V-AȚI ÎNTREBAT? PĂRȚILE 1-10
PRIMA
PARTE:
1.
În afară de Biblie, ce dovezi avem că Iisus a existat cu adevărat?
Mai mulţi scriitori laici care au trăit la
puţin timp după Iisus l-au menţionat cu numele.Unul dintre aceştia a fost Cornelius
Tacitus, care a întocmit o istorie a Romei din perioada împăraţilor romani. El
a vorbit şi despre incendiul care a devastat oraşul în 64 d.H.. Aşa cum arată
Tacitus, se zvonea că acest incendiu a fost provocat din ordinul împăratului
Nero, care a dat vina pe un grup de oameni „numiţi de popor creştini”. Iată ce
scrie istoricul în continuare: „Hristos, de la care îşi primiseră numele,
fusese condamnat la moarte în timpul lui Tiberiu de procuratorul Pontius
Pilatus” (Analele lui Cornelius Tacitus, traducere de E. Lovinescu,
vol. II, cartea XV, pag. 356). Şi istoricul evreu Josephus Flavius vorbeşte despre Iisus.
Referindu-se la evenimentele care au avut loc după moartea lui Festus
(aproximativ 62 d.H.), guvernator roman al Iudeii, şi înainte de instalarea în
funcţie a succesorului său, Albinus, Josephus a spus că marele preot Ananus
(Ana) „a convocat sinedriul la judecată şi l-a adus în faţa lui pe
fratele lui Iisus, denumit Hristos (el se chema Iacob), împreună cu alţi
câţiva” (Antichităţi iudaice, vol. II, traducere de Ion Acsan,
cartea XX, cap. IX, pag. 571).
2.
Se poate spune cu exactitate câte profeţii mesianice există în Vechiul
Testament?
Un studiu atent al Vechiului
Testament/Scripturile ebraice ne ajută să identificăm zeci de profeţii care
s-au împlinit în persoana lui Iisus Hristos. Aceste profeţii ne dau detalii
despre provenienţa lui Mesia, momentul când avea să apară, faptele sale, modul
în care urma să fie tratat şi rolul său în mântuirea omului. Cu ajutorul lor
putem să-l recunoaştem pe Mesia în persoana lui IIsus. Totuşi, nu se ştie
cu exactitate câte profeţii mesianice există în Scripturile ebraice. Nu toţi
înţeleg la fel noţiunea de profeţie mesianică. În cartea The Life and
Times of Jesus the Messiah (Viaţa pe timpul lui Iisus, Mesia), Alfred
Edersheim afirmă că scrierile rabinice antice catalogau drept profeţii
mesianice 456 de pasaje din Scripturile ebraice, deşi în multe dintre ele nu
apare în mod concret cuvântul Mesia. O analiză atentă a acestor pasaje ridică
anumite semne de întrebare privitor la caracterul lor profetic. Edersheim
spune, de exemplu, că evreii considerau Geneza 8:11 o profeţie mesianică. Ei
pretindeau că „ramura de măslin adusă de porumbel fusese luată de pe Muntele
lui Mesia”. Acelaşi autor aminteşte şi Exodul 12:42, menţionând explicaţia
eronată pe care o dădeau acestui verset: „Aşa cum Moise a venit din deşert, şi
Mesia avea să vină de la Roma”. Multor erudiţi, şi nu numai, le este greu să
facă o asociere între Iisus Hristos şi aceste două versete, cu explicaţiile lor
eronate. Dar chiar dacă ne-am concentra asupra profeţiilor care s-au împlinit
realmente în persoana lui Iisus, tot nu am putea să precizăm numărul lor exact.
Să luăm spre exemplificare, Isaia, capitolul 53, care conţine mai multe
detalii profetice cu privire la Mesia. În versetele 2 la 7 se spune:
„El n-are nici ţinută impresionantă. … Era dispreţuit şi ocolit de oameni. … A
purtat bolile noastre. … Era străpuns pentru fărădelegea noastră. ... A fost
dus ca o oaie la înjunghiere”. Ar trebui considerat acest pasaj din Isaia o
singură profeţie mesianică? Sau fiecare detaliu despre Mesia constituie o
profeţie de sine stătătoare? Să analizăm şi Isaia 11:1, unde se spune: „Un
lăstar va ieşi din buturuga lui Iese şi un vlăstar din rădăcinile lui va da
rod”. În versetul 10, această profeţie este menţionată din nou, dar cu
alte cuvinte. Ar trebui privite aceste două versete drept profeţii distincte
sau o singură profeţie, consemnată de două ori? Modul în care sunt privite
aceste pasaje din capitolul 53 şi capitolul 11 influenţează numărul total
al profeţiilor mesianice. Aşadar, nu e potrivit, în opinia mea, să
se facă afirmaţii categorice cu privire la numărul profeţiilor mesianice
din Scripturile ebraice/Vechiul Testament. Mulți teologi au publicat, de-a
lungul timpului, liste cu zeci de profeţii despre Iisus şi cu împlinirea lor.
Aceste liste ne pot încuraja, fiindu-ne de folos pentru întărirea credinței
noastre personale în Iisus. În plus, profeţiile mesianice, indiferent de
numărul lor, constituie dovezi incontestabile că Iisus este Hristos, sau
Mesia.
PARTEA
A DOUA:
3.
Când l-au vizitat astrologii, sau magii, pe Iisus?
În Evanghelia după Matei se spune că nişte
„astrologi de la răsărit” au venit la Iisus şi i-au adus daruri (Matei
2:1-12). Câţi astrologi, sau magi, l-au vizitat pe copilul Iisus
nu se specifică şi, prin urmare, nu există nicio bază pentru a crede ceea ce
susţine tradiţia, şi anume că ar fi fost trei. De asemenea, Biblia nu specifică
numele astrologilor. În New International Version Study Bible se face
următorul comentariu pe marginea textului din Matei
2:11:
„Contrar tradiţiei, magii nu l-au vizitat pe Iisus, precum păstorii, la iesle
în noaptea naşterii sale. Ei l-au vizitat câteva luni mai târziu când Iisus era
un copilaş în casa lui”. Acest lucru este confirmat de faptul că Irod, când
căuta să omoare copilaşul, a poruncit să fie ucişi toţi băieţii din Betleem şi
din împrejurimile lui de la vârsta de doi ani în jos. El a ales această grupă
de vârstă calculând „potrivit cu timpul exact pe care-l aflase de la astrologi”
(Matei 2:16). Dacă
astrologii l-ar fi vizitat pe Iisus în noaptea naşterii Lui şi i-ar fi adus aur
şi daruri scumpe, Maria nu ar fi adus ca jertfă doar două păsări, când a mers
cu Iisus la templul din Ierusalim după 40 de zile (Luca
2:22-24). Această jertfă era prevăzută în Lege pentru oamenii
săraci, care nu îşi puteau permite să aducă un miel (Leviticul
12:6-8). Totuşi, darurile scumpe pe care le-au adus astrologii
trebuie să fi fost de mare folos familiei Lui Iisus în timpul şederii lor în
Egipt (Matei
2:13-15).
4.
Este raţional să credem în Dumnezeu?
V-ați întrebat vreodată de ce totul
- de la particulele atomice la imensele galaxii - este guvernat de legi
matematice exacte? V-aţi gândit la varietatea şi la complexitatea
formelor de viaţă şi la uluitorul proiect ce stă la baza lor? Mulţi consideră
că Universul şi formele de viaţă au apărut în urma unui accident cosmic de
proporţii şi a unor procese evolutive. Alţii susţin că ele sunt opera unui
Creator inteligent. Care punct de vedere vi se pare mai raţional? Trebuie să
recunoaştem că ambele explicaţii presupun credinţă. Pentru a crede în Dumnezeu
este nevoie de credinţă, întrucât Biblia spune că „niciun om nu l-a văzut
vreodată” (Ioan
1:18).
