SĂ ÎNVĂȚĂM CÂTE CEVA DIN ISTORIA „DISTRACȚIILOR” DIN VREMEA ROMANILOR!

 

SĂ ÎNVĂȚĂM CÂTE CEVA DIN ISTORIA „DISTRACȚIILOR” DIN VREMEA ROMANILOR!

„Dacă, asemenea oamenilor, m-am luptat cu fiarele în Efes …” Unii cred că aceste cuvinte, consemnate în 1 Corinteni 15:32, se referă la faptul că Pavel a fost condamnat să se lupte într-o arenă romană. Indiferent dacă s-a întâmplat sau nu aşa, un lucru este sigur: luptele pe viaţă şi pe moarte în arene erau ceva obişnuit în acele vremuri. Ce învăţăm din analele istoriei despre arene şi despre spectacolele organizate aici? Un creştin adevărat trebuie să dorească să-şi modeleze conştiinţa, adoptând modul de gândire al Domnului Iisus, ceea ce îi va fi de ajutor când va trebui să ia unele decizii privitoare la formele de destindere din prezent. Să ne gândim, de exemplu, la modul în care priveşte Dumnezeu violenţa, după cum reiese din următoarele cuvinte: „Nu invidia pe omul violent şi nu alege niciuna din căile lui” (Proverbele 3:31). Într-o perioadă în care mulţi erau entuziasmaţi de luptele de gladiatori organizate de romani, creştinii din secolul I se puteau ghida după acest sfat. Haideţi să vedem împreună ce se petrecea cu asemenea ocazii şi ce învăţăminte pot trage de aici creştinii din prezent.

 Doi gladiatori înarmaţi sunt puşi să se înfrunte într-o arenă romană. Încă de la primele lovituri parate cu scutul, mulţimea de spectatori intrată în delir începe să-şi ovaţioneze favoritul. Este o luptă crâncenă. Nu după mult timp, rănit şi incapabil să continue lupta, unul dintre gladiatori îşi aruncă armele şi îngenunchează, semn că se recunoaşte învins şi cere îndurare. Vacarmul atinge punctul culminant. Unii strigă să i se arate îndurare, alţii îi cer moartea. Toate privirile se îndreaptă spre împărat. În funcţie de preferinţele mulţimii, el poate fie să-l graţieze pe luptătorul învins, fie să-l osândească la moarte prin lăsarea degetului mare în jos. Romanii erau pasionaţi de spectacolele cu lupte de gladiatori. Veţi fi, probabil, surprinşi să aflaţi că, la origine, luptele de acest fel erau organizate cu ocazia funeraliilor unor persoane însemnate. Unii cred că aceste întreceri îşi au obârşia în sacrificiile umane practicate de osci şi samniţi, care locuiau pe teritoriul din centrul Italiei de azi. Jertfele erau oferite pentru a îmbuna spiritele celor morţi, iar o astfel de luptă purta numele de munus (la plural, munera), care înseamnă „dar”. Primele „jocuri” din Roma care au fost consemnate au avut loc în anul 264 î.H., când trei perechi de gladiatori s-au luptat într-un târg de vite. La funeraliile lui Marcus Aemilius Lepidus au avut loc 22 de lupte, iar la înmormântarea lui Publius Licinius s-au înfruntat 60 de perechi de gladiatori. În 65 î.H., Iulius Caesar a trimis în arenă 320 de perechi de luptători. Istoricul Keith Hopkins ne spune: „Funeraliile aristocraţilor erau ocazii de a promova interese politice, iar jocurile funerare aveau implicaţii politice, şi asta deoarece jocurile erau foarte îndrăgite de alegători. Într-adevăr, marea popularitate pe care au câştigat-o spectacolele cu gladiatori s-a datorat, în principal, competiţiei politice dintre aristocraţii ambiţioşi”. În timpul domniei lui Octavian Augustus (27 î.H.-14 d.H.), munera deveniseră daruri extravagante pe care înalţii demnitari ai statului le ofereau spre satisfacţia maselor, urmărind să-şi facă o carieră politică.

Cine erau participanţii şi cum se antrenau?

