ULTIMELE EVOLUȚII DIN REPUBLICA TELEORMANISTAN.

ULTIMILE EVOLUȚII DIN REPUBLICA TELEORMANISTAN!

        În această faimoasă republică se întâmplă lucruri revoluționare! Se pare că drăgnismul ajunge pe cele mai înalte culmi ale prostiei, pardon, dezvoltării! Domnul profesor Liviu Pop ne-a demonstrat că 12 este mai mare decât 16! Propun să i se acorde Premiul Prostbel pentru Mateoftică! Este o înaltă contribuție pentru afirmarea Prostiei ca știință! De ce să nu apreciem eforturile considerabile ale ... omului!?

       Mai departe, vedem cum Marele Cârmaci ne demonstrează felul în care s-au mărit toate! Gazele, lumina, întreținerea etc.! Pardon, salariile, pensiile etc.! Doamna responsabilă cu „măririle”, una numită Lia, ne aduce mereu vești despre noi și noi măriri! Ferească, pardon, Slavă Domnului!

        De ce să nu fim mulțumiți!? Să fim mândrii că această republică promovează cele mai înalte valori, ca de pildă: prostia, obrăznicia celor din funcții, grosolănia, campanii de denigrare a tuturor celor care li se opun, promovarea cretinilor în diverse posturi pe baza calității lor de slugi ale Marelui Cârpaci, pardon, Cârmaci! 

      Revenind în ... România, mă bucur să văd cum Marelui Cârmaci încep să i se înece borcanele, pardon, socotelile! Este vital pentru România să scape de acest individ și de înteaga sa camarilă!

      Observ că PSD Dolj îl sprijină pe „Mărețul Ctitor” al Republicii Teleormanistan! Cum au ajuns la această convingere? Și-au întrebat membrii de partid dacă sunt de acord!? Nu! Niște „mici” Dragnea au hotărât acest lucru! Este evident că pentru micii Dragnea ar fi o mare problemă căderea dumnezeului lor! Dar, nu m-aș mira ca, unii dintre drăgniști să pretindă, după înlăturarea lui Dragnea, că ei au fost luptători anti-Dragnea dinainte de a se fi născut! Și după revoluția din 1989, ne-am trezit cu o groază de nomenclaturiști care au devenit brusc dizidenți și lutători în revoluție, primind și certificate de revoluționari! Propun, așadar, să se emită de pe acum certificatele de luptători anti-Dragnea pentru drăgniști! Mai ales pentru cei din conducerea PSD Dolj! Parcă-i văd cum se vor grăbi să se dezică de tătucul lor!

      Spuneam într-o altă postare că, pentru însănătoșirea ulterioară a României ar fi necesară desființarea județului Teleorman! Da! Este nevoie de așa ceva! Oricum în România este necesară o reformă administrativă drastică! Ar fi de dorit una după modelul celei realizate cu mulți ani în urmă de Polonia! Din actualele județe trebuie menținute și mărite ca supărafață cam 20 - 24 de județe! Denumirile acestor județe trebuie să fie unele cu simbolistică istorică puternică! De pildă: județele Teleorman și Giurgiu ar putea alcătui un nou Județ numit Vlașca! Alt exemplu: Ilfovul + Bucureștiul, împreună cu județele Ialomița și Călărași ar putea alcătui un nou Județ Ilfov. Doljul ar putea fi unit cu județul Olt; Gorjul cu Vâlcea; Maramureșul cu Satu-Mare, Clujul cu Sălajul - păstrându-se denumirile mult mai semnificative Maramureș și Sălaj! Pot da și alte exemple: Suceava cu Botoșani să fie unite într-un județ cu denumirea de Bucovina; Galațiul cu Vrancea, păstrându-se denumirea de Vrancea etc.. Pentru unii așa ceva este de neconceput! Să se gândescă la un alt exemplu, nu la cel al Poloniei, ci la cel al ... Germaniei! Câte state, stătulețe germane n-au existat de-a lungul istoriri! Și totuși, ele au fost, treptat, treptat, înglobate în altele cu mai multă rezonanță istorică! Și în Polonia din 40 și ceva de voievoadte au rămas undeva la vreo 16, mi se pare! Nu s-a dat nimeni peste cap!

        De asemenea, trebuie abrogate fără ezitare: așa-zisa revoluție fiscală, legea manualului unic dată de „excepționalul” profesor Liviu Pop, depolitizarea apratului bugetar - asta nu cred că se va întâmpla vreo dată în timpul vieții noastre, dar o propun, revenirea la costul standard per elev impusă de același Uriaș om de știință, pardon, prostologie Liviu Pop, prin revenirea la situația anterioară, - învățământul necesită bani!! Aș mai spune că, este necesară desființarea titularizării în învățământ și trecut imediat la titularizare ape 4 ani pe școală/ școli. Concursul trebuie să fie național dar titularizarea nu poate fi pe viață! Nu există așa ceva în țările dezvoltate! După 4 ani, înapoi la concurs dacă suntem buni! Așa se pot asigura șanse egale pentru toți și competiția! Să nu mai asistăm la situații aberante de genul: unui titular i se reduc orele pe specealizarea/ specializările sale, și i se dau în școală/școli ore de: cultură socială/civică, istorie, geografie, sport, religie etc.! Este de netolerat! Cu astfel de practici se duce pe apa sâmbetei calitatea actului de predare/învățare în învățământ! Dar, titularii sunt, probabil, multilateral dezvoltați! Se pun țările dezvoltate cu noi!?

       Sunt multe lucruri de spus, dar este evident pentru orice om normal la cap că, dacă Liviu Ceaușescu, pardon, Dragnea rămâne la conducerea PSD-ului, acest partid va face exploxie iar România va fi tot mai izolată în Uniunea Europeană și tot mai aproape de modelul Turcia, Ungaria și, chiar Venezuela! Imagianți-vă ce s-ar întâmpla cu România dacă ar înceta finanțarea externă!? Îi tot aud pe unii drăgniști care o dau înainte cu suveranitatea, cu independența etc., etc.! Falimentul României ar avea loc în secunda 1!! 

     Apropo de referendumul pentru familia tradițională, nu uitați că ni-l propune unul care s-a „luat” cu una muuult mai tinerică decât el!! Asta da familie tradițională!

Notă: orice asemănare între Premiul Nobel și Premiul Prostbel sau între Matematică și Mateoftică este neavenită!

VÂNĂTOAREA DE VRĂJITOARE ÎN EUROPA

       Cu doar câteva veacuri în urmă, frica de vrăjitorie a declanşat pe tot cuprinsul Europei o adevărată vânătoare de vrăjitoare, ce a degenerat într-un măcel de proporţii. Isteria a cuprins Franţa, Germania, nordul Italiei, Elveţia şi Ţările de Jos - Belgia, Luxemburg şi Olanda. „Au pierit atunci zeci de mii de oameni din Europa şi din coloniile europene”, iar „alte milioane au fost torturaţi, arestaţi, interogaţi, învinuiţi şi au trăit sub imperiul fricii şi al urii”, se spune în cartea „Witch Hunts in the Western World”. Dar cum a început „psihoza” şi ce anume a alimentat-o?

Inchiziţia şi „Ciocanul vrăjitoarelor”:

           Un rol important în toată această poveste l-a jucat Inchiziţia, instituită de Biserica Romano-Catolică în secolul al XIII-lea. Scopul ei a fost acela „de a-i converti pe apostaţi şi de a-i împiedica pe alţii să cadă de la credinţă”, se arată în cartea „Der Hexenwahn ”(Mania vrăjitoarelor). Inchiziţia a funcţionat ca o poliţie în mâna Bisericii.

         La 5 decembrie 1484, Papa Inocenţiu al VIII-lea a emis o bulă papală, sau document, prin care condamna vrăjitoria. În plus, a autorizat doi inchizitori, Jakob Sprenger şi Heinrich Kramer (cunoscut şi sub numele lui latinesc Henricus Institoris), să lupte împotriva „flagelului”. Cei doi au publicat o lucrare intitulată „Malleus maleficarum”, adică „Ciocanul vrăjitoarelor”. Atât catolicii, cât şi protestanţii au acceptat-o ca pe o autoritate în domeniu. Lucrarea conţinea povestiri folclorice imaginare despre vrăjitoare, prezenta argumente teologice şi juridice împotriva vrăjitoriei şi furniza îndrumări privitoare la identificarea şi exterminarea vrăjitoarelor. Malleus maleficarum a fost numită „cea mai sinistră şi cea mai infamă lucrare din istoria literaturii universale”( John Mitchell Ontario - „History of the World” )”

         Acuzaţiile de vrăjitorie nu trebuiau neapărat susţinute cu dovezi. În fapt, procesele aveau doar menirea de a smulge mărturisiri de la cei acuzaţi, prin constrângere, presiuni ori forţă. Tortura era la ordinea zilei.

