CE NE SPUN PSALMII? - Cartea a patra.

 

CE NE SPUN PSALMII?

Cartea a patra - psalmii 90-106!

Psalmul 90:

Versetele 1-4: Şi cea de-a patra carte a Psalmilor are un caracter special, la fel ca primele trei cărţi. În această carte vedem ca într-un tablou venirea lui Hristos în această lume pentru a lua locul lui Israel înaintea lui Dumnezeu, precum şi rezultatul final al acestei realităţi. În acest psalm apare încă un aspect, şi anume plângerea lui Israel pentru îndurare şi restabilire. Prin rugăciunea sa, Moise a pus aceste cuvinte în gura poporului. Moise i-a adus aminte lui Dumnezeu, că El a fost locuinţa lor din generaţie în generaţie. În versetul 2 a mers un pas mai departe: în faţa unui Dumnezeu care este din eternitate, omul este aşezat în locul care i se cuvine. Chiar dacă este mare în ochii săi şi îşi închipuie că este înţelept - în mândria sa poate chiar îndrăzneşte să se aşeze peste Dumnezeu -, totuşi el nu este nimic altceva decât ţărână, în care Dumnezeu îl va întoarce! Viaţa noastră, care câteodată ni se pare lungă, este ca o strajă în noapte în comparaţie cu veşnicia.

Versetele 5-17: Scurtimea vieţii noastre ne este prezentată foarte clar în versetele 3-12. Având în vedere puţinii ani pe care îi petrecem aici jos, este important să ne rugăm ca psalmistul: „Învaţă-ne să ne numărăm astfel zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă!” Mereu înclinăm, mai ales în anii tinereţii şi ai maturităţii, să ne facem cât mai comozi  aici pe pământ şi trecem cu vederea faptul că totul este de scurtă durată. Dar Domnul ne vine în ajutor prin Cuvântul Său. El ne aminteşte că tocmai datorită scurtimii vieţii noastre trebuie să fim atenţi şi să folosim în mod util şi corect aceste puţine zile. „Vedeţi deci cu grijă cum umblaţi, nu ca neînţelepţi, ci ca înţelepţi, răscumpărând timpul, pentru că zilele sunt rele” (Efeseni 5:15-16 ; a se vedea şi Coloseni 4:5). După cum se observă, acest psalm conţine îndemnuri preţioase pentru noi. Să le punem în practică! Ele vor avea efecte binecuvântate în viaţa noastră.

Psalmul 91:

Versetele 1-8: Dacă ar trebui să dăm un titlu acestui psalm, cu siguranţă am scrie: Încredere în Dumnezeu. Într-adevăr, aici găsim cuvinte care exprimă o încredere puternică. Oricât de mare ar fi pericolul, sufletul ştie că este ocrotit în mod desăvârşit, pentru că Cel, căruia îi aparţine, este mai puternic decât duşmanul şi oştirea care stă la dispoziţia lui. „O mie vor cădea alături de tine şi zeci mii la dreapta ta; dar de tine nu se va apropia.” Chiar dacă nu trebuie să trecem cu toţii prin aceleaşi pericole, ştim totuşi că suntem înconjuraţi de lucruri care ne pot duce la cădere. Cel care pune curse (Satan) îşi aruncă laţul său cu intenţia clară să-i facă rău celui care stă de partea Domnului. Cine ne poate face atenţi cu privire la acest laţ? Cine ne poate elibera, atunci când plasa duşmanului ne-a înconjurat deja picioarele? În noi nu este deloc putere şi nici putinţă, dar Cel în care ne încredem, ne va acoperi cu penele Sale şi vom găsi adăpost sub aripile Sale. Încrederea în Dumnezeu, despre care vorbeşte acest psalm, reprezintă unul dintre cele mai preţioase comori ale credinciosului în timpul vieţii sale aici pe pământ. Încrederea şi credinţa merg împreună. Noi ne încredem în Domnul în măsura credinţei noastre; sau cu alte cuvinte: în măsura în care Domnul este realitate pentru noi. Toţi cei salvaţi cred în Domnul Iisus, dar nu toţi Îi acordă locul central în viaţa lor. De aceea, cât de diferită este măsura încrederii printre copiii lui Dumnezeu! Unii trăiesc într-o continuă nelinişte, îşi pierd uşor cumpătul, atunci când apare ceva neobişnuit; alţii, în schimb, pot spune cu psalmistul: „Adăpostul meu şi cetăţuia mea, Dumnezeul meu în care mă încred.” Domnul este mai mare şi mai puternic decât orice duşman, de aceea ne putem culca liniştiţi şi nu trebuie să ne temem de groaza nopţii. Chiar dacă ar veni o încercare, ştim că Tatăl nostru ceresc are situaţia sub control, şi această încercare va fi spre binele nostru.

Versetele 9-16: În Epistola către Evrei citim despre îngeri: „Nu sunt toţi duhuri slujitoare trimise pentru a le sluji celor care vor moşteni mântuirea?” (Evrei 1:14). În versetul 11 avem o confirmare (a se vedea şi Matei 4:5-7, unde diavolul aplică versetele 11-12 din acest psalm la Domnul Iisus). De câte ori, fără să ne dăm seama, am avut parte de o astfel de ocrotire! Nu doar că putem fi siguri că Domnul ne iubeşte şi este plin de îndurare faţă de noi, ci aici vedem că El ordonă cetelor de îngeri, pentru a-i ocroti pe ai Săi în călătoria lor. Să ne gândim la aceasta şi să ne încredem mai mult în El! În versetele 14-16 se schimbă vorbitorul; aici vorbeşte Dumnezeu şi El acordă aprecierea Sa celui care îşi găseşte plăcerea în Dumnezeu. Nu avem oare privilegiul de a ţine din toată inima la Domnul? O astfel de poziţie a inimii va fi răsplătită din belşug, aşa cum citim în versetele de încheiere ale acestui psalm. De fapt, aici ne găsim pe teren israelit, dar ştim că Domnul va acorda întâietate credinţei şi încrederii.

