CONSIDERAȚII
ASUPRA TERMENULUI „VLAH”
Singurul etnonim pe care locuitorii autohtoni
din spațiul românesc și l-au asumat, de-a lungul istoriei, ca element
identitar a fost cel de român, români, cu trimitere explicită (și foarte
frecvent chiar explicitată) la Roma, respectiv, la societatea și modelul de
civilizație universală constituită prin și în jurul acesteia. În pofida
aparențelor, dobândirea acestui etnonim nu este rezultatul brut al cuceririi
teritoriilor traco-geto-dacice de către Imperiul Roman (care nu oferea accesul
la cetățenie, - deci la identitatea de roman -, decât ca beneficiu individual),
ci rezultatul unui lung șir de bătălii cultural-politice pe care toate populațiile
încorporate în „noua ordine globală” a Antichității romane l-au purtat pentru a
dobândi egalitatea în drepturi cu elitele acesteia. Victoria finală (sub aspect
topo-societar și, deci, identitar) s-a materializat prin Constituția
Antoniniană din anul 212, edictată, nu întâmplător, de acea primă dinastie
ne-italică a imperiului, Casa Severilor, care a acces la putere prin alianțele
politico-militare (dar și economice și, deloc în ultimul rând, spirituale)
cu provinciile Romanității Orientale: Dacia, cele două Pannonii, cele două
Moesii, Tracia propriu-zisă și Dalmația. Pentru a fi riguroși, trebuie să
precizăm că edictul imperial din anul 212 a generat, prin efectele sale
directe, nu un etnonim, ci un politonim: identitatea generalizată de roman, -
de civis romanus -, continuând să fixeze, ca și în epocile
civilizaței romane anterioare Severilor, apartenența individului la setul de
reciprocități juridice (drepturi și obligații în primul rând) dintre el și
statul/suprastatul construit în jurul Romei. Prin contrast cu constructul
politonimic, etnonimul este (își propune să fie) amprenta identitară a unui dat
natural, a unui natus/din naștere sau natione/de neam, în termenii
epocii. Nu este în intenția noastră, aici, să analizăm parcursul (complex, deși
liniar) termenului roman/român de la statutul de politonim la cel de
etnonim; ne vom limita, deocamdată, să afirmăm că, la un moment dat, atunci
când sensul juridic s-a estompat (mai ales ca urmare a regresului de
statalitate pe care l-a cunoscut teritoriul de sinteză a Romanității
Orientale), identitatea de roman/român a fost asumată de autohtoni ca moștenire
a unei romanități idealizate, deci ca un dat. Această asumare nu a fost însă
unilaterală, cele două arii de polarizare a romanității de conținut juridic, -
Italia (iar în sens mai larg, Occidentul gallo-roman) și Bizanțul (Orientul
greco-roman) -, revendicându-și structural identitatea romanică, în consecința
aceleiași Constituții Antoniniene, inclusiv prin titulatura oficială Romania.
Concurența naturală care se declanșează între aceste două modele identitare, -
o romanitate de drept și o romanitate de fapt -,
accentuează o dată în plus caracterul de dat natural (moștenit) al identității
romane a unor comunități care se trezesc în situația de a fi excluse (prin
mecanisme deopotrivă obiective și subiective) de la viața socială a Romaniei de
Constantinopol. Pe această linie de front dintre romanitatea de drept și romanitatea
de fapt își face apariția cea mai important, - în sensul de cea mai
răspândită și cu putere de cvasi-echivalare -, clasă de etnonime alternative
atribuite românilor: vlah, vlahi.
