VALDEZII - DE LA EREZIE LA PROTESTANTISM.

VALDEZII - DE LA EREZIE LA PROTESTANTISM

        Era anul 1545. În frumoasa regiune Lubéron din Provence (sudul Franţei) era adunată o armată. Ea avea de îndeplinit o misiune oribilă, ce masca, de fapt, intoleranţa religioasă. A urmat o săptămână de vărsări de sânge.Sateleau fost rase de pe faţa pământului, iar sătenii au fost închişi sau ucişi. Soldaţi brutali au comis atrocităţi de nedescris într-un masacru care a zguduit Europa din temelii. Aproximativ 2 700 de bărbaţi au fost ucişi, iar alţi 600 au fost trimişi la galere, ca să nu mai vorbim de suferinţa de care au avut parte femeile şi copiii. Comandantul militar care a condus această campanie sângeroasă a primit laude din partea regelui Franţei şi a Papei.

     Germania era deja dezbinată din cauza Reformei când regele catolic al Franţei Francisc I, îngrijorat de răspândirea protestantismului, a început să facă investigaţii în legătură cu aşa-numiţii eretici din regatul său. În loc de câteva cazuri izolate de erezie, autorităţile din Provence au descoperit sate întregi de disidenţi religioşi. A fost emis un edict care prevedea stârpirea ereziei. Prin urmare, în 1545 a fost declanşat masacrul.

        Cine erau aceşti eretici? Şi de ce au fost ei ţinta acestei intoleranţe religioase violente?

De la bogăţii la zdrenţe:

       Cei ucişi în masacru aparţineau unei mişcări religioase ce îşi avea rădăcinile în secolul al XII-lea şi se răspândise pe tot cuprinsul Europei. Modul în care s-a răspândit şi a supravieţuit această mişcare timp de câteva secole a făcut-o unică în analele disidenţei religioase. Majoritatea istoricilor sunt de părere că mişcarea îşi are începutul în jurul anului 1170. Un negustor bogat din Lyon, pe nume Vaudès, a dorit cu tot dinadinsul să ştie cum putea să-i fie plăcut lui Dumnezeu. Îndemnat, probabil, de sfatul dat de Iisus Hristos unui om bogat de a-şi vinde bunurile şi de a le da săracilor, Vaudès şi-a asigurat familia cu cele necesare din punct de vedere material, iar apoi a renunţat la bogăţiile lui pentru a predica evanghelia (Matei 19:16–22). Nu după mult timp, i-au urmat şi alţii exemplul, aceştia fiind cunoscuţi mai târziu sub numele de valdezi.

      Pentru Vaudès, sărăcia, predicarea şi Biblia erau lucrurile cele mai importante în viaţă. Protestul împotriva opulenţei Bisericii nu era o noutate. De câtva timp, mai mulţi clerici disidenţi începuseră să demaşte practicile corupte ale Bisericii şi abuzurile ei. Dar Vaudès era un laic, la fel ca majoritatea continuatorilor lui. Aceasta explică, fără îndoială, de ce a considerat el că era necesar să aibă Biblia în limba vorbită de popor. Întrucât versiunea latină a Bibliei deţinută de Biserică era accesibilă numai clerului, Vaudès a dispus traducerea evangheliilor şi a altor cărţi biblice în francoprovensală, care era înţeleasă de oamenii de rând din zona central-estică a Franţei. Ascultând de porunca lui Iisus de a predica, Săracii din Lyon au predicat oamenilor mesajul lor (Matei 28:19, 20). Istoricul Gabriel Audisio afirmă că perseverenţa lor în predicarea publică a constituit principalul motiv ce a stat la baza atitudinii adoptate de Biserică faţă de valdezi.

De la catolicism la erezie:

      În acele timpuri, doar clerul putea să predice, Biserica arogându-şi dreptul de a stabili cine era calificat în acest sens. Deşi clerul îi considera pe valdezi nişte ignoranţi şi analfabeţi, în 1179, Vaudès a încercat să obţină de la papa Alexandru al III-lea autorizaţia de a predica. I s-a acordat această permisiune cu condiţia să aibă şi consimţământul preoţilor locali. Istoricul Malcom Lambert spune că acest răspuns „echivala, de fapt, cu un refuz categoric“. Într-adevăr, arhiepiscopul Jean Bellesmains din Lyon le-a interzis oficial mirenilor să predice. Vaudès a replicat citând textul din Faptele 5:29: „Trebuie să ascultăm mai degrabă de Dumnezeu ca stăpânitor decât de oameni“. Deoarece nu s-a supus măsurilor luate, în 1184 Vaudès a fost excomunicat din Biserică.

     Deşi valdezii au fost expulzaţi din dioceza din Lyon şi obligaţi să părăsească oraşul, se pare că decretul iniţial nu a fost aplicat cu stricteţe. Mulţi oameni de rând i-au admirat pe valdezi pentru devotamentul şi modul lor de viaţă şi chiar episcopii au continuat să vorbească cu ei. Potrivit opiniei istoricului Euan Cameron, se pare că predicatorii valdezi nu s-au „opus Bisericii Romane pur şi simplu de dragul de a se opune“. Ei doreau doar „să predice şi să predea“. Istoricii spun că mişcarea a fost practic împinsă spre erezie printr-o serie de decrete care, treptat şi în mod irevocabil, i-au slăbit puterea şi influenţa. Condamnările Bisericii au culminat în 1215 cu anatemizarea valdezilor Conciliul de la Lateran. Ce efect a avut această hotărâre asupra predicării lor?

Valdezii intră în ilegalitate:

     Vaudès a murit în anul 1217, iar, din cauza persecuţiilor, continuatorii lui s-au împrăştiat în văile alpine din Franţa, în Germania, în nordul Italiei şi în Europa Centrală şi de Est. În plus, valdezii au fost obligaţi să se stabilească în zone rurale, ceea ce le-a limitat mult posibilitatea de a predica.

    În 1229 a luat sfârşit cruciada Bisericii Catolice împotriva catarilor, sau albigenzilor, din sudul Franţei. Apoi, atacurile înverşunate au fost îndreptate împotriva valdezilor. Inchiziţia avea să se întoarcă nemiloasă împotriva tuturor oponenţilor Bisericii. Teama i-a făcut pe valdezi să acţioneze în ascuns. În 1230, ei nu mai predicau public. Iată ce spune Audisio: „În loc să meargă să caute alţi adepţi ..., ei se străduiau să aibă grijă de cei ce erau deja convertiţi, întărindu-le credinţa pentru a face faţă presiunilor şi persecuţiilor de afară“. El adaugă că „predicarea a rămas un lucru important, dar modul în care se făcea se schimbase radical“.

Convingerile şi practicile lor:

    În loc ca atât bărbaţii, cât şi femeile să participe la predicare, în secolul al XIV-lea la valdezi începuse să se facă o diferenţiere între predicatori şi enoriaşi. Numai bărbaţii bine instruiţi efectuau lucrarea pastorală. Aceşti miniştri itineranţi au ajuns să fie cunoscuţi mai târziu ca barbes (unchi). Ei îi vizitau pe valdezi, străduindu-se să menţină mişcarea, nu s-o răspândească. Toţi ştiau să scrie şi să citească, iar instruirea lor, care dura aproximativ şase ani, era bazată pe Biblie. Deoarece foloseau Biblia în limba poporului, ei au reuşit să le explice mesajul turmelor lor. Chiar şi împotrivitorii au recunoscut că valdezii, inclusiv copiii lor, cunoşteau bine Biblia şi puteau cita pasaje întregi din Scripturi.

     Valdezii din perioada de început au respins, printre altele, minciuna, purgatoriul, slujbele pentru morţi, indulgenţele şi venerarea Fecioarei Maria şi a „sfinţilor“. De asemenea, ei ţineau în fiecare an Cina Domnului, sau Cina cea de Taină. Potrivit opiniei lui Lambert, forma lor de închinare „era, de fapt, religia mireanului obişnuit“.

„O viaţă duplicitară“:

     Valdezii constituiau o comunitate închisă şi se căsătoreau numai între ei, ceea ce a făcut ca, de-a lungul secolelor, unele nume de familie să fie specifice comunităţii valdezilor. Însă, în lupta lor pentru supravieţuire, valdezii nu şi-au mai declarat deschis convingerile. Misterul creat în jurul convingerilor şi a practicilor lor religioase le-a dat împotrivitorilor ocazia să le aducă acuzaţii grave, spunând, de exemplu, că ei se închinau Diavolului.

     Valdezii au contracarat aceste acuzaţii făcând compromisuri şi adoptând ceea ce istoricul Cameron numeşte „un conformism minim“ la închinarea catolică. Mulţi valdezi se confesau preoţilor catolici, asistau la liturghie, foloseau apă sfinţită şi chiar mergeau în pelerinaje. Lambert declară: „În multe privinţe, ei făceau aceleaşi lucruri ca semenii lor catolici“. Audisio spune lucrurilor pe nume, afirmând că, odată cu trecerea timpului, valdezii au ajuns să „ducă o viaţă duplicitară“. El adaugă: „Pe de o parte, se comportau asemenea catolicilor pentru a se bucura de o oarecare pace, iar, pe de altă parte, ţineau o mulţime de ritualuri şi obiceiuri pentru a asigura continuitatea comunităţii“.