Psalmul 92:

Versetele 1-4: Din punctul de vedere al poporului Israel, acest psalm exprimă bucuria, de care va avea parte poporul la începutul Împărăţiei de o mie de ani. „Pentru că Tu, Doamne, m-ai bucurat prin fapta Ta, voi cânta de bucurie datorită lucrărilor mâinilor Tale.” Acei oameni drepţi privesc înapoi la judecăţile executate asupra duşmanilor lor; acum ei se pot bucura de bunătatea lui Dumnezeu fără teamă de vreun pericol din exterior. În sfârşit au ajuns la ţintă. Pentru prima dată de la împărăţia glorioasă a lui Solomon, poporul poate să se bucure într-o linişte netulburată. Putem privi acest psalm şi din altă latură. Şi noi avem motive să-L lăudăm pe Domnul şi să înălţăm Numele Lui. Noi am aflat ceva mult mai măreţ decât poporul Israel: locurile cereşti, în care am fost puşi (Efeseni 2:6), sunt mult mai minunate decât viitorul acestui popor Inima psalmistului era plină de bunătatea lui Dumnezeu, de aceea de pe buzele sale se revarsă lauda şi cântarea de bucurie.

Versetele 5-8: Scriitorul acestui psalm a fost un om care s-a străduit să cugete la bunătatea şi credincioşia lui Dumnezeu. Cuvintele Sale acţionează asupra noastră ca o îmbărbătare, pentru a-i urma exemplul. Nu trebuie să recunoaştem oare că suntem delăsători în a privi la ceea ce a făcut Tatăl ceresc pentru noi şi face încă, şi că, gândim atât de puţin la cel mai mare dar: Fiul Său? Să privim, de exemplu, la versetul 8: „Dar Tu, Doamne, eşti înălţat pentru totdeauna!” Sfânta Scriptură ne învaţă că Dumnezeu este mare şi înălţat; dar există o deosebire între cunoştinţa teoretică şi experienţa interioară a ceea ce este El. Experienţa interioară poate fi obţinută pas cu pas. Avem dreptul să admirăm puterea Sa creatoare şi înţelepciunea Sa până în cele mai mici detalii în lucrările Sale, dar şi să ne oprim în faţa harului Său şi a iubirii Sale de oameni şi să cugetăm la acestea. Cu cât vom pune mai mult în practică aceste lucruri, cu atât mai mult vom putea exclama cu psalmistul: „Cât de mari sunt lucrările Tale, Doamne! Gândurile Tale sunt foarte adânci.”

Versetele 9-15: Să zăbovim puţin la versetele 12-15. În nenumărate locuri din Scriptură, oamenii drepţi sunt amintiţi cu caracteristicile favorului lui Dumnezeu. În Vechiul Testament, expresia „om drept” desemna un bărbat care recunoştea legea lui Dumnezeu şi acţiona conform acesteia, în contrast cu oamenii nelegiuiţi. Plăcerea lui Dumnezeu se odihneşte peste cel drept, şi el se poate bucura de binecuvântarea Sa. Cât de frumoase sunt cuvintele din aceste versete! Ele ne îmbărbătează să dorim să fim număraţi printre cei drepţi. Ca poziţie, suntem oameni drepţi; dar suntem şi în practică? Omul drept din Vechiul Testament era un om temător de Dumnezeu; despre un astfel de om citim că va înverzi ca palmierul şi se va înălţa ca cedrul din Liban. Locul său de şedere este Casa Domnului - pentru noi aceasta înseamnă întreţinerea părtăşiei cu Domnul (a se compara cu Ioan 15:4-5). Dacă rămânem ca mlădiţe în vie, atunci se va spune şi despre noi: „ ... vor fi plini de sevă şi verzi”.

Psalmul 93: - O cântare-laudă a lui David; pentru ziua de dinaintea Sabatului, când pământul a fost locuit pentru întâia oară. Deşi, la creaţie, pământul a fost populat cu tot felul de vieţuitoare, psalmistul socoteşte că a fost cu adevărat locuit doar din ziua a şasea (de dinaintea Sabatului, adică a zilei de odihnă), când Dumnezeu l-a făcut pe om, singura fiinţă pe care El a creat-o după chipul Său şi singura devenită suflet viu (Geneza 2, 7). Dumnezeu Îşi arată măreţia prin creaţie, prin Lege (mărturiile) şi prin prezenţa Sa în Templu (Casei Tale …). Este unul din psalmii Împărăţiei. Psalmul cântă misterul biruinţei lui Hristos asupra morţii. Psalmul nu are titlu în Textul Masoretic.

Psalmul 94: Întregul psalm este un îndemn la răbdare faţă de succesele şi propăşirea păcătosului. Cheia înţelesului ne-o dă Pavel în Epistola către Filipeni: „Pe toate să le faceţi fără murmur şi fără socoteli, ca să fiţi fără prihană şi curaţi, fii lui Dumnezeu, neîntinaţi în mijlocul unui neam sucit şi stricat, în care voi străluciţi ca nişte luminători în lume” (2, 14-15). Psalmul este o meditaţie asupra dreptăţii lui Dumnezeu; încurajare pentru cei care se gândesc că Dumnezeu rabdă prea mult fărădelegea. Dumnezeul răzbunărilor este apărătorul celor asupriţi, Cel care pedepseşte silnicia. Dacă Dumnezeu este Dumnezeul răzbunărilor, nu te preocupa tu de răzbunare; dacă duşmanului tău îi este sete, dă-i să bea. Când suntem batjocoriţi pentru El, sau când răbdăm ceva din cele ce ne supără de la cei ce obişnuiesc să lupte împotriva lui Dumnezeu, să credem că Dumnezeu vede şi aude încercarea care ne vine. Căci însăşi firea lucrului şi ceea ce este mai intim în cei ce ne ocărăsc din cauza Lui are sunet puternic în urechile dumnezeieşti. Cu adevărat zile aspre şi rele vor veni peste cei tăiaţi/nimiciți cu dreptate, dar celor certaţi spre îndreptare li se va face Dumnezeu blând. Deci aceia nu vor sfârşi în cele ale judecăţii şi chinurilor, deoarece n-au devenit mlădiţe neroditoare. Strălucirea faptelor să se unească deci cu mărturisirea credinţei şi cu cuvintele lui Dumnezeu. Atunci vom fi ai lui Hristos şi vom afla puterea şi fericirea comuniunii cu El, scăpând de primejdia tăierii. Vrei să te veseleşti de mângâierile lui Dumnezeu? Nu fi răzbunător, ci eliberator; nu căuta cusururi, ci oferă alinare; nu fi trădător, ci martir; nu acuza, ci apără. În numele păcătoşilor roagă-L pe Dumnezeu să-i miluiască, pentru cei drepţi roagă-L să-i păzească în dreptate. Pe omul rău cucereşte-l prin bunătate şi blândeţe, pe cel zelos fă-l să se minuneze de bunătatea ta. Fă dreptatea să roşească în faţa milostivirii tale. Alături de cel mâhnit să ai şi tu inima mâhnită. Iubeşte-i pe toţi oamenii, dar ţine-te departe de toţi oamenii. Adu-ţi aminte de moarte, pregăteşte-te să ajungi acolo şi înfrumuseţează-ţi alergarea. Când suntem muşcaţi de mustrări, să ne aducem aminte de păcatele noastre, până ce Domnul, văzând silinţa noastră, a celor ce ne sârguim, le va şterge pe acestea şi va preface durerea ce ne muşcă în inimă în bucurie.

