EDICTUL DE LA NANTES - O CARTĂ A TOLERANȚEI?

EDICTUL DE LA NANTES - O CARTĂ A TOLERANȚEI?

    „Acesta mă crucifică”, a protestat Papa Clement al VIII-lea în 1598, când a auzit că regele Franței, Henric al IV-lea, a semnat Edictul de la Nantes. Ce a fost, de fapt, Edictul de la Nantes? A fost el cu adevărat o cartă a toleranței?

O EUROPĂ SFÂȘIATĂ DE RĂZBOAIE:

    În secolul XVI, Europa s-a caracterizat prin intoleranță și războaie religioase sângeroase. Unele țări, ca Spania și Anglia au persecutat fără milă minoritățile religioase. Altele, cum ar fi Germania (pe atunci Sfântul Imperiu Romano-German), au adoptat principiul „Cuius regio, eius religio”, adică cine stăpânește un teritoriu stabilește religia. Toți cei care nu erau de acord cu decizia conducătorului în chestiuni religioase erau obligați să părăsească regiunea. Războiul era evitat ținându-se religiile departe unele de altele, fără să se încerce vreo coexistență religioasă.

     Franța a ales o altă cale. Din punct de vadere geografic, ea se afla între Europa de Nord, care era în cea mai mare parte protestantă, și Europa de Sud, care era catolică. La mijlocul secolului XVI, protestanții ajunseseră o minoritate importantă în această țară catolică. O serie de războaie religioase au adâncit acest proces de divizare. Numeroasele tratate de pace, sau „edicte pentru a pacifica tulburările”, cum erau numite, nu au reușit să realizeze o coexistență religioasă pașnică. De ce a ales Franța o cale a toleranței și nu  a imitat țările vecine?

POLITICA DE PACE:

   În pofida intoleranței larg răspândite, a apărut ideea că pacea și lipsa unității religioase nu sunt neapărat incompatibile. În general vorbind, la acea vreme, chestiunea credinței religioase era indisolubil legată de sprijinul părții civile. Cum se putea să fii francez și să nu aparții Bisericii Catolice? Se pare însă, că unii credeau că se poate. În 1562, Michel de l'Hospital, om de stat francez, a scris: „Nici chiar cel excomunicat nu încetează a fi cetățean”. Un grup catolic cunoscut sub numele de „Les Politiques” aducea aceleași argumente.

   Tratatele de pace semnate în Franța, care nu și-au atins însă obiectivul, au păstrat unele dintre aceste idei noi. Ele promovau și ideea că faptul de a uita trecutul este o modalitate de a construi viitorul. De exemplu, Edictul de la Boulogne, semnat în 1573, menționa următoarele: „Să lăsăm toate lucrurile care s-au întâmplat ... să se odihnească în pace și să le ștergem din memorie, ca și cum nu s-ar fi întâmplat niciodată”.

   Franța avea multe de uitat. Înainte ca Henric al IV-lea să devină rege (1589), cel mai lung tratat de pace a durat doar 8 ani. Franța suferea pe plan economic și social. Era absolut necesară o stabilitate internă. După ce a stabilit pacea cu Spania în 1597 și a reușit să reprime în cele din urmă opoziția internă în 1598, el era în măsură să le impună un acord de pace atât protestanților, cât și catolicilor. În 1598, după ce Franța a fost timp de peste 30 de ani scena războaielor religioase, regele Henric al IV-lea a semnat Edictul de la Nantes.

   Edictul de la Nantes pe care l-a semnat Henric era alcătuit din 4 texte de bază, inclusiv din textul principal, care era format din 92 sau 95 de articole și din 56 de articole secrete, sau „speciale”, care priveau drepturile și obligațiile protestanților. Structura acestui acord se baza pe cea a edictelor anterioare, două treimi din articole fiind preluate din ele. Însă spre deosebire de edictele anterioare, pregătirea acestui edict a durat mult. Lungimea lui rar întâlnită poate fi explicată prin faptul că problemele au fost analizate punct cu punct, ceea ce îi dădea aspectul unui compromis de genul „descurcă-te singur”. Care erau unele dintre drepturile acordate?

    Edictul le garanta protestanților francezi libertatea deplină a conștiinței. Li se mai acorda statutul de minoritate respectată, care se bucură de drepturi și privilegii. Unul dintre articolele secrete le asigura chiar protecția împotriva Inchiziției când se aflau în afara Franței. În plus, protestanților li s-a acordat același statut civil ca și catolicilor și puteau să ocupe funcții de stat. Era însă edictul cu adevărat o cartă a toleranței?