De la erezie la protestantism:

    În secolul al XVI-lea, Reforma a schimbat radical scena religioasă a Europei. Victimele intoleranţei puteau fie să încerce să obţină o recunoaştere oficială în ţara lor, fie să emigreze pentru a găsi condiţii mai favorabile. Ideea de erezie nu-i mai preocupa atât de mult pe oameni, deoarece foarte mulţi începuseră să nu mai creadă că religia tradiţională era cea adevărată.

      Binecunoscutul reformator Martin Luther a făcut referire la valdezi încă din 1523. În 1526, unul dintre aceşti barbes s-a întors în Alpi, aducând cu el ştiri despre evoluţia evenimentelor religioase în Europa. A urmat o perioadă în care comunităţile de protestanţi le-au împărtăşit ideile lor valdezilor. Protestanţii i-au îndemnat pe valdezi să finanţeze prima traducere a Bibliei din limbile originare în limba franceză. Tipărită în 1535, această traducere a fost cunoscută mai târziu ca Biblia Olivétan. În mod paradoxal însă, cei mai mulţi valdezi nu ştiau franceza.

      Pe măsură ce Biserica Catolică îşi continua persecuţia, un număr mare de valdezi s-au stabilit în regiunea Provence, aflată în sudul Franţei, unde erau mai în siguranţă, la fel cum au făcut şi imigranţii protestanţi. Nu după mult timp, autorităţile au fost informate cu privire la această imigrare. Deşi mulţi oameni aveau o părere bună despre modul de viaţă şi normele morale ale valdezilor, unii au pus la îndoială buna lor credinţă, afirmând că erau un pericol pentru ordinea publică. Prin urmare, a fost emis Edictul Mérindol, ce a avut ca rezultat oribilele masacre despre care s-a vorbit la începutul articolului.

     Relaţiile dintre catolici şi valdezi au continuat să se deterioreze. Ca răspuns la atacurile lansate împotriva lor, valdezii au recurs chiar şi la forţă armată pentru a se apăra. Acest conflict i-a situat de partea protestanţilor. Astfel, valdezii au aderat la principalul curent de gândire din acea vreme, şi anume protestantismul.

   De-a lungul secolelor, biserici valdeze au apărut şi în ţări aflate departe de Franţa, cum ar fi Uruguay şi Statele Unite. Cu toate acestea, majoritatea istoricilor împărtăşesc părerea lui Audisio conform căreia „mişcarea valdezilor a dispărut în timpul Reformei“, când a fost „asimilată“ de protestantism. De fapt, mişcarea valdezilor îşi pierduse mult din zelul pe care îl avusese cu câteva secole mai înainte. Aceasta s-a întâmplat când teama i-a determinat pe membrii ei să abandoneze predicarea şi învăţăturile bazate pe Biblie.

Notă Vaudès este cunoscut şi sub numele de Waldo, Valdesius sau Valdès. Ultimul nume stă la originea termenului valdezi. Valdezii sau valdensii erau cunoscuţi şi ca Săracii din Lyon.

SĂ RETRĂIM ULTIMELE ZILE ALE LUI IISUS PE PĂMÂNT!

SĂ RETRĂIM ULTIMELE ZILE ALE LUI IISUS PE PĂMÂNT!

    Ne aflăm în anul 33 d.H., în ziua a şaptea a lunii nisan din calendarul evreiesc. Imaginaţi-vă că sunteţi de faţă la evenimentele care au loc în provincia romană Iudeea. Părăsind Ierihonul cu vegetaţia lui luxuriantă, Iisus Hristos şi discipolii săi urcă anevoie pe un drum şerpuit şi plin de praf. Multe alte persoane călătoresc şi ele spre Ierusalim pentru a participa la celebrarea anuală a Paştelui. Totuşi, discipolii lui Hristos nu se gândesc numai la acest urcuş obositor.

    Evreii îşi doreau cu ardoare un Mesia care să-i elibereze de jugul roman. Mulţi cred că acest mult aşteptat Salvator este Iisus din Nazaret. Au trecut trei ani şi jumătate de când el vorbeşte despre Împărăția lui Dumnezeu. El i-a vindecat pe bolnavi şi i-a hrănit pe flămânzi. Într-adevăr, el le-a adus mângâiere oamenilor. Însă conducătorii religioşi sunt iritaţi din cauză că Iisus i-a denunţat cu asprime şi sunt hotărâţi să-l ucidă. Cu toate acestea, iată-l pe Iisus mergând cu hotărâre în fruntea discipolilor săi pe drumul pârjolit de soare. - Marcu 10:32.

     Pe măsură ce soarele asfinţeşte în spatele Muntelui Măslinilor, Iisus şi însoţitorii săi ajung în satul Betania, unde vor înnopta în următoarele şase zile. Acolo le ies în întâmpinare prietenii lor dragi Lazăr, Maria şi Marta. Seara se face răcoare, iar ei se pot odihni după călătoria prin soarele torid. După apusul soarelui începe sabatul din ziua de 8 nisan. - Ioan 12:1, 2.

9 nisan:

    După sabat, Ierusalimul mişună de activitate. Mii de vizitatori au ajuns deja în oraş pentru Paşti. Dar gălăgia pe care o auzim acum este neobişnuit de mare în comparaţie cu alţi ani. Mulţimi curioase se înghesuie pe străzile înguste, îndreptându-se spre porţile oraşului. În timp ce ies îmbrâncindu-se pe porţile aglomerate, ce scenă le apare înaintea ochilor! Mulţi oameni radiind de bucurie coboară Muntele Măslinilor, pe drumul care vine de la Betfaghe (Luca 19:37). Ce vor să însemne toate acestea?

    Priviţi! Iisus din Nazaret vine călare pe un măgăruş. Unii oameni întind haine pe drum, înaintea Lui. Alţii flutură ramuri de palmier rupte de curând şi strigă cu bucurie: „Binecuvântat este Cel care vine în Numele Domnului, Împăratul lui Israel!“ - Ioan 12:12–15.

În timp ce mulţimea se apropie de Ierusalim, Iisus priveşte spre oraş şi se tulbură profund. Începe să plângă şi îl auzim prezicând că acest oraş va fi distrus. La scurt timp după aceea, când ajunge la templu, Iisus învaţă mulţimile şi îi vindecă pe orbii şi pe şchiopii care vin la el. - Matei 21:14; Luca 19:41–44, 47.

    Lucrul acesta nu trece neobservat de marii preoţi şi de scribi. Cât de iritaţi sunt ei când văd lucrurile minunate pe care le face Isus şi exuberanţa mulţimilor! Nereuşind să-şi ascundă indignarea, fariseii îi cer lui Iisus: „Învăţătorule, ceartă-Ţi ucenicii!“ Iisus le răspunde: „Vă spun că, dacă aceştia vor tăcea, pietrele vor striga“. Înainte de a pleca, Iisus observă activităţile comerciale din templu. - Luca 19:39, 40; Matei 21:15, 16; Marcu 11:11.

10 nisan:

    Iisus ajunge devreme la templu. Ieri, el s-a mâniat din cauza comercializării crase a închinării aduse Tatălui său. Astfel, plin de zel, începe să-i dea afară pe cei ce vând şi cumpără în templu. Apoi răstoarnă mesele schimbătorilor lacomi de bani şi băncile celor ce vând porumbei. „Este scris, exclamă Iisus, «Casa Mea se va numi o casă de rugăciune». Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari.“ - Matei 21:12, 13.

    Marii preoţi, scribii şi oamenii cu vază nu pot suferi acţiunile lui Iisus şi faptul că el predă în public. Cu câtă patimă doresc ei să-l ucidă! Sunt împiedicaţi însă de mulţime, deoarece oamenii sunt uluiţi de învăţătura lui Iisus şi continuă „să-L asculte“ (Luca 19:47, 48). În timp ce se lasă întunericul, Iisus şi însoţitorii săi fac plăcuta plimbare înapoi în Betania pentru o noapte de odihnă binemeritată.

11 nisan:

    Încep să se ivească zorile, iar Iisus şi discipolii săi au pornit deja spre Ierusalim, pe drumul care traversează Muntele Măslinilor. Când ajung la templu, marii preoţi şi bătrânii sunt gata să-l înfrunte pe Iisus. Acţiunea lui Iisus împotriva schimbătorilor de bani şi a comercianţilor este încă vie în mintea lor. Duşmanii lui îl întreabă cu ostilitate: „Cu ce autoritate faci Tu acestea şi cine Ţi-a dat autoritatea aceasta?“ „Vă voi pune şi Eu o întrebare“, este replica lui Iisus. „Dacă-Mi veţi răspunde la ea, vă voi spune şi Eu cu ce autoritate fac aceste lucruri: Botezul lui Ioan de unde venea: din cer sau de la oameni?“ Strângându-se la un loc, adversarii gândesc astfel: „Dacă vom răspunde: «Din cer», ne va spune: «Atunci de ce nu l-aţi crezut?» Şi dacă vom răspunde: «De la oameni», ne temem de popor, pentru că toţi socotesc pe Ioan drept proroc“. Puşi în încurcătură, aceştia răspund cu jumătate de gură: „Nu ştim“. Iisus le dă o replică în mod calm: „Nici Eu nu vă voi spune cu ce autoritate fac aceste lucruri“. - Matei 21:23–27.

