ALIENOR DE AQUITANIA.

ALIENOR DE AQUITANIA

  Către anul 1122, a văzut lumina zilei aceea care avea să strălucească şi să influenţeze puternic istoria Apusului european în Evul Mediu, cea care a rămas, pentru posteritate, Alienor de Aquitania. Este posibil ca nașterea ei să fi avut loc la Poitiers, Bordeaux sau Nieul-sur-l'Autise, unde mama ei a murit când Alienor avea 6 sau 8 ani. Alienor a fost cel mai mare copil din cei trei ai lui William (Guillome) al X-lea, Duce de Aquitania și a soției acestuia, Aenor de Châtellerault. Alienor a fost numită după mama ei Aenor și numită Aliénor, care în traducerea latină „alia Aenor”, însemna „altă Aenor”. A devenit Eleanor în langues d'oïl (nordul Franței) și Eleonor în engleză. Mai există totuși înregistrată o Eleanor anterioară: Eleanor din Normandia, mătușa lui William Cuceritorul, care a trăit cu un secol mai devreme decât Alienor de Aquitania. Deși limba ei nativă a fost dialectul francez din Poitou, ea a învățat să citească și să scrie în latină, a învățat bine muzică și literatură, a învățat să călărească și să vâneze. Alienor a fost o fire extrovertită, plină de viață, inteligentă, puternică și cu voință.

  În primăvara anului 1130, când Alienor avea șase ani, fratele ei în vârstă de patru ani, William Aigret, și mama lor au murit la castelul din Talmont, pe coasta atlantică a Aquitaniei. Alienor a devenit moștenitoarea prezumptivă a teritoriilor tatălui ei. Ducatul Aquitania era cea mai mare și mai bogată provincie din Franța. Poitou (unde Alienor și-a petrecut mare parte a copilăriei) și Aquitania împreună reprezentau aproape o treime din dimensiunea Franței moderne. Alienor a mai avut o singură soră legitimă, o soră mai mică numită Aelith, care, însă, a fost întotdeauna cunoscută drept Petronilla. Frații ei vitregi, William și Joscelin, au fost recunoscuți de tatăl lor, William (Guillome) al X-lea ca fiii lui, însă nu și ca moștenitorii lui. În calitate de fiică iubită şi de moştenitoare a lui Guillaume al X-lea, ultimul duce de Aquitania, ea a devenit stăpâna unor ţinuturi mult mai întinse decât cele ce aparţineau efectiv coroanei Franţei. Este vorba de ducatul de Aquitania, de Gasconia, Saintonge, şi Poitou, toate acoperind sud-vestul Franţei de astăzi, cu întindere de la munţii Pirinei, în sud, până dincolo de valea Loarei, în nord. Prin naştere şi prin avere, Alienor a devenit una dintre cele mai strălucite partide de căsătorie din lumea apuseană europeană. Temperamentul, frumuseţea şi imensele fiefuri, au purtat-o pe această femeie pe aripile unei vieţi pline de evenimente remarcabile, de acţiuni hotărâte, de răsturnări de putere, de lupte feudale externe sau familiale, de victorii sau înfrângeri, dar, mai ales de prestigiu. Alienor de Aquitania s-a dovedit cea mai interesantă, voluntară şi pitorească personalitate femenină a sec. al XII-lea, într-o Europă frământată de confruntări şi ambiţii stupide feudale, de retrasări de frontiere şi alianţe, de conturarea unor state sau posesiuni feudale şi agitată de un surplus de energii războinice, cosumate în luptele intraeuropene sau în cruciade.

  Înainte de a porni pe drumul lung al unui pelerinaj la Santiago de Compostella, pe parcursul căruia s-a şi stins din viaţă, ducele Guillaume al X-lea şi-a asigurat căsătoria minunatei fiice, în 1137, cu Ludovic de Franţa, viitorul rege Ludovic al VII-lea cel Tânăr. Pe atunci Alienor nu avea decât cincisprezece ani şi aducea Franţei o dotă imporatantă, inegalabilă pentru acele timpuri. După moartea tatălui ei, Alienor, în vârstă de 15 ani, a devenit Ducesă de Aquitania și printre cele mai dorite moștenitoare din Europa. Pe patul de moarte, tatăl ei a dictat un testament numindu-l pe regele Ludovic al VI-lea al Franței tutorele fiicei sale. William (Guillome) a solicitat regelui francez să aibă grijă atât de domenii cât și de găsirea unui soț potrivit pentru ducesă. Regele Franței, bucuros de moartea unuia dintre vasalii săi cei mai puternici și primind disponibilitate asupra celui mai bun ducat din Franța, a decis să-și căsătorească moștenitorul cu ducesa, ca să alăture Aquitania coroanei franceze, crescând astfel foarte mult puterea și proeminența Franței și a dinastiei Capet. La 25 iulie 1137 cuplul a fost căsătorit la catedrala Saint-André din Bordeaux de  către arhiepiscopul de Bordeaux. Alienor i-a dăruit lui Ludovic drept cadou de nuntă un vas din cuarț care există și astăzi (la Luvru). Ludovic a dăruit vasul bisericii Saint Denis de lângă Paris, necropolă regală și presupusă ca fiind primul edificiu gotic. Domnia lui Ludovic ca Duce de Aquitania și Conte de Poitou a durat doar câteva zile. La 1 august, același an, tatăl său, regele Ludovic al VI-lea, a murit de dizenterie. Ludovic cel Tânăr a devenit rege al Franței sub numele Ludovic al VII-lea. El și Alienor au fost încoronați ca rege și regină în ziua de Crăciun în același an (1137).     Această femeie energică, voluntară, foarte frumoasă, cochetă şi spirituală, nu numai că şi-a conturat o viaţă colorată şi zbuciumată, pe măsura impulsurilor, averii şi talentelor sale, dar a şi influenţat profund evoluţia evenimentelor politice şi teritoriale ale vremii sale. A devenit, pe rând, ducesă de Aquitania, regină a Franţei, regină a Angliei, opozantă a soţilor regali, luptătoare în tabăra fiilor săi, răsculaţi împotriva tatălui, Henric al II-lea Plantagenet, prizonieră timp de şaisprezece ani în propria ţară (Anglia), mamă de regi, girantă a tronului englez în lipsa fiului favorit, Richard Inimă de Leu, mamă a reginelor din Castillia şi Sicilia şi bunică a unei viitoare regine de Castilia. Prin alte numerose legături complicate de familie, prin genealogia proprie, sau prin fiii şi fiicele sale, a acoperit întregul spaţiu al statelor mişcătoare din Apusul european.

  Pe timpul Cruciadei a II-a (1147-1149), Alienor şi-a însoţit regalul soţ până în îndepărtatul Orient mediteraneean. De fapt acela a fost momentul istoric, momentul destinului, care a dat naştere, peste două secole, la două războaie lungi şi sângeroase, războaie epocale care au zguduit şi secătuit regatele Franţei şi Angliei. Este vorba de Războiul de 100 de ani şi de Războiul celor Două Roze. Primul a izbucnit, în anul 1337, exact la două sute de ani după căsătoria tinerei Alienor cu moștenitorul francez, căsătorie care a dat motiv de dispută între cele două regate. Prezenţa şi calităţile frumoasei şi temperamentalei Alienor s-au manifestat de la început în contrast cu ale sotului bigot, taciturn şi de o gelozie bolnăvicioasă, datorată inferiorităţii spirituale. Neînţelegile din sânul familiei regale franceze s-au acutizat şi au devenit ireconciliabile pe parcursul evenimentelor din cei doi ani ai cruciadei, cruciadă eşuată din vina incapabilului rege francez. Unii autori susțin că plecarea în cruciadă ar fi fost o dorință insistentă a lui Alienor, dar alții susțin că regale ar fi atras-o în acea aventură riscantă datorită neîncrederii în credința ei matrimonială. Armata cruciată, condusă de Ludovic al VII-lea cel Tânăr şi de Alienor, era compusă în majoritate din nobili, cavaleri şi războinici francezi, în cea mai mare parte vasali și soldați ai lui Alienor. După mii de kilometri de marş de-a latul Europei şi Asiei Mici, prima tabără a armatei cruciate din s-a organizat sub zidurile mirificului oraş Antiohia, capitala de atunci a Principatului de Antiohia, stat creat de cruciaţi în prima cruciadă, al cărui stăpân feudal era marele nobil francez Raymond de Poitiers, atât unchiul reginei Alienor cât şi al regelui Ludovic al VII-lea. Maturitatea făcuse din acela un războinic de temut şi un bărbat deosebit de atractiv, tonic şi plin de curtoazie. Simpatia făţişă şi reciprocă dintre unchi şi nepoata regală, dar şi apropierea lor, au trezit clevetiri în anturajul lui Ludovic al VII-lea, accentuându-i gelozia. Geloşi erau şi curtenii francezi şi ceilalţi nobili sau cavaleri. Ei invidiau viaţa de lux oriental cu care se înconjuraseră conaţionalii lor ce ajunseseră mai de mult în spaţiul fiebinte al statelor cruciate. Cu toate că se confruntau fără încetare cu lumea musulmană înconjurătoare, cruciaţii de vază adoptaseră multe din plăcerile traiului oriental cu care intraseră în contact şi de la care îşi capturaseră multe prăzi de război. Susţinută de invidia celor ce îl înconjurau, gelozia regelui a determinat ridicarea taberei de la Antiohia şi plecarea în marş spre Ierusalimul de la sud. Deși cruciada condusă de el ar fi trebuit să se implice pe orice front al statelor cruciate, regele a refuzat să de ajutorul solicitat de Raymond de Poitiers, care a rămas singur în faţa valului musulman, fără a primi niciun ajutor, după cum s-ar fi datorat. După un an a murit eroic într-o bătălie, dar nu înainte de a se fi răzbunat pe suveranul francez. Raymond a complotat şi a reuşit să schimbe politica de viitor a alianţelor nobiliare, convingând-o pe Alienor să rupă căsătoria cu „întunecatul” suveran al Franţei. După trei ani de ostilitate conjugală, Alienor a reuşit să se vadă eliberată. Despărţirea de regele Franţei s-a pronunţat în urma conciliului de la Beaugency, fiind oficiată de arhiepiscopul de Reims , în 1152, cu motivaţia făţarnică a cosangvinităţii celor doi soţi. Unele surse au susţinut că despărţirea ar fi fost dorită şi de suveran, pe motiv că Alienor nu-i născuse un moştenitor pentru tron, ci numai două fete.

  Cea mai bogată femeie a creştinătăţii nu ducea lipsă de pretendenţi. Ea a ales şi s-a căsătorit, după numai şase săptămâni, cu marele nobil francez, Henric Plantagenet, conte de Anjou şi duce de Normandia, a cărui mamă, Mathilde, era moştenitoarea de drept a regelui englez defunct, Henric I-ul Beauclerc. Mathide luptase aprig pentru ocuparea tronului lăsat în mod expres de tatăl său, dar trebuise să cedeze în faţa uzurpatorului Etienne de Blois. Mathilde era nepoata lui Wilhelm Cuceritorul pe linie bărbătească, iar Etienne de Blois era tot nepot dar pe linie femeiască. După numai doi ani de la căsătoria cu Alienor și după decesul uzurpatorului, în 1154, francezul Henric Plantagenet a devenit regele Angliei, prin drepturile mamei sale. Urcând pe tronul Angliei, cu numele de Henric al II-lea Plantagenet, fiul Mathildei a întemeiat o nouă dinastie în regatul insular. Alături i-a stat frumoasa, bogata şi apriga lui soţie. Odată cu ea au trecut în stăpânirea tronului englez toate marile ei posesiuni din Franţa, desigur că alături de cele ale lui Henric Plantagenet. Deşi stăpâni pe mai mult de jumătate din teritoriul Franţei de azi, cei doi soţi regali din Anglia au rămas, conform cutumelor feudale, vasali ai regelui Franţei pentru acele posesiuni. Acea încurcătură de stăpâniri reale şi de vasalităţi formale a constituit fundamentul material al declanşării Războiului de 100 de ani, după scurgerea a două secole. Se poate spune că sub soarele arzător al Pământului Sfânt, în timpul celei de a doua cruciade, au încolţit germenii viitorului război pustiitor, prin apariţia motivelor de despărţire dintre Alienor şi Ludovic al VII-lea cel Tânăr şi apoi prin trecerea posesiunilor franceze, deţinute de ea, sub stăpânirea coroanei engleze. Sfârşitul dureros, pentru Anglia, al Războiului de 100 de ani a dat naştere unui alt război sălbatic şi lung, războiul civil englez intrat în istorie sub numele de Războiul celor Două Roze (1455-1485). Odată cu acesta s-au stins din istorie ultimii urmaşi regali Plantageneţi ai îndepărtatei Alienor, deși se poate spune că un firicel din sângele ei s-a scurs firav până la sfârșitul dinastiei Tudor.

  Cel de al doilea mariaj al reginei Alienor s-a dovedit la fel de nefericit ca şi primul. De această dată ea a fost cea care a suferit numeroase infidelităţi din partea soţului. Orgolioasă, hotărâtă şi fără cruţare, ea a pus la cale otrăvirea uneia dintre amantele regelui, Rosamond Clifford. Separându-se de soţul nedorit, Alienor a sfârşit prin a-şi stabili propria curte pe pământ francez, la Poitiers , unde s-a înconjurat de poeţi şi artişti. Căutând calea răzbunării faţă de soţul infidel, Henric al II-lea, ea a încurajat revolta propriilor ei fii împotriva tatălui abuziv, în 1173. Cei trei fii revoltaţi, Henric, supranumit atunci „regele cel tânăr”, Geoffroy şi Richard (Inimă de Leu), doreau în stăpânire feudală câte o parte din posesiunile regatului tatălui lor. Cel de al patrulea fiu, Ioan (Fără de Țară) era prea mic pentru astfel de revendicări. Încă de la începutul rebeliunii, Henric al II-lea Platangenet s-a asigurat de anihilarea reginei Alienor, reţinând-o înainte de a se alătura rebelilor reuniţi pe continent. Drept pedeapsă, Alienor a rămas captivă în două reşedinţe întărite şi izolate. Regina mamă şi-a recăpătat libertatea abia la moartea lui Henric al II-lea, după şaisprezece ani, când a urmat la tron Richard Inimă de Leu. Fraţii lui mai mari nu mai erau în viaţă în acel an.  Bătrâneţea lui Henric al II-lea a fost umbrită de ostilitatea soţiei Alienor şi întristată de fii săi, cărora le atribuise totuşi mari fiefuri, dar probabil nu după dorinţă. Richard primise moştenire Aquitania (averea mamei), Geoffroy primise Bretania, iar Henric, fiul cel mare, primise Anjou , Normandia şi Anglia. În 1183, Geoffroy şi Henric s-au unit cu rebelii ce se ridicaseră împotriva fratelui lor Richard, în Aquitania. Tatăl lor, Henric al II-lea, s-a alăturat lui Richard. Henric, cel supranumit „regele cel tânăr”, şi-a pierdut viaţa la asediul oraşului Limoges, după care s-a restabilit o pace scurtă în familie. După alţi trei ani, în 1186, a murit şi Geoffroy. Un nou război civil a izbucnit între tată şi Richard Inimă de Leu, sprijinit de francezi. Conflictul a urmat conferinţei de la Bonmoulins (18 noiembrie 1188), ocazie cu care Henric al II-lea Plantagenet a refuzat formal să-l recunoască pe Richard drept viitor moştenitor al tuturor domeniilor. Abandonat de toţi şi supus unor asedii năpraznice, bătrânul Henric al II-lea s-a văzut forţat să se predea adversarilor, să-i ierte, cu făţărnicie feudală, pe toţi care-i fuseseră împotrivă, să acorde sărutul păcii lui Richard şi să reînnoiască omagiul de vasalitate ruşinos către regele Franţei, pentru proprietăţile coroanei sale deţinute pe continent. Printre acelea se afla Aquitania şi alte proprietăţi ale reginei Alienor. La numai două zile, Henric al II-lea Plantagenet a murit de furie şi supărare (6 iulie 1189), fiind îngropat la mănăstirea Fontevrault, pe valea Loarei. Imedit după încoronare, Richard a plecat în cea de a treia cruciadă (1188-1192). Pe timpul confruntărilor din Orient, el şi-a consolidat faima de luptător de elită, dar a şi reuşit să jignească o mulţime de nobili şi dinaşti străini. Aşa că pe drumul de întoarcere a primit o meritată pedeapsă din partea lui Leopold al V-lea de Austria, care l-a capturat şi l-a ţinut închis în cetatea Durnstein, pe malul stâng al Dunării, iar mai târziu în castelul Trifels din Palatinatul renan. Mereu aprigă şi activă, Alienor a apărat drepturile lui Richard, fiul cel mai iubit, împotriva fiului său mai mic, Ioan Fără de Țară, care a uzurpat tronul celui absent câţiva ani. În calitate de regină mamă a preluat frâiele guvernării peste voinţa lui Ioan, sau în concurs cu acela. Pe deasupra, Alienor l-a căutat cu tenacitate pe Richard, a plătit răscumpărarea şi i-a obţinut eliberarea. După întoarcerea lui Richard Inimă de Leu la tron, Alienor a avut autoritatea de a-l determina să ierte pe fratele uzurpator. Având în jur de 70 de ani, s-a retras, un timp, la ctitoria familiei de la Fontevrault, în Franța, încercând să se îndepărteze de tumultul vieţii dinastice. Toate speranţele reginei Alienor, legate de fiul favorit, Richard, căruia îi cedase întreaga ei avere încă din anul 1170, s-au dovedit deşarte. Reîntors pe tron, Richard a continuat viaţa aventurieră de războinic, repurtând o serie de victorii împotriva unor inamici interni, sau extrni. Domnia lui a apăsat greu asupra Angliei, care trebuia să plătească foarte scump gloria lui militară. Lipsa de bani l-a împiedicat, totuşi, pe Richard, să poarte un război continuu şi să-şi extindă ofensivele. Vestea că s-a găsit o comoară pe pământurile seniorului Charlus din Limousin , din Franţa, i-a aprins rapacitatea. El s-a grăbit să reclame, cu arma în mână, dreptul asupra comorii, dar acea aventură banală i-a fost fatală, murind în urma unei răni infectate (6 aprilie 1199). Trecuseră numai zece ani de la dispariţia aprigului ei soţ, Henric al II-lea Plantagenet, şi Alienor a trăit durerea să-l aşeze pe fiul iubit alături de tată, în mănăstirea Fontevrault, aleasă drept necropolă a familiei. La optzeci de ani, Alienor a găsit resursele fizice să călătorească până în Castilia spaniolă şi să prezideze logodna nepoatei Blanche de Castillia cu viitorul rege al Franţei, Ludovic al VIII-lea. La întoarcere, în 1202, s-a retras din nou în mănăstirea Fontevrault, dar a trebuit să părăsească curând acel azil datorită războiului izbucnit între fiul său, regele Ioan Fără de Țară şi regele Franţei, Philippe Auguste. Asediată la Mirebeau, s-a aflat în pericol să cadă în mâinile francezului Geoffroy de Lusignan şi ale propriului nepot, Arthur de Bretania, dar a fost salvată la timp de Ioan Fără de Țară. Zbuciumata şi temuta Alienor s-a stins în anul 1204, în mănăstirea Fontevrault, fiind aşezată lângă soţul cu care se luptase şi lângă fiul preferat. Mai târziu, lângă cei trei şi-a găsit locul de veci şi Isabelle de Angouleme, soţia lui Ioan Fără de Țară (1218). Sângele aprig şi temperamentul puternicei Alienor a dăinuit în casele regale, sau nobiliare, din Franţa, Anglia, Spania şi chiar Sicilia, iar ea a rămas o personalitate emblematică pentru lumea feudală, încă semibarbară, a sec. al XII-lea, din apusul Europei. S-a bucurat de frumuseţe, de iubire, de admiraţie şi de respect. A cunoscut victorii şi înfrângeri, bucurii şi suferinţe, dar a dominat totdeauna evenimentele cu prestanţă şi curaj, acoperind cu umbra ei măreaţă regatele din Apusul continentului, pe timpul când multe semene ale ei purtau încă centura de castitate.

„NOII FANARIOȚI” ȘI NEOMARXISMUL!

„NOII FANARIOȚI” ȘI NEOMARXISMUL!

Puțină istorie:

 Ca să putem înțelege această chestiune, cred că ar fi mai bine să facem un rezumat al ultimelor două sute de ani de istorie. Revoluția franceză pornită în 1789 de masoni, după ce a distrus  monarhia franceză în numele principiilor de „libertate,egalitate, fraternitate”, a fost deturnată  într-un mare și glorios imperiu, de către corsicanul Napoleon Bonaparte. La o sută de ani de la încarcerarea acestuia în insula Sfânta Elena, la Sankt Petersburg în  Rusia izbucnea revoluția bolșevică a marxiștilor evrei, Troțki și Lenin, potrivit învățăturilor comuniste ale altui evreu, Karl Marx. Acesta murise  de aproape 40 de ani. Dacă trăia ar fi fost foarte surprins că revoluția s-a produs în Rusia și nu în Germania natală sau Regatul Britanic adoptiv, cum  i-ar fi plăcut lui să se întâmple. Totuși, teatrul comunist a început în Rusia, ca urmare a unei supărări personale a tânărului Vladimir Ilici Ulianov pe regimul țarist care îi întemnițase pe fratele iubit Alexandru și a avut drept rezultat asasinarea a  milioane de oameni începând cu familia imperială și, printre  multe alte nelegiuiri, interzicerea credinței creștine de orice confesiune. Nu se știe cum ar fi evoluat revoluția din Octombrie, sărbătorită pe 7 Noiembrie, dacă agentul german Lenin, comandat de evreul așkenaz - ca și Marx - Leiba Bronștein, zis  Troțki, mai trăia. După moartea acestuia din 1924 și expulzarea lui Troțki, s-a întâmplat ca sângeroasa revoluție bolșevică să  vireze, ca și în cazul Franței, într-un nou  și mare imperiu numit Uniunea Sovietică, condus de  gruzinul Iosif Visarionovici Stalin, un individ cu o biografie de tâlhar comun. Un imperiu negru cuprinzând 16/ulterior doar … 15  așa-zise republici, de multe naționalități, construit pe niște principii ciudat înrudite  cu cele ale  revoluției franceze, în care libertatea era înlocuită cu munca silnică în gulag, egalitatea cu ceva otova, iar fraternitatea cu ura de clasă. Se deschide o pagină total neașteptată în istoria umanității. Bisericile dispar fiind transformate în depozite sau grajduri, iar în noua societate comunistă se amestecă principiile marxiste: ateismul, materialismul, cu  falsul istoric, desființarea practică a individului și a gândirii libere, supunerea necondiționată în fața colectivismului gregar, anularea identității naționale și cultul spiritului primar agresiv. Nesupușii erau uciși sau deportați. Multe milioane.O bună parte din Europa, inclusiv România, intră după  ce de-Al Doilea Război Mondial, în urma unor înțelegeri cinice ale învingătorilor, sub influența sovietică.

A dispărut marxismul? Cine mai crede în povestea asta?

  Așa–zisul faliment al comunismului european și al gândirii marxiste  are loc în 1989, după peste 70 de ani  de coșmar istoric și tot prin niște calcule ale mai marilor lumii. Se pare că  totul a fost de fațadă  pentru că , odată cu trecerea timpului, nepoții lui Troțki  și-au dat seama de valoarea comercială practică colosală  a ideilor lui Marx în zilele noastre. Aceasta este descoperirea de aur a globalismului. Religia, identitatea națională, tradiția, normele comportamentului sexual, gândirea liberă a omului, toate acestea erau piedici în calea  profitului  giganților economici. Aceste piedici trebuiau desființate, dar nu oricum, ci din inițiativa socială! Formal, comunismul fusese desființat și condamnat, în fel și chip,   prin tot felul de documente și cărți în fiecare țară care avusese parte de el în istorie. Nu se  mai putea reveni asupra unor repudieri publice. Nu era nici normal, și nici fotogenic. Trebuia găsită o altă  soluție, practică și cu o altă retorică. N-a fost decât o chestie de imaginație. Imediat după „dispariția” comunismului în Europa de Est, adică și în România, unul din nepoții  extrem de bogați ai lui Troțki, pe numele lui George Soros,  ne vizitează țara și ia măsuri în numele acelui instrument numit „Open Society”. Mulți intelectuali români scăpați de comunism sunt invitați în Statele Unite pe banii gazdei, unde dascăli foarte  pricepuți  le spun ce este de făcut. Dolarul a făcut minuni. Întorși în țară, oamenii noștri, dornici de libertate totală, au înființat pe banii lui Soros așa-zisele ONG-uri, „grupuri de dialog social” ș.a. care reprezentau nu-i așa, societatea civilă și interesele ei. Financiar, aceste organizații erau susținute și din bani publici, așa cum se cade într-o democrație. Totul trebuia să pară ca venit de jos, ca inițiativă socială. Încet-încet, învățăceii pătrund în multe organe de decizie ale noului nostru stat de drept, de la stânga la dreapta în toate mediile politice, corporatiste, educaționale, profesionale, și iată cum, în numele anticomunismului se restaurează de fapt  în mod mascat un  comunism mai eficient și mai subtil - de asta se numește cultural- decât cel tradițional în manifestările lui curente. Nu s-au mulțumit cu asta și cu timpul s-au organizat în grupări politice. Este un fenomen pentru care România a  constituit un teren fertil, grație noilor „fanarioți”. Ei grăbesc  fenomenul. Am ajuns în niște situații ciudate Acum, în țara noastră,  dacă insiști că ești român  poți fi repede taxat drept extremist sau antieuropean, ești dușmanul lumii când spui că familia tradițională care te-a născut este mai bună decât un parteneriat, chiar și între două persoane de același sex, că sexul este o chestie opțională, chiar dacă genetica spune altfel, iar atunci când  arăți cu documente că neamul tău și limba română sunt niște realități străvechi ești un   dacopat nenorocit, adică un ins cam dus cu capul. Dacă faci greșeala  să spui că crezi în Dumnezeu ești o vită dintr-o turmă, iar dacă ești cumva de stânga, de partea celor amărâți, în mod sigur faci parte din „ciuma roșie”, indiferent că această denumire le era dată liberalilor în timpul răscoalei din 1907. „Vrem o țară ca afară!” este cel mai utilizat slogan din ultimii treizeci de ani. Așa o fi? Să ne reamintim că toate bolile sociale ale Europei, bengalizarea britanică, arabizarea generală, „babilonia” rusă (să nu uităm că în Rusia există peste 80 de naționalități), toate amestecurile de rase și culturi nu sunt decât consecințe sociale imperiale. Este grav că există această zestre istorică, dar să provoci  mixturi populaționale prin politica europeană  este  de-a dreptul patologic. În ce ne privește, nici asumarea și nici cultivarea unor asemenea chestiuni  n-au ce căuta la noi, pentru că România n-a fost niciodată imperiu. Aici ar mai trebui adăugat că ura de clasă (politică) este promovată cu sârg, la orice oră din zi și din noapte, de foarte sus până mai jos, mai mult ca în vremea stalinismului glorios. Toate acestea fac parte dintr-o politică de dezbinare perfectă oferind un teren de vis tuturor multinaționalelor globaliste din România care ne vor de-a pururi „binele”. În plus, ni se spune că este  bine să ne și turnăm unii pe alții. Cică este sănătos!

„Brașovu-i funtea!”

  N-avem încotro. La Brașov, aleșii locali au renunțat să jure pe Biblie. Între ei  era și un liberal, național, evident. Doar pe Constituție. Adică cu Statul. Votanții, suta aia cu buletinele la cârciumar: „Șefu’, i-am votat pe ăștia. Sunt de-ai noștri. Cică statu’n cârciumă e cel mai valabil. Ne-au promis că din Biserica Neagră o să facă berărie. Bere neagră! Hai, mai dă-ne un rând!”. Să notăm că și la București s-a întâmplat la fel - neomarxiștii n-au jurat pe Biblie, dar nu-I așa, de la ardeleni ai fi avut niște pretenții cum c-ar fi mai patrioți!

JE SUIS COLȚESCU!

JE SUIS COLȚESCU!

  Doamne ferește! Extraordinar! De neimaginat! Un român l-a indicat verbal pe un negru dintr-un grup de oameni, menționându-i tonul coloristic al epidermei cu care l-a înzestrat natura, acela de „negru”, pentru a-l deosebi de ceilalți din jur. Vai, nu se poate! Așa ceva este inadmisibil! Toată lumea sare în sus: sacrilegiu!, rasism ordinar (nu de oricare), românul să fie târât în fața Tribunalului de la Nürnberg! Ce, nu mai este, s-a desființat? Nu-i nimic, să se înființeze altul. Nu, nu este posibil așa ceva, ca pe un negru să îl faci negru. Este obrăznicie, este sfidare, este lipsă de educație, contravenție, infracțiune! Politicaly total incorrect. Marți 8 decembrie 2020, stadionul Parc des Princes din Paris, meciul de fotbal dintre „Paris St.Germain” și „Istanbul Basakehir”, arbitrat la centru de românul Ovidiu Hațegan, iar arbitru de rezervă, Sebastian Colțescu, tot român și el. În timpul desfășurării partidei, arbitrul Colțescu observă cum de pe banca de rezerve a echipei Istanbul Basakehir, antrenorul secund al acesteia, Pierre Achille Webo, fost internaţional camerunez, protesteză în mod constant, vocal și prin gesturi, la orice decizie a arbitrului de centru, dictată împotriva echipei turce. Ca urmare, Colțescu îi vorbește prin microfon centralului Hațegan despre infracțiunea care se cerea sancționată, conform regulamentelor fotbalistice, cu cartonaș roșu. Hațegan ia notă de semnalare și se apropie de banca de rezerve a echipei turce, cerându-i lui Colțescu să i-l arate pe infractor. Din grămada de jucători de rezervă și personal tehnic aflați pe banca echipei Istanbul Basakehir, Colțescu i-l indică pe Pierre Achille Webo, precizându-i, pentru mai exactă localizare, în limba română, că este vorba de „tipul ăla negru”. Odată indentificat, acesta primește cartonașul roșu din partea arbitrului de centru și este trimis în tribune. Jucătorul turc Demba Da, aflat și el pe banca de rezerve și de asemenea negru, venit din Senegal, prinde din zbor cuvântul „negru”, iar de aici se declanșează tot scandalul. Demba începe să vocifereze la adresa arbitrului Colțescu și să strige la el: „De ce ai zis negru? De ce? Te-am auzit spunând asta! De ce nu spui , când vorbești despre el, doar acest tip?” Degeaba cei doi arbitri români au explicat că în limba română cuvântul „negru” nu are nimic peiorativ. Meciul s-a oprit, echipa turcă a ieșit de pe teren, încălcând grav regulamentul U.E.F.A., în semn de protest, echipa adversă („Paris St. Germain”) s-a solidarizat cu turcii și a părăsit terenul, încălcând și ea regulamentul. Meciul s-a suspendat și a fost reluat a doua zi cu altă brigadă de arbitri, iar U.E.F.A. a anunţat că o anchetă amănunţită va fi demarată imediat în legătură cu incidentul, adică cu acuzația pe temă semantică și nu cu cea privind încălcarea regulamentului de fotbal, care pentru părăsirea terenului fără încuviințarea arbitrului prevede amenzi consistente și pierderea partidei cu scorul de trei la zero.. Nici nu-și dă seama U.E.F.A. ce precedent periculos s-a creat. De acum încolo orice echipă care vede că pierde partida poate înscena un incident așa zis rasial și părăsește terenul. Reacțiile de condamnare la adresa arbitrilor români au început să curgă din toate părțile. Dacă cele venite din partea turcilor nu au constituit o surpriză (președintele turc, Regep Erdogan, ministrul turc de externe care a vorbit chiar de crimă împotriva umanității, diferitele echipe de fotbal din Turcia), neașteptate au fost cele venite din partea românilor. Ministrului delegat al sporturilor din Franța, fosta înotătoare româncă Roxana Mărăcineanu, a scris pe Twitter „În această seară, sportivii au luat o decizie istorică în fața unei atitudini pe care au considerat-o inacceptabilă. O expresie a unui rasism ordinar. Așteptăm rezultatele anchetei, dar nu pot decât să salut simbolismul puternic al gestului lor și solidaritatea lor”. De asemenea, fostul mare arbitru internațional Ion Crăciunescu, declara la Digi sport, referindu-se la cei doi arbitri români, că „Este o gafă atât de mare, încât au pus o pată mare asupra țării. Ei, în nepregătirea lor, în inconștiența lor, ne-au adus un mare deserviciu". Deci, trăgând linie rezultă, în primul rând, că cei doi arbitri români au păcătuit că au vorbit între ei în limba română și au folosit cuvântul „negru”. În al doilea rând, un păcat la fel de mare, dacă nu și mai mare, demn de înfierat, este că limba română păstrează cu nerușinare printre cuvintele sale și rușinosul cuvânt „negru”, cuvânt care sună apropiat de americănismul „negro”, un peiorativ folosit la adresa negrilor, ceva sinonim cu românescul „cioară” sau „cioroi”. Dacă Colțescu ar fi folosit cuvântul „cioară” sau „cioroi” în loc de „negru”, atunci toate ar fi fost în regulă, pentru că nici Demba Da, nici altcineva de pe banca de rezerve a echipei turce n-ar fi înțeles nimic și nimeni n-ar mai fi sărit de fund în sus. Nu se poate nega nici pe departe faptul că de idioți lumea nu a dus lipsă niciodată și nici nu va duce vreodată. Pentru a nu ne ieși vorbe și de aici fac trimitere la „The Concise Oxford Dictionary”, care la articolul „idiot” oferă două definiții, una „person deficient in mind” (persoană cu deficiență mintală) și cea de a doua „ignorant person” (persoană ignorantă). Uite așa avem parte de idioți și aici, idioți care ignoră, adică nu știu și dacă nu știu ei sunt convinși că nici nu există, că unele cuvinte dintr-o limbă pot exista și în altă limbă, dar cu sensuri total diferite (omofone). De exemplu românescul „fac un business” sună ca dracu în engleză sau „trabuco” în limba spaniolă vorbită din Cuba numai trabuc nu însemnă, ci exact ceva de rușine bărbătească, ca să nu mai vorbim de faptul că astfel de omofone penibile există chiar în cadrul aceleiași limbi vorbite în zone diferite. Limba engleză ca și limba franceză sau spaniolă, datorită ariilor mari de răspândire oferă numeroase exemple de acest gen. Astfel „joder” însemnă una în Spania (verbul binecunoscut folosit de români la înjurături) și alta în Argentina (a bate la cap) sau „tomar”, care înseamnă „a pili”, „a bea”, în America de Sud devine „a lua”, în America Centrală și Spania, iar exemple pot continua mult și bine. Acum câte ceva despre înfieratul cuvânt „negro”. În limba engleză, tot „Oxford Dictionary” ne spune ce înseamnă: 1.n. Member, especialy male, of black-skinned, woolly-haired, flat-nosed, thick-lipped African people. 2. adj. Of this race, black-skinned. (1. subst. Membru al populației africane, de obicei bărbat, cu pielea neagră, părul lânos, nasul turtit, buze groase. 2. adj. Aparținând acestei rase, cu pielea neagră.) Cu aceleași semnificații este definit și cuvântul „nigger”, formă derivată de la „negro”, mai ușor de pronunțat pentru un vorbitor de limbă engleză. Definiții asemănătoare le dă și „Merriam Webster Dictionary”, dicționar al englezei americane. Deci nimic de rușine, nimic de peiorativ, nimic de ură de rasă, de crimă împotriva umanității. Atunci de unde sensul peiorativ al cuvântului „negro”? Din argoul cartierelor mărginașe ale New York-ului din sec. XVIII - XIX, folosit mai ales de către vagabonzi, de mafioți, răufăcătorii și, în general de către lumea interlopă. Cu timpul sensul argotic s-a răspândit și a cuprins sfere tot mai largi din publicul newyorkez, intrând în limbajul obișnuit al americanului de rând.   Păi, stimați corecți politic, educați și civilizatori americani voi răspândiți și impuneți valorile voastre lingvistice din mahalale sau cele din operele lui Allen Poe, Walt Whitman, Emily Dickinson, Mark Twain, T. S. Eliot, Scott Fitzgerald, William Faulkner, Tennessee Williams, Arthur Miller, Ernest Hemingway, John Steinbeck sau poate n-ați ați auzit de ei? Sau poate aceste nume nu încap în cultura voastră vastă, care prin vocea unuia dintre președinții voștri pretinde că în Europa se vorbește limba latină și că mexicanii vorbesc mexicana? Pe noi, străinătatea ne-a arătat cu degetul și ne-a pus în banca rușinii că foloseam cuvântul „țigan” cuvânt care nu era „politicaly correct” și ne-a indicat să-l înlocuim grabnic cu echivocul „rom”, dar pe stadioanele de fotbal din Europa echipele de fotbal românești sunt în continuare gratulate de tribune cu „îndemnul” „țiganii”, „țiganii” și nimeni nu se mai dă cu fundul de pământ și nu strigă „rasism”, „sfidare”,  „contravenție”, „infracțiune”, „crimă împotriva umanității”. Vreți exemple? Am să vă dau câteva pentru că toate, prin mulțimea lor, este imposibil să fie menționate în rândurile unui singur articol. Iată exemple:

- La meciul din 2002 dintre Franța și România spectatorii francezi au scandat minute întregi „țiganii”, „țiganii” la adresa jucătorilor români;

- În timpul partidei din turul I al turneului de la Charleston, Carolina de Sud, tenismana franceză Carolina Garcia, într-o discuție cu staff-ul ei s-a pronunțat la adresa jucătoarei române Irina Begu cu prieteneasca frază „Pierd cu brio în fața acestei țigănci nenorocite.”;

- După ce Simona Halep a câștigat în 2018 turneul de tenis de la Roland Garros, revista franceză Charlie Hebdo, care își face un titlu de glorie din a-și bate joc de ceea ce unii au mai sfânt și frumos, a prezentat-o pe jucătoarea noastră într-o caricatură care o înfățișa pe campioana română sub chipul unei țigănci care ridica deasupra capului cupa și striga „Fiare vechi, fiare vechi!”;

- În sezonul 2009-2010, înaintea meciului cu „Poli Timișoara” - „VfB Stuttgart”, antrenorul elvețian al echipei germane, Christian Gross, își atenționa jucătorii: „Aveți grijă că vom întâlni niște țigani, la fel ca Marica”, Marica fiind unul dintre jucătorii săi;

- În octombrie 2011, înaintea meciului de fotbal dintre „Maccabi Haifa” și „Steaua”, presa din Israel scria „Steaua se bucură de simpatia a 40% din fanii din România. În București, denumit și „Micul Paris”, fanii rapidiști reprezintă cea mai joasă clasă socială a orașului, aproape fiecare fan al Rapidului fiind țigan și provenind din zonele sărace ale Bucureștiului. Sunt numiți „ciori ” de către rivalii de la Steaua și Dinamo”.

  Și exemple de acest gen pot continua cu cehii de la Slavia Praga, cu italienii de la Napoli care în 2010, cu ocazia meciului dintre „Napoli” și „F.C.S.B.” au afișat un banner pe care scria „Românii sunt un neam de rahat, o rasă de țigani”, cu ungurii de la „Csikszereda” etc.. Și nimeni în aceste cazuri nu s-a mai sesizat, nu s-au mai inflamat, isterizat, nu s-au mai făcut anchete, iar jucătorii români nu au ieșit de pe teren în semn de protest. Dar cu străinii ne-am lămurit demult, chiar dacă periodic uităm și iertăm au ei grijă să ne aducă aminte tot periodic de ceea ce sunt în stare. Cu ce este, însă, mai greu să ne lămurim este cu atitudinea noastră, a românilor. Este paradoxal că mai întotdeauna, atunci când un român intră într-un bucluc cu un străin, la noi întotdeauna se găsesc mai multe voci care să-i dea dreptate străinului decât românului. Iată, în cazul de față Facebook-ul adună și postări ale unora de pretinsă înaltă moralitate și de neutralitate seniorală care declamă ritos că „nu e frumos să faci ce a făcut Colțescu, dacă ar fi folosit un alt cuvânt ar fi evitat toată această tevatură” etc.. Îmi amintesc de meciurile de „Cupă Davis” care se jucau la București, cu Ilie Năstase și cu Ion Țiriac, despre discuțiile stârnite la deciziile controversate ale arbitrilor cu privire la valabilitatea unei mingi, dacă ea a aterizat în teren sau dincolo de tușă. Dacă decizia era dată în favoarea lui Năstase, se găseau mai întotdeauna câțiva prin tribună care să mormăie o căutată detașare înțeleaptă și supermorală „Ei!, n-a fost chiar așa, a fost un pic afară”. De ce vrem noi să ne dăm mai catolici decât Papa? Ca să ne aprecieze străinii? Chiar credem că străinii se prăpădesc de dorul nostru sau dacă ne văd pe noi atât de politicaly corecți ne mângâie pe creștet și ne iau o înghețată? Eu n-am avut niciodată nimic cu negrii, ba chiar mi-au fost simpatici, cum simpaticii îi sunt românului toți cei care nu sunt ca el. I se par interesanți, îi privește cu atenție și curiozitate, cum arată, cum vorbesc, cum gândesc. Este atât de curios și de interesat românul de noutatea străinului că îi uită pe ai săi și-i dau una peste scăfârlie ăluia mic să tacă din gură ca să se audă mai bine ce zice ăla, străinul. Am văzut pe la televizor că avem și noi câțiva actori români negri, născuți în România, veseli, simpatici și apreciați atât de public cât și de realizatorii de programe. Să-i întrebăm dacă s-au simțit vreodată discriminați în România. Ziceam că n-am și n-am avut nimic niciodată nimic cu negrii, și nici cu străinii, dar cred că ar trebui să încep să îmi iau seama. Dacă îmi inventează mie vini pe care nu le am, dacă mă acuză de lucruri reprobabile care mie nici nu mi-au trecut prin cap, înseamnă că, în schimb, ei s-au gândit la ele și s-ar putea să le comită împotriva mea, iar exemple am văzut că sunt și nu puține. Câte mai trebuiesc până să îmi iau și să ne luăm seama? Ce-ar fi să căscăm mai bine ochii la ceea ce este în jurul nostru, la cei din jurul nostru? Să fim mai solidari cu noi și cu ai noștri, așa cum fac toți, dar absolut toți din afară, mai ales atunci când avem dreptate, când suntem atacați și acuzați pe nedrept,? Da, ei știu să fie solidari, ei știu să își aleagă conducătorii dintre cei care pot și vor să îi apere de nevoi, de atacuri și amenințări. Îi aleg dintre ai lor, nu dintre străini, dintre alogeni, dintre vânduți și trădători. Ei știu să caște ochii. Noi căscăm doar gura a mirare și așa rămânem, cu ea căscată. Să vedem câți dintre românii noștri aleși sau sus puși or să îi sprijine, or să îi apere pe arbitri Ovidiu Hațegan și Sebastian Colțescu, care nu s-au făcut cu nimic vinovați față de nimeni, și câți dintre ei îi vor pune la zid, doar și mai ales, pentru că sunt români. Noroc cu rețelele sociale unde majoritatea românilor manifestă că simt românește și gândesc drept, lucid și logic. De la autorități semnalele sunt aceleași, aceleași cu care ne-au obișnuit de ani buni: „Condamnăm cu fermitate orice fel de exprimare sau declaraţie care poate fi considerată rasistă sau discriminatorie. Îmi cer scuze în numele sportului românesc pentru acest incident nefericit”, zice nimeni altul decât Ionuț Stroe, ministrul sportului, la Digi24. De acord cu tine, ministrule român, s-a produs un incident nefericit. Un jucător obscur de culoare neagră (că așa l-a făcut maică-sa, nu noi), cu antecedente rasiale postate de el singur pe Facebook, își face reclamă nu cu mingea, ci cu gura, și îi acuză pe alții de rasism, adică hoțul strigă „hoții”, iar adormiții din jur se iau repede după el pentru că strigătele lui se auzeau cel mai bine și acopereau discuțiile cumpătate. De acord cu tine, ministrule român al sportului, s-a produs un incident nefericit care a dus la încălcarea gravă a regulamentelor de fotbal ale U.E.F.A., două echipe se retrag de pe teren fără încuviințarea arbitrului. Cere-ți scuze, dar de ce „în numele sportului românesc”? Cu ce a greșit sportul românesc, ministrule român al sportului? Alte autorități române, Ministerul de Externe Român, în diplomația-i găunoasă postează repede pe pagina sa de Facebook sloganul și imaginea folosită de U.E.F.A. în campania sa anti-rasism, „No to racism. Respect”. Ca să vezi, hodoronc-tronc le-a venit așa, din senin, să se trezească și ei din somn cu „No racism” și cu „Respect”, fără niciun apropo, fără nicio implicare, dovedind că au citit cu sârguință Noul Testament și au luat notițe din episodul cu Pilat din Pont. Adică „noi nu..., nimic...”, „băieții răi de la noi... poate... dar noi nu...”. Deci dacă cineva zice că Sebastian Colțescu a avut o atitudine rasistă, noi, Ministerul de Externe Român, nu avem nimic de zis, noi ne băgăm după ușă unde avem treburi mai serioase. Bravo, ministerule, tot așa ai reacționa și într-o situație de genul celei petrecute la Viena în 30 august 1940, când ai făcut tot cam la fel, Mihail Manoilescu, ministru român de externe din acea vreme, în loc să refuze semnarea tratatului și să-și dea pe loc demisia, a semnat rușinosul act și pe urmă a leșinat? Nu vă este rușine? Nu-ți e rușine, Ionuț Stroe, ministrul român al sportului? Nu-ți este rușine Bogdan Aurescu, ministrul român de externe? Aceștia sunt miniștrii noștri care ne apără și se bat pentru noi? Vă dați seama ce s-ar putea întâmpla în caz de război cu astfel de miniștri?

PARTIDUL COMUNIST - UN CORP STĂIN ÎN VIAȚA POLITICĂ DIN ROMÂNIA INTERBELICĂ.

PARTIDUL COMUNIST - UN CORP STRĂIN ÎN VIAȚA POLITICĂ DIN ROMÂNIA INTERBELICĂ 

„Ziua socotelilor”:

 Sub lunga domnie a Romanovilor (1613-1917), mânată de o lăcomie insațiabilă pentru extinderea imensului său teritoriu și a necuprinselor sale frontiere într-un mod inacceptabil, atât din punct de vedere moral, cât și din acela al raționamentelor practice, Rusia a cotropit enorme teritorii străine, sub falsul pretext al slabei lor populări cu triburi nomade semi-barbare. Începând cu anul 1654, când „s-a unit” cu Ucraina lui Bogdan Hmelnițchi, Rusia a purces la realizarea unui grandios program expansionist, întinzându-și tentaculele spre toate punctele cardinale. Astfel a acaparat Țările Baltice (1710-1721), Azerbaidjanul (1723), sud-estul Finlandei (1743), Polonia de Est (1772), Crimeea (1783), Finlanda întreagă (1790), ținutul dintre Nipru și Nistru (1792), Georgia răsăriteană (1801), Georgia de Vest (1812), Marea Caspică (1813), Marele Ducat al Varșoviei (1815), Georgia întreagă (1829), întinse teritorii din Asia Centrală (1864-1885), Insula Sahalin (1875) etc.. Planurile Rusiei de întemeiere a unui imperiu universal vizau inclusiv teritoriile românești, devenite de la o vreme un obstacol major  în calea acesteia spre Constantinopol. Urmărind obiectivul transformării Mării Negre într-un lac interior rus, din 1711 și până în 1916, adică timp de peste două secole, armatele țariste au invadat de 10 ori teritoriul românesc, provocând în aceeași perioadă patru modificări ale graniței sale răsăritene. Referindu-se la motivele raptului Basarabiei din 1812, marele poet Mihai Eminescu menționa: „Rusia nu se mulțumește de a fi călcat peste granița firească a pământului românesc, ci voiește să-și ia și sufletele ce se află pe acest pământ și să nimicească o parte din poporul român. Rusia nu a luat această parte din Moldova pentru ca să-și asigure granițele, ci pentru ca să înainteze cu ele, și nu voiește să înainteze decât spre a putea stăpâni mai multe suflete. Luând fără de niciun drept, fără de nicio justificare legitimă și cu ajutorul celor mai urâte mijloace, partea de răsărit a Moldovei în stăpânirea sa, Rusia, la început, făcuse ca granițele între Moldova și așa numita Basarabie, să fie șterse cu desăvârșire, pentru ca din Basarabia să poată înrâuri asupra Moldovei și asupra întregului popor românesc.” Procedând la o analiză temeinică a politicii expansioniste a Rusiei țariste, Friedrich Engels avea să menționeze, profetic, încă la finele secolului al XIX-lea, că „ziua socotelilor”, când Rusia „va trebui să restituie  enormele proprietăți furate”, va veni inevitabil. Acea zi a venit la 2/14 martie 1917, când țarul Nikolai al II-lea a abdicat „în numele lui și al fiului său”, constituindu-se, în consecință, primul guvern provizoriu în frunte cu prințul Lwov și cu Kerenski la Ministerul Justiției. Chiar din zilele care au marcat victoria revoluției din februarie 1917, guvernul provizoriu, dorind să ofere Rusiei o soluție democratică, a proclamat dreptul națiunilor din imperiul țarist „de a dispune de ele însele”, aceasta fiind prima formulă a principiului națiunilor. Însuși Lenin, revenit la 3 aprilie 1917 în Rusia cuprinsă de revoluție, s-a pronunțat în favoarea „dreptului națiunilor la autodeterminare, inclusiv la despărțirea și formarea de state independente”. Deja după lovitura de stat dată de bolșevici în octombrie 1917 la Petrograd, Guvernul sovietic a adoptat „Declarația drepturilor popoarelor din Rusia” (semnată de V.I. Lenin și I.V. Stalin), care proclama egalitatea și suveranitatea popoarelor dezrobite din Rusia, dreptul lor la autodeterminare până la separarea și formarea de state independente. Este adevărat că principiul dreptului națiunilor de a dispune de ele însele nu a fost opera partidului bolșevicilor sau a conducătorului acestuia, V.I. Lenin, ci a elementelor moderate ale revoluției burghezo-democratice, care conduceau Rusia după februarie 1917. Principiul în cauză nu a fost o componentă a concepției bolșevicilor asupra problemei naționale, ci rezultatul adaptării lor la împrejurările politice din acea vreme,- altfel spus, a fost efectul demagogiei lor, al dorinței lor de a atenua sentimentul național al popoarelor subjugate din cadrul Imperiului țarist. Lenin considera în această privință, că problema dreptului națiunilor de a dispune de ele însele nu trebuie în niciun caz confundată cu „raționalitatea autodeterminării” lor. Aceasta din urmă (raționalitatea autodeterminării) „partidul proletariatului trebuie să o soluționeze în fiecare caz în parte”, din punctul de vedere „al intereselor luptei de clasă a proletariatului pentru socialism”. Prin urmare, în pofida retoricii conjuncturale a lui Lenin privind „ducerea la capăt a eliberării popoarelor asuprite de velicoruși”, obiectivul bolșevicilor nu era să dezrobească națiunile din Rusia, ci să pună mâna pe cârma imperiului rus, menținându-i caracterul de stat unitar multinațional, imperialist prin însăși natura lui, ca și vechea Rusie țaristă. Succesorul lui Lenin la cârma imperiului sovietic, I.V. Stalin, se va pronunța cu toată franchețea asupra caracterului și semnificației Uniunii Sovietice create la 30 decembrie 1922. Astfel, în timp ce Lenin considera drept o sarcină de importanță primordială „menținerea și consolidarea” Uniunii Sovietice, I.V. Stalin, în jurământul solemn pronunțat la Congresul al II-lea general al Sovietelor din URSS în ziua de 26 ianuarie 1924, a promis nu numai „să consolideze”, ci și „să extindă” URSS-ul, ceea ce constituie o probă elocventă a caracterului imperialist al primului stat socialist din lume. A jurat, de asemenea, „să consolideze și să extindă uniunea muncitorilor din întreaga lume - Internaționala a III-a Comunistă”. Afișându-și pe față intențiile expansioniste, Stalin nu devia, totuși, cu mult de la „învățătura leninistă”. Aceasta deoarece chiar Lenin susținea că marile probleme ale omenirii se rezolvă „prin luptă și război”, exprimându-și convingerea sinceră că pentru fericirea generațiilor viitoare „este permis și moral totul”, adică: exportul de revoluție, războaiele civile, violența nelimitată, experimentele sociale etc.. Același V.I. Lenin preciza la 15 octombrie 1920: „Când Rusia Sovietică se va întări, praf și pulbere se va alege din tratatele de la Versailles”.

Principiul autodeterminării la Conferința de Pace de la Paris:

 Chiar dacă bolșevicii ruși au propagat dreptul popoarelor la autodeterminare doar în teorie, căruia însă în practică i-au stingherit aplicarea, până la zădărnicirea lui completă, principiul naționalităților și-a făcut efectul în declanșarea unor ample mișcări naționale care a cuprins rapid Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Georgia, Armenia, Ucraina și Basarabia. „Și acum, scumpi cititori, - menționa ziarul „Cuvânt Moldovenesc” din 8 martie 1917, - dea Domnul, ca felul nou de ocârmuire să ne fie și nouă moldovenilor spre o înnoire a vieții și spre deșteptarea din somnul de moarte în care ne-a ținut stăpânirea veche! Fie ca soarele ce răsare asupra împărăției, să ne dea o rază mântuitoare de lumină și de slobozenie și nouă moldovenilor, care au fost robi nevinovați mai bine de o sută de ani”. Cercetătorii care urmăreau atent evoluția evenimentelor din cadrul Imperiului țarist au remarcat, încă la începutul anului 1917, că Basarabia putea deveni o țară civilizată, spre binele întregii umanități, doar atunci când se va fi eliberat de jugul Rusiei - „închisoarea popoarelor” (V.I. Lenin) - pentru a se reintegra în cadrul națiunii române. Doar cu această condiție, menționau aceiași analiști, Basarabia ar fi putut beneficia de amplasarea avantajoasă la intersecția marilor căi comerciale ce leagă lumea occidentală cu cea orientală, dezvoltându-și astfel plenar toate energiile aflate în stare latentă. Experiența istorică a demonstrat că varianta aceasta a fost nu numai singura posibilă, ci și unica justă și firească, cadrând perfect cu principiile călăuzitoare ale Conferinței de Pace de la Paris din 1919 și, în special, cu Programul de Pace din 14 puncte al președintelui SUA, Woodrow Wilson (1856-1924), conform căruia pacea trebuia „să se bazeze pe drepturile popoarelor, nu pe drepturile guvernelor (...); pe drepturile popoarelor, mari sau mici, slabe sau puternice - pe dreptul lor egal la libertate, securitate și autoguvernare”. Referitor la poziția delegației americane la Conferința de Pace de la Paris privind chestiunea Basarabiei, este de remarcat că experții americani au recomandat președintelui Wilson „ca întreaga Basarabie să fie alipită la Statul Român”, deoarece „Basarabia a aparținut în trecut României (din sec. 14 până la 1812; 1856-1878) și este predominant românească după caracterul ei”. Ca urmare a întregirii, la 30 octombrie 1918, de către președintele american a explicațiilor la cele 14 puncte ale sale, precizând că „teritoriul rus nu este sinonim cu fostul teritoriu al imperiului”, Conferința de Pace de la Paris a recunoscut independența Finlandei, Estoniei, Letoniei, Lituaniei, precum și a consfințit realizarea României Mari.   Recunoscută oficial de întreaga comunitate internațională la Conferința de Pace de la Versailles-Paris în anii 1919-1920, România Întregită în hotarele sale istorice avea o suprafață de 295.049 km² (față de 137.000 km² înainte de 1918) și o populație de 18.057.028 locuitori în 1930 (față de aproximativ 7.250.000 locuitori în 1916), fiind a opta țară, după numărul populației, din Europa. România era un stat național unitar, întrucât majoritatea covârșitoare a locuitorilor ei erau români, alături de care trăiau alte naționalități. Din punctul de vedere al structurii etnice a populației, România rămânea, și după unirea Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei și Banatului, un stat național, nicio minoritate etnică nedepășind ponderea de 8% din populația țării. Conform recensământului din 1930, din totalul populației 71,9 % erau etnici români, 7,8 % maghiari, 4,1 % germani, 4 % evrei, 3,2 % ucraineni, 2,3 % ruși, 2 % bulgari, 1,5 % țigani, 1 % turci și tătari, 0,6 % găgăuzi, 0,3 % cehi și slovaci, 0,3 % polonezi, 0,1 % greci și sub 0,1 % albanezi, armeni etc..

Kominternul - instrument de diversiune și șantaj al imperialismului bolșevic:

  Acaparând puterea, contrar predicțiilor lui Marx, într-o țară slab dezvoltată și cu o populație cvasi-analfabetă, Lenin a ajuns la concluzia că „valorile” revoluției proletare puteau fi salvate doar printr-o acerbă teroare politică și economică în interiorul Rusiei („dictatura proletariatului”) și prin provocarea, în exteriorul ei, a unui val de explozii revoluționare („revoluția mondială”). Chiar dacă în fața ororilor partidului bolșevic au fost nevoiți să fugă din Rusia circa un milion de oameni, - constituind obiectul unor dezbateri speciale în cadrul celei de-a XIV-a sesiuni a Societății Națiunilor din septembrie 1921, - Lenin era decis să se mențină cu orice preț la cârma imperiului. Obținând în alegerile pentru Adunarea Constituantă din ianuarie 1918 doar 25 % din voturi, în timp ce socialiștii revoluționari dețineau majoritatea de 58 %, bolșevicii au procedat, contrar oricăror norme constituționale și morale, la dizolvarea Adunării, acuzând-o de a „servi drept acoperire contrarevoluției burgheze”. La congresul al VII-a extraordinar al partidului (6-8 martie 1918, Petrograd), din inițiativa lui Lenin, bolșevicii s-au reorganizat în Partidul Comunist (bolșevic), în programul căruia au înscris obiectivul edificării „comunismului integral” în Rusia, iar în iulie 1918, al V-lea congres pan-rus al sovietelor a adoptat o Constituție care consacra rolul atotputernic al acestei organizații compuse din indivizi aparținând unui „nou tip antropologic”. Evenimentele în cauză s-au produs după ce la 31 decembrie / 13 ianuarie 1918, guvernul sovietic remise o notă ultimativă României, semnată de V.I. Lenin, N.V. Krâlenko și N.I. Podvoiski, având caracterul unei declarații de război, iar din indicația lui V.I. Lenin, președintele Comisarilor Poporului, fuseseră arestați și încarcerați la închisoarea Petropavlovsk, ministrul României la Petrograd, împreună cu tot personalul diplomatic, consular și misiunea militară, fiind eliberați abia după două zile, în urma protestului energic adresat lui Lenin de către șefii a 20 de misiuni diplomatice. După părerea diplomatului sârb Spolailović, martor ocular al evenimentelor descrise, atitudinea violentă a guvernului sovietic era subordonată planului: „revoluție în România și intrarea sa împreună cu Basarabia, ca republică română - ca un tot unitar, în componența Republicii Federative Ruse”. În plin război civil, pe 2 martie 1919, Lenin a convocat la Moscova o conferință internațională. În pofida numărului mic de delegați și, mai ales, a absenței reprezentanților marilor organizații socialiste din Europa Occidentală neîncrezătoare în bolșevism și ostile dictaturii proletariatului, conferința a decis totuși să se constituie în Internaționala a III-a, numită și Internaționala comunistă sau Komintern. Strâns legată de conducătorii sovietici, Internaționala a adoptat principiile de organizare proclamate de Lenin și a ales în fruntea sa pe bolșevicul Grigory Zinoviev (născut Hirsch Apfelbaum), stabilindu-și sediul la Moscova. Pe parcursul existenței sale (1919-1943), Kominternul va deveni statul major al unei armate disciplinate, însărcinat să organizeze revoluții proletare în toate țările. Partidele comuniste afiliate la Internaționala a III-a erau obligate prin statut să susțină „fără rezerve” Uniunea Sovietică, iar în Programul Internaționalei Comuniste se preciza că pentru proletariatul mondial, „URSS este singura patrie”. La următorul congres al Kominternului (iulie-august 1920), Lenin a stabilit condiții foarte severe de adeziune la această organizație, între care: obligația partidelor comuniste de a se conforma programului și deciziilor Internaționalei comuniste; sarcina de a crea pretutindeni, alături de organizațiile legale, organisme clandestine, de a acorda un sprijin real oricărei mișcări de emancipare a coloniilor, de atragere a sindicatelor de partea mișcării comuniste prin infiltrarea acestora; de asemenea, partidele comuniste trebuiau organizate în maniera cea mai centralizată, ele erau obligate să excludă din rândurile lor liderii moderați, desemnați nominal, și să respecte o disciplină de fier, de tip militar. Scopul esențial al fondării Kominternului era, așadar, subordonarea mișcării comuniste intereselor Moscovei. Instrumentele de subordonare au fost multiple: impunerea programului și statutelor Kominternului partidelor afiliate; recunoașterea condițiilor de afiliere; fixarea conducerilor și a structurilor partidelor afiliate numai cu asentimentul „Centrului”; controlul activității curente a secțiunilor „naționale” și monitorizarea tuturor demersurilor acestora prin reprezentanți ai Internaționalei care se rulau periodic în țările vizate. Kominternul devine, astfel, un instrument nu numai al Comisariatului de Externe, dar și al NKVD-ului și Armatei Roșii. În activitatea acestuia predomină metode și practici specifice serviciilor de informații, de colectare a tuturor datelor „utile”, îndeosebi a celor de ordin militar, de intoxicare a opiniei publice cu sloganuri care să creeze fie imagini false, fie să producă stări emoționale, teamă, derută (amenințarea ocupării Basarabiei de către Armata Roșie, izbucnirea iminentă a revoluției socialiste etc.), de diversiune și șantaj (provocarea unor „răscoale” locale, incitarea la greve și revoluție) etc.. Nefastă pentru toate țările în care a reușit să activeze, Internaționala a III-a a fost cu deosebire periculoasă pentru România, deoarece Lenin urmărea pur și simplu dezintegrarea și desființarea României. Teritoriul cel mai lovit a fost Basarabia, avându-se în vedere proximitatea acestui ținut cu teritoriile în care bolșevismul făcea ravagii. Pentru Basarabia, Internaționala a III-a a înființat, chiar în 1919, un stat major special, cu reședința la Harkov și cu o subreședință la Odesa. A fost elaborat un program detaliat de acțiuni urmărind un triplu obiectiv și anume: organizarea incursiunilor peste Nistru a unor bande înarmate care trebuiau să atace pichetele românești și să jefuiască populația, pentru a o menține într-o permanentă stare de incertitudine, organizarea de atacuri și atentate asupra posturilor de jandarmi, asupra perceptorilor, primăriilor, având drept scop demoralizarea populației și reducerea prestigiului autorităților române în fața locuitorilor din Basarabia; în fine, organizarea diverselor nuclee bolșevice cu caracter revoluționar, având drept misiune recrutarea aderenților și pregătirea atentatelor. În perioada cuprinsă între 1921 și 1939, numărul membrilor partidelor comuniste afiliate la Internaționala a III-a a sporit de la 887.745 la 1.200.000 - cifre ce exprimă limpede uriașa forță de manevră aflată la dispoziția Moscovei.

Afilierea la Komintern - „sărutul morții” pentru soarta P.C.d.R:

 Prezența partidelor comuniste în peisajele politice naționale la finele primei conflagrații mondiale constituie o realitate ce contrasta cu practicile politice de până atunci. Anii 1918-1921 au fost cei mai „prolifici” din această perspectivă, constituindu-se partide comuniste în Ungaria (24 noiembrie 1918), Polonia (16 decembrie, sub titulatura de partid Muncitoresc Comunist), Germania (ianuarie 1919), Letonia (martie 1919), Iugoslavia (aprilie 1919, cu denumirea de Partidul Muncitoresc Socialist), Bulgaria (mai 1919) și chiar în SUA (august-septembrie 1919, în două structuri distincte: Partidul Muncitoresc Comunist, provenit din majoritatea Partidului Socialist și Partidul Comunist propriu-zis, din minoritatea aceluiași Partid Socialist). „Seria constitutivă” a partidelor comuniste nu a ocolit, firește, nici România, aflată în imediata vecinătate a Uniunii Sovietice. Principalul partid democratic de stânga din România, Partidul Social Democrat, creat în 1893, a ieșit din Primul Război Mondial fragmentat în două grupări numite „maximaliști” și „minimaliști”. Membrii primei fracțiuni erau pro-bolșevici, pledând pentru afilierea la Internaționala a III-a Comunistă, pentru impunerea imediată a dictaturii proletariatului pe calea revoluției socialiste și erau conduși de Al. Dobrogeanu-Gherea, Boris Ștefanov și Alecu Constantinescu. Printre membrii mai tineri ai acestui grup se numărau Marcel Pauker și viitoarea sa soție, Ana Rabinsohn. Pe de altă parte, liderii moderați ai social-democrației române pledau în favoarea creării unei baze naționale pentru activitatea partidului în cadrul României Mari. Este de remarcat că unul din liderii grupării „minimaliste”, Ioan Flueraș, a susținut eforturile delegației României la Conferința de Pace, afirmând adevărul că românii din provinciile foste subjugate până în 1918 „au purces la sfărâmarea jugului apăsător”, au scuturat lanțurile „robiei naționale” și au înfăptuit, „prin dreptul lor la libera determinare, regimul lor propriu. Ei s-au unit cu România pe baza dreptului de autodeterminare a națiunilor, principiu recunoscut de întregul socialism internațional”. Totuși, gruparea „maximaliștilor” va deveni predominantă, consolidându-se cu elemente noi, adesea extremiste, aparținând organizațiilor muncitorești din provinciile proaspăt încorporate ale României Mari, mai ales din fosta gubernie rusească Basarabia, din fostele comitate transilvane și bănățene și fosta provincie Bucovina, care se pronunțau în favoarea alinierii necondiționate la politica Moscovei. Conflictul dintre cele două grupări a devenit public în noiembrie 1920, când o delegație formată din șase maximaliști și minimaliști a fost trimisă la Moscova pentru a negocia afilierea la Komintern. Delegația a fost îndrumată mai întâi la Harkov, unde s-a întâlnit cu Cristian Rakovski, vechi militant al mișcării socialiste din România, devenit după Congresul I al Internaționalei a III-a membru marcant al conducerii acesteia. Discuțiile începute la Harkov asupra celor 21 de condiții de afiliere la Komintern au continuat la Moscova, cu reprezentanții Comitetului Executiv al Internaționalei - Grigory Zinoviev, Nikolai Buharin - și cu reprezentantul Federației Comuniste Balcanice - Sablin. Delegației române i s-a cerut, printre altele, un răspuns tranșant la șase întrebări, de el depinzând afilierea Partidului Socialist din România la Komintern, și anume:

„- Declarați în numele Comitetului dv. Central că sunteți de acord cu cele 21 de condiții?

- Aceste teze și condiții trebuie adoptate fără rezerve de către următorul dv. Congres?

- Declarați că, imediat după întoarcerea dv. în România, Grigorovici, Jumanca, Flueraș și consorții vor fi excluși din partid?

- Declarați că vă supuneți tuturor hotărârilor Federației Comuniste Balcanice și să-i asigurați cea mai fierbinte participare și înțelegere din partea voastră?

- Sunteți de acord ca, împreună cu partea comunistă a delegației române, cu participarea Comitetului Executiv al Internaționalei Comuniste, să elaborați o listă a noului Comitet Central al partidului român, compusă din comuniști de încredere?

- Puteți garanta că, imediat după întoarcerea dv. în România, organul central își va schimba poziția și va scrie în mod comunist?”.

 După aprinse confruntări și obiecții, delegații români au răspuns, totuși, afirmativ la întrebările puse de reprezentanții Internaționalei Comuniste. Ioan Flueraș n-a fost acceptat la discuții, fiind învinuit de reprezentanții Kominternului de participare la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, ca și pentru semnarea Tratatului de Pace de la Versailles. Înainte de plecarea spre patrie, la 10 decembrie 1920 delegații români au fost primiți de V.I. Lenin, care le-a explicat că „singura cale revoluționară” poate salva muncitorimea „din lanțurile capitalismului”. Reveniți de la Moscova cu „prețioasele indicații” leniniste, membrii delegației au înaintat, în ianuarie 1921, o moțiune Consiliului General al partidului, recomandând afilierea la Komintern. S-a decis convocarea unui congres al partidului în mai, unde punctul principal de pe ordinea de zi urma să fie afilierea la Komintern. Acesta a devenit, așa cum va fi considerat ulterior, Congresul I al Partidului Comunist din România, ale cărui lucrări s-au deschis la 8 mai 1921. Fusese planificat să dureze cinci zile, însă descinderile și arestările efectuate de poliție au pus capăt Congresului la 12 mai, la o zi după ce acesta votase cu 428 de voturi „pentru” și 111 abțineri afilierea necondiționată la Internaționala a III-a. Potrivit lui Constantin Titel Petrescu, fruntaș socialist din perioada interbelică, trei dintre cei mai aprigi adepți ai afilierii au fost agenți de poliție, care urmăriseră pe această cale să ofere o justificare pentru arestări. După informații oficiale, la 12 mai 1921, au fost arestați 200 de militanți revoluționari, dintre care 51 delegați la congres, inclusiv cinci deputați: Gheorghe Cristescu, Al. Dobrogeanu-Gherea, C. Stoev, E. Stanev și D. Stoiculescu. Problemele rămase nerezolvate, inclusiv adoptarea programului și alegerea conducerii partidului, au fost soluționate la cel de-al doilea congres, ținut în secret la Ploiești în zilele de 3 și 4 octombrie 1922, la care participanții au adoptat și titulatura partidului - „Partidul Comunist din România, secție a Internaționalei Comuniste”. Secretar general al P.C.d.R. a fost ales Gheorghe Cristescu. La Congresul II al P.C.d.R. a fost adoptat, de asemenea, statutul provizoriu al partidului, articolul 2 al căruia formula raporturile acestuia cu Kominternul, precizând că „tezele și hotărârile de orice fel ale Internaționalei a III-a Comuniste sunt obligatorii pentru toți membrii și toate comitetele, comisiunile, grupele etc. ale Partidului Comunist”. După cum afirmă cercetătorii regimului comunist din România, apartenența la Komintern a reprezentat „sărutul morții” pentru soarta PCdR din perioada interbelică. Deja către congresul al II-lea al partidului, impactul afilierii la Komintern devenise clar. La insistențele Moscovei, la începutul anului 1922 „centriștii” au fost excluși din partid, ceea ce va provoca o scădere bruscă a efectivelor de militanți comuniști: în timp ce Partidul Social Democrat avea peste 45.000 de membri înainte de divizare, PCdR nu mai avea decât 2.000 de membri în 1922. Potrivit datelor Kominternului, numărul comuniștilor români a scăzut în 1925 la 1.661 de membri, prăbușindu-se spectaculos la doar 300 de membri în 1927, în mare parte datorită faptului că poziția partidului cu privire la Basarabia devenise cunoscută. Numărul comuniștilor va spori apoi lent în anii '30, ajungând la 1.635 de militanți, în 1937. Minoritățile reprezentau un procent disproporționat de mare în componența numerică a PCdR. O analiză a acestei componențe pe anii '30 arată că maghiarii, care reprezentau mai puțin de 8 % din populația României, reprezentau 26 % din membrii PCdR; în privința celorlalte minorități, situația se prezenta în felul precum urmează: evreii - 4 % din populație și 18 % din membrii de partid; rușii și ucrainenii - 3 % și respectiv 10 % din membri; bulgarii - 2 % și 10 %; românii - 72 % și 23 % din membrii de partid. Imaginea „străină” a PCdR a fost accentuată și de faptul că toți secretarii generali (din 1924 titlul a fost schimbat în acela de prim-secretar), cu excepția lui Gh. Cristescu (1922-1924), au fost neromâni, aleși la congrese ținute în străinătate sub „îndrumarea” Kominternului sau desemnați direct de Moscova, ignorându-se formele statutare: maghiarul Elek Kőblős (1924-1928), ales la congresul al III-lea ținut la Viena; ucraineanul Vitali Holostenko (1928-1931), devenit secretar la congresul al IV-lea de la Harkov; ucraineanul Alexandru Danieliuk-Ștefanski (1931-1934), ales la congresul al V-lea, ținut la Moscova, și bulgarul Boris Ștefanov (1934-1940), desemnat secretar prin rezoluția unui comitet central aflat la Moscova. Cu o atare conducere și structură etnică a partidului, dar mai ales datorită acceptării necondiționate a directivelor Kominternului, P.C.d.R. a rămas, pe tot parcursul perioadei interbelice, un partid marginal, al cărui principal obiectiv a fost dezmembrarea statului creat la 1918 și nu interesele poporului român. Față de tratativele româno-sovietice de la Viena din primăvara anului 1924 privind diferendul teritorial dintre cele două țări, P.C.d.R. se va situa alături de partea sovietică, cerând autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de statul român. Ca urmare a acestei atitudini, în decembrie 1924 P.C.d.R. a fost scos în afara legii, desfășurând în continuare acțiuni conspirative sau activând prin intermediul unor organizații surogat și editând publicații ilegale, sponsorizate de Moscova.

România Mare - „un stat tipic cu multe națiuni”:

 Ceea ce a contribuit cel mai mult la imaginea străină a P.C.d.R., făcându-l extrem de vulnerabil pe scena vieții politice românești din perioada interbelică, au fost directivele cu caracter militar ale Kominternului în „problema națională”, care constituiau un atac fățiș la integritatea României. Deja la congresul de constituire al P.C.d.R. din 1921, „problema națională” a figurat pe ordinea de zi, însă arestările operate de jandarmi și polițiști în ziua de 12 mai au zădărnicit examinarea chestiunii în cauză. La congresul II al P.C.d.R. ținut în octombrie 1922 la Ploiești, rezoluția pentru chestiunea naționalităților s-a ferit să abordeze problema națională în maniera în care o cerea Kominternul, considerând-o drept „o problemă complexă”, din care motiv congresul a lăsat-o „în sarcina Comitetului Central ce se va alege și a apropiatului congres al partidului”. S-a precizat doar că „problema naționalităților în România face parte integrantă din problema naționalităților din Peninsula Balcanică, care este locuită de un conglomerat de numeroase naționalități, ce-și vor cuceri deplina libertate națională numai în cadrul Republicii Socialiste Federative a Sfaturilor din Balcani”. Un prim proiect de rezoluție în problema națională din România a fost redactat la începutul lunii decembrie 1923, la finele unor discuții dintre delegația P.C.d.R. și cea a Kominternului, proiect cu care s-a mers la Conferința a VI-a a Federației Comuniste Balcanice, care a avut loc în primele zile ale lunii decembrie 1923 la Berlin. Conferința Federației Comuniste Balcanice a adoptat pentru P.C.d.R. trei rezoluții, între care și rezoluția asupra problemei naționale din România. Susținând teza că România era „un stat tipic cu multe națiuni”, Kominternul stabilea sarcina ca P.C.d.R. să lupte „pentru autodeterminare până la despărțirea unor provincii de statul existent”. Se cerea ca Basarabia, Bucovina de Nord să se unească cu U.R.S.S., iar Transilvania și Dobrogea să fie declarate state independente. Problema națională a fost de multe ori ridicată la congresul al III-a al P.C.d.R., desfășurat în cursul lunii august 1924 la Viena, pornindu-se de la criticarea principiului „autodeterminării”, pe care o parte din congresiști l-au considerat inaplicabil în condițiile României interbelice. S-a menționat, bunăoară, că „lozinca autodeterminării până la despărțire nu se bucură de simpatie în mase, întrucât masele năzuiesc nu la despărțire, ci spre democratizarea întregii Românii”. Cu toate acestea, în rezoluția adoptată de congres se arăta: „România capitalistă prin rezultatele războiului imperialist mondial, prin „unirea tuturor românilor”  și-a supus însemnate părți din națiuni dezvoltate politicește, economicește și culturalicește, și în felul acesta din stat național a devenit stat de naționalități”. O probă elocventă a naturii relațiilor dintre Komintern și P.C.d.R. în perioada interbelică o constituie consfătuirea de la Harkov a P.C.d.R., convocată de reprezentanții Internaționalei Comuniste la finele lunii iunie 1928 și transformată, tot la insistența acestora, în cel de-al IV-lea congres al P.C.d.R. Rezoluția impusă de Komintern în problema națională sfida nu numai realitățile României interbelice, ci și bunul simț. Astfel, reiterând lozinca „autodeterminării tuturor naționalităților până la despărțire”, documentul-directivă al Kominternului caracteriza România Mare drept „un jandarm devotat și credincios al puterilor imperialiste (Anglia, Franța etc.) împotriva primului stat proletar, URSS și împotriva viitoarei revoluții în Balcani”. Obiectivele Moscovei față de Basarabia erau expuse în punctul 3 al directivei Kominternului, menționându-se următoarele: „Muncitorimea din Basarabia a făcut împreună cu proletariatul rus Marea Revoluție din Octombrie, ca rezultat al căreia fabricile și atelierele și moșiile boierești au trecut în mâinile muncitorilor și țăranilor. Totodată a fost cucerită prin revoluția din octombrie și dezvoltarea națională a Basarabiei care însă acum 10 ani a căzut în robia moșierului și capitalismului român. Din primele zile ale ocupației și până azi masele muncitoare basarabene, fără deosebire de naționalitate, duc o luptă eroică pentru eliberarea lor. Această luptă s-a dat la iveală prin răscoale mari (Hotin, Bender, Tatar-Bunar etc.) care au fost duse sub lozinca puterii sovietice. Burghezia română, în scopul justificării anexării banditești a Basarabiei, se silește să dovedească că moldovenii care formează majoritatea relativă a Basarabiei sunt români, în timp ce populația moldovenească ea singură se socotește, și este chiar în realitate, o națiune deosebită, având propria sa cultură și care luptă împreună cu celelalte naționalități ale Basarabiei împotriva asupritorului lor național și de clasă, împotriva burgheziei române. Această luptă a maselor muncitoare din Basarabia este concretizată prin străduința lor de a se uni cu Republica Autonomă Sovietică Socialistă a Moldovei. Partidul nostru trebuie să sprijine lupta truditorilor Basarabiei în năzuința lor de unire cu R.A.S.S.M.”. Ripostând etichetării conform căreia moldovenii nu sunt români, Lucrețiu Pătrășcanu menționa, pe bună dreptate, că „moldovenii nu reprezintă o națiune aparte și, din punct de vedere geografic și istoric, moldovenii sunt aceiași români ca și românii din Moldova”. „Punându-l la punct” pe L. Pătrășcanu, reprezentantul Kominternului B. Šmeral a calificat o atare opinie drept „un mare oportunism de dreapta”. Aprecieri identice, potrivit căror „România este un stat tipic cu multe națiuni”, un stat „imperialist”, creat pe baza „ocupării unor teritorii străine”, care ducea o „politică colonială de jaf și asuprire”, „ocupanții români ținând sub exploatare popoarele asuprite” etc. au fost făcute și la congresul al V-lea al P.C.d.R., - ultimul din cadrul perioadei interbelice, - aprecieri ce nu aveau nimic comun cu adevărul și realitățile istorice. În condițiile în care, în perioada dintre cele două războaie mondiale, majoritatea zdrobitoare a societății românești era profund refractară ideilor comunismului bolșevic, intervențiile brutale ale Kominternului în activitatea P.C.d.R. - în special cererea de retrocedare a Basarabiei către U.R.S.S. și cea de autodeterminare a minorităților din România, - l-au redus pe acest din urmă la un grup restrâns de partizani, aflat la periferia vieții politice românești și lipsit de orice sprijin popular, deci inutil demersului societății românești centrat pe dezvoltare, democrație și conservarea valorilor tradiționale.

 Este în afara oricăror dubii, că reprezentanții Kominternului nu au fost preocupați de relevarea adevărului despre structura etnică a populației sau a caracterului statului român, ci de dezintegrarea României Mari. Aceasta deoarece România era „ca o pedeapsă a Rusiei, ca un instrument contra ambițiilor sale în Orient, ca o împiedicare pentru interesele sale pe Dunărea inferioară, în Marea Neagră, către Strâmtorile apelor libere din Sud”. Răzbunându-se pe această situație, țarul roșu, Stalin, va reuși, așa cum a jurat la moartea lui Lenin, nu numai să consolideze, ci și să extindă Uniunea Sovietică, obținând excluderea, pentru o bună perioadă de timp, „a posibilității existenței unei Românii independente.”

VIZITA ÎMPĂRATULUI FRANZ IOSEF ÎN ROMÂNIA - 1896.

 

VIZITA ÎMPĂRATULUI FRANZ IOSEF ÎN ROMÂNIA - 1896

   În toamna anului 1896, în septembrie, Regele Carol I şi-a văzut îndeplinită una dintre marile dorinţe politice, aceea de a-l avea ca oaspete pe împăratul Franz Iosef I căci, aşa cum consemnează Regina Maria în memoriile sale, „Regele Carol păstra un sentiment de respect şi dragoste bătrânului împărat. Acesta era un adevărat prieten al Regelui României, chiar dacă politica lui apăsa uneori cam greu asupra ţărişoarei noastre pline de avânt, care arăta prin semne, întrucâtva îngrijorătoare, că voia să trăiască, să înflorească şi să se mărească” Venirea Suveranului Austro-Ungariei în România avea loc într-un moment când era necesară o reconfirmare oficială, şi pe această cale, a relaţiilor dintre cele două state. De curând fusese prelungit tratatul bilateral, secret, încheiat în octombrie 1883. Reorientarea simpatiilor Serbiei către Rusia, sporea importanţa păstrării unor bune relaţii româno - austro-ungare. Aşa încât, după cum, aceeaşi Regină Maria, cu binecunoscutu-i spirit ascuţit de observaţie, surprinde exact proporţia pe care o aveau, în legăturile dintre cele două capete încoronate, atât raţiunile politice, cât şi sentimentele, Vizita „le mulţumea şi politica şi simpatiile, şi la Regele Carol politica şi simpatia mergeau întotdeauna mână-n mână”.

 Vizita împăratului Franz Iosef I de la mijlocul lui septembrie, mai precis între 14 şi 18 septembrie 1896 a fost prilejuită de inaugurarea canalului Porţile de Fier, prezenţa sa la această festivitate fiind urmată de şederea, timp de două zile, la Bucureşti şi petrecerea unei zile de odihnă, de recreere, la Sinaia. „Serbările Imperiale” cum sunt numite, cu îndreptăţire, de către corespondentul publicaţiei „L'Independence Roumaine”, manifestările ocazionate de prezenţa la Bucureşti a bătrânului împărat s-au încheiat cu vizitarea, în dimineaţa zilei de 17 septembrie, a fortului de la Chitila şi „marea revistă a trupelor”, organizarea şi pregătirea armatei române fiind una din realizările de care era extrem de mândru şi mulţumit Regele Carol I. Părăsind fortul de la Chitila la orele 14,30 şi urcându-se în trenul regal, împăratul Austro-Ungariei şi Regele României s-au îndreaptat spre Sinaia unde la Castelul Peleş, o altă mândrie a Regelui Carol I, „leagănul ramurei ortodoxe a Dinastiei de Hohenzollern”, s-a consumat ultima zi şi jumătate a vizitei împăratului, „pe care statul şi naţiunea întreagă au concurat să i-o facă agreabilă”. Astfel, Regele Carol nu se abătea de la obiceiul pe care şi-l făcuse şi anume acela că, nesimţind prea mare interes pentru palatul de la Bucureşti, vechea casă a boierului Dinicu Golescu, lipsită de „apartamente potrivite pentru găzduirea musafirilor ... îşi primea cu mai multă plăcere musafirii la Sinaia, marea dragoste a vieţii lui”.

  După cum relatează presa vremii, pe tot parcursul drumului Bucureşti - Sinaia „gările erau frumos împodobite cu drapele, flori şi verdeaţă; iar o mare mulţime de locuitori de prin vecinătate, în haine de sărbătoare, au venit pentru a aclama şi saluta cu respect pe Auguştii Suverani”. Aşa s-a întâmplat în gara Buda unde „o imensă mulţime de lume, venită din Ploesci, în frunte cu autorităţile locale, precum şi prefectul judeţului Prahova, au aclamat cu mare entuziasm pe Suverani, cari, arătându-se la ferestrele vagonului, au mulţumit populaţiunei ce mereu se înţesa împrejurul trenului regal”. În „staţiunea Câmpina” unde „oprindu-se trenul regal, subprefectul şi primarul, în fruntea mai multor consilieri comunali de prin comunele învecinate şi o mare mulţime de lume venită de prin împrejurimi, au făcut entusiaste ovaţiuni; şcoalele intonau imnul regal, iar mai multe doamne au oferit frumoase buchete de flori Majestăţilor Lor”. In gara Comarnic „autorităţile locale şi populaţiunea din satele vecine aşteptau sosirea Majestăţilor Lor aclamându-i cu nesfârşite urale, aruncând flori, iar copiii şcoalelor comunale au intonat imnul regal”. In acelaşi timp, „între fiecare staţiune, mai mulţi ţărani, în frumoase haine de sărbătoare şi călări, alergau plini de bucurie pe lângă tren aclamând pe Majestăţile Lor”. La intrarea în gara Sinaia, „această încântătoare localitate, supranumită, pe bună dreptate, Regina Carpaţilor”, gară împodobită cu ramuri de brad şi drapelele ambelor ţări, la orele 17,30, trenul regal şi ocupanţii săi au fost întâmpinaţi nu numai de o mare mulţime de oameni şi de acordurile imnului imperial „intonat de musica gardei de onoare”, ci şi de familia regală a României - Regina Elisabeta, Principele moştenitor Ferdinand şi Principesa moştenitoare Maria şi de o serie de persoane oficiale între care ziarele i-au consemnat pe Ministrul de Externe al AustroUngariei, contele Agenor Goluchowski, Preşedintele Consiliului de Miniştri al României, Dimitrie A. Sturdza, baronul Alois Aerenthal, ministrul Austro-Ungariei la Bucureşti, Emil Ghyka, ministrul României la Viena, aghiotanţii împăratului - generalii Paar, Beck, Bofras, coloneii Pollak şi Someghy, precum şi ofiţerii români ataşaţi statului major al împăratului - generalul Barozzi şi coloneii Lambrino şi Dimitrescu etc.. După o scurtă oprire într-un „mare salon de onoare în întregime tapisat cu stofe româneşti ţesute de Societatea Furnica”, societate creată şi patronată, după cum se ştie, de Regina Elisabeta, salon amenajat tocmai pentru această vizită, împodobit cu plante şi flori şi având „podeaua ... acoperită de covoare populare”, cortegiul regal îmbarcat în trăsuri trase de cai s-a îndreaptat spre Castelul Peleş unde „opera abilă a omului şi binefacerile civilizaţiei se aliază cu măreţia naturii”. Nu înainte însă de a mai trăi încă două momente care aveau să trezească interesul şi admiraţia înaltului oaspete: trecerea pe sub un arc de triumf special şi pitoresc realizat „pe care se aflau mai multe grupuri de ţărani şi ţărance în haine naţionale, reprezentând scene din viaţa ţărănească, iar din culmea arcului se cântă fanfare” şi o scurtă vizită la Mănăstirea Sinaia. Aici, stareţul Nifon i-a oferit în dar împăratului Franz Iosef I , „un album legat cu mult gust conţinând vederi ale Sinăii, între care şi cea a istoricei mănăstiri şi ale văii Prahovei”. Suveranul austro-ungar mai primise şi alte daruri simbolice, dovezi ale respectului şi preţuirii românilor. Este suficient să amintim că, la sosirea în Bucureşti, primarul Capitalei, C.F.Robescu îi oferise „după datinele străbune ... pâine şi sare pe o tavă de argint aurită, împreună cu două cupe lucrate întocmai după tava şi cupele tesaurului de la Pietroasa”, pe care apoi i le-a şi dăruit. În acelaşi timp, celebra casă de comerţ bucureşteană Capşa pusese în circulaţie „nişte superbe albume, îmbrăcate în satin bogat ilustrat. Ilustraţia poartă sus portretele împăratului şi Regelui, în centru Castelul Peleş şi ca ancadrament drapelele austriece şi româneşti”, ca şi cutii şi săculeţe la fel decorate, toate umplute cu delicioasele bomboane „François Joseph”, special create cu ocazia augustei vizite. În sfârşit, după ieşirea din Mănăstirea Sinaia şi zăbovirea într-o poiană unde fusese improvizat un sat românesc „oferind un spectacol cu diverse scene ale vieţii domestice a ţăranilor” (femei torcând sau cosând şi bărbaţi călcând strugurii pentru a face vinul sau muncind la fabricarea uneltelor agricole), spectacol urmărit cu interes de împărat, cortegiul regal a ajuns la Castelul Peleş „a cărui admirabilă aşezare şi elegantă arhitectură par să producă o vie impresie” asupra înaltului oaspete. În curtea Castelului Peleş garda de onoare a batalionului de vânători, cu muzică şi drapel a dat onorul militar împăratului Franz Iosef I şi Regelui Carol I în sunetele imnului imperial, după care pe clădire a fost înălţat stindardul imperial. Ziua de 17/29 septembrie s-a încheiat cu un dineu intim la Castelul Peleş.la care, dintre miniştrii români nu au fost invitaţi decât Preşedintele Consiliului de Miniştri, Dimitrie A. Sturdza şi ministrul României la Viena, Emil Ghyka. De altfel, împăratul Franz Iosef I, considerând că, partea oficială a vizitei sale se consumase la Bucureşti, îşi exprimase de la bun început dorinţa de a se odihni la Sinaia, admirând Peleşul şi împrejurimile sale, măreţia munţilor şi verdele pădurii, preferând cadrul intim în locul recepţiilor sau dineurilor grandioase. După terminarea dineului, din prima seară a şederii sale la Castelul Peleş şi după ce se întreţinuse câtva timp cu persoanele prezente acolo, împăratul Franz Iosef I s-a retras în apartamentul pregătit anume pentru el şi căruia îi va rămâne şi peste ani numele de „Kaiserzimmer” (Camera împăratului). Pentru cea de-a doua şi ultima zi a şederii împăratului Franz Iosef I la Peleş fusese prevăzut un program variat, dar extrem de încărcat, menit să-l familiarizeze pe suveranul austro-ungar cu obiceiurile, felul de-a fi, sufletul poporului român, dar, în acelaşi timp, şi cu muzica, portul şi bucătăria românească. Începând încă de la orele 8,30 dimineaţa, împăratul Austro-Ungariei şi Regele României au pornit într-o plimbare cu trăsura spre Buşteni şi apoi prin Sinaia până la Izvor, pentru ca întorşi la Peleş, să facă o vizită Principelui Ferdinand şi Principesei Maria la reşedinţa lor de la Foişor, cu această ocazie fiindu-i prezentaţi oficial împăratului micul principe Carol şi mica principesă Elisabeta. La orele 11,00 cei doi Suverani însoţiţi de Regina Elisabeta, de Principii moştenitori Ferdinand şi Maria şi de restul suitei formată din aproximativ 30 de persoane au pornit într-o plimbare de-a lungul pârâului Peleş, prin pădure, mai întâi „în trăsuri până la întâia cascadă, de unde coborându-se au făcut o lungă excursiune pe jos de mai bine de o oră şi jumătate”, ajungând, apoi, la Stâna Regală unde, „într-un frumos umbrar de verdeaţă” li s-a servit prânzul. În timpul mesei, muzica Regimentului 1 de geniu şi două tarafuri de lăutari s-au întrecut în a-i distra pe înalţii oaspeţi. Unul din tarafuri, ai cărui membri erau îmbrăcaţi în costume naţionale „a atras cu deosebire interesul împăratului, care a urmărit cu vie plăcere diferitele bucăţi ale musicei naţionale”. Era, după cum consemnează corespondentul publicaţiei „L'Independence Roumaine”, cunoscutul taraf de „sub conducerea lui Cristache Ciolac” care a „interpretat un repertoriu de cântece şi dansuri româneşti”.

  Despre dejunul mai mult sau mai puţin rustic de la Stâna Regală, Regina Maria îşi amintea mai târziu că i s-a părut destul de caraghios şi marcat de o notă de falsitate, întrucât se dovedea greu pentru persoane a căror raţiune de a fi o constituia ceremonia, precum oamenii politici, diplomaţii, capetele încoronate, să lase de o parte protocolul şi formalismul. „Nimic din toată desfăşurarea nu semăna a sinceritate - ne spune ea -, iar cei doi actori principali, Regele Carol şi măreţul lui musafir, nu erau potriviţi de loc să joace rol într-o comedie uşoară”. După dejunul la iarbă verde favorizat de o vreme primăvăratecă, însorită, deşi era toamnă, la care singură Regina Elisabeta cu binecunoscuta sa capacitate de adaptare la situaţii din cele mai neobişnuite şi aplecarea ei către atitudini teatrale, s-a simţit cu adevărat bine, regele Carol l-a condus pe împăratul Franz Iosef pe o stâncă din apropiere, pe al cărui vârf fusese amenajată o terasă şi „un pavilion cu balustradă” de unde se putea vedea, de pe un versant, dincolo de Buşteni şi Azuga, peste vârfurile Caraiman şi Omul, iar, de pe celălalt versant, Castelul Peleş, Mănăstirea Sinaia şi toată valea Prahovei spre Comarnic. Observând încântarea pe care a trezit-o împăratului priveliştea oferită, Regele Carol i-a adresat rugămintea de a primi ca, în amintirea „acestei zile frumoase şi neuitate, cu care Majestatea Voastră Ne-a înveselit ... să-i permită a da numele de „Francisc Iosif ” acestei stânci, care presintă o vedere plăcută peste Sinaia şi valea Prahovei şi care a atras în mod deosebit privirile Majestăţii Voastre”.

   La întoarcerea la Castelul Peleş, Suveranul austro-ungar va mai fi prezent la ceaiul de la orele 16,30 de la Foişor ca oaspete al perechii princiare moştenitoare şi la dineul, cu caracter mai oficial decât celelalte, ce a avut loc la orele 19,00, urmat fiind de un concert vocal susţinut de corul metropolitan din Iaşi format din aproape 60 de persoane, domni şi doamne şi dirijat de Gavril Musicescu, căruia, la sfârşit, împăratul Franz Iosef I i-a adresat personal felicitări şi mulţumiri. Cu priceperea-i binecunoscută de cronicar al vieţii mondene, semnatarul rubricii „Carnet du High-Life” de la „L'Independence Roumaine”, Mişu Văcărescu Claymoor, de data aceasta corespondentul special al publicaţiei la Sinaia a făcut o descriere amănunţită a desfăşurării concertului, neuitând niciun amănunt de la prezentarea programului muzical, până la descrierea toaletelor soţiilor miniştrilor români prezenţi acolo. Aşa am aflat, de pildă, că piesele vocale incluse în programul corului au fost atât piese religioase de Haendel („Verdi Prati” - 1685), Orlando Lasso („Cognovi Domine” - 1620), Lamachin („Pre tine te lăudăm”) sau Gavril Musicescu („Ruga Sf. Simeon” şi „Imnul Heruvimilor”), dar şi cântece populare pe versurile lui Vasile Alecsandri, precum „Dor, dorule”, „Hai Ileană la poiană”, „Stăncuţa”, „Nevasta care iubeşte”, „Baba şi moşneagu”, „Zise-au Badea” ca şi, bineînţeles, Imnul austriac, creaţie a compozitorului austriac Franz Iosef Haydn şi Imnul „Trăiască Regele” scris de Gavril Musicescu. Se mai află, de asemenea, că Zoe Sturdza, soţia primului ministru era îmbrăcată în roz, că doamna Stolojan, soţia Ministrului de Interne Anastasie Stolojan purta o toaletă crem, că doamna Stătescu, soţia Ministrului Justiţiei Eugeniu Stătescu era îmbrăcată în gris perle, în timp ce doamna C. Stoicescu, soţia Ministrului Lucrărilor Publice Constantin Stoicescu purta o toaletă bleu azur. La concert au mai fost prezenţi, după cum spune tot Mişu Văcărescu-Claymoor şi alţi invitaţi: generalul Constantin Budişteanu, Ministrul de Război venit cu un tren special la orele 19,00, Ministrul Agriculturii şi Domeniilor, George D. Pallade, cu soţia, Ministrul Instrucţiunii Publice şi Cultelor, Petru Poni, Olga Mavrogheny, „marea doamnă de onoare a Palatului”, Zoe Bengescu, doamna de onoare a Reginei Elisabeta, doamna Greceanu, doamna de onoare a Principesei Maria, generalul Barozzi, generalul Robescu cu soţia, Emil Ghyka, ministrul României la Viena cu soţia, doamna Ecaterina Ghyka, Grigore Ghyka, ministrul României la Paris cu soţia, doamna Marieta Ghyka, Alexandru Ghyka, ministrul României la Sofia, prinţul şi principesa Dimitrie Ştirbey, doamna general Candiano-Popescu, doamna Iza Exarcu etc..

  După terminarea dejunului şi încheierea concertului, la orele 21,45, împăratul Franz Iosef I, luându-şi rămas bun de la Regina Elisabeta, căreia i-a sărutat mâna şi, printr-o cordială strângere de mână, de la Principesa Maria, a pleacat cu trăsura spre gară, însoţit fiind de Regele Carol I şi Principele Ferdinand, în timp ce în parcul Castelului Peleş era aprins un imens foc bengalez. Impăratul a fost condus la gară şi de miniştrii ce luaseră parte la dejunul din acea seară, precum şi de soţiile acestora. Pe fondul muzical asigurat de o companie din Batalionul 3 vânători care a dat onorul şi a intonat imnul imperial, cei doi suverani şi-au luat rămas bun, îmbrăţişându-se şi sărutându-se de mai multe ori, iar împăratul i-a mulţumit Regelui Carol „pentru strălucita primire ce i-au făcut atât Regele cât şi Ţeara, asigurând că niciodată nu va uita aceste frumoase zile petrecute în România”. După ce s-a despărţit, cu aceleaşi calde sentimente, şi de Principele Ferdinand, împăratul Franz Iosef I a urcat în trenul a cărei deplasare era supravegheată chiar de inginerul Anghel Saligny, Directorul general al Căilor Ferate din România, pornind, la orele 22,00, către Predeal. Se încheia astfel vizita imperială în România apreciată de ambele părţi ca un succes, socotită a fi una extrem de profitabilă atât pentru Imperiul Austro-Ungar, cât şi pentru România.

DESPRE MĂSLUIREA ISTORIEI NAȚIONALE.

 

DESPRE MĂSLUIREA ISTORIEI NAȚIONALE

  Oricât ar părea de ireal sau de mercantil cuvintele pot fi simple instrumente în mâinile sau degetele unui om care urmărește un succes de scurtă durată. Tonul familiar creează impresia de apropiere, de parcă te invită cineva să-ți spună povești undeva în jurul unui foc de tabără. Se creează o anume intimitate unde ai vaga impresie că urmează să afli detalii dintre cele mai savuroase, sau, ai impresia că se deschide o „dulce” cutie a Pandorei, sau că se mușcă dintr-un delicios măr al cunoașterii. Este simplu să atragi oamenii în jocul tău despre istorie, despre adevărul acela care este al tău și vrei să se mărească sub influența ta. Cel care vehiculează astfel istoria trebuie să resimtă o anumită satisfacție atunci când poate convinge că realitatea a fost alta decât știu ceilalți. Există puterea cuvântului de a fermeca. Desigur, orice „demonstrație științifică” necesită argumente, necesită dovezi. Și un articol scris despre  istorie este mai mult un act de rememorare sau de evocare a trecutului și mai puțin un act jurnalistic. Limbajul bombastic sau diferitele elemente „catchy” nu au ce căuta în el. Istoria nu trebuie să fie prezentată într-un mod captivant, realitatea nu a fost nicicând iertătoare, nu are nevoie de prea multe stilizări. Istoria este palpabilă atunci când începe să fie prezentată prin prisma celor care au trăit-o, atunci când poți să empatizezi cu cei care au fost prigoniți, torturați, nedreptățiți, când mergi mai departe de cifre, când Primul Război Mondial, de pildă, nu este doar un simplu război soldat cu peste 300 000 de morți în România, ci  este o tragedie care a distrus familii și a afectat natura umană. Este suferința oamenilor, nu un număr.

1. Mihail Roller:

  Mihail Roller a scris undeva la 49 de volume legate de istoria României. Practic acesta a depus o muncă titanică de a rescrie întreaga noastră istorie, o nouă istorie care să se încadreze în anumite norme convenabile contemporaneității sale. Cea mai cunoscută lucrare a sa rămâne Istoria RPR - manual pentru învățămîntul mediu, sub red. Mihail Roller, Editura de Stat Didactică și Pedagogică, 1952,1956. Un manual din care elevii în anul 1960 învățau că:  „Regele avea moşii întinse, multe fabrici, mulţi bani în bănci. El ţinea strânse legături cu foştii moşieri şi cu marii fabricanţi, pe care îi ocrotea cu grijă. Împreună cu aceştia şi cu alţi duşmani de peste graniţă, regele punea la cale diferite acţiuni potrivnice poporului nostru”.  Mihail Roller era un mare comunist și antisionist care a ținut să ofere „adevărul” care credea că a rămas nespus, punând accent pe influența slavă asupra istoriei noastre. Prin „lucrări” de tipul acesta devine clar faptul că, orice istorie închinată unei ideologii are, cu siguranță, multe, foarte multe metehne. Totuși, chiar și în prezent este greu să delimităm minciuna de adevăr, realitatea de ficțiune cu atât mai mult când vine vorba despre trecut. Ar fi prea mult să folosesc cuvinte tăioase, dat fiind că nu am trecut, personal, de exemplu, prin teroarea comunistă din anii 50. Dar pot să fiu cel puțin dezgustat de faptul că un popor a putut să-și extermine cele mai importante personalități ale sale. Indiferent dacă vorbim de așa-numita facțiune „nazistă” de la noi din țară care l-au ucis la o margine de pădure pe Iorga sau că vorbim de închisorile comuniste sau „obsedantul deceniu”, de acele „lăcașuri” ale ororii în care oameni mari precum Mircea Vulcănescu au pierit în condiții mai rele decât marii infractorii ai vremii. Săpați puțin câte puțin în trecutul omenirii și cu siguranță ororile care stau la baza societății moderne vă vor îngrozi! Nu este nevoie de prea mult efort să anulezi un om; nu este nevoie de arme sau de „pumni dați în locurile esențiale”. Este nevoie de lipsă de empatie și asta ne face oricând criminali! Dar cât de pervertită trebuie să fie o societate care efectiv își „programează” copiii să fie într-un fel anume, să vadă lumea dintr-o anumită perspectivă! Pentru că monarhia din moment ce fusese abandonată sau înlăturată trebuia să fie ceva negativ, este firesc că binele trebuia să fie de partea comuniștilor, cei care vin și reabilitează discrepanțele sociale.

2. Alți măsluitori ai istoriei naționale:

  În anii 1960 se delimitează modul în care se scrie despre instaurarea monarhiei. Există un manual conceput de Dumitru Almaş, G. Georgescu-Buzău şi Aron Petric, unde se oferă o analiză detaliată a modului prin care este detronat Cuza, iar Carol și cei care îi erau alături sunt ponegriți preț de jumătate de pagină. Prințul devine un simplu „pion al lui Bismarck”; prin intermediul lui germanii puteau să își împlinească scopurile, sau, mai aflăm cum Carol I avea idealul de a schimba în bine strict viața burghezo-moşierilor prin exploatarea țării.

 Nici în zilele noastre istoria nu scapă de manipulări în modul în care este scrisă. Într-un manual de istorie de clasa a XI-a se poate citi: „Monica Macovei este un noroc pentru România.” În fiecare epocă, istoria poate să fie pervertită, să devină o monedă de schimb pentru te miri ce interese. Pentru că oricât de obiectivă se anunță o lucrare care tratează istoria unui popor,  trebuie să rămână „ceva”, un mic element, oricât de mic, prin care autorul își va pune în relief propriile sale convingeri, mai ales atunci când servește interese politice. Astfel, într-o carte de sinteză a istoriei românilor, scrisă de Ion Aurel Pop, este lăudat Klaus Johannis, exact cum erau lăudați conducătorii comuniști! Horror!