Apariția
etnonimului alternativ vlah:
Cea mai răspândită convingere privitoare la
etimologia termenului vlah, - nu îndrăznim să-i spunem ipoteză sau,
cu atât mai puțin, teorie, datorită precarității eșafodajului său
argumentațional, situat la limita dintre speculația preștiințifică și fabulație
-, afirmă că termenul trebuie pus în legătură cu etnomimul celtic/galic
preroman al volcilor, respectiv, cu radicalul germanic (reconstituit și nu
atestat!) Walh(os). Lăsăm la o parte faptul că între momentul afirmării
istorice a acestui neam antic din vecinătatea Pirineilor și intrarea în scenă a
etnonimului vlah, - adică, mai exact, a conștientizării unei
noi identități etno-culturale în marea masă a Romanității Orientale -, există
distanțe uriașe atât în plan geografic, cât și cronologic (suficient să subliniem
că la debutul procesului de romanizare din arealul Romanității Orientale,
volcii erau demult uitați în bazinul dunărean); nu putem însă trece peste
caracterul pueril al derivării din același etimon a etnonimelor vlahilor
și velșilor, știut fiind că primul termen se aplică exclusiv populațiilor
romanice cu substrat traco-daco-ilir, în vreme ce al doilea indică o populație
neromanică. Încă și mai mult ne împiedică să luăm în serios o asemenea
aserțiune, care invocă (și se bazează pe) faptul nedovedit și nedovedibil că
termenul vlah ar fi fost construit înăuntrul complexului cultural lingvistic
germanic, de unde s-ar fi difuzat ulterior spre răsăritul continentului (spre
arealurile bizantono-slave și vecinătățile lor), când, deopotrivă, analiza
cronologică a atestărilor acestui termen și a contextului logică-istoric și
motivațional indică o circulație în sens invers. Nu vom zăbovi mai mult în
critica acestei supoziții, întrucât avem la dispoziție date factuale ferme care
ne obligă să afirmăm că etnonimul alternativ vlah este o creație
terminologică a Imperiului Roman de Răsărit. Cel mai important pachet de astfel
de date este legat de faptul că, în primul interval de detectare a circulației
acestui termen, inclusiv prin atestări scrise, el poate fi întâlnit exclusiv în
arealul balcano-anatolian: iar această realitate trebuie să conteze cu atât mai
mult, cu cât vorbim de o durată foarte lungă de timp, de circa o jumătate de
mileniu: secolele V-X. Există un consens tacit asupra faptului că cele mai
vechi atestări ale termenului vlah sunt în relație cu Palatul
Vlaherne/Blacherne din Constantinopol și cu cartierul omonim dezvoltat în
vecinătatea acestuia, lângă Zidul lui Anastasios. Se știe, Palatul Vlacherne a
fost edificat în preajma anului 500, dacă nu chiar cu una, două generații mai
devreme, într-o epocă în care factorul romano-traco-ilir (deci tocmai acea
realitate etno-demografică ce va fi desemnată ulterior prin vocabula vlah,
vlahi) era la apogeul rolului său politic, cultural și ecleziastic în viața
Imperiului Roman de Răsărit, concurând cu succes factorul romano-elenistic și
pe cel romano-anatolian. Dacă se poate obiecta, cu just temei, că nu avem o
dovadă directă a faptului că reședința imperială a purtat de la început această
denumire (ea putând, la fel de bine, să fie un supranume oficializat ulterior),
nu există însă niciun dubiu că, la data construirii palatului, termenul vlah, -
Vlaherne este un cuvânt compus, semnificând „descendentul/vlăstarul vlah” -,
era deja format și asociat populației traco-daco-romanice din bazinul Dunării.
De altfel, acest lucru este explicit certificat de mai multe texte bizantine,
care se fac ecoul unei legende menite să expliciteze relația dintre denumirea
(oficială!) a palatului imperial din Constantinopol și populația vlahă, într-o
epocă (este vorba de secolele V-X) în care sensul etnonimului pe care-l
analizăm dobândise, prin circulație, consacrarea. Legenda în cauză, - a cărei
corespondență cu istoria factuală nu ne interesează aici, mult mai relevant
pentru analiza noastră fiind faptul că ea s-a format în epoca de decuplare
dramatică a romanității de fapt (străromânii) de romanitatea de drept (romeii),
sub presiunea migrațiilor care au afectat bazinul Dunării în Antichitatea
târzie -, evocă existența unui duce „scit” (adică din vechea provincie
imperială Scitia Minor, Dobrogea de astăzi), numit Vlak/Valak/Vlakernai, cu
care ar fi fost căsătorită regina hunilor sabiri Boa/Boares: ducele ar fi căzut
într-o bătălie dată în zona în care se va ridica palatul Vlacherne, iar soția
sa, regina Boa, s-ar fi strămutat cu supușii ei în imperiu, sub protecția
basileilor de Constantinopol. Printre sursele care consemnează legenda, -
implicit, ceea ce ne interesează aici, derivatul antroponimic al
termenului vlah -, se numără Malalas (în secolul V), Theophanes (în
secolul IX) și Genesios (în secolul X). Este, desigur, extrem de probabil (deși