     Duşmanii lui Iisus încearcă acum să-l determine să spună ceva ca să-l poată aresta. Ei îl întreabă: „Se cade să plătim bir Cezarului sau nu?“ „Arătaţi-mi moneda pentru bir“, le răspunde Iisus, după care îi întreabă: „Chipul acesta şi inscripţia de pe el, ale cui sunt?“ „Ale Cezarului“, răspund ei. Zădărnicindu-le planurile, Iisus spune clar, în auzul tuturor: „Daţi deci Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!“ - Matei 22:15–22.

   Reducându-şi la tăcere duşmanii cu argumentarea lui fără replică, Iisus îşi exprimă acum dezaprobarea înaintea mulţimilor şi a discipolilor săi. Ascultaţi-l în timp ce îi critică fără teamă pe scribi şi pe farisei. „După faptele lor să nu faceţi!, spune el. Căci ei zic şi nu fac.“ Cu îndrăzneală, el pronunţă o serie de vaiuri la adresa lor, numindu-i călăuze oarbe şi ipocriţi. „Şerpi, pui de vipere! Cum veţi scăpa de judecata gheenei?“ - Matei 23:1–33.

      Chiar dacă face aceste critici usturătoare, Iisus nu trece cu vederea calităţile celorlalţi. Mai târziu, el îi vede pe oameni punând bani în cuferele de la trezoreria templului. Cât de emoţionant este să observi o văduvă nevoiaşă care pune toţi banii pe care-i are - două monede mici, neînsemnate ca valoare! Cu o profundă apreciere, Iisus arată că, de fapt, ea a dat mult mai mult decât toţi cei ce au făcut contribuţii generoase „din surplusul lor“. Manifestând compasiune tandră, Iisus apreciază foarte mult tot ce poate face cineva. - Luca 21:1–4.

      Acum Iisus pleacă pentru ultima oară de la templu. Câţiva discipoli fac unele remarce cu privire la măreţia templului, care este „împodobit cu pietre frumoase şi cu daruri“. Spre surprinderea lor, Iisus le răspunde: „Vor veni zile când, din cele ce vedeţi, nu va rămâne piatră pe piatră care să nu fie dărâmată“ (Luca 21:5, 6). În timp ce ies din oraşul aglomerat, apostolii, în fruntea cărora se află Iisus, se întreabă ce a vrut el să spună.

    Puţin mai târziu, Iisus şi apostolii săi stau jos pe Muntele Măslinilor şi se bucură de pacea şi liniştea de aici. În timp ce se uită cu atenţie la minunata privelişte a Ierusalimului şi a templului, Petru, Iacov, Ioan şi Andrei cer unele lămuriri cu privire la prezicerea uluitoare făcută de Isus. „Spune-ne, îi zic ei, când se vor întâmpla aceste lucruri? Şi care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului?“ - Matei 24:3; Marcu 13:3, 4.

   Drept răspuns, Maestrul Învăţător face o profeţie cu adevărat remarcabilă. El prezice războaie, cutremure, lipsă de alimente şi epidemii. De asemenea, Iisus profeţeşte că vestea bună Împărăției lui Dumnezeu va fi predicată pe tot pământul. „Atunci, avertizează el, va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi.“ - Matei 24:7, 14, 21; Luca 21:10, 11.

    Deoarece se face târziu, ei pornesc spre Betania, până unde au de străbătut drumul scurt care traversează dealul.

12 şi 13 nisan:

     Iisus petrece în linişte ziua de 12 nisan împreună cu discipolii săi. El îşi dă seama că conducătorii religioşi caută cu disperare să-l ucidă şi nu vrea ca aceştia să-l împiedice să celebreze Paştile în seara următoare (Marcu 14:1, 2). A doua zi este 13 nisan, iar oamenii sunt ocupaţi cu ultimele pregătiri pentru Paşti. În primele ore ale după-amiezei, Iisus îi trimite pe Petru şi pe Ioan să pregătească pentru ei Paştile în Ierusalim, într-o cameră de la etaj (Marcu 14:12–16; Luca 22:8). Cu puţin timp înainte de apusul soarelui, Iisus şi ceilalţi zece apostoli se întâlnesc cu ei aici pentru a celebra ultimul lor Paşte.

14 nisan, după apusul soarelui:

    În timp ce Ierusalimul este scăldat în lumina palidă a amurgului, deasupra Muntelui Măslinilor răsare o lună plină. Într-o cameră mare, mobilată, Iisus şi cei 12 stau în faţa unei mese pregătite. „Am dorit mult să mănânc Paştile acestea cu voi înainte de a suferi“, spune el (Luca 22:14, 15). După o bucată de vreme, apostolii sunt surprinşi să-l vadă pe Iisus ridicându-se şi punându-şi deoparte veşmintele exterioare. El ia un prosop şi un lighean cu apă şi începe să le spele picioarele. Ce lecţie de neuitat despre faptul de a sluji cu umilinţă le dă el! - Ioan 13:2–15.

    Totuşi, Iisus ştie că unul dintre aceşti bărbaţi - Iuda Iscarioteanul - a aranjat deja să-l dea pe mâna conducătorilor religioşi. Este lesne de înţeles de ce se întristează el foarte mult. „Unul dintre voi Mă va vinde“, le dezvăluie El. Din această cauză, apostolii sunt copleşiţi de durere (Matei 26:21, 22). După celebrarea Paştilor, Iisus îi spune lui Iuda: „Ce faci, fă repede!“ - Ioan 13:27.După ce Iuda pleacă, Iisus instituie ceea ce se numește Cina Domnului.

     În acea noapte memorabilă, Iisus îi învaţă pe discipolii săi fideli multe lecţii valoroase, printre care şi importanţa iubirii frăţeşti (Ioan 13:34, 35). El îi asigură că vor primi un „ajutor“, şi anume Duhul Sfânt, care le va aminti toate lucrurile pe care li le-a spus El (Ioan 14:26). Mai târziu, în aceeaşi seară, rugăciunea fierbinte pe care o spune Iisus pentru ei trebuie să-i fi încurajat foarte mult (Ioan capitolul 17). După ce cântă cântări de laudă, ei părăsesc camera de la etaj şi îl urmează pe Iisus afară în aerul rece al nopţii.

    Coborând Valea Chedronului, Iisus şi apostolii se îndreaptă spre unul dintre locurile lor preferate, grădina Ghetsimani (Ioan 18:1, 2). În timp ce apostolii aşteaptă, Iisus se depărtează puţin ca să se roage. Stresul emoţional prin care trece în timp ce îl imploră fierbinte pe Dumnezeu să-l ajute nu poate fi descris în cuvinte (Luca 22:44). Numai gândul la dezonoarea care ar fi adusă asupra iubitului său Tată ceresc în cazul în care El ar eşua îi provoacă o suferinţă cumplită.

    Imediat ce Iisus îşi termină rugăciunea, Iuda Iscarioteanul soseşte cu o gloată care poartă săbii, ciomege şi torţe. „Te salut, Învăţătorule!“, spune Iuda, sărutându-l cu tandreţe pe Iisus. Acesta este semnul ca bărbaţii să-l aresteze pe Iisus. Dintr-o dată, Petru se repede cu sabia şi-i taie o ureche sclavului marelui preot. „Pune-ţi sabia la locul ei“, îi spune Iisus în timp ce îi vindecă urechea acelui om. „Toţi cei care scot sabia, de sabie vor pieri.“ - Matei 26:47–52.

   Totul se petrece atât de repede! Iisus este arestat şi legat. Înspăimântaţi şi derutaţi, apostolii îl părăsesc pe Maestrul lor şi fug. Iisus este dus înaintea lui Ana, fostul mare preot. Apoi este dus la Caiafa, actualul mare preot, pentru a fi judecat. În primele ore ale dimineţii, Sanhedrinul îl acuză pe Iisus pe nedrept de blasfemie. După aceea, Caiafa îl trimite la guvernatorul roman Pontius Pilatus. Acesta îl trimite pe Iisus la Irod Antipas, guvernatorul Galileei. Irod şi garda lui îşi bat joc de Iisus. Apoi îl trimit înapoi la Pilat. Nevinovăţia lui Iisus este confirmată de Pilat. Însă conducătorii religioşi evrei îl constrâng să-l condamne la moarte pe Iisus. După nenumărate abuzuri verbale şi torturi fizice, Iisus este dus la Golgota unde este răstignit fără milă pe cruce şi moare în chinuri cumplite. - Marcu 14:50-15:39; Luca 23:4–25.

    Dacă moartea ar fi pus definitiv capăt vieţii lui Iisus, lucrul acesta ar fi fost cea mai mare tragedie din istorie. Din fericire, nu s-a întâmplat aşa. La 16 nisan în 33 d.H., discipolii săi au fost uluiţi să descopere că Iisus era viu!. După câtva timp, peste 500 de oameni au putut să se convingă de faptul că Iisus era din nou viu. Şi, după 40 de zile de la învierea lui, un grup de continuatori fideli l-au văzut ridicându-se la cer. - Faptele 1:9–11; 1 Corinteni 15:3–8.