CÂT DE TOLERANT POATE FI UN EDICT?

    Având în vedere modul în care erau tratate minoritățile religioase în alte țări, Edictul de la Nantes era „un document de o rară înțelepciune politică”, afirmă istoricul Elisabeth Labrousse. Ultima dorință a lui Henric era să-i vadă pe protestanți întorși în comunitatea  catolică. Până atunci însă, coexistența religioasă era un compromis , singura modalitate prin care „toți supușii noștri se pot ruga și închina lui Dumnezeu”, a spus Henric.

    În realitate, edictul a favorizat catolicismul, care a fost declarat religie dominantă, urmând să fie restabilit în tot regatul. Protestanții trebuiau să plătească zeciuală Bisericii Catolice (!) și să respecte sărbătorile catolice. Libertatea de închinare a protestanților era limitată la anumite zone geografice. Edictul se ocupa numai de coexistența protestanților și a catolicilor. Alte minorități religioase nu au fost incluse. De exemplu, în 1610, musulmanii au fost expulzați din Franța.

   Cronicile vremii nu conțin multe referiri la acest edict. Unii erudiți îl consideră, chiar, un eveniment nesemnificativ pentru epocă. Cu toate acestea, în prezent el este considerat o capodoperă a diplomației politice. Edictul a recunoscut protestantismul drept o religie, nu o erezie. Recunoașterea unei alte religii pe lângă catolicism a deschis calea spre pluralismul religios. Edictul recunoștea că nu religia este factorul care stabilește loialitatea față de Stat. În plus, activitatea criminală, și nu asocierea cu o religie, a devenit criteriul pentru întreprinderea acțiunilor penale. Aceste idei au indicat schimbări și mai mari.

   Când a semnat edictul, regele Henric a fost preocupat mai ales de unitatea civilă. Pentru a o asigura, edictul a separat unitatea civilă de unitatea religioasă. El a recunoscut că poporul și confesiunea nu erau sinonime. În timp ce Biserica Catolică a continuat să dețină o anumită putere, Statul și-a consolidat forța foarte mult. Monarhul avea să fie arbitru când apăreau conflicte. Prin găsirea unei soluții politice sau juridice la problemele religioase s-a intenționat ca politica să stăpânească peste religie. Din acest motiv, edictul marchează triumful puterii politice asupra rolului Bisericii, fapt care a constituit un moment decisiv în ce privește apariția Statului modern.

   În concluzie, deși are multe prevederi discutabile, totuși, pentru epoca sa, edictul este un pas mare spre asigurarea libertății religioase și spre laicizare treptată a puterii politice.

ENIGMA LUI WILLIAM SHAKESPEARE.

ENIGMA LUI WILLIAM SHAKESPEARE

    William Shakespeare este considerat de majoritatea specialiștilor cel mai mare dramaturg din istorie. Piesele sale sunt jucate mai des și în mai multe țări decât piesele oricărui alt dramaturg. Niciun erudit shakespeare-ian de seamă nu pune la îndoială faptul că Shakespeare a fost cel care a scris piesele și poemele. Totuși, unii se îndoiesc de acest lucru. De ce?

    Născut în 1564, la Stratford-upon-Avon, Shakespeare moare la 52 de ani, în 1616. S-au scris nenumărate volume despre el, - multe dintre acestea fiind scrise după ani de cercetări minuțioase -, în dorința de a răspunde la o singură întrebare: A scris W. Shakespeare lucrările literare care îi se atribuie?

   

PROBLEME FUNDAMENTALE:

     Piesele lui Shakespeare dezvăluie o extraordinară experiență laică. De exemplu, el avea cunoștințe de drept și s-a folosit în mod impresionant de un limbaj juridic și de precedente juridice. De asemenea, avea cunoștințe vaste de medicină. Același lucru se poate spune despre vânătoare, creșterea șoimilor pentru vânătoare și alte sporturi, precum și despre eticheta de la curtea regală. John Michell, istoric shakespeare-ian scrie, chiar că, el a fost „scriitorul care știa totul.”

   În piesele lui Shakespeare sunt descrise de cinci ori naufragii, iar modul în care sunt folosiți termenii nautici sugerează că, scriitorul a fost un marinar iscusit. A călătorit Shakespeare în străinătate? A luat parte la înfrângerea Armadei Spaniole din 1588? Răspunsul la oricare dintre aceste întrebări ar putea susține calitatea de autor a lui Shakespeare, dar nu pot fi furnizate argumente solide în acest sens. Așa stau lucrurile și în ceea ce privește faptul că stăpânea foarte bine cunoștințele de ordin militar și limbajul infanteriștilor. Se remarcă și faptul că, în lucrările sale citatele din Biblie sunt evidente. Probabil le-a învățat de la mama lui, dar nu există dovezi că aceasta ar fi știut carte. Cunoștințele sale biblice dau naștere unor întrebări cu privire la instruirea de care a avut parte Shakespeare.

UN OM DE LITERE?

     Tatăl lui William a fost mănușar, se ocupa cu prelucrarea lânii și probabil că a fost măcelar. Deși analfabet, el era un cetățea respectat. Nu există liste cu elevii care au frecventat școala gimnazială din Stratford, dar în prezent majoritatea erudiților sunt de părere că tânărul William a frecventat-o. După câțiva ani, dramaturgul Ben Jonson, prietenul lui William, spunea despre acesta că are „o latină limitată și o greacă și mai limitată”, ceea ce ar însemna că instruirea lui William era elementară.

     Totuși, scriitorul pieselor cunoștea foarte bine clasicii greci și romani, precum și limbile franceză, italiană și spaniolă. De asemenea, avea un vocabular bogat. Un intelectual din zilele noastre rareori folosește în conversație peste 4 000 de cuvinte. John Milton, poet englez din secolul XVII, a folosit aproximativ 8 000 de cuvinte în lucrările sale. Dar lui Shakespeare, unii erudiți, îi atribuie nu mai puțin de 21 000 de cuvinte!

CĂRȚI ȘI MANUSCRISE:

     Toate bunurile lui Shakespeare au fost inventariate cu atenție pe testamentul lui de trei pagini, fără nicio mențiune însă cu privire la cărți și la manuscrise. I-au fost acestea lăsate Susannei, fiica lui cea mare? Dacă da, acestea ar fi fost cu siguranță împărțite între descendenții acesteia. Intrigat de această enigmă, un cleric din secolul XVIII a verificat toate bibliotecile particulare care se aflau pe o rază de 80 de kilometri în jurul orașului Stratford-upon-Avon, însă fără să descopere nici măcar un volum care să-i fi aparținut lui Shakespeare.

     Manuscrisele pieselor ridică o problemă și mai mare - nu se știe să fi supraviețuit vreun original. În prima ediție cu folio din 1623 au fost publicate 36 dintre piese, iar aceasta la 7 ani după moartea lui Shakespeare. În timpul vieții lui au apărut multe ediții plagiate, cu toate că Shakespeare, un abil om de afaceri, nu a întreprins nicio acțiune judecătorească pentru a împiedica publicarea lor.

LONDRA ȘI FAIMA:

     Trupele de teatru ambulante erau ceva caracteristic perioadei elisabetane, iar unele dintre acestea au vizitat Stratford-upon-Avon în 1587. Dacă Shakespeare li s-ar fi alăturat, el s-ar fi aflat la Londra în toamna acelui an. Știm că el a devenit membru al celei mai importante companii teatrale din Londra, „Oamenii Lordului Șambelan”, care mai târziu a fost cunoscută sub numele de „Oamenii Regelui”. De când a ajuns în capitală, soarta i s-a schimbat. De-a lungul anilor, el a intrat în posesia unor proprietăți din Londra și Stratford-upon-Avon. Dar nu există o consemnare clară a activității sale din perioada 1583-1592, - importanții „ani-lipsă”.

     Înainte de anul 1599, piesele apărute sub numele lui Shakespeare erau bine cunoscute la Londra, totuși, el nu a ajuns niciodată renumit ca autor al acestora. La moartea lui Shakespeare nu s-a ținut o înmormântare fastuoasă, deși în cazul altor dramaturgi s-au ținut, - de exemplu, Ben Jonson și Francis Beaumont au fost amândoi înmormântați, cu mare pompă, în Westminster Abbey din Londra.   