De asemenea, niciun om nu a văzut cum s-a format Universul şi nici cum a venit
în existenţă viaţa. Şi nimeni n-a văzut vreodată o formă de viaţă
transformându-se într-o alta, cu atât mai puţin în una superioară. Dovezile
fosile demonstrează că principalele categorii de animale au apărut brusc şi au
rămas practic neschimbate în timp. Prin urmare, este firesc să ne
întrebăm: Care credinţă are o bază solidă? Cea în evoluţie ori cea în Creator? De
fapt și oamenii de ştiinţă cred în realităţi ce nu se văd, întrucât existenţa
acestora poate fi demonstrată. De exemplu, pe Dmitri
Mendeleev, chimist rus din secolul al XIX-lea, l-a captivat relaţia
dintre elementele chimice, care constituie însăşi temelia Universului. El a
înţeles că acestea aveau anumite lucruri în comun şi că puteau fi grupate în
funcţie de masa atomică şi de proprietăţile chimice. Convins fiind de ordinea
ce domnea în grupele elaborate de el, Mendeleev a realizat tabelul periodic al
elementelor şi a prezis corect existenţa mai multor elemente necunoscute la
acea vreme.
Întâmplare sau proiect? Cu
decenii în urmă, când cercetarea ştiinţifică a avansat, sir James Jeans,
matematician, fizician şi astronom britanic, a afirmat că „Universul se
aseamănă mai mult cu un gând extraordinar decât cu o maşinărie extraordinară”.
El a mai spus: „Universul pare să fi fost proiectat de un specialist în
matematică pură şi oferă dovada existenţei unei puteri care planifică şi
dirijează lucrurile, capacitate pe care o are şi mintea omului”. De când James
Jeans a făcut aceste observaţii, şi alţi oameni de ştiinţă au ajuns la o
concluzie asemănătoare. „Organizarea ce caracterizează întregul Univers i-a
determinat pe mulţi astronomi din prezent să se gândească la existenţa unui
proiect”, a scris fizicianul Paul Davies. Iar unul dintre cei mai
cunoscuţi fizicieni şi matematicieni ai tuturor timpurilor, Albert
Einstein, a scris: „Faptul că lumea vie poate fi înţeleasă este un miracol”.
Pentru mulţi, un miracol e însăşi viaţa, de la elementele ei de bază până la
uluitorul creier uman.
ADN-ul şi creierul uman: ADN-ul
constituie materialul genetic al oricărui organism celular şi baza moleculară
pentru ereditate. Acest acid complex a fost comparat cu un plan sau cu o
reţetă, întrucât conţine o mulţime de instrucţiuni codificate sub formă chimică
şi stocate la nivel molecular; aici instrucţiunile sunt decodificate şi urmate
cu stricteţe. Câtă informaţie se găseşte în ADN? Dacă elementele lui de bază,
numite nucleotide, ar fi convertite în litere, acestea „ar umple peste un
milion de pagini ale unei cărţi de mărime obişnuită”, se arată într-o lucrare
de referinţă ( A History of the Univers - John Mitchell Ontario). La
majoritatea organismelor, filamentele spiralate de ADN formează cromozomii,
care se află în nucleul fiecărei celule. Un nucleu are, în medie, un diametru
de numai 5 micrometri. Imaginaţi-vă câte informaţii se găsesc în aceste
minuscule particule din organismul nostru unic, particule ce pot fi observate
doar la microscop! Pe bună dreptate, un cercetător a spus că organismele vii
„dispun de cel mai compact sistem de stocare/redare a informaţiei, fără egal
între realizările tehnologice”. Acest lucru e remarcabil dacă ne gândim la
memoria unor cipuri şi DVD-uri şi la alte mijloace de stocare a informaţiei.
Însă ADN-ul nu şi-a dezvăluit toate secretele. „Fiecare descoperire nu
face decât să dea naştere la noi necunoscute”, se arată în revista New
Scientist. Este raţional să atribuim întâmplării oarbe această perfecţiune a
organizării şi proiectării din lumea vie? Dacă aţi găsi un manual tehnic de un
milion de pagini, scris conform unui cod bine gândit, aţi trage oare concluzia
că s-a scris singur? Dar dacă această carte ar fi atât de mică, încât aţi avea
nevoie de un microscop performant ca să o puteţi citi? Şi dacă ea ar conţine
instrucţiuni detaliate pentru realizarea unei maşini inteligente, care se
repară şi se multiplică singură, o maşină cu miliarde de componente, care
trebuie asamblate la un anumit moment şi într-un anumit mod? Cu siguranţă, nici
nu ne-ar trece prin minte că o asemenea carte ar fi apărut din întâmplare! În
lumina cercetărilor recente asupra mecanismelor celulei, filozoful
britanic Antony Flew, cândva promotor de seamă al ateismului, a
afirmat: „Observând complexitatea aproape incredibilă a etapelor ce sunt
necesare producerii vieţii, deducem că trebuie să fi fost implicată o
inteligenţă”. Flew consideră că „acest raţionament trebuie urmat indiferent
unde ar duce”. În cazul lui, a dus la schimbarea radicală a modului său de a
vedea lucrurile. Acum el crede în Dumnezeu. Şi creierul uman, un produs al
ADN-ului, îi uluieşte pe mulţi oameni de ştiinţă. El a fost descris drept „cel
mai complex lucru din Univers”. Chiar şi cele mai performante supercalculatoare
par extrem de rudimentare în comparaţie cu acest organ de culoare gri-rozalie,
care are aproximativ 1,3 kilograme şi este alcătuit din neuroni şi alte
structuri. În opinia unui specialist în neuroştiinţe, cu cât cercetătorii află
mai multe despre creier şi minte, „cu atât acestea devin mai impresionante
şi mai misterioase”. Să ne gândim: Datorită creierului respirăm, râdem,
plângem, dezlegăm cuvinte încrucişate, construim calculatoare, mergem cu
bicicleta, scriem poezii şi privim plini de veneraţie cerul înstelat. Este
raţional să atribuim toate aceste capacităţi proceselor oarbe ale evoluţiei?
Credinţă bazată pe dovezi: Pentru
a înţelege natura umană, ar trebui oare să privim în jos, spre maimuţe şi alte
animale, cum sugerează evoluţioniştii? Sau ar trebui să privim în sus, spre
Dumnezeu, pentru a afla răspunsul la întrebările noastre? E adevărat că avem
unele lucruri în comun cu animalele. Şi noi mâncăm, bem, dormim şi avem
capacitatea de a ne reproduce. Totuşi, suntem unici în multe privinţe. Logica
ne spune că trăsăturile distinctive ale omului provin de la o Fiinţă superioară
lui, de la Dumnezeu. Biblia explică pe scurt că Dumnezeu ne-a creat „după
chipul său”, referindu-se la latura noastră morală şi spirituală (Geneza
1:27).
Citind pasajele biblice din Deuteronomul
32:4, Iacov
3:17, 18 şi 1 Ioan
4:7, 8, veţi afla câteva dintre calităţile divine pe
care noi, oamenii, le putem reflecta. Creatorul nostru ne-a înzestrat cu
„pricepere” ca să cercetăm lumea înconjurătoare şi să găsim răspunsuri la
întrebările pe care ni le punem, răspunsuri care să ne satisfacă (1 Ioan
5:20).
Iată ce a scris fizicianul William Phillips, laureat al Premiului Nobel:
„Când analizez ordinea, logica şi frumuseţea Universului, ajung inevitabil la
concluzia că o inteligenţă superioară a creat tot ce văd în jur. Înţelegând cât
de coerentă şi, în acelaşi timp, încântător de simplă este fizica, sunt şi mai
convins că Dumnezeu există”. Sper că şi voi veţi trage concluzia că este
raţional să credeţi în Dumnezeu.
PARTEA
A TREIA:
5.
Cum erau acoperite cheltuielile pentru serviciile de închinare de la Templul
din Ierusalim?
Serviciile de la templu erau susţinute prin
taxe, în principal prin zeciuială, care era obligatorie. Dar se foloseau şi
alte tipuri de taxe. De exemplu, când a fost construit tabernacolul, Dumnezeu
i-a spus lui Moise să strângă de la fiecare israelit care se înregistra câte o
jumătate de siclu de argint drept „contribuţie pentru Domnul” (Exodul
30:12-16). În timp, se pare că iudeii şi-au făcut obiceiul să ofere drept
contribuţie această sumă fixă ca impozit anual pentru templu. Acesta era
impozitul pe care Iisus i-a spus lui Petru să-l plătească cu o monedă găsită în
gura unui peşte (Matei 17:24-27).