Notă: comentariul este inspirat din scriierile teologului Karl Barth.

EPOCA DE AUR A ELISABETEI I - MIT SAU REALITATE?

EPOCA DE AUR A ELISABETEI I - MIT SAU REALITATE?

       A fost o legendă încă din timpul vieţii sale. Prozatori, poeţi, dramaturgi, dar şi cineaşti i-au sporit faima prin creaţiile lor. În ultimii ani, a făcut subiectul a nenumărate cărţi şi expoziţii. Un sondaj internaţional o plasa între cele mai de seamă personalităţi britanice din istorie.

De ce îi fascinează atât de mult pe oameni regina Elisabeta I, căci despre ea este vorba? A fost cu adevărat o epocă de aur domnia acestei suverane, cunoscute în vremea ei ca „Regina Fecioară“ sau „buna regină Bess“?

„Moştenirea“ Elisabetei:

      Elisabeta Tudor a văzut lumina zilei în 1533, spre marea dezamăgire a tatălui ei, Henric al VIII-lea, care îşi dorea cu orice preţ un fiu moştenitor. Anne Boleyn, mama Elisabetei şi cea de-a doua soţie a lui Henric, nu i-a putut dărui decât o fiică. În baza unor acuzaţii cel mai probabil născocite, Henric a ordonat decapitarea lui Anne. Elisabeta avea pe atunci doar doi ani.

    Henric rupsese orice legătură cu papa de la Roma, declarându-se Capul suprem al Bisericii Angliei. După moartea lui, în 1547, consilierii religioşi ai tânărului Eduard al VI-lea, fiul care i-a urmat la tron, au încercat să facă din Anglia o ţară protestantă prin excelenţă. Însă, după numai şase ani, Eduard a murit. Apoi, sub scurta şi sângeroasa domnie a Mariei I, sora vitregă a Elisabetei, poporul a trecut din nou la credinţa romano-catolică. În 1558, când Elisabeta a fost încoronată la vârsta de 25 de ani, Anglia era sfâşiată de conflicte religioase şi ajunsese în pragul sărăciei. Îşi pierduse şi ultimele posesiuni din Franţa, iar Spania era o ameninţare cât se poate de reală.

     Încă de la început, Elisabeta şi-a ales consilieri capabili, unii urmând să-i rămână alături aproape până la sfârşitul domniei sale de 44 de ani. Mai întâi, regina a abordat problema religiei. Muzeul Maritim al Angliei face următoarea remarcă: „Suverana a dorit să reinstituie Reforma şi să creeze o Biserică a Angliei care să nu fie nici catolică, nici protestantă la modul extrem“. Pentru a-i mulţumi pe cei care nu ar fi putut accepta o femeie în fruntea Bisericii, ea nu şi-a luat titlul de „Cap suprem“, ci de „Guvernator suprem“ al Bisericii. Parlamentul a promulgat apoi Legea uniformităţii, care prevedea convingerile şi practicile Bisericii Anglicane, păstrând însă unele ritualuri catolice. După cum era de aşteptat, nici catolicii, în marea lor majoritate, nici puritanii, protestanţii mai stricţi, nu au fost dispuşi să adopte această „cale de mijloc“.

      Pe Elisabeta o mai preocupa ceva. Se întreba cum avea să câştige respectul şi devotamentul unui popor care încă resimţea efectele dezastruoasei domnii a Mariei I. Prin urmare, s-a hotărât să transforme apartenenţa ei la sexul feminin într-un atu. Istoricul Christopher Haigh explică: „Pentru popor, Elisabeta era Regina Fecioară, pentru Biserică, mamă, pentru nobili, mătuşă, pentru consilieri, soţie cicălitoare, iar pentru curteni, femeie seducătoare“. Secretul ei era să-şi asigure în permanenţă poporul de dragostea neasemuită ce i-o purta. Supuşii o iubeau şi ei, sau cel puţin regina le-o spusese de atâtea ori încât au ajuns s-o creadă.

     Parlamentul exercita mari presiuni asupra Elisabetei să se căsătorească şi să aibă un moştenitor protestant. De-a lungul timpului, mulţi pretendenţi de viţă regală au cerut mâna reginei. De fiecare dată, Elisabeta se prefăcea interesată, purtând negocieri cu ei luni la rând, ba chiar ani, ca apoi să le întrerupă când interesul politic dicta acest lucru.

    Deoarece a promovat o cale religioasă „de mijloc“, Elisabeta a devenit ţinta conspiraţiilor. O primejdie o constituia chiar verişoara ei catolică, Maria Stuart, considerată de Europa catolică succesoarea de drept a Mariei I. Ameninţarea a crescut simţitor în 1568, când Maria a fost silită să renunţe la tronul Scoţiei şi a fugit în Anglia. Deşi aici era prizoniera Elisabetei, Maria a devenit în scurt timp forţa motrice a numeroase comploturi ce urmăreau detronarea reginei protestante. Totuşi, Elisabeta nu voia cu nici un chip să condamne la moarte un alt monarh. În 1570, papa Pius al V-lea a emis bula de excomunicare a Elisabetei, prin care îi dezlega supuşii de datoria de a-i da ascultare. Succesorul său, papa Grigore al XIII-lea, a mers chiar mai departe, declarând că, dacă cineva ar invada Anglia şi ar înlătura-o cu forţa pe regină, nu ar comite niciun păcat. Situaţia a atins punctul culminant odată cu descoperirea complotului ucigaş al lui Anthony Babington, în care era implicată şi Maria. Elisabeta s-a văzut nevoită să ia o hotărâre. Îndemnată de Parlament, ea a încuviinţat în cele din urmă execuţia Mariei, în 1587. Indignarea catolicilor din întreaga Europă - mai cu seamă a regelui spaniol Filip al II-lea - era acum fără margini.

     În dorinţa de a păstra viu catolicismul în Anglia, Filip, cel mai puternic conducător european al acelei vremi, a cerut-o în căsătorie pe Elisabeta la scurt timp după încoronarea ei. Ea însă l-a refuzat. Ani la rând, corsarii englezi au prădat corăbiile şi porturile Spaniei, ameninţându-i supremaţia colonială. Ca şi când nu era de ajuns, Elisabeta le-a acordat sprijin olandezilor în lupta de eliberare de sub dominaţia spaniolă. Execuţia Mariei a fost un ultim act de sfidare care l-a determinat pe Filip să treacă în sfârşit la acţiune. La îndemnul papei, el a dat ordin Armadei, o flotă uriaşă de peste 130 de vase, să pornească spre Ţările de Jos, să ia la bord trupele de soldaţi care aşteptau acolo şi apoi să traverseze Marea Mânecii pentru a invada Anglia. Pe când flota era în toiul pregătirilor, spionii englezi au aflat ce puneau la cale spaniolii. Elisabeta i-a cerut lui sir Francis Drake să se îndrepte cu 30 de nave spre portul spaniol Cádiz. Odată ajuns la destinaţie, Drake a distrus cele mai frumoase galere de război ale spaniolilor, întârziind plecarea Armadei cu un an.

     În 1588, când aceasta a pornit în sfârşit la drum, flota engleză era pregătită să o întâmpine. Deşi atacate, vasele spaniole au traversat Marea Mânecii fără să sufere mari pagube şi au ancorat în apropierea portului francez Calais. În noaptea următoare, englezii au trimis împotriva lor opt corăbii incendiare. Într-o panică generală, navele spaniole s-au împrăştiat şi, după lupte cumplite, au fost împinse de vântul dinspre sud-vest către nord, spre ţărmurile Scoţiei. Furtunile năprasnice din acea zonă şi de pe coasta de vest a Irlandei au desăvârşit victoria englezilor, transformând jumătate din galioanele spaniole în epave. Restul corăbiilor s-au întors cu greu în Spania.

Începe „epoca de aur“:

     Când Elisabeta a urcat pe tron, Anglia nu avea nicio posesiune peste hotare. În schimb, pentru Spania vastele teritorii cucerite în America de Nord, Centrală şi de Sud reprezentau o sursă inepuizabilă de bogăţii. Fireşte, şi Anglia dorea să-şi umple vistieriile. Drept urmare, exploratori ambiţioşi şi cu spirit de aventură s-au avântat pe întinderea oceanului în căutarea faimei, a averilor fabuloase şi a noi drumuri comerciale către China şi Extremul Orient. Sir Francis Drake a fost primul căpitan de navă care a călătorit în jurul lumii la cârma propriei corăbii. În drumul său de-a lungul coastei de vest a Americii de Sud şi de Nord, jefuia vase spaniole încărcate cu bogăţii. Refuzând să accepte monopolul spaniol asupra Lumii Noi, sir Walter Raleigh a finanţat încercarea înfiinţării unei colonii pe coasta de est a Americii de Nord. Teritoriului revendicat aici i-a dat numele „Virginia“, în onoarea Reginei Fecioare a Angliei. Cu toate că aceste tentative timpurii de colonizare au eşuat, ele au trezit interesul Angliei pentru expediţii similare. Odată cu înfrângerea „Invincibilei Armade“, Anglia a căpătat mai multă încredere în forţa ei maritimă, iar Elisabeta a susţinut financiar noi călătorii în scop comercial spre Antipozi, spre sud-estul Asiei. Se iveau astfel zorii Imperiului Britanic, care avea să întemeieze colonii pe tot cuprinsul globului.