         Ca reacţie la Malleus maleficarum şi la bula emisă de papa Inocenţiu al VIII-lea, în Europa a izbucnit o vânătoare de vrăjitoare fără precedent. Mai mult, tiparul, o tehnologie nouă la acea vreme, a dus mania până dincolo de Atlantic, în America.

Cine era acuzat?

          Mai bine de 70% dintre persoanele acuzate de vrăjitorie erau femei, îndeosebi văduve, lipsite de apărare. Între victime ajungeau şi oameni săraci, bătrâni şi femei care preparau poţiuni din ierburi, mai cu seamă dacă aceste remedii nu dădeau rezultate. Totuşi, nimeni nu era în siguranţă, indiferent că era bogat sau sărac, bărbat sau femeie, de condiţie umilă sau de rang înalt.

        Cei bănuiţi de vrăjitorie erau învinuiţi de tot soiul de rele. Se spunea că „aduceau îngheţul şi plăgi cu melci şi omizi care distrugeau seminţele şi roadele pământului”, arată revista germană „Damals”. Dacă grindina strica o recoltă, dacă o vacă nu mai dădea lapte, dacă un bărbat era impotent ori o femeie stearpă, de vină erau numai şi numai vrăjitoarele!

         Ce metode de identificare erau folosite? Unii oameni bănuiţi de vrăjitorie erau legaţi fedeleş, ca apoi să fie aruncaţi într-o apă „sfinţită”, rece ca gheaţa. Dacă se duceau la fund, erau socotiţi nevinovaţi şi, prin urmare, scoşi din apă. Dacă pluteau, erau acuzaţi de vrăjitorie şi executaţi pe loc sau daţi pe mâna judecătorilor. Alte persoane suspectate erau cântărite, întrucât se credea că vrăjitoarele erau foarte uşoare, ba chiar că nu cântăreau deloc. Se căuta şi „semnul Diavolului”, considerat „un semn vizibil lăsat de Diavol în urma pactului încheiat cu vrăjitoarea”, se arată în cartea „Witch Hunts in the Western World”. Pentru a găsi semnul, autorităţile „rădeau tot părul de pe corpul acuzatului, după care îl examinau din creştet până în tălpi”, iar asta în public! Înţepau cu un ac toate petele pe care le găseau: semne din naştere, negi sau cicatrici. Dacă înţepătura nu provoca durere ori sângerare, pata era socotită semnul lui Satan. 

       Atât autorităţile catolice, cât şi cele protestante au promovat vânătoarea de vrăjitoare, iar în unele regiuni protestanţii s-au dovedit chiar mai aspri decât catolicii. Cu trecerea vremii însă, vocea raţiunii a început să se facă auzită. De pildă, în 1631, Friedrich Spee, un preot iezuit care a însoţit multe persoane condamnate pentru vrăjitorie până la stâlpul unde urmau să fie arse de vii, a scris că el nu a considerat-o pe niciuna vinovată. Preotul a avertizat că, dacă vânătoarea ar fi continuat fără oprelişti, pământul ar fi ajuns pustiu! În plus, medicii începuseră să înţeleagă că unele manifestări precum convulsiile erau o problemă de sănătate, nicidecum un semn că persoana era posedată de demoni. Pe parcursul secolului al XVII-lea, numărul proceselor a scăzut considerabil, iar spre sfârşitul lui, au încetat complet.

       Ce lecţie desprindem din această întunecată epocă a istoriei? Când aşa-zişii creştini au înlocuit învăţătura pură a lui Iisus Hristos cu minciuni religioase şi superstiţii, au pregătit calea care a dus la comiterea unor acte abominabile. Prezicând dezonoarea pe care astfel de oameni lipsiţi de credinţă aveau să o aducă asupra creştinismului adevărat, Biblia a avertizat: „Calea adevărului va fi hulită”  (2 Petru 2:1, 2)

CARTEA BIBLICĂ „FAPTELE APOSTOLILOR” - COMENTARIU. PARTEA A PATRA.

CARTEA BIBLICĂ „FAPTELE APOSTOLILOR” - COMENTARIU. PARTEA A PATRA

Persecutorul înverşunat Saul devine un predicator zelos - Faptele 9:1-43:

          Călătorii mai au puţin şi ajung la Damasc. Acolo au de gând să pună în aplicare un plan odios împotriva discipolilor lui Iisus: îi vor smulge din casele lor, îi vor lega, îi vor umili şi-i vor târî la Ierusalim ca să dea socoteală Sanhedrinului. Feţele lor încruntate trădează ura de moarte ce le-o poartă. Cel ce conduce grupul se numeşte Saul. El are deja mâinile pătate de sânge. Nu demult a privit cu încuviinţare cum unii iudei fanatici l-au omorât cu pietre pe Ştefan, un discipol devotat al lui Iisus (Fap. 7:57-8:1). Saul însă nu se mulţumeşte să-i persecute doar pe discipolii din Ierusalim, ci vrea să stârpească această sectă numită „Calea“, pe care o consideră o molimă. El este ca o torţă pregătită să răspândească focul persecuţiei tot mai departe. Deodată, în jurul lui Saul străluceşte o lumină orbitoare. Văzând această lumină, tovarăşii săi de călătorie rămân muţi de spaimă. Saul este lovit cu orbire şi se prăbuşeşte la pământ. El aude o voce din Cer care îi spune: „Saul, Saul, de ce mă prigonești?“. Înmărmurit, Saul întreabă: „Cine eşti, Doamne?“. Răspunsul pe care îl primeşte îl străpunge drept în inimă: „Sunt Iisus, pe care tu îl persecuţi“ (Fap. 9:3-5; 22:9).

       Când l-a oprit pe Saul pe drumul spre Damasc, Iisus nu a întrebat: „De ce îi persecuţi pe discipolii mei?“, ci El a spus: „De ce mă prigonești?“ (Fap. 9:4). Da, Iisus consideră că persecuţiile la care sunt supuşi continuatorii săi sunt, de fapt, îndreptate împotriva lui. El simte durerea discipolilor săi! (Mat. 25:34-40, 45).

          După ce i-a răspuns la întrebarea „Cine eşti, Doamne?“, Iisus i-a spus lui Saul: „Ridică-te, intră în oraş şi ţi se va spune ce trebuie să faci“ (Fap. 9:6). Saul, care era acum orb, a fost condus până la casa unde avea să fie găzduit. Acolo a postit şi s-a rugat trei zile. Între timp, Iisus i-a vorbit despre Saul unui discipol din Damasc, pe nume Anania, „care avea o bună mărturie din partea tuturor iudeilor“ ce locuiau în acel oraş (Fap. 22:12). Să ne gândim la sentimentele contradictorii ce trebuie să-l fi încercat pe Anania. Îi vorbea însuşi Capul Bisericii Creştine, Iisus Hristos, care îi dădea o însărcinare specială. Ce privilegiu, dar şi ce misiune grea! Când i s-a spus că trebuie să meargă să vorbească cu Saul, Anania a zis: „Doamne, am auzit de la mulţi despre omul acesta, câte rele le-a făcut sfinţilor tăi în Ierusalim. Şi aici are autoritate de la preoţii principali să-i pună în lanţuri pe toţi cei ce cheamă numele tău“ (Fap. 9:13, 14). Iisus nu l-a mustrat pe Anania pentru că şi-a exprimat temerile. Dimpotrivă, i-a dat îndrumări clare şi, totodată, i-a arătat consideraţie, explicându-i motivul pentru care îi cerea să îndeplinească această sarcină neobişnuită. Iisus i-a spus despre Saul: „Omul acesta este un vas pe care l-am ales să-mi ducă numele la popoare, la regi şi la fiii lui Israel! Căci îi voi arăta clar câte lucruri trebuie să sufere pentru numele meu“ (Fap. 9:15, 16). Anania a dovedit ascultare şi a trecut imediat la fapte. El l-a căutat pe Saul, persecutorul înverşunat, şi i-a zis: „Frate Saul, Domnul, acel Iisus care ţi s-a arătat pe drumul pe care veneai, m-a trimis ca să-ţi recapeţi vederea şi să te umpli de Duh Sfânt“ (Fap. 9:17).

