeul nostru ne poate scăpa din mâna ta.” Ce cuvinte au fost spuse puternicului conducător, care credea că are toate lucrurile în mâinile sale: „Dumnezeul nostru poate să ne scape şi dacă nu,” aici nu spune dacă El nu poate să ne scape, ci dacă El nu alege să ne scape- „Să ştii împărate, că nu ne vom închina chipului pe care l-ai înălţat.” Lasă-ne să intrăm în cuptor, încălzeşte-l de şapte ori mai mult, nu vei face altceva decât să-ţi arzi proprii tăi oameni şi legăturile omeneşti care ne-au legat, dar nu ne poţi face rău. Ei vor intra în cuptor, însă numai pentru a găsi acolo un însoţitor, care este nimeni altul decât Fiul lui Dumnezeu. Aceasta este tot ce poate să facă focul persecuţiei, tot ceea ce pot face ameninţările lumii, să ne pună într-un loc unde numai legăturile noastre sunt arse. Nu credeţi că aşa este? În timpurile voastre de prosperitate aţi văzut că lumea îşi încolăcea funiile de mătase în jurul vostru, ţinându-vă strâns. Când însă a venit vreo nenorocire, poate persecuţie, cum au fost arse acele funii de mătase care vă ţineau şi care erau aşa de puternice, iar voi aţi umblat in focul de care v-aţi temut că v-ar putea mistui. Nu trebuie să vă temeţi niciodată din cauza a ceea ce a venit peste voi datorită credincioşiei şi devotamentului faţă de Domnul. Dar trebuie totuşi să continuăm, pentru că avem alte subiecte, deşi sunt sigur că ne place să zăbovim la aceste lecţii practice, pentru a vedea ce are Domnul pentru sufletele noastre. În capitolul trei îl vedem pe Nebucadneţar cu chipul lui strălucitor înălţat, acest chip fiind dispreţuit de o mână de bărbaţi credincioşi. În capitolul următor, îl vedem pe Nebucadneţar învăţându-şi lecţia pe care a refuzat să o înveţe mai înainte. Îl vedem pe el, bărbatul puternic, cel mai puternic conducător de pe pământ, smerit datorită mândriei lui. Voi cita doar un singur verset din acest capitol: „Pe cei care umblă cu mândrie, El ştie cum să-i smerească.” Acestea sunt cuvinte rostite de buzele lui Nebucadneţar, atunci când el şi-a învăţat lecţia. Iată-l pe puternicul împărat, capul de aur - printre fiare - iar aici, cei care urmăresc acest aspect pot vedea din nou o legătură uimitoare între capitolele doi şi şapte. El este pus printre fiare şi mănâncă iarbă ca boii- acest conducător puternic. Este ca şi cum Dumnezeu l-a învăţat lecţia pe care am citat-o puţin mai în urmă, „Omul pus în cinste şi fără pricepere este asemenea fiarelor care pier.” Iar el va afla că Dumnezeu Îi smereşte pe cei care umblă cu mândrie. Va fi bine pentru această lume şi pentru bărbaţii ei puternici, atunci când vor învăţa că mândria este cel mai rău duşman al lor; şi, făcând din nou o aplicaţie practică, bine este pentru noi când învăţăm, indiferent cât de dureroasă e smerirea, indiferent cât de neplăcută e, să nu ne încredem în carne. Atunci vom putea, la fel ca Nebucadneţar în acest capitol patru, să-L înălţăm pe Dumnezeul oricărui har, pentru că ne-am luat adevăratul loc. În capitolul următor vedem groaznica răutate ce are loc între neamuri, reprezentată de Belşaţar şi ospăţul său. El spune „Aduceţi toate vasele de aur şi tot ce a fost luat din Ierusalim.” El foloseşte aceste vase la un ospăţ lipsit de evlavie şi păgân. El aduce blasfemie la adresa Domnului când se închină idolilor săi de aur şi de argint. Acesta este sfârşitul împărăţiei Babilonului şi a asupririi naţiunilor. Este un capitol profetic care face refeire la sfârşit, atunci când Dumnezeu este blasfemiat, la modul in care va fi El blasfemiat în acele zile din urmă, când nimănui care n-a primit semnul fiarei pe frunte sau în mână, nu i se va permite să cumpere sau să