nu până al nivelul cvasicertitudinii) ca în această legendă despre ducele „scit”
Vlak să avem de-a face doar cu o etimologie populară; dar chiar și în cazul în
care legenda ar putea fi validată într-un fel sau altul, ea n-ar asigura
suportul argumentațional pentru stabilirea unei origini a termenului, întrucât
explicitarea unui etnonim pe seama unui antroponim nu face decât să eludeze
problema conținutului semantic al acestuia. Este locul să precizăm că, prin
demersul de față, nu ne-am propus să formulăm o ipoteză etimologică
alternativă, ci doar să atragem atenția asupra unor aspecte ale circulației
termenului care pot facilita, eventual, și o abordare etimologică înzestrată cu
rigoarea necesară. Nu este însă lipsit de semnificație faptul că legenda în
cauză are o putere de persistență excepțională, care obligă, - desigur, într-un
alt context decât cel dictat de obiectivele demersului nostru, - la o analiză
mult mai amănunțită. Astfel, legenda este preluată aproape identic de Enea
Silvio Piccolomini (nimeni altul decât Papa Pius al II-lea), care notează, pe
la 1493, că vlahii, despre care ține să precizeze că sunt urmașii amestecului
dacilor cu romanii, și-ar trage numele de la un oarecare comandant militar (dux,
duce) Flaccus, - aceeași poveste fiind relatată, în secolul următor, și de
Blaise de Vigenère, în a sa „Descriere a regatului Poloniei și a țărilor
învecinate”. Deloc în ultimul rând, acest Flaccus este identificat cu un
comandantul militar roman omonim despre care Publius Ovidius Naso ne
asigură că s-a luptat cu geții chiar în Scitia Minor, fiind, așadar, prin
toate, un veritabil „duce scit”. Din cele prezentate până aici, reținem așadar
faptul că, la jumătatea mileniului I, în spațiul Romaniei universal,
- dar mai cu seamă în cel al Romanității Orientate -, se impune în circulație,
ca termen alternativ pentru reprezentanții romanității de fapt (cei
pe care exegeza ultimului veac a consimțit să-i desemneze drept străromâni)
etnonimul vlah/valah. Contextul extrafilologic care a favorizat
generalizarea acestei inovații lingvistice (vorbim de inovație, desigur, doar
în ceea ce privește funcția de etnonim) nu este greu de reconstituit. În
condițiile competiției dintre Vechea Romă și Noua Romă (Constantinopol),
elitele noului centru imperial optează, - opțiunea este naturală, având în
vedere faptul că vehiculul lingvistic elenistic și tradițiile culturale
asociate nu au dispărut niciodată în arealul sud-balcanic și vest-anatolian -,
să regrecizeze societatea și cultura imperială, înstrăinându-se de periferiile
central și nord-balcanice, pe care ajung să le perceapă ca fiind expresia unei
alterități concurente și, adeseori, aflate în conflict deschis. Liniile de
confruntare, tacită sau fățișă, dintre cele două modele de romanitate ale
Orientului european din mileniul I sunt numeroase și de o generalitate cu
putere de reconfigurare identitară, fiind suficient să amintim, în plan
spiritual, preferința străromânilor pentru ortodoxia niceeană (la acel orizont
de timp, identică cu catolicismul) și pentru respingerea monofizitismului (iar
mai târziu a iconoclasmului) constantinopolitan, iar în plan politico-militar,
confruntarea revoluționară dintre daco-romanii lui Vitalian și trupele
imperiale, desfășurată în anii 513-518, din armistițiul căreia s-a înfiripat
ultima mare epocă de afirmare a Romanității clasice, cea a lui Iustinian. Acestea
nu sunt, nici pe departe, singurele elemente de context care favorizează
consacrarea termenului vlah ca marcă a recunoașterii/clasificării
unui „Celălalt” apărut dintr-un divorț identitar. Ne limităm să mai aducem în
discuție o singură altă dimensiune a problemei. Generalizarea identității
politice de roman nu a fost însoțită (nici nu avea cum) de un automatism
cultural al acceptării ca echivalente în termeni socio-culturali a populațiilor
din vasul imperiu, unele de către altele. Pentru administrația, dar și pentru
elitele culturale ale Împărăției, oricât de permisive întru romanizare se
dovediseră, neamurile din interiorul frontierelor continuau să fie ceea ce
fuseseră înainte de cucerire: daci, geți, traci, illiri, moesi etc.. Temeiurile
unei astfel de atitudini nu sunt deloc neglijabile, - și, ca atare, nu
justifică expedierea pe seama unei predilecții a bizantinilor de a arhaiza
terminologia specifică geografiei umane: pe de o parte, apărea necesitatea de a
trimite, cu ceva mai multă precizie, prin denumire, la una sau alta dintre
realitățile provincial-demografice care compuneau macrosocietatea romană, pe de
alta, se lua act de faptul că aceste populații, chiar profund romanizate,
continuau să manifeste solidarități colective puternice, care le legau de
configurațiile identitare istorice.