Psalmul 95 - O cântare-laudă a lui David (fără titlu la Evrei). Unul dintre cei mai cunoscuţi psalmi, utilizat liturgic în ritul latin şi, fragmente din el, în ritul bizantin, la începutul oficiului fiecărei zile. Epistola către Evrei comentează pe larg îndemnul la convertire care începe la v. 7: Astăzi … (3, 7-4, 11): fiecare zi este astăzi în care omul este chemat să-L laude pe Dumnezeu şi să-I dea ascultare. Să avem încredere în iubirea Sa de oameni şi să ne pocăim cu toată purtarea de grijă, înainte de a sosi ziua în care pocăinţa nu mai este de folos. Acum totul stă în puterea noastră; atunci Judecătorul este stăpân pe hotărârea Lui: Să întâmpinăm faţa Lui întru mărturisire, să plângem, să ne tânguim. De-am putea ruga pe Judecătorul, înainte de ziua cea mare a judecăţii, să ne ierte de păcate, n-ar mai fi nevoie să venim la judecată; dar dacă n-o facem, vom spune păcatele în auzul întregii lumi şi nu vom mai avea nicio nădejde de iertare. Nimeni din cei care nu şi-au şters aici pe pământ păcatele, nu poate scăpa dincolo de pedeapsă. Atâta vreme cât se spune astăzi, să nu deznădăjduim, ci să avem bune nădejdi în Stăpânul nostru, gândindu-ne la noianul bunătăţii Lui. Să scuturăm de pe noi orice cuget rău; să începem să facem fapte bune cu multă râvnă şi nădejde; să arătăm covârşitoare pocăinţă ca, lăsând aici pe pământ toate păcatele, să putem sta cu îndrăznire înaintea scaunului de judecată al lui Hristos şi să putem dobândi Împărăţia cerurilor. Cuvântul „azi” se poate spune pentru toată viaţa, chiar pentru bătrâneţe. Pocăinţa nu se judecă după mulţimea anilor, ci după râvna sufletului.

Versetele 8-9 (LXX): „Nu vă învârtoşaţi inimile ca atunci, la Răzvrătire, în ziua ispitirii în pustie, 9: unde părinţii voştri M-au ispitit, M-au pus la-ncercare şi au văzut lucrurile Mele.” Este o aluzie la întâmplarea şi cuvintele lui Moise din Exod 17, 2. Versetele 8-12 vor fi citate Epistola către Evrei 3, 7-11 şi pot fi commentate astfel: Momentele sau locurile de odihnă sunt trei: Ziua a Şaptea, când Dumnezeu, după creaţie, S-a odihnit de toate lucrurile Lui; Ţara Făgăduinţei, unde poporul lui Israel s-a odihnit după lunga sa călătorie prin pustie; Împărăţia cerurilor, unde noi năzuim să ne odihnim după toate ostenelile noastre. Primele două s-au consumat în istorie, aşa că aici nu mai poate fi vorba de ele; rămâne ultima, odihna pe care răzvrătiţii (păcătoşii) n-o vor avea, dar spre care noi ne străduim şi în care nădăjduim.

Psalmul 96: - O cântare-laudă; a lui David; când a fost Casa zidită după întoarcerea din robie. Fără titlu la Evrei. Face parte din psalmii Împărăţiei. Apare într-o formă aproape identică şi în I Cronici 16, 23-33, făcând parte din cântarea de bucurie la aducerea chivotului. Se poate face o legătură între titlu şi restul psalmului: este vorba de zidirea spirituală, care se ridică pentru că tot pământul este chemat să-I cânte lui Dumnezeu o cântare nouă. Acolo este unitatea Duhului, acolo este o singură piatră făcută din multe; constructorii trebuie să vestească slava Domnului: dacă ş-o vestesc doar pe a lor proprie, atunci sunt doar perete spoit (cf. Iezechiel 13, 10; Fapte 23, 3).  Psalmul cântă cele două veniri ale Domnului, precum şi Judecata ce va veni. Așadar, toţi cei de pe pământ, care au cunoscut taina aceasta mântuitoare a Lui, adică pătimirea lui Hristos, prin care i-a mântuit, să vină să cânte şi să psalmodieze Dumnezeului şi Părintelui tuturor, cunoscând că El este şi vrednic de laudă şi înfricoşător şi făcător al cerului şi al pământului; El, care a făcut mântuirea aceasta pentru neamul omenesc şi Care, după ce a fost răstignit şi a murit, a fost învrednicit de Dumnezeu să împărăţească asupra întregului pământ.

Psalmul 97: - A lui David; când pământul i-a fost înapoiat. Fără titlu la Evrei. Psalm al Împărăţiei, care descrie în imagini pline de măreţie manifestarea puterii lui Dumnezeu. Mântuirea arătată ca o venire a lui Dumnezeu trimite cu gândul la partea a doua din Cartea lui Isaia. Se poate vedea aici şi o descriere a Judecăţii de Apoi. Cât priveşte titlul din LXX nu cunoaştem un fapt istoric la care s-ar putea referi această menţiune. Se paote crede că, în perspectivă profetică, pământul înapoiat (restituit) nu este altceva decât Învierea lui Hristos, prin care trupul (făcut din pământ) a fost restaurat în puritatea, dumnezeirea şi nemurirea de la început. Prin cuvântul „dumnezei” din versetul 8 noi nu înţelegem pe cei ce sunt adoraţi de către păgâni, pentru că noi am învăţat că toţi dumnezeii neamurilor sunt idoli, ci înţelegem nişte dumnezei care, potrivit cuvântului profetic, formează un fel de comunitate, un fel de adunare, pe care Dumnezeu îi judecă, dar fiecăruia îi împarte câte o atribuţie. Trebuie să recunoaștem că acest verset este dificil și poate naște ideea existenței mai multor dumnezei … mai mici!

Psalmul 98: Psalm al Împărăţiei. Dumnezeu este lăudat pentru faptele Sale minunate, care strălucesc până la marginile pământului. De aceea toţi oamenii şi întreaga creaţie sunt chemaţi să se bucure, fiindcă stăpânirea Domnului instaurează în sfârşit dreptatea. Unii comentatori văd aici o profeţie despre cele două veniri ale lui Hristos.