Cu câţiva ani în urmă, în Ierusalim au fost descoperite două monede de argint
de tipul celor cu care se plătea impozitul pentru templu. O monedă, emisă în
Tir în 22 d.H., a fost găsită într-un canal de scurgere din
secolul I. Acest siclu are pe o parte imaginea lui Melkart, sau Baal, zeul
principal al Tirului, iar pe cealaltă parte imaginea unui vultur aşezat pe
prora unei corăbii. A doua monedă, găsită în molozul care a fost îndepărtat de
pe muntele templului, datează din primul an al revoltei iudeilor împotriva
Romei, 66-67 d.H.. Pe ea apare imaginea unei cupe şi a trei rodii mici, precum şi
inscripţiile „jumătate de siclu” şi „Sfântul Ierusalim”. Referitor la această
descoperire, profesorul Gabriel Barkay spune că moneda „pare să
fi fost atinsă de foc, foarte probabil de focul care a distrus cel de-al doilea
templu în 70 d.H.”.
6.
Erau într-adevăr impresionante construcţiile realizate de Nebucadneţar, regele
Babilonului?
Cartea biblică Daniel consemnează
următoarele cuvinte rostite de Nebucadneţar: „Nu este acesta Babilonul cel
Mare, pe care eu însumi l-am construit drept casă regală prin tăria puterii mele
şi spre gloria măreţiei mele?” (Daniel 4:30). Era acest oraş antic cu adevărat
impresionant? Istoricii afirmă că Nebucadneţar a construit temple, palate,
ziduri şi o superbă grădină suspendată. Templul principal din centrul
Babilonului avea un turn, sau un zigurat, a cărui înălţime depăşea probabil 70
de metri. Însă „cele mai renumite realizări ale lui Nebucadneţar sunt Calea
Procesiunilor şi Poarta zeiţei Iştar”, se spune în lucrarea Babylon-City
of Wonders. Calea Procesiunilor, care trecea prin Poarta zeiţei Iştar, avea
de-o parte şi de alta reliefuri reprezentând lei în mers. Despre această
poartă, cea mai mare din Babilon, aceeaşi lucrare spune: „Acoperită în
întregime cu cărămizi smălţuite de un albastru intens şi decorată cu sute de reliefuri
reprezentând tauri în mers şi dragoni, ea le oferea vizitatorilor o privelişte
de neuitat”.
La începutul secolului al XX-lea, arheologii au scos la lumină mii de
fragmente din Calea Procesiunilor şi din Poarta zeiţei Iştar şi le-au folosit
pentru a reconstrui o mare parte din acestea la Muzeul Pergamon din Berlin
(Germania).
PARTEA
A PATRA:
7.a. De ce erau iudeii atât de preocupaţi de genealogiile lor?
Listele genealogice erau esenţiale pentru
stabilirea tribului din care provenea cineva şi a legăturilor sale de rudenie.
De asemenea, acestea erau necesare pentru împărţirea teritoriului şi a
moştenirii. O importanţă deosebită a avut-o linia genealogică a promisului
Mesia. Evreii ştiau foarte bine că Mesia trebuia să vină pe linia lui
David, din tribul lui Iuda (Ioan 7:42).În plus, „din moment ce funcţiile pe
care le ocupau preoţii şi leviţii se transmiteau din tată în fiu era foarte
important să se păstreze puritatea liniei genealogice”, afirmă
eruditul Joachim Jeremias. Femeile israelite care, în urma căsătoriei,
ajungeau să facă parte dintr-o familie de preoţi trebuiau să aducă dovezi
privitoare la genealogia lor, astfel încât linia preoţească să rămână „pură,
necontaminată”. În zilele lui Neemia, leviţii care „şi-au căutat listele
genealogice ca să-şi dovedească în mod public genealogia, dar nu le-au găsit”
au fost înlăturaţi din preoţie (Neemia 7:61-65). Mai mult decât atât, Legea
mozaică prevedea ca „niciun fiu nelegitim, nici amonitul, nici moabitul
să nu intre obștea/adunarea Domnului” (Deuteronomul 23:2, 3). Din acest
motiv, adaugă Joachim Jeremias, „pentru a-şi exercita drepturile civile, un
bărbat trebuia să-şi dovedească originea pură, lucru care confirmă concluzia
noastră că până şi israelitul de rând îşi cunoştea strămoşii apropiaţi şi putea
spune din care dintre cele douăsprezece triburi făcea parte”.
7.b. Cum
îşi întocmeau şi îşi păstrau iudeii genealogiile?
Matei şi Luca, doi dintre scriitorii evangheliilor, au oferit genealogii detaliate ale predecesorilor lui Iisus (Matei 1:1-16; Luca 3:23-38). Dar s-au păstrat şi alte liste genealogice. De exemplu, o lucrare evreiască de interpretare a Scripturilor, numită Midraş, spune despre Hillel, un rabin din timpul lui Iisus: „În Ierusalim a fost găsit un sul cu genealogii, în care se menţiona că Hillel era un descendent al lui David”. Josephus Flavius, un istoric evreu din secolul I, a susţinut că strămoşii săi au fost preoţi. De asemenea, el a spus: „Prin mama mea eu mă înrudesc cu stirpea regală”. El a afirmat că a găsit această informaţie „în registrele publice” (Autobiografie. Contra lui Apion, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2002, pag. 13). În legătură cu responsabilitatea de a păstra registrele familiilor preoţeşti, Josephus a spus: „Străbunii noştri au încredinţat această demnitate celor mai buni şi mai legaţi de cinstirea lui Dumnezeu” (Autobiografie. Contra lui Apion, pag. 79). În The Jewish Encyclopedia se spune: „Se pare că aceste registre îi erau încredinţate unui anumit funcţionar şi că în Ierusalim chiar se înfiinţase o instanţă care audia şi răspundea la întrebările privitoare la genealogii”. Iudeii care nu făceau parte din familiile preoţeşti trebuiau să se înregistreze în oraşul tatălui lor (Luca 2:1-5). După toate probabilităţile, scriitorii evangheliilor au consultat aceste arhive publice. Se pare că unele familii chiar întocmeau şi păstrau registre private.
PARTEA A CINCEA:
8.
Cine este regele persan Ahaşveroş, menţionat în cartea biblică Estera?
Potrivit
cărţii Estera, Ahaşveroş a ales-o ca regină pe tânăra iudeică
Estera, care, mai târziu, şi-a salvat poporul de la genocid. Mult timp,
istoricii au avut opinii diferite în legătură cu identitatea regelui persan
numit în Biblie Ahaşveroş. Totuşi, problema pare să se fi rezolvat după ce s-au
descifrat mai multe inscripţii scrise în trei limbi, care au fost găsite pe
câteva monumente persane. Potrivit acestora, este aproape sigur că Ahaşveroş a
fost Xerxes I, fiul lui Darius cel Mare (Hystaspe). Felul
în care apare numele Xerxes în inscripţiile persane, când este transliterat în
ebraică, este aproape identic cu felul în care apare în textul ebraic al cărţii
Estera.Tot ce se spune în cartea Estera despre Ahaşveroş se potriveşte cu
informaţiile cunoscute despre Xerxes I. Din capitala Susa, situată în
Elam, acest monarh persan a domnit peste Media, teritoriul său întinzându-se
din India până în insulele Mării Mediterane (Estera 1:2, 3; 8:9; 10:1).
„Toate aceste detalii sunt valabile în cazul lui Xerxes, dar nu şi al altor
monarhi persani”, afirmă eruditul Lewis Bayles Paton. „Caracterizarea
făcută lui Ahaşveroş în cartea Estera se potriveşte bine cu descrierea făcută
lui Xerxes de Herodot şi de alţi istorici greci.”
9. Ce
dovezi există că în Egiptul antic se fabricau cărămizi?