     În ţară învăţământul lua avânt. Noi şcoli îşi deschideau porţile, călăuzind paşii tot mai multor tineri spre lumea cărţilor. Pasiunea pentru literatură, dar şi progresul tehnicii de tipărire au dat naştere unei înfloriri culturale nemaiîntâlnite. Scena elisabetană a fost cea pe care şi-au făcut apariţia William Shakespeare şi alţi dramaturgi de excepţie. Publicul avid de spectacol umplea teatrele deschise de curând. Poeţii aşterneau sonete alese, iar compozitorii creau o muzică cu totul inovatoare. Pictori iscusiţi realizau splendide portrete în miniatură ale reginei şi ale curtenilor. Traduceri recente ale Bibliei stăteau la loc de cinste în biserici şi în casele oamenilor. Aceste vremuri bune însă n-au durat o veşnicie.

Epoca de aur îşi pierde strălucirea:

    Ultimii ani ai Elisabetei au fost plini de tumult. Întrucât cei mai de încredere consilieri ai ei muriseră, regina le-a acordat privilegii doar câtorva nobili, stârnind o aprigă rivalitate între curteni. Împotriva ei a survenit chiar o rebeliune, care nu a avut însă sorţi de izbândă. Regatul era din nou teatrul conflictelor religioase. Catolicii refuzau să asiste la ceremoniile oficiate de protestanţi şi prin urmare erau tot mai persecutaţi. Până la încheierea domniei Elisabetei, circa 200 de preoţi şi laici şi-au găsit sfârşitul pe eşafod. Puritanii erau şi ei întemniţaţi şi condamnaţi la moarte. Irlandezii se răzvrăteau împotriva stăpânirii engleze, iar războiul cu Spania continua. Patru ani la rând, recoltele slabe au făcut ca oamenii să nu mai aibă ce munci, iar vagabondajul a devenit o plagă. Poporul protesta împotriva preţurilor ridicate la alimente. Marea popularitate a Elisabetei dispăruse. Anglia nu îşi mai iubea Regina Fecioară.

      Elisabeta, ultimul suveran din dinastia Tudor, şi-a pierdut treptat dorinţa de a trăi şi s-a stins din viaţă în 24 martie 1603. Poporul era fără grai. Totuşi, chiar în seara acelei zile, englezii aprindeau focuri în aer liber şi petreceau pe străzi, sărbătorindu-şi noul monarh. Aveau în sfârşit un rege, pe Iacob al VI-lea al Scoţiei, fiul protestant al Mariei Stuart. Devenit Iacob I al Angliei, el a realizat ceea ce Elisabeta nu a putut realiza: unificarea celor două regate sub un singur conducător. În scurt timp însă, entuziasmului i-a luat locul dezamăgirea. Oamenii se gândeau acum cu nostalgie la vremurile când domnea „buna regină Bess“.

Cu adevărat o epocă de aur?

      Istoricii vremii au ridicat-o în slăvi pe Elisabeta. La câţiva ani după moartea ei, William Camden i-a înfăţişat domnia drept o epocă de aur a progresului, pe parcursul căreia regina a insuflat poporului credinţa într-un destin măreţ. Opinia lui nu a fost contestată timp de secole. De fapt, prestigiul Elisabetei a crescut şi mai mult spre sfârşitul veacului al XIX-lea, când i s-a atribuit meritul de a fi fondat Imperiul Britanic. Acesta ocupa pe atunci o pătrime din suprafaţa pământului.

Totuşi, istoricii din zilele noastre nu prezintă domnia Elisabetei într-o lumină atât de favorabilă. În lucrarea The Oxford Illustrated History of Britain se afirmă: „Reputaţia postumă a Elisabetei depăşeşte cu mult realizările ei efective. Este evident că, amăgiţi de propaganda pe care şi-a făcut-o sau poate pur şi simplu de longevitatea ei, de coincidenţa domniei sale cu momentul shakespearian şi de înfrângerea norocoasă a Armadei, cu toţii am ajuns s-o venerăm, ignorând faptul că, încet, dar sigur, ea a făcut din Anglia o ţară de neguvernat“. Haigh, citat anterior, explică de ce unii istorici au elogiat-o: „În 1603, pentru poporul care aştepta cu nerăbdare un rege din dinastia Stuart, Elisabeta era o bătrână care îşi pierduse minţile. Prin 1630 însă, după ce regii din această dinastie îi dezamăgiseră pe oameni, ea a devenit etalonul tuturor virtuţilor princiare“.

     Orice s-ar spune despre Elisabeta, nimeni nu poate nega că a fost o femeie excepţională într-o lume a bărbaţilor. Inteligentă şi hotărâtă, avea ceea ce am putea numi astăzi un remarcabil simţ al relaţiilor cu publicul. Ajutorul miniştrilor îi era nepreţuit în acest sens. Ei îi regizau cu mare grijă discursurile şi apariţiile în public şi se asigurau că vestimentaţia ei şi portretele ce i se făceau îi preamăreau calitatea de suveran şi perpetuau mitul epocii de aur.

PERSONAJUL BIBLIC ANA.

PERSONAJUL BIBLIC ANA

     O femeie fidelă îşi ridică glasul într-o rugăciune. Ea îl laudă pe Dumnezeu care a ridicat-o din ţărână, schimbându-i mâhnirea în exultare.

     Numele acestei femei este Ana. Ce a dus la schimbarea extraordinară a stării ei? De ce este ea atât de bucuroasă? Şi ce putem învăţa noi din exemplul său? Pentru a răspunde la aceste întrebări, să aflăm câteva ceva despre viaţa Anei.

Tensiuni în familie:

      Ana este una din cele două soţii ale lui Elcana, un levit care locuieşte în regiunea lui Efraim. Deşi poligamia nu a făcut parte din scopul iniţial al lui Dumnezeu, sub Legea mozaică, este permisă şi reglementată. Elcana şi membrii familiei sale sunt închinători ai lui Iehova, însă într-o căsătorie poligamă apar adesea conflicte, aşa cum se observă şi în familia lui Elcana.

    Ana este stearpă, în timp ce Penina, cealaltă soţie a lui Elcana, are mai mulţi copii. Din acest motiv, Ana şi Penina sunt rivale.

      În Israel era o ruşine şi chiar un semn al dezaprobării divine dacă o femeie nu putea să aibă copii. Totuşi, nu există nicio dovadă că sterilitatea Anei este un semn că ar fi nedemnă de favoarea lui Dumnezeu. Penina însă, în loc să încerce să o consoleze pe Ana, se foloseşte de darul ei de a naşte copii ca să o mâhnească.

Călătoriile la sanctuarul lui Dumnezeu:

     În pofida acestor tensiuni, Elcana şi familia lui merg în fiecare an la Şilo pentru a aduce jertfe la sanctuarul lui Dumnezeu. Se pare că ei parcurg pe jos, dus-întors, aproximativ 60 km. Aceste călătorii trebuie să fie un motiv de mare tristeţe pentru Ana, întrucât Penina şi copiii ei primesc câteva porţii din jertfa de comuniune, în timp ce ea, numai una. Penina profită de aceste ocazii să o necăjească pe Ana, care se mâhneşte mult, întrucât se pare că Domnul ‘i-a închis pântecele’. Toate acestea se întâmplă an de an, şi de fiecare dată Ana plânge şi nu mănâncă. Astfel, în loc să îi aducă bucurie, călătoriile la sanctuar o umplu de amărăciune. Şi totuşi, Ana merge la sanctuarul lui Dumnezeu. - 1 Samuel 1:3–7

    Elcana încearcă să o consoleze pe Ana, încurajând-o să vorbească despre sentimentele ei. El o întreabă: „Ana, de ce plângi şi de ce nu mănânci? De ce ţi-e inima întristată? Nu sunt eu pentru tine mai bun decât zece fii?“. Probabil că Elcana nu ştie de atitudinea răutăcioasă a Peninei, iar Ana preferă să sufere în tăcere decât să se plângă. În orice caz, Ana îşi dovedeşte încrederea în Dumnezeu, îndreptându-se spre El în rugăciune pentru a-şi găsi pacea interioară.

Ana face o făgăduinţă:.

     Ana face o rugăciune concretă. Ea îi cere lui Dumnezeu un fiu şi îi făgăduieşte că i-l va dedica Lui ca nazireu pe viaţă. Această făgăduinţă trebuie să aibă aprobarea soţului ei. Acţiunile ulterioare ale lui Elcana arată că este de acord cu promisiunea făcută de soţia sa iubită.

    Văzând-o pe Ana, Marele Preot Eli crede că este beată, deoarece îi tremură buzele, fără să se audă vreun cuvânt. Ana însă se roagă fierbinte în inima ei. Imaginaţi-vă cum se simte ea când Eli o mustră, spunându-i că este beată! Cu toate acestea, ea îi răspunde cu respect. Când înţelege că Ana se roagă din cauza „marii ei îngrijorări şi a necazului său”, Eli îi spune: „Dumnezeul lui Israel să îndeplinească cererea pe care i-ai făcut-o”.  