Psalmul 99: Ultimul dintre psalmii Împărăţiei. Dumnezeu este proclamat sfânt de trei ori (vv. 3; 5; 9) - cf. Isaia 6, 3. În textul ebraic întâlnim cuvântul „qadhoş”, care, la origine, înseamnă separat, pus deoparte; aşadar, în sens strict, se referă numai la Dumnezeu ca fiind Cel cu totul Altul, transcendent; în sens mai larg, despre om, ca pus deoparte pentru Dumnezeu. Dumnezeul cel nevăzut, necuprins, neajuns cu mintea, intră totuşi în legătură cu oamenii, le vorbeşte şi le ascultă rugăciunile.

Psalmul 100: - Psalm de laudă. La intrarea în Templu, credincioşii îşi strigă bucuria plină de recunoştinţă de a-I aparţine Domnului. Ei cheamă la această bucurie întreg pământul. Tot ce vom spune se cuvine să fie spre lauda Celui Preaînalt. Lui să-I închinăm fiecare cuvânt, fiecare clipă a vieţii noastre, fiecare act de recunoştinţă necurmată, căci prin Darul Lui vorbim şi trăim. El ne-a făcut pe noi, iar nu noi singuri pe noi. Domnul nostru, El ne-a făcut pe noi, ba încă ne-a înnoit de la începutul începutului, prin toată lucrarea mâinilor, prin fiecare cuvânt al Său spus spre a noastră mântuire.

Psalmul 101: În ultimii psalmi am văzut arătarea Împăratului şi ridicarea Împărăţiei Sale. În acest psalm găsim principiile după care Împăratul va conduce poporul Său: înţelepciune desăvărşită, onestitate şi dreptate. Această conducere va dura 1000 de ani; în acest timp, Satan va fi legat şi astfel va fi incapabil să-i ispitească pe oameni ca să facă răul (a se vedea Apocalipsa 20:1-3). Dar cum se mai poate păcătui totuşi în aceste condiţii favorabile? Din exemplele enumerate în versetele 3-5 şi 7-8 vedem că oamenii păcătuiesc nu numai când sunt ispitiţi de Satan. Începând de la Adam, omul a preluat o natură rea, iar dacă omul nu veghează asupra lui însuşi, ajunge în păcat, chiar dacă Satan nu îl ispiteşte în acest sens. Această realitate este foarte umilitoare pentru noi. Deoarece pentru omul care păcătuieşte în aceste condiţii nu mai există nicio scuză, este nimicit imediat ca un nelegiuit. Dar Domnul va privi cu îndurare spre oricine umblă în dreptate.

Psalmul 102:

Versetele 1-2: În acest psalm, Hristos este pus din nou înaintea ochilor noştri pe calea Sa de suferinţe (versetele 1-11). Chiar şi titlul ne îndreaptă gândurile şi simţămintele pentru a putea privi acest subiect înălţător: „o rugăciune a celui întristat, când este copleşit şi îşi varsă plângerea înaintea Domnului”. Să nu uităm că suferinţele sufleteşti ale Mântuitorului au început cu mult înainte de orele petrecute în Ghetsimani şi la Golgota. Bazându-ne pe Cuvântul lui Dumnezeu putem spune că viaţa Sa a fost un lanţ neîntrerupt de suferinţe. Chiar şi cele relatate în Evanghelia după Luca 2:48-49 mărturisesc despre astfel de suferinţe. Iisus era atunci un băiat în vârstă de 12 ani, dar încă de atunci L-a durut faptul că părinţii Lui nu-L înţelegeau. Ne vine greu să ne imaginăm simţămintele Sale, deoarece noi, datorită naturii noastre păcătoase, suntem obişnuiţi cu astfel de lucruri. Dar El era Emanuel (Dumnezeu cu noi) (a se vedea Matei 1:23); El a venit din cer, unde întotdeauna domneşte o armonie deplină cu privire la voia lui Dumnezeu; cu atât mai mult a simţit tot ceea ce era contrar ca fiind foarte dureros.

Versetele 3-7: La cercetarea acestui psalm trebuie să ne gândim mereu că Iisus a fost Om adevărat, un om ca şi noi, dar fără păcat. Desigur, El nu a încetat niciodată să fie Fiul lui Dumnezeu, dar aici nu avem în faţa noastră această latură a Persoanei Sale. Ca Om a simţit din plin toată împotrivirea din partea păcătoşilor (Evrei 12:3), repulsia, dispreţul şi ura lor (a se compara cu Isaia 52:14 ; 53:3 etc.). Versetele acestui fragment de psalm ne lasă să privim la durerile sufletului Său. Duhul Sfânt foloseşte expresii puternice aici: „Pentru că zilele mele pier ca fumul şi oasele îmi ard ca un tăciune.” Să nu trecem indiferenţi pe lângă aceste relatări ale suferinţelor sufleteşti ale Domnului nostru! El a fost Cel singur; această singurătate este prezentată în versetele 6 şi 7. Poate până astăzi nu ne-am gândit atât de mult la aceste suferinţe ale Sale; dar merită să cugetăm la ele. Cu cât ne vom îndrepta mai mult atenţia spre ele, cu atât mai aproape va fi de noi Persoana preţioasă a Mântuitorului nostru. Aşa cum am amintit deja, din versetele 6 şi 7 putem deduce cât de mult a suferit Domnul nostru datorită singurătăţii. Nouă ne vine greu să înţelegem aceste suferinţe ale Sale, deoarece noi trăim cu oameni asemenea nouă. Dar El, deşi era Om, a fost Cel sfânt şi Cel drept; în această postură, El era singur în mijlocul unui neam păcătos. El a simţit singurătatea în mijlocul familiei Sale şi a ucenicilor Săi, pentru că nimeni nu-L înţelegea. Chiar şi în mijlocul poporului, El era ca „un pelican din pustiu şi ca o cucuvea din dărâmături”; El ştia că acei oameni vor striga curând sub conducerea mai-marilor lor: „Să fie răstignit” (Matei 27:20-22). Versetul 7 ne aminteşte de acea întâmplare, când Domnul a stăruit toată noaptea în rugăciune (Luca 6:12). În oraşe şi în sate, oamenii dormeau; şi ucenicii Săi s-au retras să se odihnească, dar El veghea. El era ca o „păsăre singuratică pe un acoperiş”. Să nu uităm că această stare de singurătate a însemnat o durere continuă pentru El.