„A început să-l predice pe Iisus” (Faptele 9:18-30):

         Saul a aplicat fără întârziere ceea ce a învăţat. După ce a fost vindecat, el s-a botezat şi a început să colaboreze îndeaproape cu discipolii din Damasc. Mai mult, „a început imediat să-l predice în sinagogi pe Iisus, anunţând că El este Fiul lui Dumnezeu“ (Fap. 9:20).

        Ce uimire, ce stupoare şi ce furie trebuie să fi cuprins mulţimile când Saul a început să predice despre Iisus în sinagogi! „Nu este acesta omul care făcea prăpăd în Ierusalim printre cei ce cheamă acest nume?“, se întrebau ei (Fap. 9:21). Explicându-le motivul schimbării sale, Saul le „dovedea logic că Iisus este Hristos” (Fap. 9:22). Însă nu toţi oamenii reacţionează la argumente logice. Acestea nu sunt asemenea unei chei universale; ele nu descuie orice minte zăvorâtă cu lacătele tradiţiilor sau orice inimă închisă din cauza mândriei. Cu toate acestea, Saul nu a renunţat.

        Trei ani mai târziu, evreii din Damasc erau încă înverşunaţi împotriva lui. În cele din urmă, au pus la cale să-l omoare (Fap. 9:23; 2 Cor. 11:32, 33; Gal. 1:13-18). Când a aflat de complotul lor, Saul a fost prudent şi a decis să părăsească Damascul. El a fost coborât într-un coş printr-o deschizătură din zidul oraşului. Luca îi numeşte pe cei ce l-au ajutat pe Saul să fugă în acea noapte „discipolii lui Saul“ (Fap. 9:25). Din aceste cuvinte reiese că unii dintre cei ce l-au auzit pe Saul predicând în Damasc au fost convinşi de argumentele aduse de el şi au devenit continuatori ai lui Hristos.

       Când Saul a intrat în Ierusalim, discipolii au avut mari rezerve faţă de el, lucru de altfel de înţeles. Însă, când Barnaba i-a asigurat de sinceritatea lui, apostolii l-au primit, iar el a rămas o vreme cu ei (Fap. 9:26-28). Saul acţiona cu prudenţă, dar lui nu-i era ruşine cu vestea bună (Rom. 1:16). El predica cu îndrăzneală în Ierusalim, chiar oraşul în care îi persecutase cu înverşunare pe discipolii lui Iisus Hristos. Evreii din Ierusalim şi-au dat seama cu groază că tocmai cel care le susţinuse cu atâta înflăcărare cauza trecuse acum de partea adversă şi, de aceea, căutau să-l omoare. „Când au aflat lucrul acesta“, se spune în relatare, „fraţii l-au adus pe Saul jos la Cezareea şi l-au trimis la Tars“ (Fap. 9:30). Saul s-a supus îndrumării lui Iisus primite prin intermediul Bisericii, iar acest lucru a fost atât în folosul lui, cât şi în folosul Bisericii.

        Să remarcăm că Barnaba a luat iniţiativa de a-l ajuta pe Saul. Gestul lui de bunătate a pus, fără îndoială, temelia caldei prietenii ce s-a născut între aceşti doi slujitori zeloşi ai Domnului. 

„Mulţi au crezut în Domnul“ (Faptele 9:31-43):

          După convertirea lui Saul şi după ce acesta a fost ajutat să plece în siguranţă, „Biserica din toată Iudeea, Galileea şi Samaria s-a bucurat de o perioadă de pace“ (Fap. 9:31). Ce au făcut discipolii în aceste „timpuri prielnice“? (2 Tim. 4:2) Relatarea spune că „se zideau”. Apostolii şi alţi fraţi cu răspundere au reînsufleţit credinţa discipolilor şi au fost în fruntea activităţilor creştine, în timp ce Biserica „umbla în teamă de Domnul şi în mângâierea Duhului Sfânt”. De exemplu, Petru a profitat de această perioadă de pace pentru a-i întări pe discipolii din oraşul Lida, situat în câmpia Saronului. În urma eforturilor sale, mulţi locuitori din acea regiune „s-au întors la Domnul“ (Fap. 9:32-35). Discipolii nu s-au lăsat distraşi de alte obiective, ci şi-au concentrat toate eforturile pentru a se zidi reciproc şi pentru a predica vestea bună. Drept urmare, Biserica „continua să se înmulţească“.

        Un caz deosebit este cel al Tabitei, sau Dorca. Ea locuia în Iope, un oraş situat nu departe de Lida. Această creștină fidelă îşi folosea cu înţelepciune timpul şi bunurile, fiind „bogată în fapte bune şi în daruri de îndurare”. Însă, pe neaşteptate, ea s-a îmbolnăvit şi a murit. Moartea ei le-a provocat o mare durere discipolilor din Iope, mai ales văduvelor cărora le făcuse mult bine. Când Petru a ajuns la casa unde corpul ei era pregătit pentru înmormântare, el a înfăptuit un miracol pe care niciun apostol al lui Iisus nu-l mai făcuse până atunci. Petru s-a rugat şi apoi a înviat-o pe Tabita. Imaginați-vă bucuria văduvelor şi a celorlalţi discipoli când Petru i-a chemat în încăpere şi le-a arătat-o vie! Cât de mult trebuie să-i fi întărit acest miracol pentru încercările ce aveau să vină mai târziu! Aşa cum era de aşteptat, miracolul „a ajuns cunoscut în tot oraşul Iope şi mulţi au crezut în Domnul“ (Fap. 9:36-42).

SUPLIMENTAR:

12. AUTORITATEA LUI SAUL ÎN DAMASC:

      Cum se explică faptul că Saul a avut autoritate să-i aresteze pe creştini într-un oraş străin? Sanhedrinul şi marele preot exercitau autoritate morală asupra evreilor de pretutindeni, iar marele preot se pare că avea şi autoritatea de a-i extrăda pe infractori. Astfel, prin scrisorile de la marele preot, bătrânilor din sinagogile din Damasc li se cerea să colaboreze cu Saul (Fap. 9:1, 2).

     În plus, romanii le acordaseră evreilor dreptul de a-şi rezolva singuri problemele de natură judiciară. Aşa se explică de ce evreii au putut să-i dea apostolului Pavel de cinci ori „patruzeci de lovituri fără una“ (2 Cor. 11:24). De asemenea, în cartea I Macabei se menţionează o scrisoare pe care un consul roman i-a trimis-o lui Ptolemeu al VIII-lea al Egiptului în 138 î.H.. Aici se spune: „De vor fi fugit vreunii oameni făcători de rele din ţara lor (Iudeea) la voi, să-i daţi lui Simon arhiereul (marele preot), să-i pedepsească după legea lor“ (I Macabei 15:21). În 47 î.H., Iulius Cezar a confirmat autoritatea ce-i fusese acordată marelui preot, precum şi dreptul acestuia de a rezolva orice problemă care ar fi apărut în legătură cu obiceiurile evreieşti.

13. SAUL FARISEUL:

       Tânărul numit Saul, care este menţionat în cartea Faptele apostolilor în relatarea despre uciderea lui Ştefan, era din Tars. Acest oraş comercial mare şi prosper era capitala provinciei romane Cilicia, aflată în sudul Turciei de azi (Fap. 7:58). Aici exista o mare comunitate evreiască. După cum a spus chiar el, Saul era „circumcis în a opta zi, din neamul lui Israel, din tribul lui Beniamin, evreu născut din evrei; în ce priveşte legea, fariseu“. Toate acestea îi confereau un statut respectabil în ochii evreilor (Filip. 3:5).

        Saul a crescut în Tars, un centru al culturii greceşti, şi, prin urmare, cunoştea limba greacă. Instruirea elementară a primit-o, după cât se pare, într-o şcoală evreiască. De asemenea, el a învăţat să confecţioneze corturi, - o ocupaţie specifică zonei sale natale, - probabil încă din copilărie, de la tatăl său (Fap. 18:2, 3).

        Din cartea Faptele mai aflăm că Saul era cetăţean roman prin naştere (Fap. 22:25-28). Asta înseamnă că unul dintre strămoşii săi obţinuse - nu se cunoaşte cum - cetăţenia romană. Datorită acestei cetăţenii, membrii familiei lui se numărau printre oamenii de vază ai provinciei. Având în vedere originea şi instruirea sa, putem spune că Saul era un bun cunoscător a trei culturi: evreiască, greacă şi romană.

            Se pare că, pe la 13 ani, Saul s-a mutat la Ierusalim, la 840 km de oraşul său natal, pentru a-şi continua studiile. Aici, el a învăţat la picioarele lui Gamaliel, un foarte respectat învăţător al tradiţiei fariseice (Fap. 22:3).