vândă. Atunci apare scrisul pe perete: „Ai fost cântărit în balanţă şi ai fost găsit prea uşor.” „Mene, Mene, Techel, Ufarsin.” Istoria neamurilor este una a apostaziei. Cât de prostesc este gândul unui om care crede că lumea se îmbunătăţeşte în lumina acestor adevăruri solemne. Nebucadneţar a fost cel mai bun împărat pe care l-au avut neamurile; el i-a fost mai credincios lui Dumnezeu decât oricine altcineva şi totuşi cât de jos avea să coboare. Belşaţar este reprezentantul corespunzător al culminării puterii neamurilor, într-o apostazie şi blasfemie deschisă a zilelor din urmă. Scrisul este pe perete; toţi cei care au ochi, să vadă aşa cum vedea Daniel scrisul de pe perete al acestei săli de ospăţ a lumii. Auzim de Parlamentul naţiunilor, de Confederaţia lumii, de Guvernul mondial şi de progres peste tot. Ah, în mijlocul acestui dezmăţ al celebrării progresului omului şi al dezvoltării sale, vedem degetul lui Dumnezeu scriind acolo „totul este cântărit în balanţă şi găsit prea uşor.” Al şaselea capitol ne oferă desfăşurarea finală a lucrurilor şi anume, că oricine face cerere oricui, lui Dumnezeu sau unui om, altuia decât împăratului Darius, să fie aruncat în groapa leilor. Aici avem o altă imagine reprezentativă. Este culminarea finală. Am văzut apostazia reprezentată de ospăţul lui Belşaţar, dar aici vedem înălţarea împăratului ca Dumnezeu Însuşi. Darius pare a fi un bărbat, de care personal, putem fi înteresaţi, un bărbat căruia i-a părut rău de ce a făcut, dar care de fapt reprezintă Fiara- apostazia absolută a omului. Daniel reprezintă rămăşiţa, acei puţini credincioşi din zilele din urmă care vor refuza să renunţe a se închina lui Dumnezeu. Drept consecinţă, ei sunt aruncaţi în groapa leilor, trec prin marele necaz al zilelor din urmă, când Satan, „leul care răcneşte”, i-ar devora, dar are gura închisă; şi vor ieşi din aceasta situaţie încercaţi, credincioşi şi loiali lui Dumnezeu, martorii Lui şi nucleul împărăţiei lui Hristos pe pământ. Aceasta ne oferă încheierea întregii relatări. Restul cărţii Daniel continuă într-un alt fel. Am făcut deja referire la capitolul 7. În capitolul 8 vedem istoria împărăţiei de răsărit în locul celei de apus, pe cand în capitolele 7 şi 9 vedem acea profeţie remarcabilă despre cele şaptezeci de săptămâni care, după cum cei care sunt familiarizaţi cu profeţiile ştiu, este atât de importantă pentru înţelegerea corectă a timpurilor în care Dumnezeu se preocupă cu lumea. Ultimele trei capitole ne oferă desfăşurarea evenimentelor, în mod deosebit în Răsărit unde, cu multe amănunte care şi-au găsit împlinirea într-o bună măsură, vedem în mod evident trăsăturile lui Antihrist, împăratul neascultător, asociat în Apocalipsa 13 cu fiara. Este foarte frumos să îl vedem pe Daniel singur în primul capitol, şi pe Daniel singur din nou în ultimul capitol al acestei cărţi. Toată gloria acestei lumi trece pe dinaintea noastră, dar bărbatul care rămâne ferm pentru Dumnezeu, singur la început, este bărbatul care va fi singur şi la sfârşit. „Dar tu, mergi pe drumul tău până la sfârşit; şi tu te vei odihni şi te vei ridica în partea ta de moştenire, la sfârşitul zilelor.” Chiar dacă lumea triumfă acum, în această scurtă zi a omului, acei oameni puşi deoparte pentru Dumnezeu acum, vor sta singuri în ziua binecuvântării: „Cine face voia lui Dumnezeu rămâne pentru eternitate.” Aici avem, în modul cel mai incomplet, câteva gânduri cu privire la această importantă profeţie a cărţii Daniel. Aş recomanda ca această carte să fie studiată în amănunt. Cartea Daniel defineşte în cel mai frumos mod ceea ce este personal şi ceea ce se poate împărţi. Oferă hrană