Versetele 8-11: „Vrăjmaşii mei mă batjocoresc toată ziua.” Deşi în Evanghelii nu citim des despre batjocorirea Sa de către duşmanii Săi, profetul Isaia ne spune detaliat despre această latură a suferinţelor Domnului. El era „ca Unul de la care îţi ascunzi faţa; era dispreţuit şi noi nu L-am preţuit” (Isaia 53:3). Pe lângă această dispreţuire pe faţă, Domnul a simţit batjocura din inimile duşmanilor Săi: „Vrăjmaşii mei mă batjocoresc toată ziua.” Ce să spunem când citim cuvintele din versetul 9? Pâinea şi băutura sunt nevoile noastre zilnice; pentru Domnul însemnau tristeţea sufletului şi lacrimi. Cât de puţin ne gândim la aceasta, când citim Evangheliile! Suntem înclinaţi să gândim că El a plâns numai de două ori: de exemplu, în Ioan 11:35 şi Luca 9:41; dar acest verset ne permite să privim mai adânc în zona suferinţelor sufleteşti ale Domnului. Cât de preţios va deveni El pentru noi, dacă L-am însoţi cu atenţie pe calea suferinţelor Sale! Am văzut că acest psalm are ca subiect pe Hristos. Cum să înţelegem versetul 10? „ ... pentru că Tu m-ai ridicat şi m-ai aruncat jos.” Să ne gândim mai întâi la Adam. Dumnezeu l-a ridicat, i-a dat primul loc în creaţie. Dar după ce a păcătuit, a fost alungat din poziţia sa. În Hristos vedem al doilea Adam. El a venit în lume, pentru a ocupa locul primului om şi apoi să fie înălţat ca Fiul Omului. Dar ca urmare a păcatului, pe care El l-a luat asupra Sa ca Locţiitorul nostru, El a trebuit să simtă această realitate: „m-ai aruncat jos”. Inimile noastre sunt mişcate când citim despre furia şi mânia lui Dumnezeu, care au venit asupra Sa. Ca Om a gustat tot ceea ce este descris în versetele 1 la 11. Cu gândul la ceea ce avea să vină asupra Lui datorită păcatelor noastre, El spune: „Zilele mele sunt ca o umbră care se lungeşte şi mă usuc ca iarba.” Să nu uităm că Cel care vorbeşte aici a venit din slava cerului, pentru a împlini voia lui Dumnezeu.

Versetele 12-28: Hristos, Locţiitorul nostru care a suferit, nu rămâne la suferinţele Sale; subiectul din versetele 12-22 este ceea ce Îl preocupă mai degrabă pe El. În loc să Se gândească la Sine, El priveşte la Cel care L-a aruncat jos, a Cărui amintire este din generaţie în generaţie. Este înălţător să vedem cât de mult este El aici Om adevărat; şi totuşi, El este Acela care a întemeiat pământul la început. Domnul stă aici în faţa noastră şi merită toată adorarea: Om adevărat şi Dumnezeu adevărat. Ca Om, El S-a rugat: „Dumnezeul meu, nu mă lua la jumătatea zilelor mele!” El a simţit, desigur într-un mod desăvărşit, ceea ce ar simţi oricare dintre noi, dacă ar fi luat de pe pământ în floarea vârstei. La rugăciunea Sa, vine răspunsul divin: „anii Tăi sunt din generaţie în generaţie ... Tu eşti Acelaşi şi anii Tăi nu se vor sfârşi.” Aici se aduce prin Duhul Sfânt dovada că Cel care Se roagă este Fiul lui Dumnezeu (a se compara cu Evrei 1, în mod deosebit versetele 8-12). Să facă Domnul ca acest psalm să devină mereu subiectul cugetării noastre!

Psalmul 103:

Versetele 1-2: Acest psalm este probabil cel mai des citit; este un psalm de laudă, de mulţumire şi de admirare a căilor lui Dumnezeu în bunătate şi în îndurare. Fiecare copil al lui Dumnezeu poate spune cuvintele: „Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul. Şi tot ce este în mine să binecuvânteze Numele Său cel sfânt!” Cât de important este şi îndemnul: „Nu uita niciuna din binefacerile Lui!” Binefacerile Tatălui nostru ceresc sunt infinit de multe; cine le-ar putea număra? Nu suntem oare în pericol să trecem cu vederea peste ele, fără să mulţumim pentru ele? Pe de altă parte, am putea face o constatare plăcută, şi anume: dacă am începe să numărăm binefacerile Domnului, am rămâne uimiţi cât de multe sunt. Nu sunt întotdeauna lucruri care bat la ochi, ci mai degrabă lucruri mărunte, pe care oamenii nu le bagă în seamă. Dar cel care are un ochi atent, le vede şi se bucură de ele. Aceste bunătăţi sunt adevărate daruri preţioase ale Tatălui nostru ceresc, daruri pentru care putem să-i mulţumim. Cât de mult Se bucură inima Sa, când vede că nu trecem neatenţi pe lângă bunătăţile Lui!

Versetele 3-5: Dumnezeul nostru este un Dumnezeu iertător; El iartă pe orice păcătos, care vine cu căinţă la El. Cu privire la credincioşi citim în 1. Ioan 1:9: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate.” Promisiunea: „El ... care-ţi vindecă toate bolile tale” se referă la Israel. Dumnezeu a spus poporului Israel prin Moise: „Dacă vei asculta cu tot dinadinsul de cuvântul Domnului Dumnezeului tău ... nu voi pune peste tine niciuna din plăgile (bolile) pe care le-am pus peste Egipt; pentru că Eu sunt Domnul care te vindecă” (Exod 15:26). În Împărăţia de o mie de ani, acest cuvânt se va împlini deplin. Lăsând să treacă prin faţa ochilor noştri interiori bunătatea, îndurarea şi răscumpărarea din groapă, nu vrem să trecem cu vederea faptul că totul se bazează pe lucrarea lui Hristos la Golgota. Dumnezeu a văzut dinainte rezultatele acestei lucrări şi de aceea a putut să-i inspire lui David, autorul acestui psalm, cuvintele: „care-ţi răscumpără viaţa din groapă”.