         Studiile lui suplimentare, comparabile în zilele noastre cu studiile universitare, au constat în aprofundarea şi memorarea Scripturilor şi a legii orale evreieşti. Orice elev bun al lui Gamaliel avea în faţă o carieră promiţătoare, iar Saul a fost, se pare, un elev eminent. Mai târziu, el a scris: „Făceam în iudaism progrese mai mari decât mulţi dintre cei de o vârstă cu mine din neamul meu, fiindcă eram mult mai zelos pentru tradiţiile părinţilor mei“ (Gal. 1:14). Din cauza zelului său pentru tradiţia evreiască, Saul a devenit un persecutor înverşunat al Bisericii Creştine nou-formate.

14. DORCA, O CREŞTINĂ „BOGATĂ ÎN FAPTE BUNE“

         Dorca era o membră a Bisericii creştine din oraşul-port Iope. Fraţii şi surorile de credinţă o iubeau foarte mult deoarece era „bogată în fapte bune şi în daruri de îndurare“ (Fap. 9:36). Mulţi evrei din zone cu populaţie mixtă, formată din evrei şi neevrei, aveau două nume: unul ebraic sau arameic şi unul grecesc sau latin. Şi Dorca avea două nume: unul grecesc, Dorca, şi unul arameic, Tabita, amândouă însemnând „Gazelă“.

          După cât se pare, Dorca s-a îmbolnăvit şi a murit pe neaşteptate. Potrivit obiceiului, trupul ei a fost spălat pentru înmormântare şi depus într-o cameră de sus, probabil în propria casă. Din cauza climei calde, în Orientul Mijlociu, înmormântările trebuiau să aibă loc în ziua decesului sau cel târziu a doua zi. Astfel, când creştinii din Iope au auzit că Petru se afla în oraşul vecin Lida, au trimis după el, deoarece era suficient timp ca acesta să ajungă în Iope înainte să fie înmormântată Dorca. Distanţa dintre cele două oraşe era de numai 18 km şi putea fi parcursă pe jos în aproximativ patru ore. Prin urmare, biserica a trimis doi bărbaţi să-i spună lui Petru să vină la Iope fără întârziere (Fap. 9:37, 38). În legătură cu acest fapt, un biblist a făcut următorul comentariu: „Trimiterea a doi emisari era o practică în iudaismul timpuriu, unul dintre motive fiind acela că un emisar putea confirma mărturia celuilalt“.

         Ce s-a întâmplat când Petru a sosit la Iope? Relatarea continuă: „L-au condus în camera de sus şi toate văduvele au venit la el plângând şi arătându-i multe dintre cămăşile şi mantiile pe care le făcea Dorca atunci când era cu ele“ (Fap. 9:39). Membrii bisericii o iubeau mult pe Dorca şi pentru că ea avea obiceiul să le coasă haine. Ea le făcea atât tunici, cămăşi care se purtau direct pe piele, cât şi mantii şi robe, care se purtau deasupra tunicilor. Relatarea biblică nu specifică dacă Dorca doar cosea hainele sau şi cumpăra materialele. În orice caz, ea era îndrăgită de toţi pentru bunătatea ei şi pentru „darurile de îndurare“.

        Petru trebuie să fi fost profund impresionat de atmosfera pe care a găsit-o când a urcat în camera de sus. Biblistul Richard Lenski spune: „Atmosfera de jale de aici era foarte diferită de cea din casa lui Iair, unde bocitoare plătite şi flautişti se manifestau zgomotos. Aici nu era nimic teatral“ (Mat. 9:23). Durerea celor aflaţi în acea cameră era sinceră, profundă. În plus, întrucât nu se spune nimic despre un soţ, mulţi consideră că Dorca nu era căsătorită.

         Până la relatarea despre Dorca nu există nicio menţiune că vreun apostol ar fi înviat din morţi pe cineva. Acum însă, Petru le-a spus tuturor să iasă afară din încăpere şi s-a rugat din tot sufletul Domnului iar Tabita a deschis ochii şi s-a ridicat în capul oaselor. Ce bucurie trebuie să-i fi cuprins pe creştinii din Iope când Petru le-a arătat-o vie sfinţilor şi văduvelor pe draga lor soră creştină Dorca!

„Dumnezeu nu este părtinitor“; Creştinii încep să le predice oamenilor necircumcişi din neamuri - Faptele 10:1-11:30:

            Este anul 36. Soarele de toamnă încălzeşte cu razele-i blânde portul Iope. Pe acoperişul plat al unei case de lângă mare, Petru se roagă. De câteva zile este oaspete în această casă, fapt ce reflectă într-o anumită măsură atitudinea lui lipsită de prejudecăţi. Gazda, un bărbat pe nume Simon, este tăbăcar, iar pentru unii evrei ar fi de neconceput să stea la un om cu o asemenea meserie. Cu toate acestea, Petru urmează să înveţe o lecţie esenţială despre imparţialitatea lui Dumnezeu.

            În timp ce se roagă, Petru are o viziune care l-ar tulbura pe orice evreu. El vede coborând din Cer un fel de vas ca o pânză, în care sunt animale considerate necurate, potrivit Legii. Când i se porunceşte să înjunghie şi să mănânce, Petru răspunde: „Niciodată n-am mâncat ceva pângărit şi necurat!“. Însă i se spune, şi aceasta nu o dată, ci de trei ori: „Să nu mai numeşti pângărite lucrurile pe care le-a curăţit Dumnezeu!“ (Fap. 10:14-16). Petru nu ştie ce să creadă, dar în scurt timp va înţelege semnificaţia viziunii.

           Petru nu ştia ce se întâmplase cu o zi în urmă în Cezareea, la 50 de kilometri nord de Iope. Acolo, un bărbat pe nume Corneliu, centurion în armata romană, primise şi el o viziune de la Dumnezeu. Corneliu era „un om devotat“. El era şi un cap de familie exemplar întrucât „se temea de Dumnezeu împreună cu toată casa lui“. Corneliu nu era un prozelit, ci un om necircumcis din neamuri. Totuşi, el avea milă faţă de evreii săraci şi-i ajuta din punct de vedere material. Acest om sincer „îi adresa mereu implorări lui Dumnezeu“ (Fap. 10:2). Pe la ora trei după-amiază, în timp ce se ruga, Corneliu a avut o viziune în care un înger i-a spus: „Rugăciunile şi milosteniile tale au urcat ca pomenire înaintea lui Dumnezeu“ (Fap. 10:4). Apoi, potrivit îndrumării îngerului, Corneliu a trimis nişte oameni să-l cheme pe apostolul Petru. Lui Corneliu avea să i se ofere o posibilitate la care până atunci, ca om necircumcis din neamuri, nici nu putuse spera: el urma să audă mesajul despre salvare..

            Aflat încă pe acoperişul casei, „Petru era foarte nedumerit“, gândindu-se ce putea să însemne viziunea pe care o avusese. Atunci au sosit oamenii trimişi de Corneliu (Fap. 10:17). Avea Petru să fie dispus să-i însoţească şi să intre în casa unui om din neamuri? Să nu uităm că el refuzase de trei ori să mănânce animale care, potrivit Legii, erau necurate. Însă Dumnezeu i-a dezvăluit prin Duhul Sfânt voinţa sa în această privinţă. Lui Petru i s-a spus: „Iată că te caută trei oameni. Ridică-te, coboară şi du-te cu ei fără să te îndoieşti, pentru că Eu i-am trimis“ (Fap. 10:19, 20). Viziunea primită îl pregătise cu siguranţă să se supună îndrumării Duhului Sfânt.

           Aflând că lui Corneliu i se spusese printr-un mesager divin să-l caute, Petru i-a invitat pe acei neevrei în casă „şi i-a găzduit“ (Fap. 10:23a). Astfel, apostolul ascultător a dovedit că se conforma deja lucrurilor noi pe care le aflase cu privire la voinţa divină.

           A doua zi, Petru şi alte nouă persoane, - cei trei oameni trimişi de Corneliu şi „şase fraţi evrei“ din Iope, - au pornit spre Cezareea (Fap. 11:12). Între timp, Corneliu şi-a chemat „rudele şi prietenii apropiaţi“, care erau probabil cu toţii neevrei (Fap. 10:24). Când a ajuns la Cezareea, Petru a făcut un lucru pe care înainte l-ar fi considerat de neconceput: a intrat în casa unui om necircumcis din neamuri. El a explicat această schimbare de atitudine astfel: „Voi ştiţi bine că unui iudeu nu-i este permis să se însoţească cu un om de altă rasă sau să se apropie de el. Totuşi, Dumnezeu mi-a arătat că nu trebuie să numesc pângărit sau necurat pe niciun om“ (Fap. 10:28). Da, Petru înţelesese că viziunea pe care o primise nu se referea doar la alimente. El nu trebuia „să-l numească pângărit pe niciun om”, nici măcar pe un neevreu.