pentru sufletul nostru ca de altfel şi pentru intelectul nostru şi vedem, după cum am spus mai înainte, că un astfel de studiu al profeţiei ne face închinători, în loc de a ne face nişte colecţionari reci de statistici şi de argumentări scripturistice. Ne rămânân cei doisprezece aşa-numiţi profeţi mici, pentru a completa pentateuhul profetic. Aici ne este oferită a cincea parte, Deuteronomul profeţilor. Că acest lucru nu este arbitrar, ci pur şi simplu urmăreşte scopul obişnuit, este un lucru bine-cunoscut pentru mulţi dintre cei care studiază Biblia. Sunt multe motive care justifică acest lucru: toate sunt cărţi scurte, iar temele asemănătoare permit ca ele să fie strâns grupate împreună. Observăm în mod deosebit că în cei douăsprezece profeţi regăsim numărul guvernamental. Este vorba despre modul lui Dumnezeu de a lucra, de principiile lui Dumnezeu în guvernare, iar aceasta este ceea ce găsim de-a lungul celor douăsprezece cărţi - numărul guvernării înseşi. Pot spune că ordinea acestor cărţi în Biblia noastră, nu este ca cea din original, şi nu are nicio aprobare. Dar există o ordine a subiectelor care este foarte remarcabilă. De exemplu, să luăm cartea Osea: acest profet se ocupă în mare parte cu Israel, mai degrabă decât cu Iuda, aşa cum fac majoritatea profeţilor, cum ar fi Isaia şi Ieremia. Insă Osea pare a se ocupa la fel de mult cu Israel, cât şi cu Iuda. La fel se întâmplă şi în cazul lui Amos şi al lui Mica. Ei toţi au amândouă regatele înaintea lor, iar subiectele lor sunt asemănătoare. Cartea Osea este foarte fumoasă. Îmi amintesc cum, cu ani în urmă, Osea a fost primul profet, cred că, chiar înainte de Isaia, care mi-a câştigat inima. Vedem o implorare a inimii lui Dumnezeu în Osea, Dumnezeu coborându-se la nivelul omului, ca un om implorând faţă către faţă un popor pe care El Îl iubeşte. Necredincioşia lui Efraim, hrănindu-se cu vântul de răsărit - Efraim, a cărui nebunie am numit-o ca fiind aceea a unei porumbiţe proaste - şi totuşi, un popor iubit, la care El n-a putut renunţa. Înduplecările Sale sunt stârnite una după alta. El tânjeşte după acel popor şi după Iuda, făcându-L să-i implore şi să-i roage stăruitor să se întoarcă. Este o rugăminte minunată. El nu ocupă un loc distant, stând în cer şi rostind judecată asupra lor, ci în persoana profetului, El coboară la adevărata lor condiţie, se coboară la necredincioşia lor faţă de El şi Îi imploră să se întoarcă. Observăm în ultimul capitol efectul acestei rugăminţi stăruitoare: „Israele, întoarce-te la Domnul Dumnezeul tău! Pentru că ai căzut prin nelegiuirea ta. Luaţi cu voi cuvinte şi întoarceţi-vă la Domnul.” Şi observăm că, atunci când Dumnezeu Îşi imploră poporul, El nu lasă nimic nefăcut pentru a-i convinge să se întoarcă. El va pune cuvintele în gura lor; El le va spune ce să vorbească. Nu ştim ce să-i spunem lui Dumnezeu? Atunci El ne pune cuvinte pe buze. El spune: „Ziceţi-i: Iartă toată nelegiuirea şi primeşte-ne cu milă şi-ţi vom aduce lauda buzelor noastre. Asiria nu ne va salva (puterile lumii), nu vom călări pe cai (puterea Egiptului, aşa cum vedem în capitolul 30 al cărţii Isaia), nici nu vom mai zice către lucrarea mâinilor noastre (idolatrie): Dumnezeul nostru!, pentru că la Tine găseşte îndurare orfanul.” Ce cuvinte să pună pe buzele unui popor păcătos care s-a îndepărtat de la El! Care este răspunsul Lui la acestea? „Voi vindeca necredinţa lor, îi voi iubi nestingherit; pentru că mâna Mea s-a întors de la el. Voi fi ca roua pentru Israel; va înflori ca un crin şi îşi va întări rădăcinile ca Libanul. Ramurile lui se vor întinde şi măreţia lui va fi ca măslinul şi mireasma lui ca Libanul.” Dumnezeu se preocupă cu acest crin mic, cu frumuseţea lui, acea floare mică şi totuşi mai frumoasă decât Solomon în gloria lui; se preocupă de cedrul Libanului în toată măreţia lui, în toată puterea lui şi spune că poporul Lui sărac, cu inima zdrobită, pocăit, acel popor necredincios, când se va întoarce la El, va fi vindecat, va fi frumos precum crinul, şi la fel de măreţ şi puternic ca Libanul însuşi; splendoarea lui va umple pământul. Acesta este sfârşitul preocupării lui Dumnezeu cu ei, iar aceasta este ceea ce vedem la acest profet. Cartea Amos are un fundament diferit. El nu coboară şi imploră poporul, ci declară în mod solemn judecata lui Dumnezeu. Nu vă uimeşte acest lucru? Cât de frumoase sunt căile Lui. Într-un loc Îl vedem implorându-i şi punându-le cuvinte pe buze, pentru a se pocăi şi a se întoarce la El. Într-un alt loc El stă la distanţă şi le denunţă păcatul şi le declară judecata ce va cădea peste ei pentru aceasta. În întreaga carte Amos  găsim acea declaraţie solemnă a judecăţii, atât asupra lui Iuda, cât şi asupra lui Israel, iar aceasta mai mult decât asupra lui Edom, Moab, Amon, şi asupra neamurilor care sunt puse în legătură cu Israel şi care ocupă teritoriul lor în zilele din urmă. Nu avem timp să ne oprim asupra acestei cărţi, dar vedem că este foarte asemănătoare cu Osea, cu excepţia faptului că elementul de infinită tandreţe nu este prezent în cartea Amos, ci vedem mai degrabă declaraţia păcatelor lor şi îndepărtarea lor de Dumnezeu. Trecând la cartea Mica, ce completează primul grup de trei, vedem aici sfinţenia lui Dumnezeu în persoana lui Hristos. Să privim de exemplu, capitolul cinci: „Şi tu, Betleeme, Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine Îmi va ieşi cel care va fi Stăpânitor în Israel, ale cărui origini sunt din vechime, din zilele eternităţii.” În legătură cu Hristos, vedem pocăinţa poporului şi binecuvântarea lor în zilele din urmă. Să examinăm pe scurt acele trei părţi. În Osea se vorbeşte despre îndurarea divină îmbinată cu dreptatea divină. În cartea Amos este vorba despre declaraţia judecăţii lui Dumnezeu asupra păcatului şi consecinţele acesteia şi despre momentul când păcatul este judecat, Dumnezeu ridicând templul lui David din nou, în zilele din urmă. Însă în cartea Mica, după păcatul poporului, înstrăinarea lor faţă de Dumnezeu este pusă înaintea lor, astfel încât Hristos Însuşi, pe care ei L-au respins, să poată apărea ca Cel prin care va veni binecuvântarea lor. Chiar şi lucrarea Lui ne este prezentată aici, pentru că ni se spune că Judecătorul lui Israel va fi lovit peste obraz; şi totuşi, acest Judecător este cel care va domni peste ei, a cărui naştere a fost profeţită că va fi în Betleem şi pe care chiar cărturarii, fariseii şi Irod o puteau indica, după cum şi profetul a arătat, locul în care se va naşte Hristos. Venim acum la al doilea grup, începând cu Ioel. El ne pune înainte judecata neamurilor. Vedem aici în cartea Ioel şi de fapt, în toţi cei trei profeţi care urmează, neamurile care vin. Avem cărţile Ioel, Obadia şi Iona. Ioel ne vorbeşte despre judecata generală asupra lui Israel şi asupra neamurilor  ca întreg, apoi vedem în zilele din urmă împlinirea acelei profeţii pe care o ştim, când Dumnezeu va turna Duhul Său peste orice făptură. Obadia ne prezintă în mod deosebit judecata asupra lui Edom; iar apoi Iona, ultimul din cei trei, ne prezintă ameniţarea cu judecata asupra lui Ninive, dar şi îndurarea lui Dumnezeu. Vom stărui puţin asupra cărţii Iona, pentru că aici vedem câteva lucruri foarte interesante, chiar dacă familiare multora. Iona nu se ocupă numai cu viaţa personală a profetului, ci de asemenea ne prezintă istoria tipică a lui Israel. Israel trebuia să fie martorul dreptăţii lui Dumnezeu printre neamuri. Dumnezeu i-a trimis să fie o mărturie faţă de întreaga lume, am putea spune. Ce au făcut ei? Au refuzat să meargă şi să depună mărturie pentru Dumnezeu. Ei mai degrabă merg spre Tarsis. Îşi iau locul pe mare, care este printre neamuri şi sunt aruncaţi în mare la fel ca Iona, şi pierduţi printre neamuri. Asta este situaţia lui Israel astăzi; îngropat printre neamuri, îngropaţi în adâncul mării; însă Iona este o carte a învierii, iar aici îl vedem pe Israel izgonit dintre neamuri şi mergând să le predice atunci, în zilele din urmă, ceea ce nu au făcut la început, mergând să spună mesajul lui Dumnezeu neamurilor, simbolizaţi de Ninive, conducătorul lor. Când mesajul lui Dumnezeu este transmis, vedem pocăinţa din partea cetăţii Nninive şi de asemenea vedem lecţia lui Dumnezeu cu privire la răbdarea şi îngăduinţa faţă de toată omenirea, dezvăluită în ultimul capitol. Avem timp doar să facem referire la aceasta în acest fel, iar al doilea grup, aceşti trei despre care am vorbt, Ioel, Obadia şi Iona, ne prezintă, judecata lui Dumnezeu asupra neamurilor, dar şi binecuvântarea Lui asupra lor, pusă în legătură cu Israel restabilit, înălţat din nou. Aceasta ne conduce la al treilea grup. Profetul Naum se ocupă în mare parte cu conducătorul neamurilor, asiriranul, şi cu mândria omului, reprezentată de acel popr. Sunt lucruri foarte frumoase aici despre care chiar nu putem vorbi, dar, puse în legătură cu ceea ce urmează în Habacuc, profetul prezintă acea minunată parte a Scripturii asupra căreia Pavel insistă atât de mult - „dar cel drept va trăi prin credinţa lui.” (Habacuc 2:4 ). În Habacuc 3:17, 18 vedem că „deşi smochinul nu va înmuguri şi rod nu va fi în viţe, rodul măslinului va lipsi şi ogoarele nu vor da hrană, turma va fi nimicită din staul şi nu va fi nicio cireadă în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi veseli în Dumnezeul salvării mele.” Este vorba despre salvarea lui Dumnezeu prin credinţă, care satisface sufletul profetului în mijlocul singurătăţii abundente care este peste tot. El strigă „Doamne, însufleţeşte lucrarea Ta”, dar în mijlocul a tot, încrederea lui este în Domnul. Ţefania, următorul profet, pus al treilea la momentul potrivit, ne prezintă aceste principii ale sfinţeniei lui Dumnezeu în judecată şi de asemenea consecinţa. Pot doar cita o caracteristică a acesteia în Ţefania 3:13: „Rămăşiţa lui Israel nu va lucra nedreptate, nici nu va vorbi minciuni, nici nu se va găsi în gura lor o limbă înşelătoare; ci ei vor paşte şi se vor culca şi nimeni nu-i va înspăimânta. Saltă de bucurie, fiică a Sionului! Strigă de veselie, Israele! Bucură-te şi veseleşte-te din toată inima, fiică a Ierusalimului.” Iar apoi, în versetul 17 vedem: „Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău ca un viteaz care va salva; El se va bucura de tine cu bucurie: va tăcea în dragostea Lui, se va veseli de tine cu cântare de bucurie.” Cât de frumos este să vedem bucuria lui Dumnezeu în dragostea Sa pentru poporul Său; şi ce a făcut El ca să se bucure de ei? El i-a iertat: a îndepărtat nedreptatea de la ei, El a înfăţişat acel popor sărac şi smerit despre care vorbeşte în versetul 12; El i-a făcut un popor curat şi sfânt, iar acum ei pot să cânte şi să se bucure. Dumnezeu se poate bucura de ei, pentru că judecăţile Lui au avut efect asupra lor. Acesta este întotdeauna modul lui Dumnezeu de a lucra. Naum ne vorbeşte despre mândria omului smerită. Habacuc ne vorbeşte despre faptul că „cel drept va trăi prin credinţa