Un fiu dăruit lui Dumnezeu:

    Dumnezeu îşi îndreaptă atenţia spre Ana; ea rămâne însărcinată şi dă naştere unui fiu. Aceasta este una dintre puţinele ocazii consemnate în Biblie în care Dumnezeu îşi asumă responsabilitatea pentru naşterea unui viitor slujitor al său. Samuel, fiul Anei şi al lui Elcana, urmează să fie profet al lui Dumnezeu. El va avea un rol important în instituirea monarhiei în Israel.

   Cât de fericită este acum Ana, care mai înainte a fost stearpă! Puţine rugăciuni rostite de femei sunt consemnate în Biblie. Totuşi, în Sfintele Scripturi găsim două rugăciuni ale Anei. În prima, ea îşi exprimă sentimentele de mâhnire şi tristeţe, iar în a doua, bucuria şi recunoştinţa pentru ajutorul lui Dumnezeu..

  Aşa cum se observă în relatarea inspirată despre Ana, şi noi am putea suferi din cauza imperfecţiunilor sau a răutăţii altora. Totuşi, nu trebuie să permitem acestor încercări să ne răpească bucuria de a-i sluji lui Dumnezeu. El este Marele Ascultător al rugăciunii, care răspunde la strigătele după ajutor ale slujitorilor săi fideli, eliberându-i din necaz şi dându-le din plin pace interioară şi alte binecuvântări!

Notă: povestea Anei se poate găsi în cartea biblică 1Samuel.

FUGA HUGHENOȚILOR SPRE LIBERTATE.

FUGA HUGHENOȚILOR SPRE LIBERTATE

„Din partea Regelui şi a Reginei,  Noi declarăm aici că toţi protestanţii francezi care vor căuta refugiu şi vor încerca să se mute în Regatul Nostru nu numai că vor beneficia de Protecţia Noastră Regală, dar ne vom şi strădui în toate modurile rezonabile să-i susţinem şi să-i ajutăm, pentru ca viaţa lor în acest Regat să fie confortabilă şi uşoară.“

     Așa declarau în 1689 Wilhelm de Orania şi Mary, regele şi regina Angliei. Dar de ce trebuiau protestanţii francezi, sau hughenoții, cum au fost numiţi mai târziu, să caute refugiu şi ocrotire în afara Franţei? De ce ar trebui să ne intereseze astăzi fuga lor din Franţa de acum 300 de ani?

    În secolul al XVI-lea, Europa a fost măcinată de războaie şi conflicte religioase. Franţa, cu războaiele ei religioase (1562 –1598) între catolici şi protestanţi, nu a fost scutită de aceste tulburări. În 1598 însă, regele Franţei Henric al IV-lea a semnat un edict de toleranţă, Edictul de la Nantes, prin care le garanta hughenoţilor protestanţi o anumită libertate religioasă. Această recunoaştere juridică a două religii a fost unică în Europa. Pentru un timp, acest fapt a pus capăt conflictelor religioase care au marcat Franţa secolului al XVI-lea timp de peste 30 de ani.

      Deşi s-a dorit a fi „perpetuu şi irevocabil“, Edictul de la Nantes a fost revocat în 1685 prin Edictul de la Fontainebleau. Filozoful francez Voltaire a scris mai târziu despre această revocare calificând-o drept „una dintre marile tragedii ale Franţei“. În scurt timp, aceasta a determinat fuga în alte ţări a peste 200 000 de hughenoţi. Consecinţele au fost însă şi mai grave. Dar de ce a fost revocat edictul anterior, care era în favoarea toleranţei religioase?

Încă de la început întâmpină opoziţie:

    Chiar dacă Edictul de la Nantes a fost, oficial, în vigoare aproape 90 de ani, un istoric spune că acesta era deja „pe moarte când a fost ucis în 1685“. De fapt, edictul nu a fost clădit pe temelii solide. De la bun început, el a contribuit la aşa-numitul „război rece“ dintre clericii catolici şi ceea ce aceştia numeau „RPR“ (religia pretins reformată). De la promulgarea lui în 1598 până în jurul anului 1630, opoziţia faţă de Edictul de la Nantes s-a concentrat în jurul unor dezbateri publice între protestanţi şi catolici şi în jurul publicării literaturii religioase. Totuşi, intoleranţa avea multe faţete.

    După ce a luptat împotriva protestanţilor din 1621 până în 1629, guvernul francez a încercat printr-o serie de măsuri represive să-i oblige pe aceştia să intre în rândurile catolicilor. Această hărţuială s-a intensificat sub domnia regelui Ludovic al XIV-lea, „Regele Soare“. Politica lui de persecuţie a dus la revocarea Edictului de la Nantes.

Restricţiile:

     Restricţiile au însemnat anularea treptată a drepturilor civile ale protestanţilor. Între 1657 şi 1685 s-au luat aproximativ 300 de măsuri împotriva hughenoţilor, deseori la sugestia clericilor. Aceste măsuri vizau orice aspect al vieţii. De exemplu, hughenoţilor le-a fost interzis un număr mare de profesii, cum ar fi medicina, dreptul şi chiar obstetrica. În ce priveşte obstetrica, un istoric a spus: „Cum să-ţi încredinţezi viaţa unui eretic, al cărui obiectiv era să distrugă ordinea existentă?“

     Opresiunea s-a intensificat în 1677. Dacă un hughenot încerca să convertească un catolic şi era descoperit, era amendat cu 1 000 de livre franceze. Fondurile de stat obţinute din taxele exorbitante erau folosite pentru a-i determina pe hughenoţi să se convertească la catolicism. În 1675, clerul catolic i-a dat 4,5 milioane de livre franceze regelui Ludovic al XIV-lea, spunând: „Acum trebuie să vă manifestaţi în continuare recunoştinţa folosindu-vă autoritatea pentru a extirpa complet erezia“. Această strategie de a „cumpăra“ convertiţi a avut drept rezultat aproximativ 10 000 de convertiri la catolicism în decurs de trei ani.

     În 1663, convertirea la protestantism a fost scoasă în afara legii. Existau restricţii şi cu privire la locul unde se puteau stabili hughenoții. Un exemplu de măsură extremă este acela că, la vârsta de şapte ani, copiii puteau deveni catolici împotriva voinţei părinţilor lor. Părinţii protestanţi erau obligaţi să plătească educaţia primită de copiii lor de la iezuiţi sau de la alţi instructori catolici.

   O altă armă folosită pentru suprimarea hughenoţilor a fost Compania secretă a Sfântului Sacrament (Compagnie du Saint-Sacrement). Aceasta era o organizaţie catolică despre care istoricul Janine Garrisson spune că a devenit „o reţea amplă“, răspândită în toată Franţa. Pătrunzând în cele mai înalte sfere ale societăţii, acestei organizaţii nu-i lipseau nici fondurile, nici serviciile de spionaj. Doamna Garrisson spune că aceasta folosea nenumărate tactici: „De la constrângere la obstrucţie, manipulare, denunţare, compania se folosea de orice mijloc pentru a slăbi comunitatea protestantă“. Cu toate acestea, majoritatea hughenoţilor au rămas în Franţa în această perioadă de persecuţie. Garrisson afirmă: „Este greu de înţeles de ce protestanţii nu au părăsit Regatul Franţei într-un număr mai mare atunci când ostilităţile împotriva lor au început să se amplifice“. Însă, în cele din urmă, fuga spre libertate a devenit o necesitate.

Din nou la starea iniţială:

     Pacea de la Nijmegen (1678) şi Tratatul de la Regensburg (1684) l-au scos pe regele Ludovic al XIV-lea din războiul purtat cu statele vecine. Dincolo de Canalul Mânecii, în Anglia, în februarie 1685 a fost întronat un catolic. Ludovic al XIV-lea putea profita de această nouă situaţie. Cu câţiva ani înainte, clerul catolic din Franţa emisese cele Patru Articole Galicane, care restrângeau puterea papală. Atunci, papa Inocenţiu al XI-lea „a considerat Biserica Franceză ca şi schismatică“. Ca urmare, revocând Edictul de la Nantes, Ludovic al XIV-lea îşi putea reface reputaţia, pe care şi-o pătase, precum şi relaţiile cu papa.

    Politica regelui cu privire la protestanţi a devenit foarte clară. Bineînţeles metodele blânde (prin convingere şi legislaţie) nu dăduseră rezultate. Pe de altă parte, dragonadele mai recente avuseseră succes. Atunci, în 1685, Ludovic al XIV-lea a semnat Edictul de la Fontainebleau, revocând Edictul de la Nantes. Persecuţia violentă care a urmat acestei revocări i-a adus pe hughenoţi într-o stare şi mai rea decât cea în care se aflaseră înainte de emiterea Edictului de la Nantes. Ce aveau să facă acum?

Să se ascundă, să lupte sau să fugă?

   Unii hughenoţi au ales să-şi practice religia pe ascuns. Odată ce lăcaşurile de cult le-au fost distruse, iar închinarea lor publică interzisă, ei au ales „Biserica Deşertului“, adică închinarea în ilegalitate. Ei se întruneau cu toate că, potrivit unei legi emise în iulie 1686, riscau să fie pedepsiţi cu moartea. Unii hughenoţi şi-au renegat credinţa, gândindu-se să redevină hughenoţi mai târziu. Aceştia au practicat un catolicism superficial, care avea să fie copiat de generaţiile următoare.