          Toţi cei adunaţi în casa lui Corneliu erau dornici să audă ce avea Petru de spus. „Acum suntem toţi aici înaintea lui Dumnezeu, ca să auzim toate lucrurile pe care Domnul ţi-a poruncit să le spui“, a zis Corneliu (Fap. 10:33). Petru a început cu o declaraţie impresionantă: „Cu adevărat, înţeleg că Dumnezeu nu este părtinitor, ci, în orice neam, omul care se teme de El şi practică dreptatea este primit de El“ (Fap. 10:34, 35). Petru a înţeles că modul în care îi priveşte Dumnezeu pe oameni nu este influenţat de factori exteriori, cum ar fi naţionalitatea sau rasa. Apoi le-a depus mărturie despre lucrarea, moartea şi învierea lui Iisus. După aceea, s-a întâmplat ceva ce nu se mai întâmplase niciodată: „În timp ce Petru vorbea încă“,  Duhul Sfânt a fost turnat „peste oamenii neamurilor“ (Fap. 10:44, 45). Aceasta este singura situaţie menţionată în Scripturi când Duhul Sfânt a fost turnat înainte de botez. Înţelegând că Dumnezeu îi aproba, Petru „a poruncit să fie botezaţi“ (Fap. 10:48). Convertirea acelor neevrei în anul 36 a marcat sfârşitul perioadei de favoare specială acordată evreilor de către Dumnezeu (Dan. 9:24-27). 

„Au fost de acord şi l-au slăvit pe Dumnezeu“ (Faptele 11:1-18):

           Petru a fost cu siguranţă nerăbdător să meargă la Ierusalim pentru a relata cele întâmplate. Însă, după cât se pare, vestea că oamenii necircumcişi din neamuri „primiseră cuvântul lui Dumnezeu“ a ajuns acolo înaintea lui. Astfel, la puţin timp după ce Petru a sosit la Ierusalim, „susţinătorii circumciziei s-au luat la ceartă cu el“ pentru că intrase „în casa unor oameni necircumcişi şi mâncase cu ei“ (Fap. 11:1-3). Deşi admiteau că neevreii puteau deveni continuatori ai lui Hristos, aceşti discipoli evrei susţineau cu insistenţă că închinarea acestora nu era aprobată de Dumnezeu dacă nu respectau Legea, inclusiv porunca referitoare la circumcizie. În mod clar, unor discipoli evrei le era greu să accepte că Legea mozaică nu mai era valabilă.

           Cum le-a explicat Petru motivul acţiunilor sale? Aşa cum se arată în Faptele 11:4-16, el le-a prezentat patru dovezi ale îndrumării divine: 1) viziunea pe care o primise (versetele 4-10); 2) porunca dată prin Duhul Sfânt (versetele 11 şi 12); 3) vizita îngerului la Corneliu (versetele 13 şi 14) şi 4) turnarea Duhului Sfânt peste acei oameni din neamuri (versetele 15 şi 16). Petru a încheiat cu o întrebare la care nimeni nu mai putea ridica nicio obiecţie: „Dacă Dumnezeu le-a dat (neevreilor credincioşi) acelaşi Duh Sfânt pe care ni l-a dat şi nouă (evreilor), celor ce am crezut în Domnul Iisus Hristos, cine eram eu ca să-l împiedic pe Dumnezeu?“ (Fap. 11:17).

            Mărturia lui Petru i-a pus pe acei creştini evrei în faţa unei decizii importante. Aveau ei să-şi învingă prejudecăţile şi să-i considere pe neevreii nou-botezaţi fraţii lor de credinţă? Relatarea biblică spune: „Când (apostolii şi alţi creştini evrei) au auzit aceste lucruri, au fost de acord şi l-au slăvit pe Dumnezeu, zicând: Dumnezeu le-a dat şi oamenilor din neamuri prilejul de a se căi pentru viaţă!“ (Fap. 11:18). Datorită acestei atitudini pozitive, s-a păstrat unitatea Bisericii.

„Un mare număr de oameni au devenit credincioşi“ (Faptele 11:19-26a):

          Au început continuatorii lui Hristos să le predice oamenilor necircumcişi din neamuri? Să remarcăm ce s-a întâmplat nu după multă vreme în Antiohia Siriană. În acest oraş era o mare comunitate de evrei, iar între aceştia şi neevrei nu existau animozităţi. Prin urmare, în Antiohia era un climat favorabil predicării veştii bune celor din neamuri. Aici, unii discipoli evrei au început să le depună mărturie „celor de limbă greacă” (Fap. 11:20). Ei le-au predicat nu numai evreilor vorbitori de limbă greacă, ci şi oamenilor necircumcişi din neamuri. Dumnezeu le-a binecuvântat lucrarea şi „un mare număr de oameni au devenit credincioşi“ (Fap. 11:21).

         Pentru a răspunde necesităţilor acestui teritoriu foarte productiv, Biserica din Ierusalim l-a trimis la Antiohia pe Barnaba. Însă acesta n-a putut face faţă singur numărului mare de persoane care reacţionau favorabil la vestea bună. Astfel, cine era mai potrivit să-i dea o mână de ajutor dacă nu Saul, care avea să devină apostol al neamurilor? (Fap. 9:15; Rom. 1:5) L-a considerat Barnaba pe Saul un rival? Nicidecum. Barnaba a dat dovadă de modestie. El a mers la Tars şi l-a căutat pe Saul pentru a-l aduce în Antiohia. Apoi un an întreg au lucrat umăr la umăr ca să-i încurajeze pe discipolii din Biserica de aici (Fap. 11:22-26a).

„Au trimis câte ceva, ca ajutor” (Faptele 11:26b-30):

           Prin îngrijire divină, discipolii au fost numiţi prima oară „creştini” în Antiohia (Fap. 11:26b). Acest nume aprobat de Dumnezeu îi descrie foarte bine pe continuatorii lui Hristos. Având în vedere că au devenit creştini şi oameni din neamuri, au ajuns credincioşii evrei şi neevrei să se considere fraţi? Să vedem ce s-a întâmplat pe timpul marii foamete din jurul anului 46. În acele vremuri, săracii sufereau foarte mult când era foamete întrucât nu aveau nici bani, nici rezerve de alimente. În timpul acestei foamete, creştinii evrei din Iudeea, - mulţi fiind, se pare, săraci -, au avut nevoie de ajutor material. Aflând de situaţia lor, fraţii din Antiohia, printre care şi creştini neevrei, le-au trimis „câte ceva, ca ajutor” (Fap. 11:29). Ce dovadă de iubire frăţească!

SUPLIMENTAR:

15. CORNELIU ŞI ARMATA ROMANĂ:

          Centrul administrativ şi baza militară ale provinciei romane Iudeea erau situate în Cezareea. Trupele aflate sub conducerea guvernatorului erau formate dintr-o cavalerie, ce avea între 500 şi 1 000 de călăreţi, precum şi din cinci cohorte de infanterie, fiecare având între 500 şi 1 000 de soldaţi. Soldaţii erau de regulă recrutaţi dintre locuitorii provinciilor, nu dintre cetăţenii romani. Majoritatea trupelor slujeau în Cezareea, însă mici garnizoane erau amplasate în toată Iudeea. O cohortă era permanent în Turnul Antonia din Ierusalim pentru a asigura securitatea Muntelui Templului şi a oraşului. În timpul sărbătorilor evreieşti, trupele romane din Ierusalim primeau întăriri pentru a face faţă eventualelor tulburări.

        O cohortă era formată din şase centurii, fiecare centurie având aproximativ 100 de soldaţi şi fiind condusă de un centurion. În Faptele 10:1, potrivit textului grecesc, se spune despre Corneliu că era centurion în aşa-numita cohortă italică, ce-şi avea probabil baza în Cezareea. Este posibil să fie vorba despre A Doua Cohortă Italică de Cetăţeni Romani Voluntari (vezi nota). Solda unui centurion era, se pare, de 16 ori mai mare decât cea a unui soldat obişnuit. Pe lângă faptul că se bucurau de prestigiu militar şi erau bogaţi, centurionii aveau şi un statut social deosebit.

Notă: În latină, Cohors II Italica voluntariorum civium Romanorum. Despre această cohortă se ştie că în anul 69 se afla în Siria.