lui.” În Ţefania vedem că Dumnezeu se bucură de poporul Său, pentru că ei au învăţat lecţia sfinţeniei. Aceasta ne duce la ultimul grup al acestor 12 profeţi, Hagai, Zaharia şi Maleahi. Ei sunt, după cum ştim, puşi în legătură cu timpurile întoarcerii din Babilon şi cu ceea ce a urmat după aceea. Toţi ceilalţi profeţi erau înainte de captivitate; aceşti ultimi profeţi sunt profeţii captivităţii. Hagai vorbeşte despre reconstruirea templului, Zaharia prezintă restabilirea Muntelui Sion şi a cetăţii Ierusalimului ca centru al binecuvântării, în timp ce Maleahi face referire mai departe la acea abatere universală, chiar când au fost scoşi din Babilon, şi face referire la timpul binecuvântării, ca fiind încă un timp viitor. Să ne ocupăm pentru un moment cu aceştia trei. Citim în cartea Ezra despre construirea templului care a prosperat prin profeţia lui Hagai şi Zaharia. Dar vreau să observăm cum a prosperat: nu prin ceea ce noi numim încurajare, nici prin ceea ce noi am numi un cuvânt de ajutor. Cred că dacă Hagai ar fi fost printre noi, am fi spus că cuvintele sale au fost prea dure; acestea vor ofensa sfinţii, vor împiedica lucrarea Domnului. El le spune deschis ceea ce făceau ei. El le spune: Priviţi la casa Domnului stând pustiită; priviţi la casele voastre cu toată bunăstarea voastră. Voi căutaţi propriile voastre lucruri, neglijând lucrurile lui Dumnezeu. Şi aşteptaţi binecuvântare? Sunteţi surprinşi că semănaţi mult şi adunaţi puţin? Adunaţi şi economisiţi şi puneţi într-o pungă pe care o găsiţi spartă. Apucaţi-vă de construirea casei Domnului şi veţi găsi binecuvântare pentru voi înşivă. A fost un cuvânt usturător pentru conştiinţa lor, dar un cuvânt care a avut efect, aşa cum orice cuvânt al lui Dumnezeu va avea un efect, atunci când îl luăm acasă în inimile noastre. Neglijăm noi astăzi lucrurile lui Dumnezeu? Ne gândim noi mai mult la interesele noastre decât la ale Lui? Nu trebuie să fim surprinşi dacă sufletele noastre sunt sărace, când lumea intră în contact cu noi şi are putere asupra noastră şi chiar firea însăşi ne duce în altă parte. Dacă punem în prim plan lucrurile lui Dumnezeu, dacă punem gloria Lui pe primul loc, atunci toate lucrurile vor lua forma lor adevărată. Vom vedea cât de adevărat este ceea ce spune Domnul: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Sa.” Fie ca interesele Sale să fie supreme. Fie ca gloria lui Hristos să fie primul scop al vieţilor noastre, iar noi ne putem odihni asiguraţi că El va avea grijă de cele mai mici lucruri de care avem nevoie. Fie ca El să fie glorificat, iar creaturile Sale să fie binecuvântate. Fie ca El să fie preamărit de noi, iar noi vom vedea, aşa cum le spunea Hagai lor, că toată binecuvântarea va izvorî din aceasta. El face referire la timpul când gloria celei din urmă case va fi mai măreaţă decât acea a templului pe care l-a construit Solomon; iar acest timp nu este încă împlinit, ci va fi împlinit când templul Domnului va fi umplut cu gloria Domnului pe muntele Sion, iar toate popoarele vor curge spre el. Zaharia ne prezintă într-un mod foarte remarcabil de-a lungul întregii sale profeţii, faptul că Dumnezeu îngrijeşte de bunăstarea acelei cetăţi iubite. Vedem caii ca simboluri ale guvernării providenţiale a lui Dumnezeu printre neamuri. Acestea şi toate celelalte viziuni din prima parte a acestei cărţi ne vorbesc despre planurile lui Dumnezeu, toate centrate asupra Ierusalimului. Apoi, în ultima parte, vedem că profetul foloseşte un limbaj mai clar decât limbajul acelei viziuni, limbaj care face referire mai departe la timpul când Ierusalimul, încercuit de armate şi asaltat de către