Versetele 6-12: „Domnul face dreptate şi judecată tuturor celor asupriţi.” Ce mângâiere să ştim aceasta! Lumea în care trăim este caracterizată de nedreptate şi asuprire: chiar dacă aceasta din urmă este deseori acoperită, totuşi este larg răspândită. Dar există Unul care judecă totul drept, şi la timpul potrivit va lăsa să strălucească dreptul alor Săi, care a fost poate călcat în picioare. „El nu ne-a făcut după păcatele noastre, nici nu ne-a răsplătit după nelegiuirile noastre.” Citind aceste cuvinte ne gândim implicit la ceea ce s-ar fi întâmplat cu noi, dacă ar fi trebuit să suportăm pedeapsa pentru păcatele noastre. Aceasta ar fi însemnat o pedeapsă veşnică. Dar, mulţumiri să-i fie aduse lui Dumnezeu! Păcatele noastre au fost ispăşite şi vina a fost plătită, pentru că Locţiitorul nostru a suferit pentru noi la cruce. Pentru a ne aduce o siguranţă în această privinţă, ne este dat aici exemplul cu depărtarea dintre răsărit şi apus, care, după cum ştim, nu se pot atinge niciodată - realitate care este şi mai mult subliniată în Noul Testament.

Versetele 13-22: În versetele 11, 13 şi 17 citim despre bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu în legătură cu temerea de Dumnezeu. Sfânta Scriptură mărturiseşte de multe ori, că Dumnezeu este bun. El este bun faţă de toţi oamenii (Romani 2:4), pentru că bunătatea Sa este aceea care doreşte să-i determine să se pocăiască. În aceasta vedem bunătatea Sa în general. Pe lângă aceasta, este o anumită măsură de bunătate a Sa şi de îndurare faţă de cei care se tem de El. Să nu fim indiferenţi, mai ales că profităm de ea; de aceea, să umblăm în teamă de Dumnezeu şi să evităm tot ceea ce nu i-ar plăcea lui Dumnezeu! Versetele 13 şi 14 mărturisesc de asemenea despre îndurarea Sa; cât de îndurătoare şi de blândă este sentinţa Sa pentru cei care se tem de El! Dar cine consideră că se poate baza pe aceasta într-un mod uşuratic şi spune că Dumnezeu ştie că suntem slabi, acela se înşală. Având în vedere scurtimea vieţii noastre, să dorim să stăm de partea temerii de Dumnezeu! Versetele de încheiere se referă la timpul în care Domnul va domni în Împărăţia Sa şi totul va înălţa cântarea de laudă la adresa Lui.

Psalmul 104:

Versetele 1-12: Aici suntem introduşi în vistieria înţelepciunii, mărimii şi puterii lui Dumnezeu. Psalmistul exclamă plin de uimire: „Doamne, Dumnezeul meu, Tu eşti foarte mare, Tu eşti îmbrăcat în măreţie şi splendoare!” Versetele 2-9 ne conduc cu gândul la începuturile creaţiei. Relatarea biblică despre acele evenimente este de o frumuseţe şi de o măreţie deosebită. În faţa unui astfel de tablou, credinţa se înclină cu admiraţie înaintea Dumnezeului-Creator. Lumea poate se întreabă cum au fost create toate acestea, iar ştiinţa poate să ridice ipotezele ei; dar noi „prin credinţă pricepem că lumile au fost întocmite prin Cuvântul lui Dumnezeu” (Evrei 11:3). Cât de mare şi cât de preţioasă este o astfel de credinţă, care ne transpune în starea de a înţelege lucrurile minunate ale creaţiei! La fel ca scriitorul acestui psalm, privim cu admiraţie şi cu uimire în acest teritoriu uriaş, iar pe de altă parte ne simţim aici ca acasă, pentru că Dumnezeul atotputernic, izvorul tuturor lucrurilor create, a devenit Tatăl nostru prin Iisus Hristos.

Versetele 13-35: Cu cât citim cu mai multă credinţă Cuvântul lui Dumnezeu, cu atât mai bine înţelegem cum au devenit toate. În acest psalm, minunile se înşiră una după alta, dar credinţa le înţelege pe toate. Aici stăm ca în faţa unei mari expoziţii, în care putem privi obiecte, unele după altele. Să facă Domnul să învăţăm să stăm liniştiţi sub conducerea Duhului Sfânt şi să admirăm adorând! Desigur, adesea este vorba despre lucruri, la care nu vedem imediat ceva neobişnuit, dar care totuşi sunt pline de dovezi ale slavei lui Dumnezeu. „Gloria Domnului va fi pentru totdeauna: Domnul Se va bucura de lucrările Sale.” După ce autorul acestui psalm a privit câteva din lucrările din creaţia Dumnezeului nostru, el exclamă: „Voi cânta Domnului toată viaţa mea, voi cânta psalmi Dumnezeului meu cât voi fi.” El a fost un om credincios, şi ca atare L-a lăudat pe Dumnezeu pentru mântuirea pe care a aflat-o; dar pe lângă aceasta avea un ochi deschis la minunile Sale. Să ne asemănăm tot mai mult cu el!

Psalmul 105:

Versetele 1-15: Acest psalm descrie credincioşia lui Dumnezeu faţă de poporul Său. El Şi-a adus aminte de legământul Său cu Avraam, şi pe baza harului a adus pe Israel în ţara promisă. Acum psalmistul priveşte sub călăuzirea Duhului Sfânt până la începutul istoriei lui Israel. Această istorie începe cu patriarhii şi se încheie în acest psalm cu ocuparea ţării Canaan. Observăm că încăpăţânarea şi neascultarea poporului sunt trecute sub deplină tăcere. Aici nu este vorba despre ceea ce a fost şi a făcut Israel, ci doar despre bunătatea şi harul lui Dumnezeu. Conform legământului Său, El a vrut să aducă poporul în Canaan şi de aceea totul a trebuit să servească realizării planului Său. Versetul 15 ne arată foarte clar, cât de preţios era acest popor în ochii Săi: „Nu vă atingeţi de unşii Mei şi nu faceţi niciun rău profeţilor Mei!” Când citim asemenea cuvinte, trebuie să admirăm răbdarea, harul, bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu, cu care El l-a purtat şi l-a condus pe poporul Său.

Versetele 16-22: Succesiunea din versetele 16 şi 17 este remarcabilă şi plină de învăţătură. Dumnezeu a hotărât o foamete, care a izbucnit abia când Iosif a fost în Egipt. Acest fapt, aşa cum ne este arătat aici, ne permite să înţelegem mai bine lucrurile care sunt istorisite în capitolele 37-41 din Geneza. Nu se spune de ce a hotărât Dumnezeu foametea; citim doar că El a trimis înaintea lor un om, chiar înainte de a izbucni foametea. Cât de uşor de înţeles devine istoria lui Iosif, dacă o privim în lumina acestui pasaj! Unii cititori ai Sfintei Scripturi văd în evenimentele din viaţa fiului preferat al lui Iacov o istorie pentru sine, încheiată. Această istorie ne dă învăţături preţioase, pentru care Îi suntem mulţumitori Domnului; aici însă atenţia noastră este îndreptată spre succesiunea evenimentelor. Ce catastrofă ar fi fost pentru Egipt şi Iacov cu familia sa numeroasă, dacă foametea ar fi izbucnit deodată, fără să se poată lua măsuri înainte! Ştim că Tatăl nostru ceresc Se îngrijeşte întotdeauna de noi, iar noi ne încredem în El, că va conduce totul spre binele nostru. Nu avem impresia din când în când că lucrurile ar fi trebuit să meargă altfel? Să ne încredem pe deplin în El! Ce a gândit Iacov când a primit haina pătată cu sânge a fiului său? Prin ce încercări a trecut Iosif, când a fost vândut de fraţii săi şi dus în Egipt? Înaintea ochilor tatălui, dar şi ai fiului era întuneric deplin. Şi totuşi, cât de luminos a strălucit soarele bunătăţii şi al credincioşiei lui Dumnezeu în spatele acestei scene întunecate! El a vrut să ţină teafăr pe tot neamul lui Israel, să-l conducă prin foamete şi să-l menţină în viaţă. Dar El a trebuit să trimită un om înaintea lor, iar diferitele etape din viaţa lui Iosif: casa lui Potifar, închisoarea, apoi uitarea mai-marelui paharnicilor (Geneza 40:23), au trebuit să se petreacă înainte ca el să preia poziţia sa înaltă. Abia atunci s-a risipit întunericul.

Versetele 23-36: Versetul 25 ne atrage atenţia. Poate unii cititori ai Sfintei Scripturi s-au gândit că motivul planului viclean al lui faraon împotriva copiilor lui Israel ar fi de căutat în Exod 1:8-14. Dar în acest psalm citim: „Le-a schimbat inima ca să urască pe poporul Său, ca să uneltească împotriva slujitorilor Săi.” Dumnezeu a intenţionat două lucruri, în timp ce a făcut ca egiptenii să-i urască pe israeliţi: 1. Numele Său trebuia să fie preamărit pe întreg pământul (Exod 9:13-16); 2. Israel trebuia să înveţe prin minunile la care a fost martor, să se teamă de Dumnezeu şi în acelaşi timp să recunoască ce mare şi puternic este El. Dacă comparăm aceste locuri, precum şi versetele 16 şi 17 cu capitolele corespunzătoare din Geneza şi Exod, înţelegem că, Cuvântul lui Dumnezeu formează un întreg. Acest fapt nu este recunoscut peste tot în creştinătate; de aceea, unii îşi permit să scoată anumite părţi din contextul lor şi să le explice arbitrar. O asemenea desconsiderare a cuvintelor Domnului: „Cuvântul Tău este adevărul” poate să producă doar mare confuzie.

Versetele 37-45: Dumnezeu este drept. El a văzut cum egiptenii îi foloseau pe israeliţi, dar El a acţionat ca să nu părăsească ţara sclaviei lor ca un popor sărac. Pe lângă aceasta aveau nevoie de argint şi de aur pentru construirea cortului întâlnirii şi amenajarea lui: „ceruseră de la egipteni obiecte de argint şi obiecte de aur şi haine ... şi ei le-au împlinit cererea ...” (Exod 12:35-36). Dar Dumnezeu este nu numai drept, El este şi minunat în faptele Lui. El Şi-a propus să scoată pe Israel împreună cu orice bogăţie din Egipt - o minune pe care de altfel nimeni şi nicio putere nu ar fi putut să o împlinească. Astfel, poporul, care număra aproximativ două milioane de suflete, a părăsit ţara necazului său cu multe bunuri şi multă avere. Într-adevăr, un Dumnezeu puternic şi minunat! Puterea Sa trebuia să aibă un alt câmp de acţiune; acest popor nu trebuia doar îngrijit cu mâncare şi băutură timp de patruzeci de ani în pustiu, ci şi protejat de neamurile  duşmănoase din jur. Această manifestare a puterii lui Dumnezeu în favoarea poporului Său a fost în strânsă legătură cu jurământul pe care Dumnezeu i l-a făcut lui Avraam.

Psalmul 106:

Versetele 1-12: Acest psalm este perechea psalmului precedent. În Psalmul 105 sunt preamărite de la început până la sfârşit bunătatea, credincioşia şi puterea lui Dumnezeu - un prilej pentru popor să-L laude pe Dumnezeu. Totuşi, aici, tonul predominant este corespunzător mărturisirii din versetul 6: „Noi am păcătuit împreună cu părinţii noştri, am săvârşit nelegiuirea, am lucrat cu răutate.” Psalmistul nu se mulţumeşte să spună: „am păcătuit”, ci el mărturiseşte în amănunţime păcatele poporului. O asemenea mărturisire Îi este plăcută lui Dumnezeu. Şi alţii au spus „am păcătuit”, de exemplu împăratul Saul (1. Samuel 15:24) şi Iuda Iscarioteanul (Matei 27:4), dar cuvintele lor nu au corespuns unei pocăinţe adevărate. Dumnezeu vrea sinceritatea şi integritatea inimii. Acolo unde acestea există, vina nu este ascunsă; din contră, ea este mărturisită pe deplin. Atunci sufletul îşi poate însuşi cuvintele preţioase: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate” (1. Ioan 1:9).

Versetele 13-15: „Şi au fost plini de poftă în pustiu şi L-au ispitit pe Dumnezeu în pustietate.” Aşa s-a întâmplat cu israeliţii când erau pe drum spre Canaan. Să ne întrebăm: Care este situaţia noastră, care, vorbind în imagini, ne aflăm de asemenea în „pustiu”? Cât de uşor poftim după ceea ce oferă această lume! Care este rezultatul? „Şi El le-a dat ce au cerut, dar a trimis uscăciune în sufletele lor.” Dumnezeu cunoaşte ce doresc inimile noastre. Dar dacă El ne acordă ceea ce căutăm în lume, atunci acel lucru poate însemna doar o piedică pentru omul nostru interior. Ştim că niciodată nu este după gândurile lui Dumnezeu, ca creştinul să se oprească în viaţa de credinţă; dar în conducerea Sa înţeleaptă, Dumnezeu permite uneori credinciosului, care preferă lumea în locul părtăşiei cu Domnul, să meargă pe propriul său drum. Prin uscăciunea, care intră în sufletul său, acesta trebuie să înveţe să-şi vadă rătăcirea. Efraim s-a alipit de idoli, şi Dumnezeu a spus: „lăsaţi-l!” (Osea 4:17).