16. ANTIOHIA SIRIANĂ:

        Antiohia Siriană era situată pe malurile fluviului Oronte, la aproximativ 30 km în amonte de Seleucia, port la Marea Mediterană, şi la aproximativ 550 km nord de Ierusalim (Fap. 13:4). Oraşul a fost întemeiat în anul 300 î.H. de către Seleucos I Nicator, primul conducător al Imperiului Seleucid. Capitală a acestui imperiu, Antiohia a devenit în scurt timp un oraş foarte important. În 64 î.H, generalul roman Pompei a transformat Siria în provincie romană, cu capitala la Antiohia. În sec. I î.H., această metropolă era al treilea oraş ca mărime şi bogăţie în Imperiul Roman, după Roma şi Alexandria.

         Antiohia era un important centru comercial şi politic. Mărfurile din toată Siria treceau prin acest oraş înainte de a fi exportate în diverse locuri din bazinul mediteranean. Întrucât se afla aproape de graniţa dintre lumea greco-romană şi ţările Orientului, acest oraş era mai cosmopolit decât majoritatea oraşelor elenistice. În Antiohia exista o mare comunitate de evrei, iar, potrivit istoricului evreu Josephus Flavius, aceştia „au făcut mulţi prozeliţi dintre grecii“ care trăiau acolo.

APEDUCTELE ROMANE - MINUNI ALE INGINERIEI

        Dintre toate realizările antice din domeniul ingineriei, apeductele romane intră în categoria celor mai impresionante. „Între aceste structuri indispensabile, de o varietate uluitoare, care transportă atât de multă apă, şi inutilele piramide egiptene ori nefolositoarele, dar celebrele lucrări ale grecilor nu există termen de comparaţie”, scria Sextus Iulius Frontinus (35-103 d.H.), guvernator şi administrator al apeductelor Romei.

De ce au fost necesare apeductele?

        În Antichitate, oraşele erau de obicei construite în apropierea unor surse importante de apă, iar Roma n-a făcut excepţie. Iniţial, râul Tibru şi izvoarele şi fântânile din zonă au furnizat suficientă apă. Însă, începând cu secolul al IV-lea î.H., Roma s-a extins cu rapiditate şi, ca urmare, a crescut şi nevoia de apă.

        Întrucât puţini aveau apă curentă în locuinţă, romanii au construit sute de băi publice şi private. Prima baie publică din Roma a fost alimentată de apeductul Aqua Virgo, dat în folosinţă în anul 19 î.H.. Constructorul lui, Marcus Agrippa, un prieten apropiat al lui Caesar Augustus, şi-a folosit o mare parte din uriaşa avere pentru întreţinerea şi extinderea sistemului de alimentare cu apă a Romei.

        Băile au devenit şi centre sociale, cele mai mari având chiar grădini şi biblioteci. Întrucât nu putea fi oprită, apa ce ieşea din băi ajungea în sistemul de canalizare, spălând încontinuu deşeurile din el, inclusiv cele ce proveneau de la latrinele anexate băilor.

Construcţia şi întreţinerea apeductelor

       Ce imagine vă vine în minte când auziţi expresia „apeduct roman”? Vă gândiţi la acele structuri arcuite înalte ce se pierd în zare? De fapt, arcele alcătuiau mai puţin de 20% din lungimea conductelor, care în mare parte erau subterane. Graţie acestui proiect mult mai economic, apeductele erau mai puţin expuse eroziunii şi aveau un impact mai mic asupra terenurilor şi a zonelor locuite. De exemplu, apeductul Aqua Marcia, finalizat în 140 î.H., a avut o lungime de 92 km, segmentul de arce însă fiind de doar 11 km.

       Înainte de a construi un apeduct, inginerii evaluau calitatea sursei de apă examinând limpezimea şi gustul apei, dar şi debitul sursei respective. De asemenea, ei observau starea de sănătate a localnicilor care consumau acea apă. Odată ce sursa era aprobată, topografii calculau traseul şi înclinaţia corecte ale conductei, precum şi dimensiunile acesteia, mai precis diametrul şi lungimea. Mâna de lucru era asigurată de sclavi. Totuşi, întrucât apeductele se construiau în ani de zile, acestea erau foarte costisitoare, mai ales dacă erau necesare şi arce.

     În plus, apeductele trebuiau întreţinute şi protejate. La un moment dat, în întreţinerea apeductelor din Roma erau implicate circa 700 de persoane. Proiectul specifica şi măsurile de întreţinere. De pildă, pentru a avea acces la sectoarele subterane ale apeductelor erau realizate guri de canal şi puţuri. Când se impuneau reparaţii majore, inginerii deviau temporar apa de pe sectorul avariat.

Apeductele Romei:

      Pe la începutul secolului al III-lea d.H., Roma era deservită de 11 apeducte importante. Primul, Aqua Appia, construit în 312 î.H., avea doar 16 km lungime şi era aproape în întregime subteran. Aqua Claudia, care s-a păstrat parţial până în prezent, a avut 69 km lungime, din care 10 km erau arce, unele dintre ele având până la 27 m înălţime!

      Câtă apă puteau transporta apeductele? O cantitate enormă! Aqua Marcia, menţionat anterior, alimenta zilnic Roma cu circa 190 000 m3 de apă. Odată ajunsă în zonele urbane, apa curgea, prin gravitaţie, în rezervoare de distribuţie şi apoi, cu ajutorul unor conducte mai mici, era distribuită în alte rezervoare sau în locaţii unde era folosită. În opinia unora, sistemul de distribuire a apei în Roma s-ar fi dezvoltat atât de mult, încât ar fi ajuns la capacitatea de a furniza zilnic peste 1 000 de litri de apă pe cap de locuitor.

    Pe măsură ce Imperiul roman se extindea, „apeductele au ajuns oriunde au ajuns romanii”, precizează cartea „Roman Aqueducts and Water Supply”. Şi în prezent, cei ce călătoresc în Asia Mică, Franţa, Spania şi în nordul Africii pot admira aceste minuni antice ale ingineriei.

Notă: Romanii nu au fost primii care au construit conducte de apă. Alte popoare antice, precum Asiria, Egipt, India şi Persia, se pot mândri cu astfel de realizări înaintea romanilor.

CUM AU APĂRUT UNIVERSUL ȘI VIAȚA?

CUM AU APĂRUT UNIVERSUL ȘI VIAȚA?

„Ştiinţa fără religie este şchioapă, iar religia fără ştiinţă este oarbă.“ - Albert Einstein.

        Trăim timpuri în care se petrec lucruri uimitoare la o scară fără precedent. Noile descoperiri din spaţiu îi constrâng pe astronomi să-şi revizuiască punctul de vedere despre originea Universului. Mulţi oameni sunt fascinaţi de cosmos şi îşi pun eternele întrebări: Cum au apărut Universul şi viaţa şi de ce?

       Şi chiar dacă nu ne-am gândi la univers - ci, de exemplu, la noi înşine -, recenta cartografiere a codului genetic uman generează următoarele întrebări: Cum a fost creată multitudinea formelor de viaţă? Şi cine le-a creat, dacă au fost create de cineva? Extraordinara complexitate a codului nostru genetic l-a determinat pe un preşedinte american ( G.Bush Junior) să spună: „Învăţăm limba în care a creat Dumnezeu viaţa“. Unul dintre cei mai renumiţi oameni de ştiinţă care au participat la decodarea genomului uman a remarcat plin de umilinţă: „Am aruncat pentru prima oară o privire asupra propriei noastre cărţi tehnice, cunoscută până acum numai de Dumnezeu“. Dar întrebările cum şi de ce am apărut rămân în continuare fără răspuns.

„Două ferestre“:

      Unii oameni de ştiinţă afirmă că întregul mod de funcţionare a Universului poate fi explicat printr-o analiză raţională, excluzând înţelepciunea divină. Cu toate acestea, mulţi oameni, printre care şi oameni de ştiinţă, nu sunt satisfăcuţi de acest punct de vedere. Ei încearcă să înţeleagă realitatea apelând atât la ştiinţă, cât şi la religie, fiind de părere că ştiinţa arată cum au apărut viaţa şi Universul, în timp ce religia arată în principal de ce au apărut.

      Explicând această abordare dualistă, fizicianul Freeman Dyson a spus: „Ştiinţa şi religia sunt două ferestre pe care oamenii se uită în încercarea de a înţelege grandiosul Univers de afară“.