   Guvernul a încercat să dea mai multă forţă convertirilor. Pentru a-şi găsi un loc de muncă, noii convertiţi trebuiau să aducă un certificat din care să reiasă că sunt catolici, certificat semnat de paroh, care ţinea evidenţa la biserică. Dacă copiii nu erau botezaţi şi crescuţi în religia catolică, ei puteau fi luaţi de la părinţii lor. În şcoli trebuia aplicată instruirea catolică. S-au depus eforturi pentru a se tipări lucrări religioase procatolice pentru „oamenii Cărţii (Biblia)“, cum erau numiţi protestanţii. Guvernul a tipărit peste un milion de cărţi şi le-a trimis în zonele cu o concentraţie mare de convertiţi. Măsurile luate erau atât de dure, încât, dacă cineva bolnav refuza ultima spovedanie catolică, iar apoi se însănătoşea, era condamnat pe viaţă la închisoare sau la galere. Iar când, în cele din urmă, murea, corpul lui era pur şi simplu aruncat ca un gunoi, iar bunurile îi erau confiscate.

    Unii hughenoţi au ales să opună o rezistenţă armată. În regiunea munţilor Ceveni, renumită pentru zelul religios existent aici, hughenoţii militanţi, numiţi cămăşari, au declanşat o revoltă în 1702. Ca răspuns la ambuscadele şi atacurile nocturne ale cămăşarilor, trupele guvernului au ars din temelii sate întregi. Deşi acţiunile hughenoţilor au continuat în mod sporadic o vreme, în 1710 puternica armată a regelui Ludovic i-a înfrânt pe cămăşari.

    O altă reacţie a hughenoţilor a fost fuga din Franţa. Această emigrare a fost numită o adevărată diaspora. Majoritatea hughenoţilor erau săraci când au părăsit ţara, pentru că statul le confiscase bunurile, Biserica Catolică primind o parte din aceste averi. Prin urmare, fuga nu a fost uşoară. Guvernul francez a reacţionat imediat la noua situaţie, supraveghind căile de scăpare şi scotocind corăbiile. Piraţii prădau corăbiile care plecau din Franţa, fiindcă şi ei primeau o recompensă când prindeau fugari. Hughenoţii care erau prinşi că fugeau erau supuşi unor pedepse aspre. Ceea ce îngreuna şi mai mult situaţia era faptul că în cadrul comunităţilor existau spioni care încercau să afle numele celor ce intenţionau să fugă şi ruta pe care aveau s-o urmeze. Interceptarea scrisorilor, falsificarea documentelor şi intrigile erau la ordinea zilei.

Un refugiu bine venit:

     Fuga hughenoţilor din Franţa şi primirea lor în ţările care i-au găzduit a fost cunoscută sub numele de Refugiul. Hughenoţii au fugit în Olanda, Elveţia, Germania şi Anglia. Mai târziu, unii s-au dus în Scandinavia, America, Irlanda, Indiile de Vest, Africa de Sud şi Rusia.

    Mai multe ţări europene au emis edicte care îi încurajau pe hughenoţi să emigreze. Printre lucrurile care încurajau emigrarea se numărau obţinerea gratuită a cetăţeniei, scutirea de impozite şi integrarea gratuită într-o breaslă muncitorească. Potrivit istoricului Elisabeth Labrousse, hughenoţii erau îndeosebi „bărbaţi tineri . . ., întreprinzători şi energici, de o excepţională valoare morală“. Astfel, Franţa a pierdut în culmea gloriei ei lucrători iscusiţi în multe domenii. Da, aceştia au dus cu ei „bunurile, aspiraţiile şi meseriile“. Factorii religioşi şi politici au jucat şi ei un rol în acordarea de refugiu hughenoţilor. Dar care au fost consecinţele pe termen lung ale acestei emigrări?

     Revocarea Edictului de la Nantes şi persecuţia care a urmat au stârnit o reacţie negativă la nivel internaţional. Wilhelm de Orania a profitat de atitudinea ostilă Franţei pentru a deveni conducătorul Olandei. Cu ajutorul ofiţerilor hughenoţi, el a devenit şi regele Marii Britanii, luând locul regelui catolic Iacob al II-lea. Istoricul Philippe Joutard spune că „politica antiprotestantă a lui Ludovic al XIV-lea a fost una dintre cauzele principale ale detronării lui Iacob al II-lea şi ale formării Ligii de la Augsburg.  Aceste evenimente constituie un punct de cotitură în istoria Europei, ducând la înlocuirea hegemoniei franceze cu hegemonia engleză“.

    Hughenoţii au jucat un important rol cultural în Europa. Ei şi-au folosit noua libertate pentru a produce literatură care a dus la apariţia doctrinei Iluminismului şi a conceptului de toleranţă. De exemplu, un protestant francez a tradus lucrările filozofului englez John Locke, promovând ideea drepturilor omului. Alţi scriitori protestanţi au subliniat importanţa libertăţii de conştiinţă. S-a conturat concepţia că ascultarea de conducători este relativă şi poate fi ignorată dacă aceştia încalcă înţelegerea dintre ei şi popor. Astfel, istoricul Charles Read spune că revocarea Edictului de la Nantes a fost „una dintre cauzele principale ale Revoluţiei franceze“.

Ce învăţăminte s-au tras?

   Observând consecinţele cu efect negativ ale persecuţiilor şi pierderea atâtor oameni valoroşi pentru Stat, marchizul de Vauban, consilier militar al regelui Ludovic al XIV-lea, l-a îndemnat pe rege să repună în vigoare Edictul de la Nantes, afirmând: „Convertirea inimilor îi aparţine numai lui Dumnezeu“. Atunci, de ce nu a tras Statul francez învăţăminte şi nu şi-a schimbat hotărârea? Un factor evident a fost acela că regele se temea că Statul ar putea slăbi. În plus, contrareforma şi intoleranţa religioasă erau în interesul Franţei secolului al XVII-lea.

     Evenimentele asociate cu revocarea i-au făcut pe unii să se întrebe: „Cât pluralism poate permite şi poate suporta o societate?“ Într-adevăr, după cum au remarcat istoricii, este imposibil să analizăm istoria hughenoţilor fără să ne gândim la „mecanismele puterii şi perversiunile lor“. În societăţile actuale multirasiale şi tot mai diversificate pe plan religios, fuga hughenoţilor spre libertate aminteşte în mod pregnant de ceea ce se întâmplă atunci când interesele politicii influenţate de biserică contează mai mult decât interesele oamenilor.

*Dragonadele sau convertirile prin teroare:

    Unii i-au considerat pe dragoni nişte „misionari excelenţi“. În rândurile hughenoţilor însă, ei au produs panică, iar în unele cazuri, sate întregi s-au convertit la catolicism când au auzit de venirea lor. Dar cine au fost aceşti dragoni?

    Dragonii erau soldaţi bine înarmaţi, care se instalau în casele hughenoţilor cu intenţia de a-i intimida pe locatari. Folosirea dragonilor în acest mod a fost cunoscută sub numele de dragonade. Pentru a mări povara familiilor, numărul soldaţilor trimişi la o casă era disproporţionat faţă de resursele familiei. Dragonii aveau permisiunea de a brutaliza familiile, de a nu le lăsa să doarmă şi de a le distruge bunurile. Dacă cei care locuiau în casă renunţau la credinţa protestantă, dragonii plecau.

    Dragonadele au fost folosite pentru a determina convertirea hughenoţilor în 1681 în Poitou, vestul Franţei, o zonă cu o concentraţie mare de hughenoţi. În numai câteva luni s-au convertit între 30 000 şi 35 000 de persoane. Aceeaşi metodă a fost folosită şi în 1685 în alte enclave hughenote. În numai câteva luni, între 300 000 şi 400 000 de persoane au renunţat la credinţa lor. Potrivit istoricului Jean Quéniart, succesul dragonadelor „a făcut ca revocarea (Edictului de toleranţă de la Nantes) să fie inevitabilă, deoarece acum părea posibilă“.

* Notă suplimentară: din Ordinul Dragonilor a făcut parte, la vremea lui, și Vlad Țepeș, de aceea a fost numit „Dracula”. În limba română de atunci, la dragon se spunea „drac”!

CARTEA BIBLICĂ RUT.

CARTEA  BIBLICĂ  RUT

Cartea „Rut" este o oază de credincioşie într-o epocă caracterizată de idolatrie şi apostazie.

Titlul: Este una dintre singurele două cărţi din Biblie care poartă numele unei femei. Cealaltă este „Estera" cu care se contrastează şi se completează reciproc.

Autorul: Samuel a scris această carte probabil după ce l-a uns pe David ca nou împărat peste Israel.

Data: Aproximativ în jurul anului 1.000 î.Cr.

Conţinutul cărţii: Cartea Rut este un apendice al cărţii Judecătorilor. De fapt, ea ar fi trebuit să fie inclusă în acea carte. Iată ce declară autorul ei în primul verset al cărţii: „Pe vremea judecătorilor a fost o foamete în ţară...”

De ce a scos Samuel această întâmplare din cartea Judecătorilor şi a făcut-o o carte de sine stătătoare? Motivele sunt două şi amândouă sunt clare ca lumina zilei.