În cartea
biblică Exodul se spune că egiptenii i-au pus pe sclavii lor evrei să
fabrice cărămizi. Sclavii trebuiau să facă un anumit număr de cărămizi în
fiecare zi, folosind paie şi mortar din argilă (Exodul 1:14; 5:10-14).În
timpurile biblice, fabricarea cărămizilor, care se uscau la soare, era o
ocupaţie importantă în Valea Nilului. În Egipt există şi astăzi monumente
antice construite din acest material. Procesul de fabricare a cărămizilor este
ilustrat de o pictură murală din secolul al XV-lea î.H. descoperită
în Teba, în mormântul lui Rekhmire. Această pictură datează aproximativ
din aceeaşi perioadă în care au avut loc evenimentele relatate în cartea
Exodul.Iată cum sunt descrise scenele acestei picturi într-o lucrare de
referinţă: „Apa era adusă dintr-un rezervor; mortarul era amestecat cu ajutorul
unei sape şi apoi dus într-un loc convenabil pentru cărămidar. Mortarul era
presat într-o matriţă de lemn, pe care cărămidarul o aşeza pe pământ. Matriţa
era apoi ridicată, astfel încât cărămida proaspăt modelată să se usuce la
soare. Se fabricau mai multe şiruri de cărămizi care, după ce se uscau, erau
păstrate în stive până când era nevoie de ele. Această procedură este întâlnită
şi în prezent în Orientul Apropiat” (The International Standard
Bible Encyclopedia).
Şi în diferite papirusuri ce datează din mileniul al II-lea î.H. se
face referire la fabricarea cărămizilor de către sclavi, la folosirea de paie
şi de argilă pentru cărămizi, precum şi la norma de cărămizi ce trebuia
efectuată zilnic.
PARTEA
A ȘASEA:
10. Când
au apărut sinagogile?
Cuvântul „sinagogă” provine
de la un cuvânt grecesc care înseamnă „adunare” sau „strângere într-un
loc”. Numele este potrivit deoarece, încă din vechime, comunitățile evreiești
folosesc aceste locuri de întrunire pentru a învăța și a se închina. Deși în
Vechiul Testament nu există nicio mențiune cu privire la sinagogi, Noul
Testament dă de înțeles că aceste locuri de adunare erau foarte răspândite la
începutul secolului I d.H.. Majoritatea
erudiților cred că sinagogile au apărut în timpul captivității evreilor în
Babilon. În Encyclopaedia Judaica se spune: „Simțind nevoia să
primească alinare în suferința lor, exilații, rămași fără templu într-o țară
străină, obișnuiau să se adune, probabil în Sabat, și să citească din
Scripturi”. Se pare că, după ce s-au întors din exil, evreii au continuat să se
adune pentru a se ruga și pentru a citi din Scripturi. Ei au construit sinagogi
oriunde s-au stabilit. În secolul
I d.H., sinagogile erau centrul vieții sociale și religioase al
comunităților evreiești aflate în bazinul Mării Mediterane, în Orientul
Mijlociu și chiar în Israel. Lee Levine, profesor la Universitatea
Ebraică din Ierusalim, explică: „Sinagoga era folosită ca loc pentru studiu,
mese ceremoniale, acțiuni judiciare, depozitarea tezaurului comunității și
reuniuni sociale și politice”. El adaugă: „Totuși, pe primul loc erau
serviciile religioase”. De aceea, nu este deloc surprinzător că Iisus lua parte
cu regularitate la întrunirile de la sinagogi. (Mar.
1:21; 6:2; Luca
4:16)
Aici, El îi învăța, îi sfătuia și îi încuraja pe cei prezenți. După ce a venit
în existență Biserica Creștină, apostolul Pavel a predicat de multe ori în
sinagogi. Oamenii care doreau să se apropie de Dumnezeu mergeau la sinagogă. De
aceea, când intra într-un oraș, Pavel obișnuia să meargă mai întâi la sinagogă
și să predice acolo. (Fap.
17:1, 2; 18:4).
11. De
ce Vechiul Testament conține relativ puține informații despre Satan?
Fără îndoială, Adam știa că
șerpii nu pot vorbi. Prin urmare, el trebuie să-și fi dat seama că cel care îi
vorbise Evei prin intermediul șarpelui era o creatură spirituală. (Gen.
3:1-6). Adam și Eva nu știau cine era acest spirit. Însă, chiar
și așa, Adam a ales de bunăvoie să-i întoarcă spatele iubitorului său Tată
ceresc și să i se alăture acelui străin care se împotrivea voinței lui
Dumnezeu. (1 Tim.
2:14).
Dumnezeu a dezvăluit imediat câteva lucruri privitoare la acest dușman care îi
corupsese pe Adam și Eva, promițând că va fi distrus în cele din urmă.
Totodată, Dumnezeu a avertizat că, pentru un timp, această creatură spirituală,
care vorbise prin intermediul șarpelui, urma să li se opună celor ce aveau să-l
iubească pe Dumnezeu. (Gen.
3:15).
În înțelepciunea Sa, Dumnezeu nu a menționat niciodată numele propriu al fiului
îngeresc care s-a răzvrătit împotriva sa. De asemenea, El a ales ca, timp
de aproximativ 2 500 de ani de la răzvrătirea din Eden (după unele
cronologii biblice), să nu dezvăluie nici măcar denumirea ce-l caracterizează
pe dușmanul său. (Iov 1:6). De
fapt, această denumire, „Satan”, care înseamnă „Împotrivitor”,
apare în doar trei cărți ale Vechiului Testament: 1 Cronici,
Iov și Zaharia. De ce s-au spus atât de puține lucruri despre
dușmanul nostru înainte de venirea lui Mesia? Din câte se pare,
Dumnezeu nu a dorit ca în Vechiul Testament să fie consemnate multe informații
despre Satan și despre acțiunile sale întrucât nu voia să-i acorde acestuia o
importanță necuvenită. Scopul principal pentru care Dumnezeu a inspirat
scrierea Vechiului Testament a fost acela de a-și ajuta poporul să-l identifice
pe Mesia și să-l urmeze. (Luca
24:44; Gal.
3:24).
Odată ce Mesia a venit, Dumnezeu a dezvăluit prin intermediul Lui și al
discipolilor săi aproape tot ce știm despre Satan și despre îngerii care i s-au
alăturat. Acest lucru este cât se poate de potrivit deoarece Iisus și
slujitorii Săi adevărați sunt cei care îl vor zdrobi pe Satan și pe adepții
săi. (Rom.
16:20; Apoc..
17:14; 20:10). Din
exemplul negativ al lui Adam și al Evei, precum și al îngerilor răzvrătiți
desprindem cel puțin două lecții importante. Prima: există doar două
tabere, iar noi trebuie să alegem una dintre ele. Fie îi rămânem loiali
luiDumnezeu, fie trecem de partea lui Satan. (Mat.
7:13) A
doua: cei ce i se alătură lui Satan au doar avantaje temporare. De exemplu,
Adam și Eva și-au stabilit propriile norme de bine și rău, iar demonii au
obținut o oarecare influență asupra guvernelor omenești. (Gen.
3:22)
Totuși, prețul răzvrătirii este întotdeauna mai mare decât avantajele
aparente oferite de Satan. (Iov
21:7-17; Gal.
6:7, 8).
PARTEA
A ȘAPTEA:
12. Cum
confirmă arheologia existența lui Belșațar și poziția sa de rege al
Babilonului?
Ani la rând, unii critici ai Bibliei au
afirmat că regele Belșațar, menționat în cartea Daniel, nu a existat.
(Dan.