     „Ştiinţa se ocupă cu ceea ce este măsurabil, iar religia cu ceea ce nu este măsurabil“, a afirmat scriitorul William Rees-Mogg. El a mai spus: „Ştiinţa nu poate nici să confirme, nici să infirme existenţa lui Dumnezeu, aşa cum nu poate să confirme ori să infirme vreun concept moral sau estetic. Nu există nici o raţiune ştiinţifică de a ne iubi semenii sau de a respecta viaţa umană. A susţine că ceva ce nu poate fi demonstrat ştiinţific nu există este cea mai flagrantă eroare, întrucât ar însemna să eliminăm aproape tot ceea ce preţuim în viaţă, nu numai pe Dumnezeu sau inteligenţa umană, ci şi dragostea, poezia şi muzica“.

„Religia“ ştiinţei:

      Teoriile enunţate de oamenii de ştiinţă par adesea că se bazează pe premise care necesită o anumită formă de credinţă. De exemplu, în privinţa originii vieţii, majoritatea evoluţioniştilor aderă la idei care necesită credinţă în anumite „doctrine“. Faptele sunt combinate cu teoriile. Iar, când oamenii de ştiinţă impun prin puterea autorităţii lor credinţa în evoluţia oarbă, în realitate spun că nu suntem răspunzători de conduita noastră morală deoarece nu suntem decât produsul biologiei, al chimiei şi al fizicii. Biologul Richard Dawkins a afirmat că în Univers „nu există nici proiect, nici scop, nici bine şi nici rău, nimic în afară de indiferenţă”.

       Pentru a susţine astfel de idei, unii oameni de ştiinţă ignoră deliberat cercetările exhaustive ale altor oameni de ştiinţă care contrazic fundamentele ipotetice ale teoriilor lor privind originea vieţii. Chiar dacă admitem că au trecut miliarde de ani, formarea accidentală a complexelor molecule necesare constituirii unei celule vii funcţionale s-a dovedit a fi un fapt imposibil din punct de vedere matematic. Astfel, teoriile categorice despre originea vieţii predate în numeroase manuale trebuie considerate inacceptabile şi lipsite de fundament.

       Concepţia că viaţa a apărut printr-o întâmplare oarbă necesită mai multă credinţă decât concepţia că viaţa este un rezultat al creaţiei. Astronomul David Block a remarcat: „Un om care nu crede într-un Creator are nevoie de mai multă credinţă decât unul care crede. Declarând că nu există Dumnezeu, o persoană face o afirmaţie generală nefondată: un postulat bazat pe credinţă“.

     Descoperirile ştiinţifice trezesc în unii oameni de ştiinţă o atitudine reverenţioasă. Albert Einstein a afirmat: „Cu greu veţi găsi printre oamenii de ştiinţă mai profunzi unul care să nu aibă în felul lui sentimente religioase. Acestea iau forma unei copleşitoare uimiri produse de armonia legilor naturii, care dezvăluie o inteligenţă atât de avansată, încât, în comparaţie cu ea, toate raţionamentele şi acţiunile sistematice ale omului sunt o slabă imitaţie“. Totuşi, această atitudine reverenţioasă nu îi determină neapărat pe oamenii de ştiinţă să creadă într-un Creator, într-un Dumnezeu personal.

Limitele ştiinţei:

       Faţă de datele şi realizările ştiinţifice se cuvine să avem un respect potrivit. Totuşi, mulţi sunt de acord că, deşi reprezintă o modalitate de cunoaştere, ştiinţa nu este singura sursă de cunoştinţe. Scopul ştiinţei este de a descrie fenomenele din natură şi de a da un răspuns la întrebarea cum se produc ele.

     Ştiinţa ne oferă informaţii edificatoare despre Universul fizic observabil. Dar, indiferent cât de departe ar merge cercetările ştiinţifice, acestea nu vor putea niciodată să răspundă la întrebarea fundamentală: De ce există Universul?

    „Sunt câteva întrebări la care oamenii de ştiinţă nu vor şti niciodată să răspundă“, a remarcat scriitorul Tom Utley. „E posibil ca Big Bang-ul să fi avut loc acum 13,5 miliarde de ani. Dar de ce a avut el loc? Şi, mai întâi de toate, cum au ajuns acolo particulele elementare? Ce era înainte?“ Utley a conchis: „Pare a fi mai clar ca oricând că ştiinţa nu va satisface niciodată setea omului de răspunsuri“.

Departe de a respinge necesitatea existenţei unui Dumnezeu, cunoştinţele ştiinţifice dobândite datorită setei de cunoaştere nu au făcut decât să confirme cât de complexă, de complicată şi de impresionantă este lumea în care trăim. Mulţi oameni care gândesc au constatat că e plauzibil să conchidem că legile fizice şi reacţiile chimice, precum şi ADN-ul şi uluitoarea diversitate a formelor de viaţă indică existenţa unui Creator. Nu există nici o dovadă incontestabilă care să susţină contrariul.

Credinţa este adevărată:

     Dacă la originea Universului se află un Creator, nu ne putem aştepta să-l înţelegem sau să-i înţelegem scopurile folosind telescoape, microscoape sau alte instrumente ştiinţifice. Să ne gândim la un olar şi la un vas făcut de el. Nici cea mai amănunţită examinare a vasului nu ne va oferi un răspuns despre motivul pentru care a fost el făcut. Pentru a afla trebuie să-l întrebăm pe olar.

      Specialistul în biologie moleculară Francis Collins a explicat cum pot credinţa şi spiritualitatea să contribuie la umplerea golurilor lăsate de ştiinţă: „Nu mă aştept ca religia să fie instrumentul potrivit pentru determinarea secvenţelor constituenţilor chimici ai genomului uman, cum nu mă aştept ca ştiinţa să fie mijlocul de abordare a supranaturalului. Dar consider că la întrebările cu adevărat importante, cum ar fi „ De ce existăm?” sau „ De ce tânjesc fiinţele umane după spiritualitate?”, ştiinţa nu poate oferi răspunsuri satisfăcătoare. Au existat multe superstiţii, care apoi, treptat, au dispărut. Credinţa însă nu a dispărut, ceea ce înseamnă că este adevărată“

     Răspunzând la întrebarea „De ce?“ şi abordând problema scopului vieţii, adevărata religie oferă totodată îndrumare şi un etalon în ce priveşte valorile, normele morale şi principiile etice. Cosmologul Allan Sandage a exprimat acest lucru în felul următor: „Ca să aflu cum să trăiesc nu m-apuc să citesc o carte de biologie“. Corect nu?

ROMÂNII DIN „NOVARUSIA”.

ROMÂNII DIN „NOVARUSIA”

         Lumea nu cunoaște rădăcinile românești ale „statului” Novarosia, care s-a format peste o puternică comunitate medievală românească. Populația română era recunoscută de cronicarii timpului, varegi, slavi sau bizanini ca bolohoveni sau vlahi în feudalismul timpuriu. Populația autohtonă a cunoscut valuri de migratori în nordul Mării Negre.

     Multă lume crede că noile „republici” reunite și independente Donețk și Lugansk, în noul stat Novarosia sunt consecințe ale crizei ucrainene. Novarosia nu este un stat nou pe harta lumii, ci o gubernie autonomă, de fapt o marcă de graniță a Imperiului Rus de la sfârșitul secolului XVIII, răsărită în urma „luptelor de eliberare de sub ocupația turcească și tătărească”. Apoi Novorosia s-a extins la sud-vest până la Cherson și spre actuala Odessa. 

   Românii erau menționați de aventurierii varegi pe inscripțiile lor runice din insula Gotland, în sec. IX. Boholoveni stăpâneau provinciile Podolia, Volânia,  parțial Kiev și partea nordică a Basarabiei, pe când partea sudică a Basarabiei și zona transnistreană limitrofă era sub stăpânirea vlahilor numiți brodnici. Brodnicii, sub conducerea voievodului Ploscânea, participă la bătălia de la râul Kalka (1223), unde mongolii îi strivesc pe ruși, brodnicii luptând în aripa stângă alături de mongolii conduși de Tsukir Han și Teshi Han. Românii erau majoritari în zona Nistru, Bug, Cherson până la Nipru, conform inscripției din insula Gotland!

       În Evul Mediu, domnitorii Moldovei controlau reginea transnistreană. Ion Vodă cel Cumplit vorbește de Țara Moldovei de dincolo de Nistru. La 10 mai 1574, dă un hristov prin care îl împroprietărea pe Ion Golia, marele logofăt al Moldovei, cu moșii dincolo de Nistru, la gura Iahurlucului și mai sus de Orhei, la capul Peșterei, inclusiv loc de patru mori. Acest lucru nu putea fi realizat decât dacă domnul moldovean chiar stăpânea acele locuri. Există numeroase documente ulterioare care confirmă stăpânirea ținuturilor de pe peste Nistru. Tot așa, la 4 august 1588, Petru Voievod confirmă printr-un hrisov împărțirea moșiilor între jupâneasa lui Golia și a lui Eremia pârcălabul pe Răut, jumătate din satul Oxintia, o moară la Mihăilașa etc.. La 11 august 1593, Ieremia Movilă reînnoiește un hristov de pe vremea lui Ion Vodă referitor la aceleași moșii, iar în 1602 boieri moldoveni vorbesc de neamurile de dincolo de Nistru. Mai mult, trebuie amintită stăpânirea cetății Lerici a genovezilor, de la limanul Niprului, ocupată de moldovenii lui Petru Aron la 1454 și deținută de Ștefan cel Mare până la 1475.