 Probabil că vă întrebaţi cine erau gladiatorii. Ei bine, ei erau sclavi, condamnaţi la moarte, prizonieri de război sau oameni liberi care practicau aceste lupte din pură plăcere ori deoarece erau atraşi de câştiguri băneşti şi de glorie. Toţi erau antrenaţi în şcoli care ar putea fi asemănate foarte bine cu nişte închisori. În cartea „Giochi e spettacoli” (Jocuri şi spectacole) se spune că, în timpul antrenamentelor, gladiatorii „erau supravegheaţi de gardieni şi supuşi unei discipline foarte riguroase, fiind obligaţi să respecte reguli dintre cele mai severe şi, lucru şi mai rău, să suporte pedepse foarte aspre. Acest tratament i-a făcut pe mulţi să-şi pună capăt vieţii sau să se răzvrătească”. Cele mai mari şcoli de gladiatori din Roma aveau celule în care erau închişi cel puţin o mie de deţinuţi. Fiecare gladiator era specializat într-un anumit tip de luptă. Unii luptau echipaţi cu armură, scut şi sabie, alţii aveau drept arme o plasă şi un trident. Existau şi gladiatori care erau antrenaţi pentru luptele cu animale sălbatice, un alt tip de întreceri ce se bucurau de o mare popularitate, denumite „vânători”. La acestea să se fi referit oare apostolul Pavel? Organizatorii jocurilor tratau cu unii „impresario” care recrutau tineri de 17 sau 18 ani şi îi antrenau pentru a face din ei gladiatori. Traficul de fiinţe umane era o afacere foarte prosperă. Un spectacol de excepţie a fost cel oferit de Traian pentru sărbătorirea unei victorii militare, ocazie cu care a trimis în arenă 10 000 de gladiatori şi 11 000 de animale.

O zi la arenă:

 La arenă, dimineţile erau dedicate vânătorilor. Erau puse să lupte tot felul de animale sălbatice. Înfruntarea dintre un taur şi un urs era marea plăcere a publicului spectator. Deseori, cele două animale erau legate unul de celălalt şi lăsate să se lupte până când unul dintre ele era ucis. Cel rămas în viaţă era apoi lichidat de un vânător. Alte lupte care se bucurau de o mare popularitate erau cele dintre un leu şi un tigru sau dintre un elefant şi un urs. Vânătorii îşi dovedeau îndemânarea în uciderea animalelor exotice aduse din toate colţurile imperiului, indiferent cât de scump ar fi fost; printre ele se numărau leoparzi, rinoceri, hipopotami, girafe, hiene, cămile, lupi, mistreţi şi antilope. Decorurile erau alese în aşa fel încât să aibă un impact puternic asupra spectatorilor. Erau puse stânci şi copaci şi amenajate iazuri pentru a crea cadrul unei păduri. În unele arene, animalele sălbatice apăreau în scenă ca prin minune, aduse cu nişte lifturi subterane şi scoase prin nişte trape. Comportamentul imprevizibil al animalelor făcea spectacolele şi mai interesante, însă motivul pentru care vânătorile erau atât de apreciate era cruzimea lor. Următorul punct în program erau execuţiile, care se doreau a fi cât mai originale. Se puneau în scenă drame mitologice în care actorii mureau cu adevărat. După-amiaza erau întrecerile între gladiatori din diverse categorii; ei aveau arme diferite şi erau antrenaţi în tehnici diferite. Unii dintre cei ce strângeau morţii erau costumaţi în zei din lumea de dincolo.

Efectele asupra spectatorilor:

 Gloatele erau ahtiate după scene de luptă. Gladiatorii care nu luptau cu destulă înverşunare erau biciuiţi sau arşi cu fierul roşu pentru a fi întărâtaţi. Puteau fi auzite strigătele mulţimii: „Este un laş! Lovitura lui de sabie este slabă! De ce nu moare cu vitejie? Biciuiţi-l ca să intre în luptă! Cu piepturile dezgolite în tăişul sabiei, să se lovească unul pe altul!” Potrivit consemnărilor lui Seneca, om politic și filozof roman, în timpul unei pauze s-a făcut următorul anunţ: „Distracţia continuă. Vor mai fi tăiate câteva beregate şi pe parcursul pauzei!” Nu este de mirare că Seneca recunoaşte că la întoarcerea acasă era „mai crud şi mai inuman”. Cuvintele pline de francheţe ale acestui spectator ar trebui să ne dea de gândit. S-ar putea ca şi persoanele care asistă la unele competiţii sportive din zilele noastre să fie influenţate în acelaşi mod, devenind „mai crude şi mai inhumane”? Unii, probabil, s-au simţit chiar norocoşi că s-au mai putut întoarce acasă. Când un spectator a făcut o glumă pe seama împăratului Domiţian, acesta a pus să fie luat cu forţa de la locul lui şi aruncat la câini. Când nu au fost destui delincvenţi pentru execuţii, Caligula a ordonat ca spectatorii dintr-o secţiune a tribunei să fie luaţi şi aruncaţi la fiarele sălbatice. Iar, când o maşinărie de la scenă nu a funcţionat pe placul lui, Claudius a poruncit ca mecanicii vinovaţi să fie puşi să se lupte în arenă. În plus, fanatismul spectatorilor a dus uneori la izbucnirea unor revolte şi chiar la dezastre. Un amfiteatru situat la nord de Roma s-a prăbuşit, cauzând, după cum arată datele disponibile, moartea a mii de persoane. În anul 59 d.H., în oraşul Pompei, în timpul unui spectacol a izbucnit o revoltă. Din consemnările lui Tacitus aflăm că, la un spectacol, gazdele şi adversarii veniţi dintr-un oraş învecinat au început să-şi arunce replici usturătoare unii altora, după care s-au împroşcat cu pietre, sfârşind prin a se tăia în săbii. Câţiva au fost răniţi sau mutilaţi, însă mulţi au fost ucişi.

O lecţie clară:

 O expoziţie organizată nu cu mult timp în urmă la Colosseumul din Roma - expoziţie intitulată „Sangue e arena” - ne-a făcut să ne gândim la un corespondent modern pentru munera. Aici au fost prezentate şi câteva secvenţe filmate din timpul unor coride, a unor meciuri de box profesionist, a unor curse de automobilism şi de motociclism la care au avut loc accidente grave, a unor jocuri în care concurenţii se luptau crâncen şi a unor încăierări în tribune între spectatori. Ca încheiere a fost prezentată o imagine panoramică a Colosseumului. Ce concluzie credeţi că ar fi trebuit să tragă vizitatorii? Şi câţi dintre ei au învăţat lecţia? Luptele de câini, luptele de cocoşi, coridele şi sporturile violente sunt la ordinea zilei în unele ţări. Participanţii la cursele de automobilism şi de motociclism îşi pun viaţa în joc pentru a satisface plăcerea marelui public amator de aceste sporturi. Gândiţi-vă apoi la emisiunile prezentate zilnic la televizor. Conform unor studii efectuate într-o ţară occidentală, până la vârsta de zece ani un copil vede la televizor 10 000 de crime şi 100 000 de acte de agresiune! Plăcerile oferite de spectacole „nu erau compatibile cu religia adevărată şi cu ascultarea autentică de adevăratul Dumnezeu”, a spus Tertulian, un scriitor creștin din secolul al III-lea d.H.. El considera că cei care asistau la astfel de spectacole erau complicii celor care comiteau uciderile. Ce putem spune despre zilele noastre? Întrebaţi-vă: Găsesc eu plăcere în a viziona la televizor sau pe Internet spectacole sângeroase, scene de violenţă sau scene care prezintă crime? Ar trebui să ţinem bine minte cuvintele din Psalmul 11:5 - T.M.: „Domnul încearcă pe cel drept, dar urăşte pe cel rău şi pe cel care iubeşte violenţa”.

Lupte pentru „a-i îmbuna pe cei morţi”:

 Referitor la originea luptelor de gladiatori, Tertulian a scris: „Străbunii credeau că prin astfel de spectacole, pe care le mai „îndulciseră” printr-o formă de cruzime „mai umană”, le aduceau un serviciu celor morţi. În trecut, întrucât se credea că sufletul celor morţi putea fi îmbunat prin vărsare de sânge uman, se obişnuia să se sacrifice cu ocazia funeraliilor prizonieri sau sclavi de calitate inferioară, cumpăraţi special în acest scop. Mai apoi s-a părut potrivit să se ascundă impietatea sub vălul divertismentului. Aşadar, după ce erau antrenaţi să lupte cât mai bine cu armele disponibile la acea vreme - fiind, în fond, învăţaţi să moară -, aceşti oameni erau ucişi lângă morminte în ziua funeraliilor. Prin urmare, oamenii de atunci încercau să-şi aline durerea provocată de moarte ucigând. Aşa a apărut munus. În timp însă, spectacolele au devenit pe cât de rafinate, pe atât de crude, întrucât se părea că plăcerea nu era deplină dacă nu erau incluse şi animale sălbatice care să sfâşie trupurile oamenilor. Ceea ce se oferea pentru îmbunarea celor morţi era considerată parte a unui ritual funerar”.