În primul rând, Samuel a vrut ca această carte să fie o încheiere recapitulativă a lecţiilor date în cartea Judecători; încă o dată ne vom întâlni aici cu ciclul de apostazie, pedeapsă, pocăinţă şi izbăvire. De data aceasta însă, Samuel vrea să răspundă unei întrebări viclene: „Şi dacă nu ne vom pocăi? Ce se va întâmpla cu noi dacă în loc să ne pocăim ne vom îndepărta şi mai mult de Domnul şi vom fugi pe alte meleaguri, departe de faţa Sa?" Experienţa tristă a familiei lui Elimelec este răspunsul clar şi răspicat dat acestor întrebări răuvoitoare: „Nicăieri nu este prea departe pentru mâna Domnului ca să ne ajungă şi să ne pedepsească". Nu există altă soluţie de ieşire de sub pedeapsă decât pocăinţa. Când ne pocăim cu adevărat Dumnezeu se grăbeşte să ne dea izbăvirea şi binecuvîntarea.

În al doilea rând, istoria familiei lui Elimelec este scoasă în evidenţă pentru că din această familie s-a născut mai tîrziu Işai, tatăl lui David, acest nou împărat uns de Samuel peste Israel. Providenţial, scrierea lui Samuel este mai importantă decât şi-a dat el atunci seama căci ea ne arată o secvenţă din viaţa familiei care-L va da lumii pe Mesia: Domnul Iisus Hristos din seminţia lui David.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: O citire foarte atentă va scoate la iveală un mesaj spiritual latent ascuns în semnificaţia numelor purtate de personajele cărţii. Întâmplarea debutează la Betleem, care tradus înseamnă „casa pâinii". Primul personaj cu care ne întâlnim este Elimelec al cărui nume se traduce prin „Dumnezeu este împăratul meu" (Eli=Dumnezeu, melech=împărat). Acest bărbat pleacă din Betleem împreună cu nevasta lui numită Naomi, care se poate traduce prin „plăcuta" sau „fermecătoarea", şi cu cei doi fii ai lor: Mahlon, care înseamnă „cântec" şi „bucurie", şi Chilion, care înseamnă „ornament" sau „desăvârşire". Hotărârea lor de a pleca este echivalentă cu o încercare de a scăpa de sub pedeapsa pe care Dumnezeu o trimisese asupra Israelului prin secetă, în Moab. Elimelec („Dumnezeu este împăratul meu") moare şi după el mor şi cei doi fii: Mahlon (bucuria) şi Chilion (desăvârşirea). Frântă de durere, Naomi hotărăşte să se întoarcă în Israel, dar refuză să mai fie numită Naomi şi cere să i se spună de acuma: Mara, care înseamnă amărăciune. Mesajul spiritual din această succesiune de evenimente este foarte clar: în Canaan, Israelul trăia sub teocraţie („Dumnezeu este împăratul meu") şi făcea casă bună cu plăcerea, cântecul, bucuria, frumuseţea şi desăvârşirea. Sub pedeapsa lui Dumnezeu, ei au recurs la soluţii lăturalnice, refuzând pocăinţa şi asta le-a adus moarte, suferinţă şi sărăcie. Pentru copiii Domnului, singura ieşire din impasul neascultării este pocăinţa şi întoarcerea acasă, la Dumnezeului lor care nu oboseşte iertându-i şi reparându-le greşelile. Din momentul hotărârii de întoarcere în ţară, mâna nevăzutului Dumnezeu începe să lucreze tainic pentru refacerea viitorului lui Naomi. Una dintre nurori, moabită Rut, se întoarce împreună cu ea şi găseşte favoare în ochii unui om bogat numit Boaz (tradus prin: „în El este puterea"). Acest Boaz restaurează moştenirea lui Naomi şi-i dăruieşte un fiu prin Rut. Fiul lui Naomi din Rut, Obed, fusese hotărât de Dumnezeu să fie tatăl lui Işai şi bunicul lui David, împăratul slăvit al lui Israel.

O altă temă foarte importantă din cartea Rut este„Goel", ruda cu drept de răscumpărare. În rânduială lui Israel, cineva căzut în robie putea fi răscumpărat de un astfel de Goel care trebuia să îndeplinească 3 condiţii: să fie cea mai apropiată rudă, să vrea să răscumpere şi să poată să răscumpere, în cazul lui Naomi au existat două persoane care aveau acest drept: una al cărui nume nu este specificat (Rut 3:12; 4:1-6) şi Boaz (2:20; 4:9-13). Prin răscumpărarea pe care o face, Boaz este un tip care-l prevesteşte pe Domnul Iisus. Pentru că putea şi dorea să ne răscumpere, Domnul Iisus s-a înrudit cu noi prin întrupare şi a devenit Goel-ul nostru.

Pe cine simbolizează însă cel care, deşi putea, n-a vrut să facă răscumpărarea Naomei din cauza moabitei Rut? Ei bine răspunsul este simplu. Acel „cutare" (Rut 4:1) simbolizează pretenţiile Legii mozaice. Textul Legii spunea: „Amonitul şi Moabitul să nu intre în adunarea Domnului, nici chiar al zecilea neam, pe vecie. Să nu-ţi pese nici de propăşirea lor, nici de bună starea lor, toată viaţa ta, pe vecie". (Deut. 23:3, 6) Moabită Rut este un simbol al Bisericii. Dumnezeu ne-a răscumpărat prin Hristos, dincolo de prevederile Legii, printr-un act de har şi de nemăsurată îndurare.

GLOBALIZAREA - O ALTFEL DE ABORDARE.

GLOBALIZAREA - O ALTFEL DE ABORDARE

          Epoca istoriei recente sau globale începe în 1991,odată cu prăbușirea U.R.S.S.

     Perioada scursă din 1991 se caracterizează printr-o accentuare deosebită a unui fenomen-globalizarea.

    Termenul„globalizare”sau „mondializare” desemnează un fenomen economic,dar cuprinde,prin extensie,domenii precum viața socială,comunicațiile,cultura și guvernarea statelor.Totuși, în privința termenului „globalizare” nu există încă o definiție universal acceptată.

          Oricum, globalizarea are efecte pozitive dar și negative. Printre efectele pozitive se numără:

-internaționalizarea producției datorită firmelor cu activitate globală;

-asimilarea rapidă a noilor tehnologii:

-comunicațiile apropie oamenii,eliminând,practic,granițele:

-diversificarea bazei tehnologice și de materii prime.

         Efectele negative sunt și ele prezente:

-creșterea inegalităților dintre bogați și săraci;

-proliferarea armamentelor și a crimei organizate transnaționale, a terorismului;

-sărăcirea valorilor culturale și naționale sub presiunea globalizării văzută și ca o standardizare culturală etc.

       De multe ori,globalizarea este înțeleasă ca un fel de „americanizare”la nivel planetar; de aici,rezultă o încercare de „standardizare socio-culturală” a întregii lumi. Se încearcă întronarea unor valori americane pretutindeni, fără să se țină seama de particularitățile diverselor societăți; de aici,o serie de acțiuni de respingere violentă a globalizării. Fenomenul de respingere se observă nu doar în lumea islamică,-cum am fi tentați să credem-,ci,chiar în Europa Occidentală,mai cu seamă, pe fondul crizei economice mondiale ,declanșată în 2007,în S.U.A.,și,răspândită asemenea unei pandemii,la nivel global.Această criză pune în evidență dependența aproape sinucigașă a lumii față de S.U.A.Ea a scos în evidență efectele negative ale globalizării,datorate dominației la nivel aproape planetar a unor companii transnaționale,bănci,a unor cercuri de interese politico-economice,care nu mai pot fi controlate ,pare-se,nici măcar de S.U.A.,de aceea ,actualei crize nu-i s-au găsit soluții pe termen lung.Să mai amintim faptul că nicio bancă implicată în criza actuală, nu a putut fi declarată falimentară,ba,dimpotrivă,băncile respective au fost salvate cu bani publici,pe seama amărâților care au suportat costurile crizei,-de unde și globalizarea altui fenomen-cel al mișcărilor anti-sistem, al „indignaților”,al votului pentru tot felul de ciudați-ex.:Donald Trump în S.U.A.,semn clar că americanii s-au săturat de actorii globalizării economico-financiare,-„Lehmann-Brothers”este un exemplu.

     Un alt fenomen de respingere al globalizării este terorismul islamist. Având rădăcini adânci, fenomenul acesta cunoaște o recrudescență puternică în societarea globalizată de astăzi. Am fost martorii atentatelor,-facilitate?-,de la New York-11 Septembrie 2001-,de la Madrid-11 Martie 2004-,având marca Al Qaida, iar, mai recent,terorismul extrem de agresiv al ISIS; pe acest fundal avem criza refugiaților musulmani care s-au revărsat spre Europa.

      În contextul problemelor Occidentului cu musulmanii, globalizarea mai impune o nebunie-„politica corectă”față de musulmani, și, de aici, noi reacții de respingere a globalizării în rândul oamenilor simpli din Europa și America.

     Așadar, să nu cădem în păcatul de a idealiza globalizarea,așa cum fac multe studii și manuale școlare, să nu o considerăm ca un fel de „lume nouă”, să-i vedem și laturile negative,chiar potențial periculoase!