     Secolul XVIII cuprinde mult mai multe documente și acte de vânzare, danii ale moșiilor de peste Nistru. Ștefan Bathory într-o scrisoare către înalta Poartă arată că întinderile dintre Bug și Nipru erau populate cu o adunătură de oameni compusă din poloni, litvani, moscali și români. Cazacii sunt strânși dintre moscali și români. Prin denumirea de cazac, tătarii înțelegeau vagabond. Hatmanul lor Dumitru Vișnoviețchi se cobora dintr-o soră a lui Petru Rareș. A pretins și scaunul Moldovei. După Ioan Vodă cel Cumplit, cazacii vor năvăli în Moldova de mai multe ori aducând cu ei ,,domnișori”, fii adevărați sau închipuiți de dincolo de Nistru ai domnilor de odinioară ai Moldovei. Mai mult, Nicoară Potcoavă este cel mai bun exemplu al existenței luptătorilor cazaci moldoveni între Bug și Nipru care aspira la tronul Moldovei și care a fost evidențiat într-o elocventă nuvelă de Mihai Sadoveanu.

     În secolul XVII domnitorul Gheorghe Duca Vodă era stăpân nu numai peste Moldova, ci și peste Transnistria și teritoriile de la Bug până la Nipru. Stăpânirea sa a fost recunoscută de sultan până la Nipru, devenind și administrator al acestei părți din Ucraina. Acesta colonizează cu români întinsele teritorii devastate de război, adăugând un nou val de viață românească celei existente, dar rarefiate, și introduce o seamă de reforme pentru a ajuta revenirea vieții economice, prin privilegiile date din capitala Ucrainei românești, Nemirova (Nimirov, pe Bug), la 20 noiembrie 1681. Duca numește comandanți români ai regiunii de dincolo de Nistru și construiește cetatea Kanev pe Nipru. Pe lângă hotarul etnic, este împins și hotarul politic mult dincolo de Nistru. După el, au mai deținut conducerea Ucrainei și Ștefan Movilă, Dimitrie Cantacuzino și Ene Drăghici.

       Viața în Ucraina românească ce cuprindea teritoriul dintre Nistru, Nipru, Camenca (la nord) și marea Neagră (la sud) era identică cu cea a românilor din Moldova, documentele fiind redactate în limba română și acolo domnind „jus valahicum”, legea română.  După alianța lui Dimitrie Cantemir cu Petru cel Mare la Iași, zona dintre Nistru și Nipru intră treptat și sigur în sfera de influență rusească, născându-se o nouă identitate, care azi formează, sau dorește să formeze, statul Novarosia. Cu toate acestea, la 1812 Odessa era un oraș majoritar cu populație românească.

       Despre destinul românilor de la est de Nistru a scris în 1942 sociologul Anton  Golopenția o excelentă carte „Românii de la est de Bug” pentru care sovieticii nu l-au iertat, ucigându-l în bătaie la Jilava – 1951. Golopenția a făcut cercetări sociologice pe teren și a rămas uimit de numărul mare al românilor din satele din zona Niprului și Donețk în timpul războiului, care nu au pierit în urma bolșevizării staliniste. El propunea de-bolșevizarea prin cultură și alimentație. Muzicologul Constantin Brăiloiu a înregistrat cântece românești la fel ca în Ardeal, în sate din jurul orașului Donețk eliberat de trupele româno-germane în 1942. După război Constantin Brăiloiu a fugit în Elveția să scape de furia sovieticilor, unde se pensionează ca profesor al Universității din Geneva.

„Interesant că originile și rădăcinile etnice ale Novorosiei, un stat tânăr pe harta lumii Europei sunt românești. Această istorie ocultată de comunism și de statul ucrainean ar trebui revelată ca o punte de apropiere și cunoaștere între români și populațiile slave de la est de Bug.„- citat din Ionuț Țene

Notă: - fragment din apelul românilor transnistrieni către basarabeni în 1918:

“Cui ne lăsați pe noi, moldovenii? De ce suntem rupți din coasta Moldovei și trăim pe celălalt mal al Nistrului? Frații noștri! Nu ne lăsați, nu ne lepădați și nu ne uitați! Și dacă ne veți uita, noi malul Nistrului îl vom săpa și vom îndrepta apa pe dincolo de pământul nostru!”

DESPRE DRĂGNISM!

DESPRE DRĂGNISM!

           Nu știu dacă știți dar în anii 90, mai ales la începutul lor, în Italia, Poliția și carabinierii îi lăsau pe mafioți să se omoare între ei! Cred că, în România trebuie să permitem mafioților să facă același lucru!

        A devenit clar că, cine mai ține cu Dragnea și gruparea lui este complice la dezastrul pe care această grupare îl face! Mă bucur să văd că mai există lideri ai PSD care conștientizează situația! De aceea zic - să-i lăsăm să-și dea în cap! Să nu vă mirați dacă veți auzi în zilele următoare că și Gabriela Firea este plătită de ... Soroș! 

          Drăgniștii sunt complet izolați în demența lor! Exact ca Stalin în ultima sa perioadă de conducere, în care, - după cum au mărturisit chiar apropiați de-ai lui -, delira despre comploturi și complotiști! Așa sunt drăgniștii - văd pretutindeni numai dușmani și comploturi soroșiste! Se comportă ca o sectă!! Nici mai mult, nici mai puțin! Este semnul clar al faptului că odată cu prăbușirea lui Dragnea se va prăbuși un întreg șir de „mici Dragnea”, din întregul aparat bugetar, inclusiv din județul Dolj, județul meu natal!

        Aș avea o propunere pentru însănătoșirea ulterioară a țării - pentru că tot va fi necesară, la un moment-dat, reorganizarea administrativă a țării -, desființarea județului Teleorman!! Nu glumesc deloc: acest județ a devenit sinonim cu tot ce este mai rău în societatea românească! În fond, au dispărut, de-a lungul timpului, din motive diverse, pe care nu este loc să le discutăm aici, județe cu importanță istorică: Motru ( de altfel primul județ atestat documentar ), Someș, Romanați, Vlașca etc..

          Salut ieșirea la luptă a Gabrielei Firea! Nici ea nu este vreo mare lumină în politica românească, dar aproape că prefer pe oricine în locul lui Dragnea!

          Regimul Dragnea aproape că reușește să devină mai toxic decât regimul Băsescu ceea ce este o preformanță! Așadar să nu-și facă griji Dragnea și secta lui - vor reuși să intre în istorie măcar pentru această performanță! Să fie oare o întâmplare faptul că Dragnea și Băsescu au făcut parte, la un moment-dat, din același partid - PD la vremea respectivă? 

          Acest regim a mai reușit o performanță istorică, - sincer sper să fie ultima! - compromiterea Editurii Didactice și Pedagogice! „Manualele” recente de geografie și istorie pentru clasa a VI-a sunt mostră grăitoare în acest sens! Să ne amintim că, în momentul introducerii manualelor alternative, în anul 1999, niște isterici, pardon istorici, „scoseseră” un manual de istorie pentru clasa a XII-a unde puteai afla despre ... buzele senzuale ale lui Decebal!! Știm ce s-a întâmplat în final cu PNȚCD - a dispărut din viața politică românească! Cred că, dacă PSD va continua tot cu gruparea teleormanistaneză se va autodistruge! Ar fi cazul ca cei din PSD, cât de cât normali la cap, să reacționeze, dacă mai vor să dea ochii cu oamenii, așa cum bine a spus Gabriela Firea. Mai ales cu românii din diaspora - cei mai importanți investitori în economia românească, fără de care această economie s-ar prăbuși! Cum adică ne p... pe ea de Diasporă!? Până aici ați ajuns? Cât de nemernici să fiți? Se pare că nu aveți nicio limită! Și atunci, să vă oprească alții din PSD - distrugeți-vă între voi iar noi ceilalți să vă facem loc! Exact cum s-a întâmplat în Italia, la începutul anilor 90 ai secolului trecut!