Difuziunea
etnonimului alternativ vlah:
Dacă, așa cum rezultă din cele expuse mai sus,
existența și circulația termenului vlah în spațiul romanic/bizantin,
precum și asocierea univocă cu populațiile romanice de substrat
traco-daco-ilir, constituie certitudini pentru secolele V-VIII, la fel de cert
este și faptul că nu a fost identificată nicio atestare a sa în afara acestui
macroareal cultural-lingvistic. Abia spre sfârșitul intervalului, respectiv,
abia din secolul IX, noțiunea începe să circule în spațiile nebizantine de
contact nemijlocit cu realitatea Romanității Orientale, răspândindu-se dinspre
Romania bizantină pe de o parte spre slavii sudici și occidentali, iar pe de
alta spre populațiile stepei eurasiatice, dominată în acel orizont de timp de
khazari. În cazul slavilor sudici și occidentali, putem identifica și unul din
canalele privilegiate care a favorizat această circulație: misiunile lui
Constantin-Chiril și Methodius, efectuate (nota bene!) deopotrivă în spațiul
est-pontic (în lumea khazară) și la slavii moravieni, iar apoi la cei bulgari.
Se citează adesea faptul că cel mai vechi document slav în care poate fi
întâlnit termenul vlah este Vita Methodii, biografia Sf.
Methodius, redactată la sfârșitul secolului IX. Dacă autorul acestui document
pare a fi fost nativ slav (moravian), nu la fel stau lucrurile și cu
terminologia specială utilizată de acesta, cu care s-a familiarizat ca discipol
al fraților Constantin-Chiril și Methodius, originari, se știe, din
Thessalonicul bizantin. În vreme ce în Thessalonic realitatea vlahă era o
experiență cotidiană, inclusiv pentru epoca formării celor doi apostoli ai
slavilor, iar elitele erau îndeajuns de familiarizate atât cu existența
Palatului Vlaherne din Constantinopol, cât și cu noțiunile asociate acestuia,
pentru moravieni nu exista, anterior, misiunii chirilice, niciun context
cultural care să favorizeze existența/circulația termenului vlah:
populațiile romanice cu care se aflau în contact, direct sau mediat, nu se
denumeau pe ele însele astfel și nu erau percepute de vecini sub o atare
identitate, - dovadă stând și faptul că
niciun document referitor la neamurile supuse ori vecine avarilor ori
relatările foarte atente la realitățile etnice din bazinul Dunării Mijlocii din
contextul conferințelor organizate de împăratul Ludovic cel Pios la Aachen nu
utilizează un astfel de etnonim -, iar motivațiile socio-culturale care-i
determinaseră pe romei/bizantini (deținătorii romanității de drept) să-i
desemneze pe purtătorii romanității de fapt cu această etichetă nu le erau
familiare. Situația este mai nuanțată în cazul slavilor bulgari, însă aici
trebuie să ținem seama de împrejurarea că Țaratul Bulgar se manifestă, inclusiv
în dimensiunea sa cultural-comunicațională (și trebuie să amintim că decizia
Sinodului de la Preslav din 893 este cea care dă slavonei puterea, - deci și mijloacele
-, unei limbi de cult și cultură), înăuntrul fenomenului cultural
bizantin, cu o prezență nemijlocită a elementului vlah/străromân. În
schimb, slavii nord-răsăriteni și, deopotrivă, populațiile balto-germanice nu
se vor familiariza cu acest termen decât foarte târziu, după anul 1000, în
împrejurările în care fenomenologia Cruciadelor îi va aduce în contact
nemijlocit cu Bizanțul și, implicit, cu realitatea vlahă. Avem, și pentru
această afirmație, dovezile necesare. Astfel, în Geografia Anonimului
Bavarez, document redactat în jurul anului 870, populația romanică din bazinul
carpato-danubian este desemnată prin termenul u(n)lizi, pe care este
obligatoriu să-l asociem celei mai vechi forme sub care acest etnonim intră în
baajul terminologic al rușilor kieveni și celorlalți slavi: ulichi. Despre
originea acestei variante primare, - care, să menționăm, este atestată ca atare
în Cronica lui Nestor/Povest vremennyh let, în capitole susceptibile de a fi
avut surse mai vechi, cert diferite de cele în care este consemnată și varianta
„canonică” vlah/voloh -, ne putem lămuri fără probleme, dacă avem în
vedere faptul că toate populațiile stepei ponto-caspice au prelat
termenul vlah direct de la bizantini, cu care s-au învecinat și au
comunicat intens atât khazarii, cât și maghiarii timpurii și, respectiv,
populațiile turco-mongole, în lecțiunea ulaq. Așa se explică de ce limba
maghiară, ai cărui vorbitori au intrat durabil în contact cu realitatea
vlahă/romanică încă din etapele de migrație pontică, unde Methodius îi
întâlnește în anul 882, și-a fixat formula olah, iar turcofonii și tătarii
au glisat spre varianta ulak/iflak.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu