SOROȘISMUL
CA POLITICĂ
În ultimul secol s-au consumat regimuri și
guvernări care au simplificat realitățile și au recurs la mijloace ce le-au
compromis. Fiecare, în felul său și cu istoria sa, a eșuat. În zilele noastre,
simplificarea abordării societății se repetă, desigur în alți termeni.
George Soros a fost cel care a reușit să plaseze tema lui Karl Popper a
opoziției dintre autoritarism și democrație în miezul politicii, socotind că
dificultățile lumii ar avea un singur izvor. O particularitate a acestor
zile este însă aceea că ideologia elitismului a trecut în muzeu. Niciun regim
nu mai cere să fie scos de sub controlul cetățenilor. Pe de altă parte, se
observă că unii lideri aleși „democratic” își întrec concurenții în
autoritarism. Ca urmare, situația în care s-a ajuns se cere clarificată -
mai ales că ea conflictualizează lumea de azi. Faptele impun din capul locului
distincția între comportamentul unui lider, partidul care-l susține, sistemul
politic, populația care votează și poporul respectiv. Nu poți, de pildă,
atribui poporului ce face un lider, după cum nu poți ignora câți l-au votat
efectiv sau dacă nu cumva insul abuzează și nu reprezintă nicidecum interesul
public. Democrația, sistemul cel mai deschis la opinia cetățenilor, are a face
azi distincțiile suficiente. O societate în care oamenii aleg liderii,
așadar, una deschisă, este condiție a vieții demne de om. Nu există însă
deocamdată o analiză economică, juridică și culturală dusă la capăt a
societăților actuale. Acestea sunt schimbate în raport cu ceea ce era cu o
jumătate de secol în urmă și fiecare declară că de la popor trebuie să emane
puterea. De această analiză este nevoie astăzi. Personal, am avut trei tangențe
cu filosofia lui Karl Popper. Mult timp am dat importanță teoriei științei a
lui Karl Popper, din opusul „Logica cercetării” (1934), axată pe interpretarea
după care „falsificarea”, nu „confirmarea” observațională este mecanismul
evoluției științelor. Nu am dat mare importanță cărții sale „Societatea
deschisă și inamicii ei” (1945), căci de la început mi s-a părut întrecută de
apărări mai vizionare ale libertății individuale - de pildă, Thomas Jefferson,
John Stuart Mill, Raymond Aron - și intenabilă ca istorie a ideilor. Am
dat însă importanță replicii lui Theodor W. Adorno la adresa popperismului
(Th.W. Adorno u.a., Der Positivismustreit in der deutschen Soziologie,
Luchterhand, Darmstadt und Neuwied, 1975). Am reținut argumentul după care Karl
Popper autonomizează „metoda” și, „din libertatea gândită de a alege sistemul
de coordonate, ajunge la falsificarea obiectului, căci, în cazul oricărui
membru al unei țări moderne, apartenența sa, efectiv incomparabilă, la sistemul
economic al acesteia spune mult mai mult decât frumoase analogii cu totem și
tabu” (p. 128). Nu am dat importanță ideilor politice ale lui Karl Popper până
după 1999. Fundația „George Soros” a susținut financiar multe inițiative,
individuale și colective, de intrare în contact cu lumea din afara țării. Deschiderea
societății era aspirația oamenilor din România și din regiune. Nu știu pe ce
criterii Fundația selecta activiștii „societății deschise”. Desigur că formația
mea la neohegelieni (Richard Kroner, Herbert Marcuse) și cunoașterea filozofiei
zilelor noastre mă imunizau față de simplificările lui Karl Popper. Nu le-am
găsit de referință niciodată, chiar dacă teoria sa a științei am folosit-o
printre cărămizile construcției mele. Ceva mai târziu, am citit analiza celui
mai profilat istoric de azi al concepțiilor politice, Henning Ottmann
(Geschichte des politische Denken, J.B. Metzler, Stuttgart, Weimar, 2012). Evaluarea
potrivit căreia cartea„ Societatea deschisă și inamicii ei” este o „catastrofă
hermeneutică” (p. 137), ea denotând faptul că cei analizați nu au fost înțeleși
nu te lăsa indiferent. Am reținut argumentul istoricului münchenez că,
„întrucât este întemeiat numai pe procedeul stabilirii liderului, conceptul de
politică al lui Popper plutește în pericolul de a fi doar formal și gol de
conținut. Despre simțul comunității, virtutea cetățeniei sau binele comun, niciun
cuvânt. În afara controlului puterii, la care în fapt nu se poate renunța, se
pare că nu se dă un conținut perceptibil politicii” (p. 139). Rămânând onest,
nu ai cum contesta acest argument! A venit însă intervenția lui George Soros cu
articolul din rețeaua celor peste 430 de publicații pe care le întreține în 120
de țări, cu tiraje de peste 70 de milioane de exemplare, „Project Syndicate” (1
ianuarie 2017), în care scrie: „Am împărțit regimurile în două categorii: cele
în care poporul își alege liderii, care ar trebui să aibă grijă de interesele
electoratului, și cele în care liderii își manipulează electoratul pentru a-și
urmări propriile interese. Sub influența lui Popper, am numit prima categorie
„societate deschisă”, iar pe cea de-a doua, „societate închisă””. În
replică, se poate arăta (vezi, de pildă, studiul recent, A. Marga, Justiția și
valorile, Meteor, București, 2020, pp. 194-197), că împărțirea popperiană a
regimurilor se poate face, desigur. Dar „lideri care își manipulează
electoratul pentru a-și urmări propriile interese” sunt și în prima categorie,
pe care George Soros le numește „deschise” și le agreează, nu numai în cele din
a doua, pe care le incriminează. Forțat de realități să admită că democrația
actuală are și rateuri, el le pune în seama faptului că anumiți „lideri aleși
nu s-au ridicat la înălțimea așteptărilor”. Or, asemenea lideri se clonează mai
mult decât se vrea, cum se vede cu ochiul liber. Superioară fiind oricărei
alternative, democrația nu se lasă, totuși, redusă la accepțiunea pe care
George Soros i-o dă. De aceea, cine nu este de acord cu democrația imaginată de
George Soros nu este automat adversarul democrației. Așa cum ideea unui singur
fel de democrație este nedemocratică, tot astfel, un pretins monopol al
„societății deschise” contrazice „deschiderea” însăși. Termenul este de fapt al
lui Henri Bergson, dar, în orice accepțiune, „societatea deschisă” nu
este apărată doar de popperieni. Mai observam că optica ce pretinde astăzi
monopolul „societății deschise” nu ia în seamă faptul că „societatea deschisă”
a devenit, la rândul ei, opacă la diversitatea abordărilor. Se observă și la
noi că exponenți ai soroșismului își asumă că, doar unii dintre
cetățeni sunt demni să fie ascultați. Sunt exponenți care își închipuie că
istoria s-a sfârșit și că ei dețin adevărul, oricare ar fi realitatea. Ei
reeditează mesianismul politic, pe care cei mai mulți îl socoteam înlăturat în
1989. Întrucât George Soros se revendică din filozofia lui Karl Popper, trebuie
spus simplu că aceasta apără „societatea deschisă”, dar nu identifică mijloace
pentru a apăra „deschiderea” față de demoni ce pot apărea, inclusiv din
interiorul acestei societăți. George Soros supralicitează filozofia lui Karl
Popper și face eroarea de a o socoti soluție pentru orice. Tranzițiile de la
autoritarism, la democrație, care au avut loc în anii nouăzeci în Europa
Centrală și Răsăriteană, au fost precedate de o analiză care s-a și aplicat, în
unele țări mai mult, în altele mai puțin. Ultimele și plătesc cu rămânerea în
urmă. Clarvăzători, autorii analizei (Guillermo O’Donnell, Philippe C.
Schmitter, Transitions from Authoritarian Rule. Tentative Conclusions about
Uncertain Democracies, The Johns Hopkins University Press, 1986) au arătat că
abia cine democratizează fără rest imediat după răsturnarea unui regim
autoritar ajunge să înfrângă autoritarismul (p. 85). La George Soros, nu s-a
gândit așa ceva. Atunci când se aplică distincțiile sale, autoritarismul este
restabilit în fapt, doar că ia altă culoare. Această lacună generală stă
pe confuzii conceptuale. Prima este aceea că se vorbește superficial despre
popoare, țări, regimuri, perioade și decidenți. Or, distincția trebuie
păstrată, căci altfel, se atribuie mecanic popoarelor, țărilor, regimurilor
ceea ce fac sau nu fac decidenții. A doua confuzie ține de faptul că, neavând
sociologie la propriu, soroșismul mizează pe influențarea conștiințelor.
Astăzi, bunăoară, s-a ajuns într-o situație aparte în istorie, în care
„propaganda de război” se umflă până la a distruge cetățenia și „deschiderea”.
A treia confuzie provine din aceea că nu se distinge între tip de stat, regim,
calibrul decidenților. În fapt, cum istoria a dovedit de atâtea ori, lideri
valoroși pot apărea în orice regim, în vreme ce democrațiile pot cultiva lideri
mediocri. Nu este realistă discuția ce nu chestionează calibrul liderilor. A
patra confuzie vine din faptul că distincția dintre autoritarism și democrație
este validă ca descriere a felului recrutării decidenților, dar lasă restul
nelămurit. Aceste argumente, oarecum teoretice, sunt confirmate azi
abundent de probe factuale. Mai ales că George Soros a intervenit tot mai mult
în viața politică, organizând, cum însuși declară, răsturnări de regimuri. Tot
mai mulți comentatori și observă că el a creat un alt fel de exercitare a
puterii: fără a fi ales, doar cu o rețea tentaculară în bănci, investiții,
media, educație, politică, servicii secrete. Geniu al fructificării de falii,
inegalități, dezechilibre, nedreptăți și frustrări din societățile postbelice,
George Soros a arătat cum specula financiară și combinația de bani și iscusință
pot afecta până și democrații exersate. Personal, detest opiniile vulgare, de
simplu atac la persoană și îmi repugnă aproximarea. Am aruncat și aici privirea
în analize calificate. De câteva săptămâni, este pe piața internațională
noua ediție a volumului lui Andreas von Retyi (George Soros. Der Multimilionar,
sein globales Netzwerk und das Ende der Welt, wie wir kennen, Kopp Verlag,
Rottenburg, 2022) - o analiză a soroșismului incluzând consecințele sale ca
politică. Teza autorului este aceea că George Soros prezintă „fețe nenumărate”
și o „nesfârșită istorie”. „Toate aceste contradicții se dezleagă repede de
îndată ce este clar un fapt: în mod evident, (miliardarul) nu este în esență
pentru sau contra SUA, pentru sau contra Germaniei, ci își urmează propriile
interese. Pentru aceasta, el își și convertește toate contactele sale politice
- și, desigur, pe cele cu servicii secrete - în afaceri personale”(p.243).
Preiau doar trei dintre probele invocate de Andreas von Retyi. George Soros
intervine, prin rețeaua sa de organizații, în multe țări, în vederea
răsturnării de lideri. A făcut-o și în SUA - efortul său de a-l dărâma pe
președintele George H. Busch și de a-l împiedica pe Donald Trump fiind
bine cunoscut. A făcut-o și în Ucraina. Chiar George Soros a spus că „maidanul
de la Kiev” - pe care, de altfel, geostrategii francezi, germani și americani
l-au și pus, în cărțile lor, în seama unei „orchestrări” - a fost organizat din
timp de Fundația sa spre a separa Ucraina și Rusia (p.188). Aceasta, în
condițiile în care, așa cum analize internaționale au dovedit, doar 28% dintre
participanții la „maidan” știau de intrarea în Uniunea Europeană, care se spune
că a aprins spiritele. Planurile privind Rusia și China (p.242) sunt
mărturisite, explicite. În cazul primei, George Soros vrea organizarea unui alt
„maidan”, în jurul lui Navalnâi, în cazul Chinei vrea ceva similar. El
recunoaște că din astfel de acțiuni poate ieși „Al Treilea Război Mondial”,
dar, cum spune Andreas von Retyi, important este ca acest război să fie un
câștig „pentru el”. George Soros nu se lasă condus de sentimente. Religiile îi
sunt străine. El face speculație financiară și, din reușitele acesteia,
filantropie care-i mărește aria de acțiune și succesul. Soroșismul a
instalat noua „corectitudine politică (political correctness)” a acestor ani -
cea a atacării autoritarismului fără a mai discuta situațiile până la capăt. Ce
a ieșit din această „corectitudine” ne rezumă tot Andreas von Retyi: „limitări
esențiale ale multitudinii de opinii, limitări ce devin repede evidente de
îndată ce cunoștințele și exprimările jurnaliștilor care activează (încă)
independent se abat doar ușor de la linie. Pentru acești autori se găsesc apoi
stigmatizări stereotipe, care fac de la început imposibilă o discuție la
obiect, ca să nu mai vorbim de faptul că aceasta, în general, nu poate avea loc
în formatele uzuale ale media” (p.102). Ceea ce se și observă! Nu doar mass-media
sunt aduse la „media conforme”, completează Andreas von Retyi. „Cetățeanul
normal pierde tot mai mult din drepturi și libertăți. Autodeterminarea și sfera
privată sunt demult depășite de control și supraveghere în toate domeniile.
Libertatea de opinie există numai pe hîrtie, realitatea este cu totul alta,
plănuita înlăturare a corupției duce ... la control total, cetățeanul nu mai
este întrebat în nicio decizie esențială, alegerile devin farsă, căci marea
politică nu mai depinde de partide, elitele își au popoarele lor în mână mai
mult ca niciodată” (p.172). S-a putut astfel spune că ceea ce rezultă din
strategia pusă în joc de George Soros nu aduce cu „societatea deschisă”, ci cu
altceva. Situația implică libertățile, drepturile și, în fond, viețile
majorității oamenilor. Nu este de pus sub semnul întrebării voința de
democratizare a multor proiecte de pe scena zilelor noastre. Dar este
responsabil să se vadă rezultatele și să se conceapă lucrurile altfel. Trei
pași sunt, în orice caz, indispensabili: reformularea juridică a controlului de
către cetățeni a aleșilor, după alegere, căci acest control a devenit fictiv,
iar derapajele frecvente; obligarea la recunoașterea instituțională nu doar a
dreptului la cuvânt, ci și a opiniei argumentate a fiecărui cetățean; revenirea
juridică și instituțională a democrației la meritocrație, de care ea era legată
la origini. Doar o „democrație reflexivă” asigură azi deschiderea societății.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu