NUMĂRUL DACILOR LA VREMEA RĂZBOAIELOR CU TRAIAN!

NUMĂRUL DACILOR LA VREMEA RĂZBOAIELOR CU TRAIAN!

      Începutul secolului al II-lea d.H. a constituit şi debutul unor mari confruntări militare ale dacilor cu cel mai de temut agresor al vremii, Imperiul Roman, întins pe trei continente: Europa, Asia şi Africa, condus de unul din cei mai vestiţi împăraţi, Traian, proclamat imperator (98-117) la moartea lui Nerva.

       La cele douã mari războaie din anii 101-102 şi 105-106, împãratul Traian a mobilizat cea mai puternicã armatã a imperiului contra statului dac. Sub Traian, Roma dispunea de 30 de legiuni cu un efectiv total de aproximativ 180.000 de ostaşi. În caz de necesitate, imperiul era capabil sã mobilizeze pânã la aproape 6.000.000 de luptãtori. După reorganizarea armatei întreprinsă de Hadrian, numărul soldaţilor de infanterie din legiune a fost ridicat la 6800, adăugându-li-se şi 726 cavalerişti.

    La războaiele din Dacia au participat 10 legiuni romane, cu un efectiv de circa 60.000 de soldaţi, ceea ce echivaleazã cu cinci armate din timpul lui Polybios, care arată că, o armată romană era formată din două legiuni romane şi două legiuni recrutate din teritoriile apropiate sau din rândurile aliaţilor. Considerând că, legiunile recrutate din teritoriile aliaţilor aveau acelaşi număr de oameni, respectiv 6.000 de militari, rezultă că. efectivele totale care au participat la războaiele împotriva regelui dac Decebal se ridică la aproximativ 120.000 de ostaşi, cifră apropiată de cea stabilită de specialişti estimată la 100.000 de luptători.

    Legiunile romane care au participat la războaiele cu dacii din anii 101-102 şi 105-106 sunt urmãtoarele:

1. Legiunea I Adiutrix;

2. Legiunea VII Claudia;

3. Legiunea XI Claudia;

4. Legiunea IV Flavia Felix;

5. Legiunea X Gemina;

6. Legiunea XIII Gemina;

7. Legiunea II Herculea;

8. Legiunea I Iovia;

9. Legiunea I Italica;

10.Legiunea V Macedonica.

    Pentru cucerirea unui teritoriu de 125.400 km. pătrați, cât cuprindea Dacia romană, a fost nevoie de o mobilizare excepţionalã la care a participat o treime din totalul armatei romane. Marele habitat tricontinental roman de peste 3.300.000 km. pătrați, cu fruntariile sale de aproape 10.000 km lungime au rămas în paza a numai 120.000 de soldați, respectiv 12 soldați pe km de frontierã, ceea ce corespunde unui sector de peste 80 metri pentru un ostaş.

    Dată fiind iminența războiului şi necunoscându-se intenţiile vrăjmaşului, presupunem că, regele Decebal a fost nevoit să-și plaseze forțele armate, în special, de-a lungul Dunării. Având în vedere lungimea fluviului care forma graniţa între Dacia carpatică şi Imperiul Roman, de cca .1.000 km, trebuie să recunoaștem că, armata sa era insuficientă pentru o apărare de asemenea anvergură. În medie ar reveni un număr de 2.000 de soldați pentru punctele strategice inclusiv zonele adiacente mai importante, care deveniseră sub ocupația romană castre permanente. Cum numărul acestor castre trecea de 100, rezultă că, aproximativ 40% din efectivele totale erau încartiruite în aceste garnizoane, şi numai cealaltă parte a armatei era masată în lungul fluviului, în proporţie de cca. 250 de oameni pe km. de frontierã, precum şi ca forță de șoc şi regimente de gardă.

     Dacă ținem cont de faptul că, o mare parte dintre aceste trupe era formată din auxiliari ne dăm seama cã proporțiile scad foarte mult.

    Cum invadatorul trebuie sã fi folosit elementul surpriză, de el depinzând, în liberul său arbitru, ora, locul atacului, raportul de forţe etc., trupele dacice nu aveau altceva de făcut decât să urmăreascã în permanență, mişcările duşmanului şi să se regrupeze în funcție de necesitate, de rapiditatea deplasărilor sale atârnând, de cele mai multe ori, soarta luptei sau a bătăliei pentru apărarea unui punct fortificat. În aceste condiții, inițiativa nu putea sã o aibă decât împăratul roman, aşa cum, de altfel, s-a și întâmplat atât în timpul primului război, cât şi în cursul celui de-al doilea. 

    În cazul primului război, Traian a împărțit armata în două corpuri şi o coloană, în frunte cu el însuşi, a trecut Dunãrea pe un pod de vase, la Lederata, îndreptându-se spre Tibiscum, lângã Caransebeş. Drumul urmat a fost tot prin câmpie, pe la Berzobis şi apoi pe la Aizis. Cea de a doua coloanã a pătruns în Dacia pe la Dierna tot pe un pod de vase.

    Se pare că, în cel de-al doilea război dacic, împăratul dispunea de forțe mai numeroase decât în primul, ceea ce îngăduie să se emită ipoteza unui atac pe mai multe direcţii. Unul dintre acestea venea din sud-vest, pe obișnuitul drum al Banatului. În același timp, o coloană trecea în Transilvania, prin pasul Oituzului. În felul acesta, Decebal, inferior numeric romanilor, nu putea să facă față cu succes atâtor atacuri convergente.

   Dupã mãrturia lui Pliniu cel Tânăr, guvernatorul Bitiniei din scrisoarea adresată în anul 112 d.H. împãratului Traian, rezultă că regele dac Decebal, tocmai datorită inferiorități de forțe, a cerut ajutor militar regelui part Pacorus, prin intermediul lui Callidromus, trimis în acest scop la Ctesifon, cale de peste 3000 kilometri.

    Nu insist asupra amănuntelor legate de purtarea războaielor conduse de Traian, care primeşte, după prima conflagraţie, numele triumfal de Dacicus, fiind primul împărat care-l poartă, ci mă  voi strădui să estimez pierderile care au putut fi suferite de daci. Consider că, pierderile armatelor dacice nu puteau fi mai mari decât dublul efectivelor romane angajate în lupte, respectiv de 120.000 de persoane (morţi şi dispăruţi), cifră, oricum, exagerat de mare. De aici rezultă că, după terminarea celui de al doilea război, armata dacilor a rămas cu aproximativ 380.000 de militari în viață, care, în mod normal, nu puteau cădea în întregime în mâna învingătorului. În primul rând credem că au rămas fără pierderi garnizoanele situate la mari depărtări care nu au intrat în luptă, unde am estimat în jur de 200.000 de ostași.

    Criton arată că, romanii au luat 500.000 de prizonieri din Dacia. Această cifră este deosebit de importantă, prin valoarea ei intrinsecă, care confirmă ipoteza noastră privitoare la totalul trupelor dacice angajate în lupte, implicit la numărul de locuitori ai regatului. Dacă, totalul efectivelor dacice ar fi fost doar de 500.000 de soldaţi, din care au pierit cca 120.000, iar alte 200.000 erau încartiruiţi în garnizoane îndepărtate care nu au participat la luptele din noua provincie romană, rezultă că doar 180.000 de ostași daci puteau fi făcuţi prizonieri. Prin urmare, adăugând celor 500.000 de prizonieri numărul morţilor şi al dispăruţilor (120.000), precum şi al celor aflaţi în alte zone ale regatului dacic (200.000) rezultă că, regele Decebal avea sub arme peste 820.000 de militari, cifră care ridicã potenţialul demografic al ţării la peste 8.200.000 de locuitori.

    Pentru teritoriul actual al României, din stânga Dunării, fãrã Basarabia, Bucovina de nord şi alte regiuni înstrăinate, populaţia de 5.000.000 de persoane rămâne acoperitoare pentru studiul nostru, așa cum am menționat mai sus. Aşadar, pierderile estimate ale dacilor în războaiele purtate împotriva agresorilor romani la începutul secolului al II-lea d.H. se ridică la 620.000 de morţi, dispăruţi, prizonieri, la care trebuie adăugate victimele din rândul femeilor, copiilor, bătrânilor, care au avut de suferit de pe urma evenimentelor militare, dar şi din cauza epidemiilor care au bântuit în urma conflagraţiilor îndelungate, pierderi care la un loc au putut să ajungă la cca. 380.000 de persoane.

    Pe ansamblu, pierderile dacilor s-ar cifra la aproximativ 1.000.000 de oameni, în care sunt incluse şi cele suferite ca urmare a scăderii sporului natural al populaţiei, rezultând că, în aceşti ani de rãzboaie cumplite, situaţia demograficã a stagnat.

     Calculele acestea au în vedere cele mai dezavantajoase situații pentru daci şi nu țin seama de compensările produse, în acest domeniu, de colonizările cu elemente romanice sau romanizate, provenind “ex toto orbe Romano”, care, oricum, nu puteau ajunge la 20% cât reprezintă pierderile estimate de noi, deşi erau foarte importante. 

     Cucerirea romană din Dacia nu a afectat întregul teritoriu situat în stânga Dunării, întrucât cea mai mare parte a provinciilor istorice: Crişana, Moldova, Muntenia, precum şi totalitatea Bucovinei, Maramureşului etc. au rămas, pe mai departe, în componenţa Daciei libere, dacă o putem numi așa. 

    În urma pierderilor considerabile suferite de populaţia Daciei în timpul războaielor cu romanii, luată în ansamblul ei, aceasta a scăzut, deci, la 4.000.000 de persoane, revenind pe provinciile noastre istorice următoarele proporţii:

Transilvania : 100.000 kmp. × 18 = 1.800.000;

Muntenia : 76.000 kmp. × 18 = 1.400.000;

Moldova : 46.000 kmp. × 18 = 800.000;

   Pentru a admite teza lui J.Beloch potrivit cãreia Dacia romanã avea în secolul al II-lea o densitate de 5 locuitori pe kmp., ar însemna sã considerãm că, în acest secol dacii au pierdut peste 4.300.000 de oameni ! Un asemenea dezastru nu se putea produce în acea perioadă istorică nici dacă armele romanilor ar fi fost cele din zilele noastre: chimice şi atomice, pentru că relieful ţării nu permitea propagarea undei de şoc, răspândirea cenuşii radioactive, a perdelei de gaze etc. cu atâta uşurinţă.

    Pe teritoriul Daciei romane populaţia estimată se ridică la 1.800.000 de cetăţeni (100.000 × 18), în care nu sunt incluse efectivele legiunilor romane staţionate aici şi nici coloniştii aduşi “ex toto orbe Romano”.

    Dintre locuitorii autohtoni, menţionaţi mai sus, părţii transilvane (inclusiv Banatul timişean) îi revin: 70.000 kmp. × 18 = 1.260.000 de persoane, iar părţii muntene (şi oltene): 30.000 × 18 = 540.000 de oameni. Au rãmas în teritoriile dacilor liberi de atunci, aferenţi fruntariilor naţionale actuale, un numãr de peste 2.200.000 de locuitori, din care, în Transilvania 540.000, în Muntenia 960.000 şi în Moldova 700.000 (cifre rotunjite).

   Numeroşi daci au mai rămas în celelalte teritorii autohtone ale Daciei carpatice, între care în Basarabia şi Bucovina de nord peste 1.100.000, în Dobrogea peste 350.000, considerând că, în ultimele două secole aici nu s-a înregistrat nici o creştere demografică, precum şi în alte teritorii tracice extracarpatice şi pontice.

  Putem conchide, așadar, că, sfârşitul secolului al II-lea d.H. a găsit „Dacia Liberă” din Carpaţi cu peste 3.650.000 de locuitori daci, iar Daciile romane (provincia romană a suportat diverse reorganizări administrative) cu peste 1.800.000 de daci, respectiv un total de aproape 5.500.000 de daci.

IROD CEL MARE - UN ARHITECT DE GENIU.

IROD CEL MARE - UN ARHITECT DE GENIU

         Irod cel Mare a trăit acum mai bine de 2 000 de ani şi a domnit peste trei decenii. A fost rege al Iudeii şi al câtorva teritorii învecinate.

         Irod a rămas însă în istorie ca un criminal plin de invidie, vinovat fiind de uciderea unor membri ai familiei sale, precum şi a unor prunci nevinovaţi. Când nişte astrologi de la răsărit i-au spus că s-a născut un viitor rege, Irod s-a prefăcut că doreşte să i se închine. Atunci i-a rugat să găsească copilul, după care să se întoarcă la el. Întrucât au fost avertizaţi de Dumnezeu, astrologii nu s-au mai întors. Prin urmare , Irod a ordonat uciderea tuturor băieţilor de până la doi ani din Betleem - oraşul în care astrologii îl găsiseră pe Iisus - şi din împrejurimile sale (Matei 2:1-18).

     Cu toate acestea, Irod câştigase deja admiraţia multora datorită remarcabilelor sale proiecte arhitecturale. Construise temple, amfiteatre, hipodromuri şi apeducte, ca de altfel şi fortăreţe-palat cu băi somptuoase. Proiectele sale i-au impresionat nu doar pe oamenii vremurilor sale, ci şi pe inginerii de azi care studiază ruinele acestora.

      Irod a ales locaţii spectaculoase pentru proiectele sale, integrându-le bine în peisaj. Palatele lui erau decorate cu fresce complexe, stucaturi bogate şi pardoseli mozaicate. El a mai introdus în Iudeea şi băile în stil roman. Acestea aveau încăperi dotate cu căzi umplute cu apă caldă şi fierbinte şi cu sisteme de încălzire în pardoseală. De fapt, Irod a construit oraşe întregi, unul dintre ele chiar cu un port artificial.

Cezareea, un oraş-port:

    În Cezareea, Irod a construit unul dintre cele mai mari porturi maritime ale lumii romane. Dimensiunile sale i-au uluit pe arheologi. Aici puteau ancora şi o sută de corăbii! Nu încape îndoială, Cezareea devenise un centru comercial internaţional.

    Debarcaderele şi digurile au fost construite cu ajutorul celor mai avansate tehnici ale vremii. Erudiţii se întrebau însă cum au reuşit muncitorii să manipuleze imensele blocuri de piatră care măsurau 15 m lungime, 3 m lăţime şi 3 m înălţime, blocuri descrise de istoricul evreu Josephus Flavius. În zilele noastre, scufundătorii au descoperit că aceste blocuri erau, de fapt, din beton. Pentru a construi debarcaderele şi digurile, muncitorii au turnat betonul în cofraje de lemn, iar blocurile rezultate au fost scufundate şi apoi ancorate.

      Acest oraş-port atât de bine organizat se mândrea şi cu un templu dedicat lui Caesar Augustus, cu un palat, cu un hipodrom, cu un teatru cu o capacitate de 4 000 de locuri şi cu un sistem subteran de canalizare. Apeductele şi tunelurile aduceau în oraş apă proaspătă de la izvoarele din ţinutul muntos al Carmelului, situat la aproximativ 6 km.

Ierusalimul şi templul lui Irod:

      Cel mai de seamă proiect al lui Irod a fost templul pe care l-a construit în Ierusalim. Iniţial, aici se afla templul înălţat de regele Solomon după planurile arhitecturale pe care tatăl său, David, le primise prin inspiraţie divină. Acel templu a fost distrus de babilonieni aproximativ 420 de ani mai târziu, iar circa 90 de ani după aceea a fost ridicată pe acelaşi loc o construcţie destul de modestă, sub îndrumarea guvernatorului Zorobabel.

      Josephus a scris referitor la templul construit de Irod: „Îmbrăcat cum era cu masive plăci de aur, la răsăritul soarelui el revărsa o strălucire atât de puternică încât privitorul care se străduia să-l contemple era silit să-şi întoarcă privirile la fel ca în faţa razelor astrului zilei. Aşadar străinilor veniţi la Ierusalim în pelerinaj, Templul le apărea din depărtare ca o creastă de munte acoperită cu zăpadă; căci porţiunile neaurite erau strălucitor de albe“ (Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, trad. Gheneli Wolf şi Ion Acsan, ed. Hasefer, 1997).

     Mii de oameni au fost implicaţi în construirea zidurilor de susţinere ale templului care, la apus, aveau o lungime de 500 m. Uriaşele blocuri de piatră ce formau zidăria n-au fost îmbinate cu mortar. Un singur bloc de piatră cântărea aproape 400 de tone şi, conform spuselor unui erudit, „ca mărime nu-şi găsea asemănare în întreaga lume“ (Rudolf Kusner - Comentarii biblice). Nu-i de mirare că la vederea acestora discipolii lui Iisus au fost impresionaţi! (Marcu 13:1) Deasupra zidurilor a fost ridicată o imensă platformă numită Muntele Templului. Având o suprafaţă de 144 000 m2, ea ar fi putut cuprinde 26 de terenuri de fotbal! Aceasta a fost cea mai mare platformă construită de om în lumea antică.

      Irod a construit şi alte clădiri în Ierusalim. Una dintre ele a fost fortăreaţa Antonia, care era situată în apropierea templului, ridicat de acesta anterior. Irod a mai construit un palat şi trei remarcabile turnuri cu mai multe niveluri la intrarea în oraş.

Samaria şi Ierihonul:

      Irod primise în dar de la Caesar Augustus anticul oraş Samaria, căruia i-a schimbat numele în Sebaste. L-a înfrumuseţat cu diferite construcţii şi, după cât se pare, cu un stadion înconjurat de colonade. A ridicat multe alte clădiri impunătoare pe care le-a decorat cu fresce lucrate cu măiestrie.

       Ierihonul este situat în Valea Iordanului, la circa 250 m sub nivelul mării, şi se bucură de o climă subtropicală. La vremea aceea, oraşul se întindea pe mai bine de 1 000 ha şi avea aspectul unui oraş-grădină. Aici, Irod şi-a construit un palat de iarnă. A mai construit şi un vast complex rezidenţial compus din trei palate, fiecare având săli de recepţie, băi, grădini şi piscine. Nu-i de mirare că Ierihonul a fost reşedinţa lui preferată de iarnă!

Fortăreţe-palat remarcabile:

      Irod mai avea o locuinţă de iarnă. El a ridicat o fortăreaţă pe impozantul platou stâncos cunoscut sub numele de Masada, ce se află la peste 400 m deasupra nivelului Mării Moarte. În această locaţie el a construit un elegant palat pe trei niveluri cu o terasă şi piscine. A înălţat şi un palat dotat cu o baie în stil roman care avea un sistem de încălzire în pereţi şi o toaletă cu sistem de spălare cu apă curentă!

      Într-un mediu ostil, în plin deşert, Irod a creat o adevărată staţiune balneară regală. A dotat-o cu mai multe rezervoare având o capacitate de peste 40 de milioane de litri de apă. Întrucât fortăreaţa a fost prevăzută cu un sistem eficient de colectare şi de stocare a apei de ploaie, era apă din belşug pentru a iriga culturile şi pentru a alimenta piscinele şi băile.

      O altă remarcabilă realizare a lui Irod în domeniul construcţiilor a fost fortăreaţa-palat Herodium, amplasată pe coama unui deal, la aproximativ 5 km sud-est de Betleem. Fortăreaţa era alcătuită din două sectoare principale: Herodiumul de Sus şi Herodiumul de Jos. Herodiumul de Sus cuprindea o impozantă fortăreaţă-palat al cărei turn estic masiv, cu cinci niveluri, - acum în ruine -, domina odinioară peisajul. În urmă cu șase ani, agenţiile internaţionale de presă au anunţat că s-au descoperit vestigii ale mormântului lui Irod. Mormântul se afla într-un amplasament spectaculos, la jumătatea colinei. Această descoperire confirmă relatarea istoricului Josephus despre procesiunea funerară a lui Irod.

     Palatul din Herodiumul de Jos avea un complex de anexe şi birouri. Punctul de atracţie era grădina în stil roman, împodobită cu coloane. Ea se întindea de jur împrejurul unui imens bazin, în mijlocul căruia se afla o insulă decorativă. Bazinul era de două ori mai mare decât un bazin olimpic de azi. Acesta servea ca rezervor, dar era folosit şi pentru înot, şi pentru plimbări cu barca. Apa era adusă printr-un apeduct de la un izvor aflat la doar 5 km.

       Acum câţiva ani un turist a spus despre peisajul acestor locuri: „La răsărit zărim Marea Moartă. În faţa noastră se întinde pustiul Iudeei unde David a reuşit să se ascundă de Saul care-l urmărea cu înverşunare. Când vezi terenul accidentat înţelegi numaidecât cum a reuşit David să scape, mai ales că încă de tânăr el cunoştea bine acest ţinut. În timp ce-şi păştea oile, probabil că David urca adesea pe acest deal pentru a admira magnifica privelişte de care ne bucurăm şi noi astăzi“.

    Despre proiectele de construcţie ale lui Irod s-au scris cărţi întregi. S-au făcut însă şi multe speculaţii cu privire la motivul pentru care a lansat un program de construcţie atât de vast. Unii spun că pentru faimă, alţii că pentru susţinere politică. Oricare ar fi fost motivul, această prezentare succintă a realizărilor sale confirmă faptul că Irod cel Mare nu a fost doar un tiran nemilos, ci şi un arhitect de geniu.

„EL REQUERIMIENTO” - UN ULTIMATUM ÎN NUMELE LUI DUMNEZEU!

„ EL REQUERIMIENTO” 

UN ULTIMATUM ÎN NUMELE LUI DUMNEZEU!

        „Dacă nu vă veţi supune, vă voi înfrunta cu ajutorul lui Dumnezeu şi voi lupta împotriva voastră, oriunde şi în orice fel va fi nevoie. Vă voi sili neîntârziat să ascultaţi şi să vă supuneţi Bisericii şi Maiestăţii Sale; vă voi cuceri pământurile şi vă voi face sclavi pe voi, pe femeile voastre şi pe copiii voştri, îmi voi însuşi bunurile voastre şi veţi cunoaşte puterea mea de a vă face rău. Moartea şi nenorocirea care se vor abate astfel asupra voastră vor fi din vina voastră, nu a Maiestăţii Sale sau a noastră.“

       Dintre toate declaraţiile oficiale consemnate vreodată, aceasta este una dintre cele mai bizare. Ea face parte dintr-o proclamaţie cunoscută sub numele spaniol de el Requerimiento (Cererea)*, pe care, în secolul al XVI-lea, conchistadorii au trebuit să o citească cu voce tare când au ajuns pe teritoriul Americilor pentru a le cuceri.

       Dar ce le proclamau conchistadorii băştinaşilor şi de ce?

Convertirea forţată la catolicism:

       La scurt timp după ce Columb a pus piciorul pe noul continent în 1492, Spania şi Portugalia au pretins supremaţie asupra teritoriilor descoperite. Întrucât îl considerau pe Papă reprezentantul lui Hristos pe Pământ, ambele țări au apelat la el pentru a reglementa disputa. Sub îndrumarea Papei, Biserica a împărţit teritoriile între Spania şi Portugalia, cu condiţia ca cele două puteri să trimită misionari pentru a-i converti pe băştinaşi la catolicism.

   Pe măsură ce cuceririle se extindeau, monarhia spaniolă a încercat să justifice faptele conchistadorilor. Spaniolii pretindeau că, întrucât Papa acţionase în numele lui Dumnezeu când le conferise dreptul de a stăpâni noul teritoriu, cuceritorii erau liberi să dispună de indigeni şi de bunurile lor şi să le îngrădească libertatea.

     Spaniolii au redactat un document pentru a-i informa pe băştinaşi despre decizia Papei. Prin urmare, acestora li s-a impus să se convertească la creştinism şi să devină supuşi ai regelui Spaniei. Dacă opuneau rezistenţă, spaniolii se simţeau îndreptăţiţi să pornească un război „drept“ împotriva lor în numele lui Dumnezeu.

„Violenţa era scuzabilă în numele unei cauze drepte, sau cel puţin aşa se credea. Prin urmare, Spania a trebuit să născocească astfel de cauze.“ (Francis Sullivan, profesor iezuit de teologie)

„Nedrept, lipsit de pietate, revoltător“:

      Coroana spaniolă a ordonat citirea proclamaţiei pentru a-şi linişti conştiinţa şi pentru a-şi justifica cuceririle coloniale. Conchistadorii citeau deseori proclamaţia la bordul navelor înaintea unui raid sau după ce debarcau, în faţa unor indigeni ce nu înţelegeau limbile europene. Uneori, documentul era citit chiar în faţa colibelor goale, abandonate de băştinaşii îngroziţi.

     Această convertire forţată a localnicilor a dus la adevărate vărsări de sânge. De exemplu, în timpul unei bătălii din Chile în anul 1550, aproximativ 2000 de araucani au fost pur şi simplu măcelăriţi. Referitor la cei rămaşi în viaţă, conchistadorul Pedro de Valdivia i-a spus regelui: „La două sute dintre ei le-au fost tăiate mâinile şi nasul din cauza nesupunerii lor neobrăzate, deşi în repetate rânduri le transmisesem prin mesageri porunca (el Requerimiento) Maiestăţii Voastre“.

     Se prea poate ca citirea proclamaţiei să fi mângâiat conştiinţa invadatorilor. Cu toate acestea, declaraţia nu a promovat cu nimic religia spaniolilor. Bartolomeo de Las Casas, călugăr misionar care a trăit în secolul al XVI-lea şi care a fost martor la efectele proclamaţiei, a scris: „Cât de nedrept, lipsit de pietate, revoltător, iraţional şi absurd a fost decretul! Ca să nu mai vorbesc de cumplita dezonoare adusă religiei creştine“. Cronicarul Gonzalo Fernández de Oviedo a spus cu părere de rău că atrocităţile comise împotriva populaţiilor indigene din Americi le-au lăsat acestora o impresie foarte negativă despre creştinism.

     Este Dumnezeu răspunzător de atrocităţile comise de puterile politice şi ecleziastice în numele său, cum susţin ele? Biblia afirmă: „Departe de adevăratul Dumnezeu să facă ce este rău şi de Cel Atotputernic să facă ce este nedrept“ (Iov 34:10).

* Notă: Potrivit unor surse, Cererea a fost abolită în 1573.

EVENIMENTE

• 1492- Columb ajunge pe teritoriul Lumii Noi
• cca 1493- Papa Alexandru al VI-lea conferă monarhiei spaniole şi celei portugheze supremaţie asupra teritoriilor Lumii Noi
• 1513- El Requerimiento intră în vigoare
• 1550- Aproximativ 2000 de araucani sunt ucişi în Chile
• 1573- Coroana spaniolă abrogă proclamaţia.

DISCURS ASUPRA FARISEISMULUI ROMÂNESC TRADIȚIONAL!

DISCURS ASUPRA FARISEISMULUI ROMÂNESC TRADIȚIONAL!

    Din capul locului afirm că, titlul acestei postări nu se intitulează întâmplător „tradițional”! Orice asemănare cu referendumul pentru familia tradițională nu este o întâmplare! Ba, dimpotrivă!

       Așadar, cei mai bogătani și mai nerușinați politicieni din România o puseră de un referendum pentru familie, sau, poate, pentru, mai corect, pentru „famiglia”! 

    Încă odată se dovedește fariseismul clasei politice. Dragnea pozează în apărător al familiei tradiționale - el care se va căsători cu o ... domnișorică! Mai mult, s-au solidarizat cu el în acest demers Ludovic Orban - cel care a călcat cu mașina un copil (sau s-a uitat?) -, Traian Băsescu - cel care și-a promovat amanta, pardon, protejata, în toate funcțiile! Nu vi se pare că, ceva nu se potrivește? Dacă acești indivizi ar fi fost cu adevărat interesați de familia tradițională, nu ar fi contribuit la plecarea peste hotare a atâtor părinți! Acești părinți au ajuns să fie „sclavii Europei”, cum a afirmat un politician italian, pe drept cuvânt de altfel! ACEȘTI PĂRINȚI sunt nevoiți să presteze munci umilitoare pentru aș întreține copiii, rămași în țară! Dacă realmente te interesează familia tradițională, ce-ai făcut TU politician român pentru aceste familii? Ce-ai făcut Tu Biserică pentru aceste familii? Nu vă este Rușine?

   Ce să mai spun despre copiii rămași în țară în grija bunicilor? Cei care lucrăm în învățământ cunoaștem nenumărate cazuri de copii cu grave probleme afective, datorate lipsei părinților. Bunicii lor sunt, oricum, împovărați de o bătrânețe plină de lipsuri, de boli, de lipsa banilor pentru medicamente. Nu ți-e rușine „stimată” doamnă Lia să promiți, în prag de referendum, triplarea pensiilor!? Haida de! Cu ce bani ai face acest lucru? Mai ales că, voi, drăgniștii, vreți ieșirea României din Uniunea Europeană! Sau am uitat cu toții că, România este dependentă GRAV de finanțarea externă? Ce s-ar întâmpla cu România dacă această finanțare ar înceta? V-ați întrebat „stimați” domni, pardon, TOVARĂȘI?

      Cine mai apără BRUSC familia tradițională? Unii, care odată, numiți în diverse funcții, se comportă cu restul „muritorilor de rând” ca și cum respectivii le-ar fi sclavi pe plantație! Se pot da exemple nenumărate de astfel de buni creștini, pardon, FARISEI!! De exeplu, cei din conducerea ISJ DolJ, care și-au BĂTUT JOC TOTAL de cei cu note mari la examene de titularizare și, care, promovează, pe față, PILELE, chiar și atunci când respectivii au note sub 5!!! Acești inspectori, mai nou, amenință pe cei care nu vor vota „cum trebuie” la referendum! Ce treabă au ei cu referendumul? De ce îi interesează așa mult? Nu cumva se vizează altceva și dacă nu iese acel „ceva” este RĂU pentru ei!? EU CRED CĂ, ACESTA ESTE ADEVĂRUL! Și ei pretind că mai vor să promoveze calitatea în educație! Personal am primit amenințări foarte grave, în genul „că voi vedea eu”! Ce să văd TOVARĂȘI? Spuneți, dacă aveți curajul? Sau curajul vostru se rezumă la un singur cuvânt - DRĂGNISM!? Unui inspector s-ar putea să-i fac PERSONAL O VIZITĂ! Am senzația că vrea o BĂTAIE SORĂ CU MOARTEA! De dată asta mă OFER SĂ I-O ADMINISTREZ! M-am săturat de amenințările respectivului prin slugile sale! Și nu îmi este FRICĂ! CAFTEALĂ SĂ FIE DACĂ ASTA SE DOREȘTE! Ăștia sunt apărătorii familiei tradiționale? Mi-e silă!

     Înțeleg că, unii din Biserica Ortodoxă sunt scârbiți de poporul dezinteresat? Nu cumva problema este la VOI? Atâta bogăție, atâta lux, când atâtea familii tradiționale au probleme existențiale grave! Nu vă este rușine!? Chestiunea este valabilă și pentru Biserici Protestante. Cu dedicație personală - nu ți-e rușine să ai vilă chiar în curtea Bisericii? Știe el cine este! Să ai copiii toți în S.U.A. și să vorbești despre valorile credinței!? Vorba unui prieten de-al meu - HUIDU OA!!

   În încheiere, dacă tot am prins drag de referendumuri, ce-ați zice de unul împoriva TRASEISMULUI POLITIC!? Se bagă vreun partid!?

ZHENG HE - CINE A FOST EL?

ZHENG HE - CINE A FOST EL?

          „Am străbătut întinderi nesfârşite de ape, peste o sută de mii de li*; am înfruntat valuri cât munţii, ce se înălţau până la ceruri, şi am zărit în depărtări ţinuturi barbare.  În vreme ce pânzele noastre se umflau, zi şi noapte, înalte ca norii, corăbiile îşi continuau neostenite cursul rapid precum alunecarea unei stele, răzbind printre valurile sălbatice ca printr-o mulţime furioasă.“ (Inscripţie din oraşul Changle, Fujian, atribuită lui Zheng He, datând din secolul al XV-lea)

         China este o ţară a superlativelor. Are cea mai mare populaţie şi ocupă una dintre cele mai mari suprafeţe de pe glob. Chinezii au construit Marele Zid Chinezesc, una dintre cele mai îndrăzneţe construcţii din istorie. Iar flota construită de împăraţii chinezi Yongle şi Xuande, din dinastia Ming, a depăşit în dimensiuni toate flotele, la un loc, existente în următoarele cinci secole. Amiralul acelei flote a fost un musulman din sud-vestul Chinei pe nume Zheng He ( se pronunță, aproximativ, Jîng Hî ).

PUTERE, COMERŢ ŞI TRIBUT:

        Potrivit inscripţiei citate parţial la începutul articolului, misiunea lui Zheng He era aceea „de a exercita puterea transformatoare a virtuţii imperiale şi de a trata cu blândeţe popoarele îndepărtate“. În urma călătoriilor sale pe mare, „ţări de dincolo de orizont şi de la marginile pământului au devenit supuse Chinei. Barbari de dincolo de mări s-au înfăţişat la curtea imperială aducând daruri şi obiecte preţioase“, mai spune inscripţia. Scopul pentru care împăraţii din dinastia Ming au organizat aceste expediţii a făcut subiectul unor dezbateri aprinse. Unii văd în Zheng He un ambasador cultural, bine intenţionat, al unei naţiuni puternice, totuşi paşnice. Alţii consideră că misiunea amiralului era aceea de a impune dominaţia politică a Chinei asupra statelor vasale. Într-adevăr, Zheng He le-a oferit conducătorilor care l-au primit cu căldură cadouri impresionante şi sprijin politic, însă pe cei ce au refuzat să-i arate supunere şi să-i dea tribut împăratului chinez i-a subjugat şi i-a luat prizonieri. În urma impresionantelor lui expediţii, o mulţime de conducători din regiunea Oceanului Indian au trimis în China ambasadori pentru a-i aduce omagiu împăratului.

    Flota condusă de Zheng He transporta şi obiecte de ceramică, porţelanuri şi mătăsuri confecţionate de meşteşugarii de la curtea imperială, pentru a fi vândute în porturi îndepărtate. Flota s-a întors cu pietre preţioase, fildeş, condimente, lemn tropical şi alte obiecte de lux apreciate de chinezi, inclusiv cu o girafă, despre care se spune că a stârnit mare vâlvă în China. Schimbul de bunuri şi de idei a permis lumii să vadă un crâmpei din impresionanta civilizaţie chineză a secolului al XV-lea.

        Expediţiile lui Zheng He însă nu au continuat. Câteva decenii mai târziu, China a întors spatele relaţiilor comerciale şi diplomatice cu alte ţări. Îndrumat de sfătuitorii săi confucianişti, noul împărat ajuns la cârma ţării a închis uşa spre lumea de dincolo de graniţe şi a făcut tot posibilul ca ţara să rămână departe de influenţele străine. Flota Comorilor s-a pierdut în negura timpului după ce împăratul a distrus, se pare, consemnările expediţiilor maritime şi înseşi corăbiile. Poporul chinez, precum şi alte popoare au descoperit doar de curând această pagină uitată a istoriei şi epoca grandioasă în care Zheng He şi flota sa uriaşă stăpâneau mările.

Notă: Li este o unitate de măsură chinezească pentru lungime, a cărei valoare a cunoscut unele variaţii de-a lungul secolelor. Se consideră că, pe timpul lui Zheng He, un li măsura aproximativ o jumătate de kilometru.

ŞTIAŢI CĂ . . .

• Flota dinastiei Ming a întreprins sub comanda lui Zheng He şapte călătorii epopeice în 1405–1433.
• Flota număra probabil 200 de vase sau chiar mai mult: vase de război, ambarcaţiuni pentru provizii, corăbii-cisternă pentru apă, vase pentru transportul cailor. Flota avea un echipaj de peste 27 000 de marinari, oficiali guvernamentali, trupe militare, comercianţi, muncitori pentru lucrări de întreţinere şi alţii.
• Până în timpul Primului Război Mondial, nicio altă naţiune nu s-a mândrit cu o flotă ca cea a lui Zheng He. În periplurile ei, flota a ancorat în porturi din Orientul Îndepărtat, din Oceanul Indian şi chiar din estul Africii.
• Trei bărbaţi din subordinea lui Zheng He au aşternut relatări privind evenimente la care au fost martori oculari, dezvăluind multe despre expediţiile lui.

 SUPLIMENTAR: Flota Comorilor - Între adevăr şi exagerare:

     Consemnările istorice din perioada dinastiei Ming arată că vasele ce alcătuiau Flota Comorilor a lui Zheng He erau impresionant de mari: 136 m lungime şi 56 m lăţime. Pentru erudiţi, aceste cifre sunt greu de crezut şi greu de verificat, având în vedere că corăbiile de lemn ce depăşesc 90 m lungime nu prezintă siguranţă.

     „Indiciile lasă să se înţeleagă că exagerarea a constituit nota dominantă a relatărilor în care se menţionează mărimea vaselor“, se spune într-un articol pe această temă. „Ar fi mult mai logic să credem că un vas avea 60-75 m, nu 135.“ Oricum ar sta lucrurile, în secolul al XV-lea, vasele care măsurau peste 60 m lungime erau cu siguranţă o excepţie, iar flota lui Zheng He avea nu mai puţin de 62 de astfel de corăbii!

CE PUTEM SPUNE DESPRE POTOPUL BIBLIC?

CE PUTEM SPUNE DESPRE POTOPUL BIBLIC?

         Mulţi oameni consideră că Biblia şi ştiinţa modernă se contrazic, printre altele, într-un important domeniu. Conform cărţii Genezei, în urmă cu milenii răutatea oamenilor ajunsese atât de mare încât Dumnezeu a decis nimicirea lor. El l-a împuternicit pe Noe să construiască o imensă ambarcaţiune din lemn, o arcă, după care a adus un potop asupra omenirii. Au supravieţuit numai Noe şi familia sa, precum şi reprezentanţi ai tuturor speciilor de animale. Potopul a fost atât de mare încât „toţi munţii înalţi care erau sub cerurile toate au ajuns să fie acoperiţi“. - Geneza 7:19.

          De unde provenea marea cantitate de apă necesară pentru a acoperi întregul pământ? Răspunsul îl aflăm în Biblie. În decursul primelor etape ale creaţiei, când întinderea atmosferică începuse să ia formă, existau „ape dedesubtul întinderii” şi „ape deasupra întinderii” (Geneza 1:7; 2 Petru 3:5). Biblia spune că, în momentul declanşării potopului, „stăvilarele cerurilor s-au deschis“ (Geneza 7:11). Evident, „apele de deasupra întinderii” s-au prăbuşit, constituind cea mai mare parte a apelor care au inundat pământul.

           Lucrările ştiinţifice moderne sunt înclinate să desconsidere ideea unui potop universal. Se pune, aşadar, întrebarea: Să fie oare Potopul doar un mit sau este o realitate? Înainte de a da un răspuns, menţionăm că închinătorii de mai târziu ai lui  Dumnezeu nu considerau Potopul drept un mit, ci un fapt istoric. Isaia, Iisus, Pavel şi Petru vorbeau despre el ca despre un eveniment real (Isaia 54:9; Matei 24:37-39; Evrei 11:7; 1 Petru 3:20, 21; 2 Petru 2:5; 3:5-7). Existenţa unui Potop universal merită însă unele clarificări.

Apele Potopului:

           Pământul acoperit complet de ape! Nu este oare ceva de necrezut? Absolut deloc. De fapt nu este oare pământul, într-o oarecare măsură, complet acoperit de ape? Şaptezeci la sută din suprafaţa pământului este acoperită de ape, astfel încât uscatul nu reprezintă decât 30% din suprafaţa globului. În plus, 75% din cantitatea de apă dulce a planetei noastre este imobilizată în gheţuri şi calotele polare. Dacă toată această ghiaţă s-ar topi, nivelul oceanelor s-ar ridica mult deasupra celui actual, făcând să dispară oraşe ca New Yorkul şi Tokyo.

           The New Encyclopaedia Britannica face o altă precizare: „Se estimează că adâncimea medie a oceanelor este de 3 790 de metri, cifră net superioară altitudinii medii a uscatului, care este de 840 metri. Dacă înmulţim adâncimea medie a oceanelor cu suprafaţa acoperită de apă, reiese că volumul total al oceanului planetar este de 11 ori mai mare decât a pământului situat deasupra nivelului mării.“ Prin urmare, dacă toate denivelările suprafeţei pământului ar fi nivelate - netezind munţii şi umplând adâncurile mărilor - globul ar fi complet acoperit de apă cu o adâncime de mii de metri.

            Pentru ca un potop să fi putut avea loc trebuia ca adâncimea oceanelor dinainte de Potop să fi fost mai mică iar munţii mai puţin înalţi decât în prezent. Să fi fost oare posibil lucrul acesta? Să dăm cuvântul unei lucrări ştiinţifice: „Acolo unde astăzi se înalţă munţi cu vârfuri de o înălţime ameţitoare, altădată erau câmpii şi oceane, în urmă cu milioane de ani, în întinderi monotone. Mişcările plăcilor continentale, pe de-o parte, provoacă formarea unor înălţimi unde pot supravieţui numai cele mai rezistente animale şi plante, iar pe de altă parte, la cealaltă extremă, formarea splendidelor adâncuri ale misterioasei lumi submarine.“ - National Geografic, număr din 1984 ( în engleză ). Deoarece munţii cresc, iar fundurile mărilor se adâncesc, este evident că într-o anumită epocă munţii nu erau atât de înalţi ca astăzi şi nici marile gropi oceanice atât de adânci.

          Ce s-a întîmplat cu apele după Potop? Ele trebuie că s-au scurs în fundurile oceanelor. În ce fel? Oamenii de ştiinţă consideră că, continentele se sprijină pe nişte plăci enorme care, deplasându-se, pot modifica suprafaţa terestră. În anumite locuri de joncţiune a plăcilor se găsesc astăzi abisuri de peste 10 000 metri adâncime. Este foarte probabil ca, sub însuşi efectul Potopului, aceste plăci să se fi deplasat, fundurile oceanelor să se fi adâncit, deschizând largi despicături care au înghiţit apa ce inundase pământul.

Există urme ale Potopului?

          Admiţând că o inundaţie colosală s-ar fi putut produce într-adevăr, de ce atunci oamenii de ştiinţă nu găsesc nici o urmă a acesteia? S-ar putea ca ei să le fi găsit, dar să le fi dat altă interpretare. Ştiinţa tradiţională învaţă, de exemplu, că în numeroase locuri suprafaţa planetei noastre a fost modelată de puternice glaciaţiuni pe parcursul mai multor ere glaciare. Uneori însă, efectele atribuite activităţii gheţii se datoresc acţiunii apei. Este, aşadar, foarte probabil că anumite dovezi ale Potopului să fie interpretate în mod greşit ca vestigii ale unei glaciaţiuni.

        Erori asemănătoare au fost deja comise. Iată, de exemplu, ce putem citi despre începuturile teoriei epocilor glaciare: „Au existat epoci glaciare în toate stadiile istoriei geologice, conform filozofiei uniformităţii. Însă, în anii din urmă, o nouă şi minuţioasă cercetare a respins multe dintre aceste epoci glaciare; formaţii care odinioară fuseseră considerate drept morene sunt astăzi reinterpretate drept albii săpate de scurgeri de nămol, de alunecări submarine şi curenţi noroioşi: torente de apă murdară, plină de nămol, nisip şi pietriş care s-au deversat pe fundul abisurilor.“ - Scientific American, număr din 1992.

       Documentele fosile par să furnizeze şi ele o dovadă a Potopului. Ele descoperă că altădată Europa era terenul de vînătoare al unei specii de feline numite Machairodus meghantheron, cu canini sub formă de pumnal, că America de Nord era cutreierată de cai mult mai mari decât cei care trăiesc azi şi că în Siberia păşteau mamuţii. Apoi, speciile de mamifere de pe întregul pământ au dispărut în acelaşi timp, în urma unei brutale schimbări climaterice. În Siberia, zeci de mii de mamuţi au pierit în urma unei rapide congelări. Conform afirmaţiei lui Alfred Wallace, renumit contemporan al lui Charles Darwin, o distrugere de o asemenea amploare trebuie să fi avut la origine un eveniment mondial excepţional. Mulţi consideră că acest eveniment a fost Potopul.

         Articolul de fond al unei reviste de arheologie biblică făcea următorul comentariu: „Trebuie să ne reamintim că tradiţiile cele mai răspândite ale culturii umane sunt acelea ale unei mari inundaţii. Astfel, este foarte posibil ca tradiţiile cele mai vechi păstrate în textele Orientului Apropiat să indice că un potop veritabil de proporţii gigantice ar fi avut loc în decursul uneia dintre epocile glaciale în urmă cu mii de ani.“ În cursul acestor epoci pluviale suprafaţa terestră era mult mai umedă decât este astăzi, iar lacurile cu apă dulce mult mai întinse. Conform unei ipoteze, această umiditate se datora puternicelor ploi survenite la sfârşitul glaciaţiilor. Dar s-a mai afirmat că la un moment dat excesiva umiditate a suprafeţei terestre se datora Potopului.

Omenirea nu a uitat:

         John McCampbell, profesor de geologie, a scris: „Diferenţele esenţiale dintre catastrofismul biblic (Potopul) şi uniformismul evoluţionist rezidă nu în datele reale geologice, ci în interpretarea lor. Explicaţia oferită depinde în mare măsură de instruirea şi presupunerile geologului.“

        În memoria omenirii amintirea Potopului persistă ca o dovadă de neşters a realităţii acestuia. Pretutindeni pe pământ, în locuri atât de îndepărtate unele de altele cum ar fi Alaska şi insulele Pacificului de Sud, există istorisiri antice care se referă la el. Civilizaţiile originale ale Americii precolumbiene, precum şi aborigenii din Australia, păstrează relatări referitoare la Potop. În ciuda existenţei unor variante asupra detaliilor, aproape toate aceste versiuni afirmă că pământul a fost inundat şi că numai câţiva oameni au scăpat, refugiindu-se la bordul unei ambarcaţii construite de ei. Această tradiţie universal acceptată nu poate avea decât o singură explicaţie: Potopul a fost un eveniment istoric.

        Astfel, în linii mari, Biblia concordă cu ştiinţa modernă. Când între ele apar dezacorduri, oamenii de ştiinţă nu au de adus decât argumente discutabile. Atunci însă când ele cad de acord, adesea Biblia furnizează informaţii atât de precise, încât ele nu pot fi atribuite decât unei inteligenţe supraumane. Incontestabil, armonia ce există între ea şi faptele stabilite de ştiinţă constituie o nouă dovadă că Biblia este Cuvîntul lui Dumnezeu şi nu al oamenilor.

Suplimentar:

         În religia hindusă (brahmanică) zeul Vishnu/Vishnuh înseamnă „Omul Noe”! Să fie o simplă coincidență? Mai ales în situația în care se afirmă faptul că acest Om Noe a salvat omenirea de ... Potop!

SPANIA ȘI MORISCII.

SPANIA ȘI MORISCII

Se spune că aproape fiecare mişcare făcută de spanioli în acest episod trist, al moriscilor, a fost dictată de Biserică. O sumbră filă a istoriei ce merită citită.

       Monarhia spaniolă dorea să pună bazele unui stat creştin condus după un singur cod de legi. Moriscii erau socotiţi infideli şi, prin urmare, potrivit gândirii acelei vremi, prezenţa lor în peninsulă era o gravă jignire la adresa lui Dumnezeu. După mulţi ani, s-a luat o decizie: moriscii trebuiau expulzaţi!

CONVERTIRE FORŢATĂ:

        Veacuri la rând, maurii din Spania, - o minoritate musulmană numită mudejar -, au trăit într-o pace relativă în zonele aflate sub conducere catolică. O vreme, aceştia s-au bucurat în anumite zone de un statut ce le-a permis să-şi păstreze propriile legi şi obiceiuri şi să-şi practice religia.

       În 1492 însă, monarhii catolici Ferdinand al II-lea de Aragon şi Isabela de Castilia au cucerit Granada, ultimul bastion musulman al Iberiei. Termenii capitulării le garantau maurilor de aici drepturi asemănătoare celor ale mudejarilor. Totuşi, n-a trecut mult şi conducătorii catolici şi-au intensificat persecuţiile asupra minorităţii musulmane, exercitând asupra acesteia presiuni tot mai mari de a se converti la catolicism. Maurii au protestat împotriva acestei încălcări a acordurilor încheiate, iar în 1499 s-au revoltat. Trupele spaniole au înăbuşit revolta, după care musulmanii au fost obligaţi, comunitate după comunitate, fie să se convertească, fie să emigreze. Cei ce s-au convertit şi au rămas în Spania au fost numiţi de spanioli moriscos sau morisci.

„NICI BUNI CREŞTINI, NICI SUPUŞI LOIALI”:

     Deşi, în anul 1526, Islamul a fost interzis pe tot cuprinsul Spaniei, majoritatea moriscilor îşi practicau religia în ascuns. În cea mai mare parte, ei şi-au păstrat identitatea culturală.

      La început, convertirea formală a moriscilor la catolicism a fost tolerată de spanioli. La urma urmei, moriscii erau utili societăţii: lucrau ca artizani şi meşteşugari, efectuau munci grele şi plăteau taxe. Totuşi, refuzul lor de a se integra în comunitatea spaniolă era privit cu dispreţ, motiv pentru care moriscii erau discriminaţi atât de autorităţi, cât şi de mase. Se prea poate ca aceste prejudecăţi să fi fost alimentate de suspiciunile tot mai mari ale Bisericii privind sinceritatea convertirii lor.

    Nu a trecut mult şi toleranţei i-a luat locul constrângerea. În 1567, regele Filip al II-lea a promulgat o lege prin care limba, vestimentaţia, obiceiurile şi tradiţiile moriscilor erau interzise. Această măsură a generat noi revolte şi vărsări de sânge.

       Potrivit istoricilor, monarhii Spaniei s-au convins că „moriscii nu erau nici buni creştini, nici supuşi loiali”. Drept urmare, i-au acuzat de conspiraţie împotriva Spaniei, pretinzând că partizau cu duşmanii ţării, - piraţii berberi, protestanţii francezi şi turcii -, cu scopul de a o invada. Din cauza prejudecăţilor şi a temerilor că moriscii aveau să devină trădători, Filip al III-lea a emis, în 1609, un ordin de expulzare a acestora din ţară. În anii ce au urmat, cei despre care se credea că erau morisci au fost aspru persecutaţi. Prin astfel de mijloace josnice a câştigat catolicismul în Spania supremaţie religioasă!

Notă: Morisci, în spaniolă moriscos, este diminutivul spaniol al termenului „maur”. Istoricii folosesc acest termen într-o manieră nepeiorativă pentru a face referire la populaţia de origine musulmană convertită la catolicism din Peninsula Iberică, de după căderea, în 1492, a ultimului regat musulman din peninsulă.

ŞTIAŢI CĂ?

• La începutul secolului al VIII-lea e.n., musulmani din Africa de Nord şi din Arabia au cucerit cea mai mare parte a Peninsulei Iberice, teritorii ce aparţin actualmente Spaniei şi Portugaliei.
• Armatele catolice au început Reconquista, perioadă ce s-a încheiat în 1492, când a fost cucerită ultima enclavă musulmană din Granada.
• În 1492, Ferdinand şi Isabela i-au expulzat de pe teritoriul regatului lor pe toţi evreii ce au refuzat să treacă la catolicism. În secolul al XVI-lea, musulmanii care s-au convertit la catolicism, precum şi descendenţii lor au fost persecutaţi şi strămutaţi. În perioada 1609-1614, moriscii, „noii creştini” de origine musulmană, au fost expulzaţi.
• Se estimează că aproximativ 300 000 de morisci au fost obligaţi să părăsească Spania. În tot acest episod trist, şi-au pierdut viaţa, se pare, cel puţin 10 000 de morisci care au încercat să se împotrivească expulzării.

SUPLIMENTAR: Catolicism „pur” pe tot cuprinsul ţării:

     Fără îndoială, Spania a avut mult de suferit din punct de vedere economic în urma pierderii forţei de muncă a moriscilor. Totuşi, după exodul lor, ţara a fost cuprinsă de euforie. Potrivit cărţilor de istorie, pentru mulţi spanioli, însăşi prezenţa moriscilor - ce practicau o religie ciudată - fusese o sursă constantă de iritare şi un motiv de ruşine naţională. Acum, sursa de iritare fusese înlăturată. Monarhii, capii bisericii şi întreaga populaţie spaniolă au considerat prilej de mare bucurie restabilirea catolicismului „pur” pe tot cuprinsul ţării.