5:1)
Ei au susținut acest lucru deoarece nu găsiseră dovezi arheologice care să
sprijine existența lui Belșațar. Totuși, în 1854, situația s-a schimbat. În
acel an, consulul britanic John George Taylor explora ruinele
anticului oraș Ur, aflat în sudul Irakului de astăzi. Acolo, într-un turn
uriaș, exploratorul a găsit mai mulți cilindri de lut, de aproximativ
10 cm lungime, conținând inscripții cuneiforme. Unul dintre aceștia
conține o rugăciune în care se cere o viață lungă pentru regele
babilonian Nabonid și pentru fiul său cel mare, Belșațar. Chiar
și criticii au fost de acord că această descoperire demonstrează că Belșațar a
existat în realitate. Însă Biblia arată nu doar că Belșațar a existat, ea
susține și că a fost rege. Și această informație a fost întâmpinată cu
scepticism de critici. De exemplu, William Talbot, un savant din secolul
al XIX-lea, a scris că unii susțin că „Bel-sar-ussur (Belșațar) a fost coregent
cu tatăl său, Nabonid. Însă nu există nici cea mai mică dovadă în acest sens”.
Această controversă a fost clarificată când alți cilindri de lut au dezvăluit
că tatăl lui Belșațar, regele Nabonid, a plecat din capitala imperiului mai
mulți ani. Ce s-a întâmplat în absența regelui? În Encyclopaedia
Britannica se spune: „În perioada exilului, Nabonid i-a încredințat lui
Belșațar tronul și o mare parte a armatei sale”. Astfel, în acea perioadă,
Belșațar a fost rege în exercițiu, sau coregent, în Babilon. Arheologul și
lingvistul Alan Millard a afirmat că „Belșațar este numit în mod
potrivit rege în cartea lui Daniel”. Bineînțeles, pentru slujitorii
lui Dumnezeu, principala dovadă că Daniel a fost un scriitor demn de încredere
și inspirat de Dumnezeu se găsește chiar în Biblie. (2 Tim.
3:16)
13.
Doi martori:
În Biblie este scris că, pentru a stabili
veridicitatea unei afirmații, sunt necesari cel puțin doi martori. (Num.
35:30; Deut.
17:6; 19:15; Mat.
18:16; 1 Tim.
5:19).
Însă Legea mozaică stipula că un bărbat care viola „pe câmp” o fată logodită -
care țipa după ajutor - se făcea vinovat de adulter, în timp ce fata era
nevinovată. Având în vedere că nu
existau martori, de ce era bărbatul considerat vinovat, iar fata, nevinovată?
Relatarea din Deuteronomul
22:25-27 nu se concentrează asupra stabilirii vinovăției
bărbatului, întrucât aceasta fusese deja stabilită. Pasajul se concentrează
asupra stabilirii nevinovăției femeii. Să observăm contextul. Versetele
anterioare fac referire la un bărbat care s-a culcat „în oraș” cu o fecioară
logodită. El era vinovat de adulter, întrucât fecioara logodită era considerată
ca fiind căsătorită. Însă despre ea se spune că „nu a țipat în oraș”. Dacă ar
fi strigat, cu siguranță că ar fi fost auzită și cineva i-ar fi sărit în
ajutor. Întrucât nu țipase, însemna că luase parte de bunăvoie la adulter. De
aceea, amândoi erau considerați vinovați. (Deut.
22:23, 24). În Lege este prezentată apoi o altă situație:
„Însă dacă omul a întâlnit-o pe câmp pe fata logodită, a prins-o și s-a culcat
cu ea, atunci numai omul care s-a culcat cu ea să moară, iar fetei să nu-i faci
nimic. Fata nu a comis un păcat care să merite moartea, fiindcă este ca și
atunci când un om se ridică împotriva semenului său și-l ucide, da, ucide un
suflet. Căci a întâlnit-o pe câmp. Fata logodită a țipat, dar n-a fost nimeni
ca s-o scape”. (Deut.
22:25-27). În acest caz, femeii i se acorda prezumția de
nevinovăție. Judecătorii considerau că „fata logodită a țipat, dar n-a fost
nimeni ca s-o scape”. Așadar, ea nu comitea adulter. Însă bărbatul era vinovat
de viol și adulter din cauză că „a prins o fată logodită și s-a culcat cu ea”. Legea
se concentra asupra nevinovăției femeii, spunând doar că bărbatul era vinovat
de viol și adulter. Putem fi siguri că judecătorii „cercetau lucrurile în mod
amănunțit”, iar verdictele pe care le dădeau erau în armonie cu normele
enunțate de Dumnezeu în mod clar și de repetate ori. (Deut.
13:14; 17:4; Ex.
20:14).
14. Un
manuscris antic este „desfășurat”:
Inițial, manuscrisul carbonizat, descoperit
în 1970 la Ein Gedi, nu a putut fi citit. În urma unei scanări 3D, s-a
constatat că el conține un fragment din cartea biblică Leviticul. În 1970
arheologii au descoperit un manuscris deteriorat într-un incendiu la Ein Gedi
(Israel), în apropierea malului vestic al Mării Moarte. Manuscrisul a fost
descoperit în timpul lucrărilor de excavare a unei sinagogi ce fusese
incendiată, probabil în secolul al VI-lea î.H., odată cu distrugerea
satului în care se afla. Starea manuscrisului era atât de precară, încât acesta
nu putea fi citit. De fapt, nici nu putea fi desfășurat fără a fi deteriorat.
Totuși, datorită tehnologiei de scanare 3D, manuscrisul a putut fi
„desfășurat”. Cu ajutorul noilor programe de imagistică computerizată
conținutul manuscrisului a putut fi citit. Ce
au descoperit cercetătorii? Manuscrisul este un text biblic, care
conține fragmente de la începutul cărții Leviticul. Se pare că manuscrisul a
fost redactat între a doua jumătate a secolului I și secolul al
IV-lea d.H., fiind cel mai vechi manuscris biblic în ebraică
după manuscrisele de la Qumran. Gil Zohar, de la ziarul The
Jerusalem Post, a scris: „Înainte ca fragmentul din Leviticul de la Ein
Gedi să poată fi citit exista un gol arheologic de aproximativ un mileniu între
Sulurile de la Marea Moartă, care datează din perioada finală a celui de-al
doilea templu, și codexul de la Aleppo, scris în secolul
al X-lea.” Potrivit experților, acest manuscris demonstrează
că textul masoretic al Torei a fost păstrat cu fidelitate de-a lungul
mileniilor și că nu conține greșeli.
PARTEA
A OPTA:
15. Pe
lângă Biblie, ce alte dovezi atestă sclavia evreilor în Egipt?
Biblia consemnează că, după ce madianiții l-au
dus pe Iosif în Egipt, patriarhul Iacob și familia sa au plecat din Canaan și
s-au mutat în Egipt. Ei s-au stabilit în ținutul Gosen, situat în Delta
Nilului. (Gen.
47:1, 6).
Întrucât israeliții „se înmulțeau repede și deveneau tot mai puternici”,
egiptenii au ajuns să se teamă de ei și i-au făcut sclavi. (Ex.
1:7-14). Unii critici moderni pun la îndoială această relatare
biblică, considerând-o mit. Totuși, există dovezi care atestă că semiții* au
trăit în Egiptul antic ca sclavi. De pildă, arheologii au scos la lumină ruine
ale unor așezări străvechi din nordul Egiptului. Biblistul John
Bimson spune că, potrivit dovezilor, în această regiune din nordul
Egiptului au existat peste 20 de așezări semitice. În plus,
egiptologul James Hoffmeier consemnează: „Aproximativ între anii 1800
și 1540 î.H., în Egipt a migrat o bună parte din populația vorbitoare de
semită din vestul Asiei”. El adaugă: „Acest timp coincide cu epoca
patriarhală și, prin urmare, corespunde perioadei și evenimentelor
descrise în cartea Geneza”. Alte dovezi provin din sudul Egiptului. Un papirus
ce datează din perioada Regatului Mijlociu (cca 2000-1600 î.H.) conține
numele sclavilor care au lucrat pe o proprietate din sudul Egiptului. Peste
patruzeci dintre aceste nume sunt semitice. Acești sclavi, sau servitori,
lucrau în bucătărie, țeseau sau făceau alte munci. Hoffmeier remarcă: „Întrucât
pe această proprietate din Tebaida (sudul Egiptului) lucrau peste
patruzeci de semiți, se pare că numărul semiților de pe teritoriul Egiptului,
mai ales din Deltă, era considerabil”. Arheologul David Rohl scrie că
unele dintre numele sclavilor de pe listă „dau impresia că ar fi luate din
paginile Bibliei”. De exemplu, fragmentele de papirus conțin nume care se
aseamănă cu numele Isahar, Așer și Șifra. (Ex.