neamuri, va fi scăpat; iar atunci, de asemenea, mult mai important decât salvarea lui, este faptul că Ierusalimul se va întoarce de la păcatul lui. Profetul ne spune că vine timpul când casa lui Israel va boci, fiecare în parte, fiecare familie în parte, vor jeli pentru păcatele lor. Ne vorbeşte de asemenea despre timpul când vor privi la Acela pe care L-au străpuns - profeţie directă privitoare la Hristos cel respins. „Ei vor privi spre Acela pe care L-au străpuns - şi vor boci pentru El.” Aici vedem două feluri de bocete: pentru păcatul şi necredincioşia lor şi pentru faptul că L-au străpus pe Cel binecuvântat prin care va veni binecuvântarea lor viitoare. El profeţeşte în cel mai distinct mod respingerea lui Hristos, trădarea Lui de către Iuda, risipirea oilor când Păstorul este lovit; ba mai mult, ne vorbeşte chiar şi despre Antihrist, acel păstor-idol, acel fals păstor, care va încerca să domnească peste poporul lui Dumnezeu. Antihrist este judecat, Israel pocăit, neamurile, asirianul, vor fi toţi risipiţi, iar Israel va fi restabilit în binecuvântare în ţara lui, Ierusalimul fiind bucuria întregului pământ; iar apoi neamurile vor veni de peste tot să ţină sărbătoarea Corturilor. Este o profeţie minunată. Nici nu conştientizăm ce pierdem prin neglijarea studiului sârguincios, atent al profeţilor. Probabil că, cunoaştem epistolele către Romani, către Galateni, dar oh, să ne coborâm la un studiu atent, complet şi la buna cunoaştere a acestor profeţi ai Vechiului Testament. Primim lecţii pentru sufletul nostru şi o viziune a planurilor lui Dumnezeu privitoare la pământul care ne va face să umblăm ca împăraţi acum, aşa după cum vom fi împăraţi atunci. Nu vom fi împăraţi pe tron, ci împăraţi cu voia lui Dumnezeu întronată în inimile noastre şi, la fel ca David, împăratul renegat, împărat în Adulam, aşa şi noi, asociaţi cu gândurile Sale, putem fi împăraţi chiar aici în inimă, în timp ce cercetăm lumea. Acum nu ne mai rămâne decât Maleahi, care este foarte trist, deoarece ne reaminteşte despre faptul că nu contează ce ar face Dumnezeu pentru poporul Său, nu contează cum i-ar putea aduce înapoi din Babilon, căci ei sunt acelaşi popor. Ei trebuie să se nască din nou. Ei nu au inimă pentru Dumnezeu, nici lucruri pentru Dumnezeu, iar astfel vedem în Maleahi o situaţie foarte nenorocită. Aş putea spune că aceste patru capitole ale cărţii Maleahi se aseamănă cu  anumite părţi din Evanghelia după Matei. Cărturarii şi fariseii sunt în ascensiune, totul este religie, dar nu realitate. Ei pot aduce jertfe lui Dumnezeu dintre cele şchioape sau oarbe, orice le face plăcere. Maleahi îi străpunge pe toţi cu ascuţişul sabiei când spune: „Ia du-o guvernatorului tău: îi vei fi plăcut? sau te va primi el?” Apoi el continuă să spună poporului că ei Îl înşală pe Dumnezeu, Îl înşală prin exercitarea unei dedicări pe care ei nu o au. Este o privelişte tristă, însă, spre sfârşitul cărţii, lumina începe să strălucească. În primul rând vedem mărturia rămăşiţei: „Atunci cei care se temeau de Domnul vorbeau adesea unul cu altul; şi Domnul a luat aminte şi a ascultat”, iar El spune: „Şi ei vor fi ai Mei, o comoară deosebită”. Apoi el continuă şi profeţeşte că profetul Ilie va veni ca înainte-mergătorul Domnului. Noi ştim că aceasta s-ar fi putut împlini la Ioan Botezătorul, la prima venire a lui Hristos, dacă poporul era pregătit; dar ei nu erau, aşa că Domnul a trebuit să moară. Aşadar, lucrarea lui Ioan este doar pregătitoare. Totuşi, vine timpul când va fi o mărturie ca cea din partea lui Ilie către popor, o mărturie a depărtării lor de Dumnezeu. Apoi, la sfârşit profetul spune: „Şi vouă, care