POSIBILI AUTORI:

       A fost folosit oare numele lui Shakespeare ca să se ascundă numele adevăratului autor sau chiar al mai multor autori? S-au sugerat peste 60 de posibili autori. Printre aceștia se numără dramaturgul Christopher Marlowe, fiind menționate și nume la care nu ne-am aștepta, cum ar fi: Cardinalul Wolsey, Sir Walter Raleigh și chiar Regina Elisabeta I. Care dintre aceștia merită, potrivit teoreticienilor, cea mai mare considerație?

     Cel mai posibil autor este Francis Bacon, care a studiat la Universitatea Cambridge. Fiind mai mare decât Shakespeare cu 3 ani, el a devenit un avocat de seamă și un funcționar la curtea regală, iar lui i s-au atribuit multe lucrări literare. Teoria conform căreia lucrările lui Shakespeare sunt ale lui Bacon a fost lansată prima dată în 1769, dar a fost ignorată aproape 80 de ani. În 1885 a fost înființată „Societatea Bacon” pentru dezbaterea unor chestiuni și au fost prezentate multe dovezi care susțin această teorie. De exemplu, Bacon a trăit la o distanță de aproximativ 30 de kilometri nord de Londra, în apropiere de St. Albans, un oraș menționat de 15 ori în lucrările lui Shakespeare. Totuși, orașul natal al lui Shakespeare, Stratford-upon-Avon, nu este amintit niciodată!

     Roger Manners, al cincilea conte de Rutland, și William Stanley, al șaselea conte de Derby, îți au amândoi susținătorii lor. Ei au avut parte de o instruire de bună calitate și de o experiență vastă în viața de la curte. Dar de ce și-ar ascunde aceștia calitatea de autor? Pledând în 1939 în favoarea lui Rutland, profesorul Pierre Porohovshikov a spus: „Primele lui opere literare au fost tipărite sub anonimat, celelalte fiind semnate cu un pseudonim, pur și simplu deoarece nu era acceptabil din punct de vedere social ca un nobil să scrie pentru teatrele la care mergeau oamenii de rând”.

    Unii sugerează că piesele lui Shakespeare sunt opera unei asociații de sriitori, fiecare contribuind cu o serie de cunoștințe din domeniul lui de specialitate. Într-o altă ordine de idei, a editat și pregătit oare Shakespeare, - în calitate de editor -, piesele altora pentru a fi jucate? S-a spus despre el că „nu a șters niciodată vreun rând” din manuscrisele lui. Acest lucru ar putea fi adevărat dacă el edita, cu mici modificări, manuscrisele care aparțineau altor dramaturgi și care îi erau aduse.

     Care este unul dintre motivele principale pentru care unii se îndoiesc că Shakespeare ar fi autorul? „The World Book Encyclopedia” precizează că oamenii „au refuzat să creadă că un actor din Stratford-upon-Avon ar fi putut scrie piesele. Statutul lui Shakespeare de om de rând, născut la țară, nu se potrivea imaginii pe care și-o formaseră ei despre geniul care le-a scris”. Aceeași enciclopedie adaugă faptul că, marea majoritate a celor menționați ca posibili autori „făceau parte din nobilime sau din clasele superioare”. Așadar, mulți care se îndoiesc că Shakespeare a fost autorul adevărat, sunt de părere că „numai un om instruit, un bărbat rafinat din înalta societate ar fi putut scrie piesele”. Dar, așa cum am amintit mai înainte în acest articol, mulți erudiți shakespeare-ieni cred că Shakespeare este autorul.

    Va fi rezolvată această controversă cândva în viitor? Puțin probabil. Dacă nu ies la lumină dovezi noi, sub forma manuscriselor originale sau a unor date care să explice anii-lipsă, W. Shakespeare va rămâne o enigmă fascinantă.

  

ȘTIINȚA DE CARTE ȘI NUMELE:

    Este posibil ca W. Shakespeare să se fi semnat de 6 ori pe 4 documente care s-au păstrat. Numele lui se poate citi doar parțial, iar scrisul lui nu este consecvent. Unii erudiți sunt de părere că avocații ar fi semnat testamentul în locul lui, fapt care îi determină pe alții să-și pună o întrebare care poate părea absolut incredibilă: Oare a știut carte William Shakespeare? Nu există manuscrise care să fi fost scrise de el. Fiica sa Susanna se putea semna, dar nu există dovezi că ar fi putut face ceva mai mult de atât. Cealaltă fiică a lui Shakespeare, Judith, care era mai atașată de tatăl ei, făcea un semn când se semna. Ea era analfabetă. Nimeni nu știe de ce i-a privat Shakespeare pe copiii lui de bucuria de a trage foloase inestimabile din literatură. O enigmă în plus legată de Shekespeare!    

ISTORIA CRAVATEI.

ISTORIA CRAVATEI

      Deseori, în timp ce își pun cravata la gât, mulți bărbați se întreabă oarecum supărați: Cui i-o mai fi venit și ideea asta? Chiar așa, cum s-a născut cravata?

    Steenkerke, un orășel din Belgia, își arogă onoarea de a fi inventat cravata. În 1862, trupele engleze au atacat prin surprindere trupele franceze staționate aici. Ziarul german "Frankfurter Allgemeine Sonntagszeitung" arată că "ofițerii francezi nu au avut timp să se îmbrace corespunzător. Însă, fără să stea pe gânduri, ei și-au legat panglicile de la uniformă în jurul gâtului, făcându-le un nod lejer și introducând capetele în butonierele jachetei. Voila, prima cravată, în forma ei originală".

    Totuși, această " noutate" a modei soldățești nu era fără precedent. Cunoscătorii istoriei cravatei susțin că, mai înainte cu câteva secole, ca să-și arate rangul, războinicii împăratului chinez Cheng /Qin (Shi Huang Ti) purtau în jurul gâtului ceva ce asemăna cu o eșarfă.

     Probabil însă că cele mai faimoase au fost eșarfele purtate de croații care au luptat pentru regele Ludovic al XIV-lea al Franței. La Paris, în timpul unei parade a victoriei, francezii au fost atât de încântați de eșarfele pe care le purtau croații, încât le-au numit „cravates" de la „cravate", adică " croat", și au început să le poarte și ei. De atunci, cravatele au luat noi și noi forme, cu toate că soldații din Steenkerke au fost primii care au transformat eșarfa într-o cravată cu nod.

     În timpul Revoluției Franceze ( 1789-1799), un bărbat își arăta apartenența politică prin culoarea „croatului" sau a eșarfei pe care o purta în jurul gâtului. În secolul XIX, eleganta societate europeană a descoperit această nouă podoabă. Începând de atunci, cravata a părăsit arena militară și politică și a pătruns în garderobele bărbaților de petutindeni. Azi, cravata nu numai că este acceptată în multe locuri din lumea întreagă, dar, în anumite situații, purtarea ei este chiar obligatorie.

  

Notă: termenul „cravates” provine din termenul sârbo-croat „hrvatska”, pronunțat de către francezi „cravat”.

RADIOUL - O INVENȚIE CARE A SCHIMBAT LUMEA.

RADIOUL - O INVENȚIE CARE A SCHIMBAT LUMEA

     Împușcătura a spulberat liniștea care domnea peste acel colț de țară al Italiei. Acest semnal a fost pentru Guglielmo Marconi o confirmare a faptului că echipamentul rudimentar pe care îl folosea era bun. Undele electromagnetice generate de un transmițător și propagate în spațiu fuseseră captate de un receptor aflat la o distanță de 2,5 kilometri. Era în anul 1895. Cu toate că pe atunci nimeni nu putea să înțeleagă în mod deplin toate implicațiile acestui experiment, împușcătura a deschis calea spre o tehnologie care, începând de atunci, a revoluționat lumea: radiocomunicația.

    Natura undelor electromagnetice fusese deja studiată de mai mulți oameni de știință. În 1831, Michael Faraday, fizician englez, a demonstrat că un curent electric ar putea produce un câmp magnetic și ar putea induce un curent secundar izolat de primul, dar aflat în apropierea lui. În 1864, fizicianul scoțian James Maxwell a enunțat o teorie conform căreia energia generată de astfel de câmpuri ar putea emite unde - asemănătoare valurilor mici de pe suprafața unui iaz -, care se transmit, însă, cu viteza luminii. Mai târziu, fizicianul german Heinrich Hertz a confirmat teoria lui Maxwell, reușind să genereze unde electromagnetice pe care le-a receptat la o distanță mică, la fel cum făcuse Ernest Rutherford (mai târziu, Lord Rutherford) din Noua Zeelandă. Însă, adaptând și îmbunătățind echipamentul existent și adăugându-i o antenă rudimentară pe care a construit-o singur, Marconi a reușit să transmită un semnal telegrafic la o distanță mare. Iată începuturile telegrafiei fără fir!

      În 1896, Marconi, în vârstă de 21 de ani, s-a mutat din Italia în Anglia, unde i-a fost prezentat lui William Preece, inginer-șef la Poșta Generală. Preece era interesat să aplice sistemul lui Marconi la comunicațiile maritime purtate între locurile care nu puteau fi conectate prin cablu. El i-a oferit lui Marconi sprijinul tehnicienilor și i-a pus la dispoziție laboratoarele ca să-și continue experimentele. În câteva luni, Marconi a reușit să amplifice putertea semnalelor, transmițându-le până la o distanță de 10 kilometri. În 1897, Marconi a fondat Compania de Telegrafie fără Fir și de Semnale, Ltd., cu scopul de a transforma telegrafia fără fir într-un semnal viabil pe plan comercial.

     În 1900 s-a realizat o legătură radiotelegrafică pe distanța de 300 de kilometri, între Cornwall și insula Wight din sudul Angliei, demonstrându-se ceea ce cândva se credea că este imposibil de realizat: trecerea undelor radio peste curbura pământului. S-a crezut că semnalele nu ar putea fi receptate dincolo de orizont, întrucât undele electromagnetice se propagă în linie dreaptă. Apoi au început să sosească primele comenzi importante pentru radiouri. Amiralitatea britanică a cerut instalarea unor aparate radio pe 26 de nave, precum și construirea și întreținerea a șase stații terestre. În anul următor, Marconi a reușit să transmită peste Atlantic un semnal slab, format din trei puncte, care indica litera S din alfabetul Morse. Viitorul acestei invenții era asigurat.

     La început, telegrafia fără fir nu putea transmite nici cuvinte, nici muzică, ci numai codul Morse. Însă, în 1904, s-a făcut un pas mare înainte odată cu apariția diodei, primul tub electronic cu vid, cu ajutorul căreia s-a putut transmite și recepta vocea umană. Acest lucru a transformat telegrafia fără fir în radio, așa cum îl cunoaștem în prezent.

     În 1906, În S.U.A., Reginald Fessenden a difuzat muzică ce a fost recepționată de nave aflate la 80 de kilometri depărtare. În 1910, Lee De Forest a realizat o transmisie directă a unui concert susținut de celebrul tenor italian Enrico Caruso, concert dat în onoarea radioamatorilor din New York. Cu un an înainte fuseseră transmise pentru prima oară de la Turnul Eiffel din Paris semnale care să regleze cronometrele. În același an, 1909, a avut loc prima misiune de salvare cu ajutorul radioului, fiind salvați toți cei care au supraviețuit ciocnirii dintre vapoarele „Florida” și „Republic” în apele Oceanului Atlantic. După trei ani, peste 700 de supraviețuitori de pa Titanic au fost salvați în urma unui SOS transmis prin radio.

    Încă din 1916 se întrezărea posibilitatea ca în fiecare casă să existe câte un radio. Cu ajutorul tuburilor electronice s-a reușit să se producă receptoare ieftine și bune, deschizându-se astfel calea spre realizarea pe scară largă a radiourilor comerciale. Prima explozie de radiouri s-a înregistrat în S.U.A., unde, în 1921 existau opt stații, iar la 1 noiembrie 1922 au primit autorizație alte 564 de stații!

     Din păcate, în multe țări, statul a ajuns să dețină controlul asupra radioului. În Italia, guvernul lui Mussolini a considerat radioul drept un mijloc de a face propagandă politică și le-a interzis cetățenilor acestei țări să asculte posturi străine. Extraordinara putere pe care o avea radioul a fost demonstrată în mod clar în 1938. Atunci, în S.U.A., în timpul transmisiei unei povestiri științifico-fantastice, Orson Welles a semănat panică în rândul populației, unii începând să creadă că în New Jersey aterizaseră marțieni ce foloseau un „fascicul periculos de raze fierbinți”, ca să-i omoare pe toți care li se opuneau!

    Chiar și-n zilele noastre radioul contină să joace un rol important. Există, și astăzi, puternice posturi de radio, cum ar fi, de pildă, B.B.C.-ul, dar, nu putem ști dacă în viitor această extraordinară invenție va mai avea vreun rol.

ECONOMIE, SOCIETATE ȘI CULTURĂ ÎN ROMÂNIA SECOLULUI XX - ASPECTE GENERALE ( ACEST ARTICOL REPREZINTĂ REZOLVAREA SUBIECTULUI I, PUNCTUL B AL EXAMENULUI DE TITULARIZARE - ISTORIE, SESIUNEA 2017).

ECONOMIE, SOCIETATE ȘI CULTURĂ ÎN ROMÂNIA SECOLULUI XX - ASPECTE GENERALE.

(Rezolvarea Subiectului I, punctul B al examenului de Titularizare - Istorie, sesiunea 2017).

PUNEREA ÎN CONTEXT/CONTEXTUALIZARE:

     Secolul XX a avut în cazul României o desfășurare contradictorie, cu suișuri și coborâșuri, deopotrivă. Este și astăzi greu să desprindem judecăți de valoare categorice. Și-n privința țării noastre, acest secol a marcat o desfășurare extrem de rapidă a evoluțiilor politice, cu toate implicațiile lor în sferele vieții economice, sociale, culturale, determinând impresia de „durată scurtă a secolului”, de „secol al extremelor”, după cum, cu îndreptățire, sublinia istoricul Erich Hobsbawn în excepționala sa lucrare „Secolul extremelor”.

PREZENTARE/ARGUMENTARE:

      Prima parte a secolului a marcat realizarea deplinei unități naționale. Aceasta a intervenit la capătul Primului Război Mondial, prin Marea Unire din 1918. Din nefericire, în perioada interbelică, democrația românească prezintă o trăsătură caracteristică, anume: democrația parlamentară era deseori încălcată prin modul în care partidele ajungeau la guvernare. Astfel, deși, teoretic, aveau loc alegeri libere, în realitate, partidul de la guvernare utiliza mijloace „diverse” pentru a câștiga alegerile. Sunt edificatoare, în acest sens, observațiile lui Constantin Argetoianu din lucrarea sa „Amintiri din vremea celor de ieri pentru cei de mâine”. Cadrul democratic, asigurat la nivel de principii de către Constituția din 1923, era grav perturbat și de legea „primei electorale” din 1926. Aceasta asigura, practic, dominația unui singur partid, în sensul că, se acorda partidului care obținea 40% din voturi automat 50% din locurile în Parlament. Într-un fel, aceste practici au facilitat instaurarea regimurilor dictatoriale, începând cu cel monarhic-autoritar al regelui Carol al II-lea și terminând cu cel comunist. De altfel, istoricul Lucian Boia, dincolo de numeroasele sale exagerări pe linia „demitizării” istoriei românilor, are dreptate atunci când afirmă că, regimul comunist a găsit terenul pregătit pentru a se instaura în țara noastră. Cu excepția alegerilor din 1937, când partidul de la guvernare (P.N.L.) le-a pierdut, multe rânduri de alegeri, ca să nu spunem toate, au fost falsificate clar de aparatul de stat aflat în slujba partidelor de la guvernare. Democrația interbelică a prezentat, așadar, această pendulare între ideal și realitatea românească, unde caracteristicile democrației parlamentare de tip occidental erau „filtrate”, „adaptate” la „caracteristicile”românești, anticipând, am putea concluziona, fără nicio exagerare, „democrația originală” de după 1989.

        La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, în urma înțelegerilor secrete dintre Marile Puteri, și-n țara noastră se va instaura regimul comunist. Acest regim a prins mult mai trainic și într-o formă mult mai stalinistă decât în alte țări, - cazul Poloniei, de exemplu -, tocmai datorită caracteristicilor precare ale democrației interbelice. Evoluțiile politice au marcat profund economia, ca și întreaga societate. 

     În plan economic, regimul comunist, a impus în deceniul V o serie de măsuri de tip sovietic. Astfel economia românească s-a caracterizat prin două fapte, anume:

*Primul: naționalizarea. În iunie 1948, comuniștii au legiferat primul decret de naționalizare. Spre deosebire de naționalizarea practicată de unele guverne occidentale - exemplu: guvernul laburist din Marea Britanie -, naționalizarea comunistă a avut caracter de confiscare, caracter reieșit din doctrina marxist-leninistă în conformitate cu care proprietatea privată reprezenta răul absolut în societate.