1:3, 4, 15).
„Acest lucru atestă că, în perioada respectivă, evreii erau sclavi în Egipt”,
concluzionează Rohl. Biblistul John Bimson afirmă: „Relatările biblice despre
sclavia în Egipt și despre Exod au un fundament istoric solid”.
*denumirea „semit” provine
de la Sem, unul dintre cei trei fii ai lui Noe. Se pare că dintre
descendenții lui Sem făceau parte elamiții, asirienii, caldeenii timpurii,
evreii, sirienii și diverse triburi arabe.
16. Din
cine erau alcătuite forțele de ordine de la templu și care erau îndatoririle
lor?
Printre numeroasele sarcini ale leviților care
nu erau preoți era și aceea de a menține ordinea și siguranța. Aceștia se aflau
în subordinea comandantului gărzii de la templu. Iată ce spune scriitorul
evreu Filon despre îndatoririle lor: „Unii dintre ei (dintre leviți)
erau portari la intrările în templu, alții stăteau în zona templului, în fața
sanctuarului, pentru a nu permite niciunei persoane neautorizate să intre în
sanctuar intenționat sau din greșeală. Alții patrulau de jur împrejurul
templului, în ture de zi și de noapte, pentru a-l păzi”. Aceste forțe de ordine
erau la dispoziția Sanhedrinului, fiind singurele cărora romanii le permiteau
să poarte armă. Potrivit istoricului Joachim Jeremias, „cuvintele rostite
de Iisus în momentul arestării, și anume că zi de zi stătuse în templu și îi
învățase pe oameni, și totuși nu fusese arestat (Mat.
26:55), devin și mai clare. Iisus nu le-ar fi pus această
întrebare celor care au venit să-l aresteze dacă aceștia nu ar fi făcut parte
din forțele de ordine de la templu”. Același istoric consideră că bărbații
trimiși să-l aresteze pe Iisus într-o ocazie anterioară făceau și ei parte din
forțele de ordine de la templu. (Ioan
7:32, 45, 46) Mai
târziu, membrii Sanhedrinului i-au trimis pe comandantul gărzii de la templu și
pe câțiva soldați ca să-i aducă pe apostoli înaintea lor. Se pare că tot
forțele de ordine de la templu au fost cele care l-au târât pe apostolul Pavel
afară din templu. (Fap.
4:1-3;5:17-27; 21:27-30).
17. De
ce Matei i-a atribuit profetului Ieremia cuvinte care sunt consemnate în cartea
Zaharia?
Pasajul în discuţie se
găseşte în Matei
27:9, 10. Aici scriitorul evangheliei vorbeşte despre
banii pe care Iuda Iscariot i-a primit pentru trădarea lui Iisus.
Iată ce se spune în aceste versete: „Atunci s-a împlinit ce se spusese prin
profetul Ieremia, care a zis: Au luat cei treizeci de arginţi, preţul omului
căruia i-a fost pus un preţ, . . . şi i-au dat pe terenul olarului.“.
Scriitorul biblic care a consemnat profeţia despre cei 30 de arginţi a
fost Zaharia, nu Ieremia (Zaharia
11:12, 13). După cât se pare, cartea Ieremia, nu Isaia,
era uneori plasată prima în colecţia de cărţi numită „Profeţii” (Matei
22:40). Prin urmare, când Matei l-a menţionat pe „Ieremia”, el
s-a referit, de fapt, la o întreagă colecţie de cărţi denumită după prima ei
carte. Această parte a Scripturilor includea şi cartea Zaharia. În mod
asemănător, Isus a folosit denumirea „Psalmi” cu referire la câteva cărţi
numite şi „Scrierile”. Astfel, când a spus că trebuiau să se
împlinească toate lucrurile scrise despre el „în legea lui Moise, în
Profeţi şi în Psalmi”, el se referea la profeţiile consemnate în
toate cărţile Scripturilor ebraice (Luca
24:44).
18. De
ce există deosebiri în privinţa numerotării Psalmilor şi a versetelor lor între
diverse traduceri ale Bibliei?
Prima Biblie completă împărţită pe capitole şi
versete a fost o traducere în limba franceză publicată de Robert
Estienne în 1553. Însă, cu siguranţă, exista o anumită împărţire a cărţii
Psalmilor cu mult înainte de tipărirea acestei Biblii, întrucât ea este o
culegere de psalmi, sau cântări, compuşi de mai multe persoane. Se pare că,
iniţial, Domnul l-a îndrumat pe David să realizeze o colecţie de
psalmi pentru a fi folosiţi în închinarea publică (1 Cronici
15:16-24). Se crede că Ezra, care era preot şi „un cărturar
foarte priceput”, a avut mai târziu meritul de a compila întreaga carte a
Psalmilor în forma sa actuală (Ezra
7:6).
Prin urmare, la data compilării, cartea Psalmilor a fost alcătuită din psalmi
separaţi. În discursul pe care l-a ţinut în sinagoga din Antiohia (Pisidia) în
prima sa călătorie misionară, Pavel a citat din cartea Psalmilor.
Iată ce a spus el: „După cum este scris în psalmul al doilea: Tu eşti fiul meu,
eu astăzi Te-am născut!” (Faptele
13:33). Aceste cuvinte apar şi în Bibliile de astăzi în psalmul
al doilea, - Ps. 2
versetul 7. Însă mai mulţi psalmi sunt numerotaţi în mod
diferit în diverse traduceri ale Bibliei. Explicaţia este că unele dintre
aceste traduceri au la bază textul masoretic în ebraică, în timp ce
altele se bazează pe Septuaginta greacă, o traducere a textului
ebraic realizată în secolul al II-lea î.H.. De exemplu, Vulgata latină,
care stă la originea multor Biblii catolice, numerotează psalmii
conform Septuagintei, în timp ce Biblia Cornilescu ( de ex.
urmează textul masoretic), precum şi alte traduceri urmează modelul
textului ebraic. Biblia Ortodoxă urmează Septuaginta. Care sunt, mai
exact, aceste diferenţe? În textul ebraic, există în total 150 de psalmi.
Însă Septuaginta reuneşte într-un singur psalm Psalmii
9 şi 10, precum
şi Psalmii
114 şi 115. În
plus, desparte Psalmii
116 şi 147 în
câte doi psalmi. Deşi numărul total rămâne neschimbat,
în Septuaginta, numărul aferent Psalmilor cuprinşi între Psalmul
10 şi Psalmul
146 este
mai mic cu unu faţă de cel din textul ebraic. Prin urmare, binecunoscutul Psalm
23 apare
ca Psalmul
22 în Douay
Version, care copiază numerotarea din Vulgata latină, realizată,
la rândul ei, după modelul Septuagintei. Chiar şi numerotarea
versetelor din unii psalmi diferă de la o traducere la alta. Din ce motiv? Aşa
cum se spune în Cyclopedia de McClintock şi Strong,
unele traduceri adoptă „obiceiul evreilor de a socoti subtitlul ca prim
verset”, în timp ce altele nu. De fapt, când titlul sau subtitlul este mai
lung, el este deseori considerat două versete, iar astfel numărul total al
versetelor din psalmul respectiv creşte corespunzător!
PARTEA
A NOUA:
19. Cine
sunt neamurile care vor fi înșelate la sfârșitul domniei milenare?