vă temeţi de Numele Meu, vă va răsări Soarele dreptăţii cu vindecarea în aripile lui; şi veţi ieşi şi veţi zburda ca viţeii de îngrăşat.” Pentru Maleahi, cu toată îndepărtarea unui popor parţial restabilit în jurul lui, cu toată descurajarea ce izvorăşte din eşecul în ceea ce priveşte mărturia redusă din acea vreme, singura mângâiere, singura lui speranţă este aceeaşi mângâiere şi speranţă pe care tu şi eu o putem avea. Dumnezeu poate ridica o mărturie din nou şi din nou, dar ah, doar un singur lucru ne poate da mângâiere aici. Aceasta nu este în nicio mărturie pe care ei  ar putea să o dea aici, ci se află în Soarele dreptăţii care va veni cu vindecarea pe aripile lui. Iar Maleahi, după ce a văzut poporul restabilit adunat în jurul lui acolo - continuând cu fariseismul lor făţarnic, continuând cu respingerea lui Hristos - ochiul lui poate doar să privească înainte la timpul despre care David spunea în ultimele sale zile, în 2. Samuel 23 , când vorbeşte despre acelaşi Împărat care va stăpâni peste toţi oamenii, drept, cu teamă de Dumnezeu. El spune: „Şi va fi ca lumina dimineţii, ca răsăritul soarelui, o dimineaţă fără nori, când din strălucirea soarelui după ploaie, iarba verde încolţeşte din pământ.” Peste tot în Israel, peste tot în lume domneşte un întuneric total, dar credinţa este pusă în legătură cu lumina dintr-o altă sursă; credinţa vede scopurile lui Dumnezeu, vede timpul când Hristos va deţine controlul aici, în lumea unde El este respins. Singura speranţă pe care profetul o putea avea - pe care tu sau eu o putem avea, este venirea Fiului lui Dumnezeu, iar aceasta este concluzia adecvată a cărţilor profeţilor. Indiferent de scopul lor, indiferent de gândul lor, nu contează unde arată degetul lor - iar ei  au examinat întreaga lume, au cuprins toate naţiunile şi toate primcipiile divine - totul este centrat pe acea singură speranţă pe care toţi o aşteptăm, „Soarele dreptăţii va răsări cu vindecarea în aripile lui.” Când acel soare răsare peste acest biet pământ blestemat de păcat, întunericul va dispărea şi va fi ca dimineaţa, o dimineaţă fără nori după ploaie, iar câmpul cosit, care este uscat şi pârjolit, va înmuguri şi va înflori; sau, aşa cum Maleahi spune atât de frumos, „ei vor zburda ca viţeii de îngrăşat.” Cât de aproape este! Vă amintiţi cu siguranţă că speranţa noastră este „Steaua strălucitoare de dimineaţă”, ceva chiar înainte de revărsatul zorilor, înainte de venirea Fiului Omului ca Soarele dreptăţii, călărind un cal alb. Însă acestea sunt doar două aspecte ale venirii Sale. Noi aşteptăm venirea Sa, asta este tot. Noi învăţăm voia Sa, căutăm să I ne supunem, să dăm mărturie despre El, dar ah, nu este nimic altceva care să fie fundamentul speranţei noastre, ca venirea Sa din nou. Noi aşteptăm aceasta şi nimic nu poate înlocui acest lucru. Cand El a venit prima dată pe acest pământ, era ca şi cum ar fi fost pe aripile unui porumbel aducând îndurare şi mântuire prin moartea Sa. Când va veni din nou, va fi pe aripi din nou, aducând vindecare şi binecuvântare chiar prin judecată. Aşteptăm noi acea zi? Aşteptăm noi venirea Domnului? Sunt inimile noastre într-adevăr atât de lipite de a Lui, astfel încât nu este nicio bucurie mai mare decât a-L vedea pea El - să-L privim şi privindu-L să ştim că toţi ai Lui vor fi ca El, pentru că Îl vor vedea pe El? Fie ca noi să dorim acea venire şi să aşteptăm şi să veghem pentru El. Şi astfel, trebuie să încheiem studiul nostru incomplet al acestor minunate cărţi. Cât de incomplet este totul. Fie ca aceasta să ne conducă să o luăm de la capăt cu aceste cele mai neglijate părţi ale Cuvântului lui Dumnezeu.