Versetele 16-22: „Şi au schimbat gloria lor cu imaginea unui bou care mănâncă iarbă. L-au uitat pe Dumnezeu, Mântuitorul lor, care făcuse lucruri mari în Egipt.” Israel a văzut faptele de putere şi minunile lui Dumnezeu într-un mod cum niciun popor nu le-a trăit vreodată. Cu adevărat, un popor privilegiat! Cum au ajuns până acolo, încât nu au menţinut permanent înaintea ochilor lor „gloria lor” (Dumnezeu era gloria lor)? Ne mirăm de acest lucru şi cu atât mai mult când ne gândim că au făcut viţelul din aur, imediat după ce Dumnezeu i-a scos din ţara robiei lor. Acest exemplu ne dezvăluie inima omenească. Ea este receptivă la şoaptele lui Satan, care ştie să împodobească lucrurile cele mai lipsite de valoare, ca să-l atragă pe om de la darurile minunate ale lui Dumnezeu. Unei asemenea arte de ispitire nu cad victimă doar copiii lumii. Unii credincioşi s-au lăsat orbiţi de aceasta. Cea mai mare lucrare a lui Dumnezeu, întruparea Fiului Său, sacrificiul Său la cruce şi învierea Sa stau la mulţi în plan secund, pentru că au dat întâietate „viţelului de aur” şi altor lucruri.

Versetele 23-27: Israeliţii sunt învinuiţi în mod deosebit de două lucruri: 1. Lipsa credinţei în legătură cu ţara promisă (Numeri 13:32); 2. Închinarea la idoli, care a însoţit neascultarea lor. „N-au crezut Cuvântul Său.” Oamenii aproape că nu-şi dau seama ce este necredinţa în ochii lui Dumnezeu. „Cine nu-L crede pe Dumnezeu, L-a făcut mincinos ...” (1. Ioan 5:10). Poate să existe ceva mai rău, decât să-L acuzi pe Dumnezeu de minciună? Necredinţa îl va conduce pe păcătos la condamnare; căci celui ce crede îi este asigurată iertarea păcatelor. Lipsa credinţei la israeliţi ar fi avut urmări fatale, dacă Moise nu ar fi intervenit pentru ei. Vedem din exemplul din versetul 23 ce este un mijlocitor şi cum apreciază Dumnezeu slujba sa. Moise a fost aici o imagine a Domnului Iisus, adevăratul Mijlocitor între Dumnezeu şi om (1. Timotei 2:5-6). Dar Iisus nu a mijlocit doar pentru cei nelegiuiţi, ci a intrat cu propria Sa Persoană în spărtură şi a ispăşit păcatele lor.

Versetele 28-31: Ceea ce s-a întâmplat la Baal-Peor a fost deosebit de grav în ochii lui Dumnezeu (Numeri 25:1-9). Israel s-a unit cu madianiţii şi s-a închinat înaintea dumnezeilor lor; atunci Dumnezeu a adus o plagă grea peste popor. „Atunci s-a ridicat Fineas şi a făcut judecată şi plaga a fost oprită.” Şi aici avem un exemplu despre valoarea mijlocirii unui credincios. Dumnezeu a apreciat ceea ce a făcut Fineas şi i-a promis: „Iată, îi dau legământul Meu de pace. Şi legământul unei preoţii pentru totdeauna va fi pentru el şi pentru sămânţa lui după el, pentru că a fost gelos pentru Dumnezeul său şi a făcut ispăşire pentru fiii lui Israel” (Numeri 25:12-13). În împrejurările existente în Baal-Peor ar fi fost greşit să se ceară harul lui Dumnezeu peste popor. Doar judecata necruţătoare putea să pună capăt plăgii. Fineas a recunoscut şi a simţit ruşinea ce i s-a făcut sfinţeniei lui Dumnezeu. Adevărata teamă de Dumnezeu conduce întotdeauna la a vedea şi a aprecia lucrurile în lumina sfinţeniei Sale.

Versetele 32-33: Am amintit deja că în acest psalm găsim o mărturisire a păcatelor poporului Israel. Aici se aminteşte o greşeală, care a atras consecinţe grave pentru Moise, omul lui Dumnezeu (Numeri 20:3-13). Supărat din cauza murmurului poporului, „el a vorbit nechibzuit cu buzele lui” şi în loc să vorbească stâncii, aşa cum îi poruncise Dumnezeu, a lovit-o de două ori cu toiagul său. Această faptă nu corespundea gândurilor lui Dumnezeu, căci stânca fusese deja o dată lovită (Exod 17:6). Aşa cum ştim, stânca este o imagine a lui Hristos. Ea a fost lovită sub judecata lui Dumnezeu, şi această judecată s-a făcut numai o dată, ea nu trebuia să se mai repete (Evrei 9:28). Astfel, Moise a făcut o greşeală, în timp ce a lovit stânca pentru a doua oară. „A fost rău pentru Moise din cauza lor.” După cum putem vedea din locul amintit mai sus, el nu a avut voie să introducă poporul în ţara Canaan datorită greşelii sale.

Versetele 34-48: Ceea ce am citit în versetele 37-38 este unul dintre cele mai grave păcate ale lui Israel. Acest popor, pe care Dumnezeu l-a pus deoparte dintre celelalte neamuri, pentru a locui în mijlocul lui (Exod 29:45-46), s-a făcut imediat cel mai mare idolatru. Cum a putut Dumnezeu să-l mai recunoască pe Israel ca poporul Său după tot ce a făcut? Poporul a făcut totul, ca să-L alunge pe Dumnezeu din mijlocul lui. Dar El i-a arătat o răbdare, pe care trebuie să o admirăm întotdeauna. „De multe ori El i-a scăpat ... Dar El a privit la necazul lor, când a auzit strigătul lor. Şi şi-a amintit, în favoarea lor, de legământul Său.” Dumnezeu a făcut acest legământ cu Avraam şi El nu Se va odihni până nu va împlini tot ce i-a promis. Israel s-a arătat în orice privinţă nevrednic, dar „chemarea lui Dumnezeu este fără părere de rău” (Romani 11:29). Ce bine este să ştim că acest Dumnezeu este şi Dumnezeul nostru. El va împlini atât ceea ce şi-a propus în legătură cu poporul Său pământesc, cât şi cu privire la noi, spre onoarea şi slava Sa.