Conform cu Apocalipsa 20:7-9: „Şi
când au să fie sfârşiţi cei o mie de ani, Satan va fi dezlegat din închisoarea
lui; şi va ieşi să amăgească neamurile, cele ce sunt în cele patru colţuri
ale pământului; pe Gog şi pe Magog; ca să îi strângă pentru război. Numărul lor
este ca nisipul mării. Şi s-au suit pe lăţimea pământului, şi au înconjurat
tabăra sfinţilor, şi cetatea cea iubită; şi a coborât foc din cer, şi i-a
mistuit”. Creştinii autentici au speranţa cerească şi nu vor fi pe Pământ
(Filipeni 3:20-21), dar totuşi Biblia precizează că vor exista naţiuni/neamuri
pe Pământ peste care ei vor domni (Daniel 7:14; Apocalipsa 20:3,Apocalipsa
20:8). Cine sunt aceştia? Ei bine, este vorba de două categorii de
oameni după cum urmează:
(1) Israelul carnal, care
se întoarce la Dumnezeu în ziua venirii Domnului, când îl vor vedea pe
norii Cerului (Zaharia 12:10; Osea 3:4-5). După ce două treimi din
naţiunea Israel vor fi nimicite, o treime din Israel (rămăşiţa) purificată, va
moşteni Pământul în Mileniu (Zaharia 12:8-9; Tefania 3:12-13). Astfel,
după ce se va încheia: „plinătatea neamurilor”, strângerea tuturor
creştinilor în corpul lui Hristos, vine Domnul şi are loc Răpirea miresei lui
Hristos, dar în aceiaşi zi, dar după răpirea miresei, Domnul va izbăvi pe
Israel de duşmanii lui, şi ei vor fi restabiliţi în ţara lor (Romani
11:25-28; Isaia 44:1-4; Ezechiel 37:21-28; Amos 9:11-15).
(2) A doua categorie de
oameni, sunt oamenii din toate naţiunile care spre timpul sfârşitului se
alipesc de Israel ca prozeliţi la iudaism. Înainte de Neacazul cel Mare (timpul
sfârşitului) este profeţit că templul din Ierusalim se va reconstrui, deci va
exista un templu fizic în perioada împlinirii Apocalipsei (Apocalipsa
11:1-2; Daniel 9:27; Matei 24:15-22); oamenii din toate naţiunile se
vor închina la templu, (Isaia 2:1-4; Mica 4:1-4; Zaharia 8:7-23), aşa
ca şi în primul secol (Ioan 12:20; Fapte 2:5-11). Aceştia vor locui
Pământul împreună cu Israelul. Textul precizează clar: „neamurile, cele ce
sunt în cele patru colţuri ale pământului”, deci oameni din toate națiunile se
vor răzvrăti, vor trece de partea lui Satan și vor ataca cele două locuri unde
sunt sfinți credincioși lui Dumnezeu, și doar cei din tabăra sfinților și
cetatea cea iubită vor fi alături de Dumnezeu, credincioși până la capăt,
ceilalți se vor răzvrăti! În tabără sfinților vor credincioși din Israel și
dintre națiuni strânși pentru închinare, iar în cetatea cea iubită va fi
mireasa, iar afară vor fi oameni din toate națiunile care vor fi strânși de
Satan pentru război, însă un foc va coborî de la Dumnezeu și îi va mistui.
20. Au
valoare de Scriptură vorbele lui Pavel: „Celorlalţi le zic eu, nu Domnul”?
De ce spune Pavel în 1Corinteni 7:12: „Celorlalţi le zic eu, nu Domnul?” Nu
este aceasta o dovadă că NT nu are aceeaşi valoare de theopneustos ca şi VT?
Același Dumnezeu a inspirat Scriptura și din
Vechiul și din Noul Testament (Scripturile Creștine). Dumnezeu l-a inspiră pe
apostolul Pavel să scrie scrisorile/epistolele prin călăuzirea Duhului Sfânt.
Când scrie: „Celorlalţi însă, le zic eu, nu Domnul…”, nu se referă la
faptul că Pavel și-a spus părerea proprie despărțit de Duhul Sfânt; ci, că
Domnul ca om pe Pământ, nu a dat vreo poruncă despre nevasta necredincioasă,
căci auditoriul lui Iisus era compus doar din credincioși din Israel; pe când
Pavel servea neamurile și a fost necesar ca el să le de-a sfaturi celor cu
neveste necredincioase, însă nu de la el veneau aceste sfaturi ci, de la
Dumnezeu care îl inspira, însă erau suplimentare față de cuvintele lui Iisus de
pe Pământ! Așa cum însuși el recunoaște în 1Corinteni 15:10: „Dar
harul al lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; şi harul Lui, cel pentru mine nu s-a
făcut zadarnic; ci, m-am ostenit mai mult decât toţi; dar nu eu, ci harul
lui Dumnezeu, care este împreună cu mine”. Iar în altă parte el a spus despre
sine în Galateni 2:20: „Am fost crucificat împreună cu Hristos,
dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine; iar viaţa pe care o
trăiesc acum în carne, o trăiesc prin credinţă; cea în Fiul lui Dumnezeu, Cel
iubindu-mă şi dându-Se pe Sine pentru mine”. Apostolul Petru confirmă că
Pavel a scris sub înțelepciunea divină (2Petru 3:15). Astfel indiferent că,
Cuvântul este al omului Iisus sau a apostolilor, acel Cuvânt vine prin
insuflare de la Dumnezeu (2Timotei 3:16-17), și tot ce s-a scris este pentru
învățătura noastră (1Corinteni 10:11), astfel atât Evangheliile ce conțin
vorbele lui Iisus, cât și epistolele și Apocalipsa sunt Scripturi.
21. De
ce spune 2Samuel 12:8 că Dumnezeu i-a dat soții lui David dacă a
intenționat ca bărbatul să aibă o singură soție pentru toată viața?
La început Dumnezeu
a dat o singură soție lui Adam (Geneza 2:18-25), care urma să îi fie conform
textului: „un ajutor potrivit”, pentru el. Însă mai târziu datorită
degradării ființelor umane și a susținerii bărbatului ca și cap (1Corinteni
11:3) care are nevoie de tot ajutorul pentru a conduce, Dumnezeu a permis ca
bărbatul să aibă mai multe soții. Astfel, citind Biblia aflăm că patriarhul
Iacob, Regele David, Regele Solomon și alții, au avut mai multe soții și
țiitoare în același timp (Geneza 30:3-12; 1Cronici 3:1-9; 2Samuel
5:13; 1Regi 11:3). Dumnezeu putea să-i oprească, dând o lege strictă în
acest sens, dar n-a făcut; şi nici mai târziu, în Levitic capitolul 18, unde se
combat anumite genuri de căsătorii, totuși nu a făcut-o. Iar legea
din Deuteronom 17:17, nu era considerată o lege pentru combaterea
poligamiei; ci, doar pentru limitarea ei în cazul regilor. De ce a permis
Dumnezeu acest lucru? În primul rând, Dumnezeu dorea înmulțirea seminței
lui Avraam prietenul lui Dumnezeu (Geneza 26:4), în al doilea rând Dumnezeu a
considerat că bărbatul are nevoie de un ajutor complet pentru el, un ajutor
spiritual, afectiv, fizic. Ne aducem aminte de ceea ce spunea Dumnezeu prin
Solomon în Ecleziast 7:28: „aceasta caută încă sufletul meu şi n-am
găsit: un bărbat între o mie am găsit, dar n-am găsit o femeie între toate
acelea”. Iată era aproape imposibil să găsești o femeie la nivelul cerut de
Dumnezeu și căutat de Solomon, de aceea Dumnezeu în vechime a permis mai multe
soții pentru un bărbat. În Noul Legământ, Dumnezeu nu mai permite mai multe
soții la un bărbat; ci, doar una (Romani 7:2-3; 1Corinteni 7:2). În Noul
Legământ femeile au parte de același har al salvării, de renaștere și
regenerare, de transformare prin Cuvânt și prin Duhul Sfânt, astfel că ele sunt
una în Hristos, având aceleași calități ale roadei Duhului ca bărbații.
Dumnezeu prin apostolul Pavel spune: Galateni 3:27-28: „Deoarece câţi aţi
fost botezaţi în Hristos, L-aţi îmbrăcat pe Hristos. Nu este iudeu,
nici grec; nu este sclav, nici liber; nu este bărbat şi femeie; pentru că
toţi sunteţi unu în Hristos Iisus”. În Noul Legământ, femeia este una cu
bărbatul din punct de vedere al omului cel nou, al calităților creștine, astfel
Dumnezeu a revenit la exemplul din Eden cu o singură soție pentru un bărbat - Matei
19:4-6.
PARTEA A ZECEA:
22.
Unde a încheiat Dumnezeu legământul cu Avraam, în Ur sau în Haran?
Prima referire la
legământul lui Dumnezeu cu Avraam o găsim în Geneza
12:1-3, unde se spune: „Domnul zisese lui Avram: Ieşi din
ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o
voi arăta. Te voi face să devii un neam mare … şi toate familiile pământului
vor fi binecuvântate în tine.” Foarte probabil că Dumnezeu a încheiat
legământul în timp ce Avraam se afla în Ur şi i l-a reamintit când acesta se
afla în Haran. În secolul I, Ştefan a vorbit despre porunca dată de
Dumnezeu lui Avraam de a se muta în Canaan. Adresându-se Sanhedrinului, el a
spus: „Dumnezeul gloriei i-a apărut strămoşului nostru Avraam în timp ce acesta
era în Mesopotamia, înainte de a se stabili în Haran, şi i-a
zis: Ieşi din ţara ta şi dintre rudele tale şi vino în ţara pe care ţi-o voi
arăta eu.” (Faptele
7:2, 3). Avraam era originar din Ur şi, aşa cum a
indicat Ştefan, acesta era locul în care a primit pentru prima dată porunca de
a merge în Canaan (Geneza
15:7; Neemia
9:7).
Ştefan nu a menţionat legământul lui Dumnezeu cu Avraam, dar în Geneza
12:1-3 acest legământ este pus în legătură cu porunca de a
merge în Canaan. Prin urmare, este logic să credem că Dumnezeu a încheiat
legământul cu Avraam în Ur. Însă la o citire mai atentă a relatării din Geneza
vom observa că Dumnezeu a reînnoit în Haran legământul încheiat cu Avraam, aşa
cum l-a reamintit ori i-a adăugat noi detalii de câteva ori în Canaan (Geneza
15:5; 17:1-5; 18:18; 22:16-18).
Potrivit cu Geneza
11:31, 32, Terah, tatăl lui Avraam, a plecat din Ur spre Canaan
însoţit fiind de Avraam, Sara şi Lot. Ei au ajuns în Haran, unde au rămas până
la moartea lui Terah. Avraam a stat în Haran suficient de mult timp pentru a
agonisi o avere considerabilă (Geneza
12:5).
Iar, la un moment dat, Nahor, fratele lui Avraam, s-a mutat şi el aici. După ce
menţionează moartea lui Terah, relatarea biblică consemnează cuvintele adresate
de Dumnezeu lui Avraam, iar apoi continuă astfel: „Avram a plecat, cum îi
spusese Domnul ” (Geneza
12:4).
Aşadar, relatarea din Geneza
11:31-12:4 ne lasă în mod clar impresia că Dumnezeu a rostit
cuvintele consemnate în Geneza
12:1-3 după moartea lui Terah. Dacă este aşa, părăsind
Haranul şi mutându-se în ţara în care i-a spus Domnul, Avraam s-a supus atât
poruncii pe care tocmai o primise, cât şi celei ce îi fusese dată cu câţiva ani
mai înainte în Ur. Potrivit cu Geneza
12:1,
Dumnuzeu i-a poruncit lui Avraam: „Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa
tatălui tău”. Cândva, „ţara” lui Avraam era Ur, iar „casa” tatălui său era
acolo. Însă tatăl lui Avraam s-a mutat cu familia lui în Haran, iar Avraam a
numit acest loc ţara lui. Când, după mulţi ani petrecuţi în Canaan, Avraam şi-a
trimis slujitorul „în ţara sa şi la rudele sale” pentru a căuta o soţie lui
Isaac, slujitorul a mers în „cetatea lui Nahor” – fie Haran, fie o localitate
aflată în apropierea acestei cetăţi (Geneza
24:4, 10).
Acolo, slujitorul a întâlnit-o pe Rebeca, una dintre rudele lui Avraam, care
formau numeroasa familie a lui Nahor. – Geneza
22:20-24; 24:15, 24, 29; 27:42, 43. În
cuvântarea adresată Sanhedrinului, Ştefan a spus despre Avraam: „După ce a
murit tatăl lui, Dumnezeu l-a îndrumat să se mute în această ţară în care
locuiţi voi acum” (Faptele
7:4).
Aceste cuvinte lasă să se înţeleagă că Dumnezeu a comunicat cu Avraam în Haran.
Este logic să credem că Dumnezeu a reiterat cu acea ocazie legământul cu
Avraam, aşa cum se afirmă în Geneza
12:1-3, întrucât legământul a intrat în vigoare când Avraam s-a
mutat în Canaan. Aşadar, o analiză a tuturor aspectelor implicate ne duce la
concluzia că, foarte probabil, Dumnezeu şi-a încheiat legământul cu Avraam în
Ur şi l-a reînnoit în Haran.
23.
Cum a putut şarpele să-i transmită Evei, în grădina Edenului, ideea de a
încălca legea lui Dumnezeu privitoare la pomul cunoştinţei binelui şi răului?
În Geneza
3:1 se
spune: „Şarpele era mai şiret decât toate fiarele câmpului pe care le făcuse
Domnul Dumnezeu. El a zis femeii: Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: Să nu
mâncaţi din toţi pomii din grădină?”. S-au emis numeroase ipoteze referitoare
la modul în care ar fi putut comunica şarpele cu Eva. Una dintre acestea este
că şarpele s-a folosit de limbajul trupului sau de gesturi. De exemplu,
clericul englez Joseph Benson a afirmat: „După cât se pare, este
foarte probabil că a fost vorba de anumite gesturi. E adevărat, unii au
presupus că pe atunci şarpele era dotat cu raţiune şi
cu capacitatea de a vorbi … însă nu există nicio dovadă în acest
sens”. Dar cum ar fi putut şarpele, folosindu-se numai de limbajul trupului,
să-i comunice Evei ideea că, mâncând din fructul interzis, ea va deveni ca
Dumnezeu, capabilă să decidă ce este bine şi ce este rău? Mai mult decât atât,
Eva a participat la conversaţie răspunzând la întrebarea pusă de şarpe (Geneza
3:2-5). Ideea că şarpele a comunicat numai prin gesturi sau prin
limbajul trupului ar duce la concluzia că Eva a răspuns folosindu-se tot de
gesturi. Însă Biblia spune că ea a vorbit. În legătură cu această întâmplare,
apostolul Pavel şi-a avertizat colaboratorii creştini: „Dar mă tem ca
nu cumva, după cum şarpele a sedus-o pe Eva prin viclenia lui, minţile voastre
să se corupă”. Pericolul despre care vorbea Pavel venea din partea „apostolilor
falşi, a lucrătorilor înşelători”. Ameninţarea pe care o reprezentau aceşti
„superapostoli” nu se limita la limbajul trupului şi la gesturi. Ea includea
vorbirea lor – cuvintele viclene pe care le spuneau pentru a-i înşela pe alţii.
– 2 Corinteni
11:3-5, 13. Deşi
Eva a fost indusă în eroare în grădina Edenului prin intermediul vorbirii,
nimic nu sugerează că şarpele literal avea corzi vocale. De fapt, nici nu avea
nevoie de ele. Când îngerul lui Dumnezeu i-a vorbit lui Balaam prin intermediul
unei măgăriţe, animalul nu a avut nevoie de un laringe complex, asemănător
celui uman (Numeri
22:26-31). Evident, când „animalul de povară fără glas s-a exprimat
cu glas de om”, puterea necesară acestei acţiuni a provenit din domeniul
spiritual. – 2 Petru
2:16.
Creatura spirituală din spatele şarpelui care i-a vorbit Evei este numită în
Biblie „şarpele cel vechi, cel numit Diavol şi Satan” (Revelaţia/Apocalipsa
12:9).
Cuvintele pe care le-a auzit Eva şi la care a răspuns au servit intenţiei lui
Satan de a incita la răzvrătire, el fiind cel care „se transformă mereu într-un
înger de lumină”. - 2 Corinteni
11:14.
Notă: articolul reprezintă însumarea părților 1-10 ale seriei „V-ați întrebat?” de pe blogul Analize personale 2.