*Al doilea fapt: planificarea economică centralizată. În acest sens, încă din 1947, au început să funcționeze oficiile industriale pentru a pregăti trecerea la planificare. Planificarea comunistă, de asemenea, nu are nimic în comun cu planificarea economică din unele state capitaliste, planificare impusă de doctrina keynesiană a dirijismului economic neoliberal. Dimpotrivă, planificarea economică de tip comunist se baza pe pretenția comuniștilor conform căreia ei sunt conduși de o știință obiectivă a istoriei - știința marxistă a „materialismului dialectic”. Această „știință” îi îndreptățea doar pe comuniști să pună diagnostic societății, să ia măsurile ce se impuneau, pentru că ei erau „agenți ai istoriei”, care aplicau legile ei de neînlăturat, care ar fi determinat evoluția logică a societății umane spre comunism. Astfel, în baza acestor pretenții aberante, planificarea economică comunistă nu avea legătură cu realitatea economică obiectivă, ci era motivată exclusiv ideologic.

      Și-n plan cultural, secolul XX a avut desfășurări contradictorii, determinate și ele de evoluțiile politice, interne și externe. Astfel, în prima jumătate a secolului XX observăm deschiderea culturii românești spre cultura europeană, dar și evidențierea matricei proprii românești. În fapt, nu mai era resimțită nevoia de a integra cultura românească în cea europeană, pentru că, această integrare era deja resimțită ca atare, ca un fapt de la sine înțeles. Se observă, în această direcție, activitatea din jurul revistei „Sburătorul” condusă de Eugen Lovinescu. Aici, s-au afirmat mari nume ale literaturii românești interbelice: Camil Petrescu, Hortensia Papadat Bengescu, Ion Barbu etc.. În acest cadru, cultura română a prezentat o mare desfășurare de idei, o confruntare liberă a acestora. Lucrurile, din păcate, au fost stopate din evoluția lor firească, de regimul comunist.

       Regimul comunist, mai ales, în anii '50, a dus o politică de sovietizare a culturii românești. Însă, odată cu „Declarația cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Român ( denumirea de atunci a P.C.R.) în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale”, din aprilie 1964, se revine, oarecum, la matricea tradițională a culturii românești. Se produce o deschidere către cultura occidentală, dar spre deosebire de prima jumătate a secolului XX, această deschidere a fost limitată de lipsa libertății de exprimare, de cenzură, de lipsa unei confruntări libere a ideilor și curentelor culturale.

CONCLUZIA FINALĂ:

      Ca o concluzie, observăm, și din această scurtă prezentare, că, într-adevăr, secolul XX a fost și-n cazul României unul al pendulării între extreme, cu toate consecințele, pozitive sau negative, pentru economia, societatea și cultura românească. O judecată de valoare cu privire la bilanțul acestui secol este încă dificil de dat. 

VIKINGII - CUCERITORI ȘI COLONIZATORI.

VIKINGII - CUCERITORI ȘI COLONIZATORI

    Era într-o zi din luna iunie a anului 793. Călugării de pe mica insulă Lindisfarne, cunoscută și sub numele de Holy, aflată în largul coastelor comitatului Northumberland (Anglia), își vedeau liniștiți de treburile lor, fără să bage în seamă că niște corăbii joase, elegante, se apropiau de țărm. Corăbiile au înaintat ușor până pe plajă, iar din ele au sărit jos niște bărbați bărboși, cu o înfățișare fioroasă, ținând în mâini săbii și topoare. Ei s-au îndreptat în fugă spre mănăstire și i-au atacat pe călugării înspăimântați, făcând un mare măcel. Pirații au jefuit mănăstirea, luând aurul, argintul, bijuteriile și alte comori. Apoi au dispărut în largul Mării Nordului, de unde au venit.

    Acești jefuitori erau vikingii, iar în urma incursiunilor lor sălbatice (care erau de fapt niște atacuri rapide), ei au atras atenția popoarelor din Europa, marcând astfel începutul erei vikingilor, Nu peste mult timp, vikingii au stârnit atâta groază, încât în toată Anglia se putea auzi rugăciunea: „Scapă-ne Doamne, de furia oamenilor nordului!”

   Cine au fost vikingii? De ce au apărut brusc în paginile istoriei ca și cum înainte nici n-ar fi existat?

AGRICULTORI ȘI JEFUITORI:

   Strămoșii vikingilor au fost popoare germanice care, cu aproape 2000 de ani înainte de epoca vikingilor, au început să migreze spre Danemarca, Norvegia și Suedia, adică spre Scandinavia. Ca și strămoșii lor, vikingii, chiar și cei ce luau parte la incursiuni, erau agricultori. În regiunile mai reci ale Scandinaviei, oamenii își câștigau traiul îndeosebi din vânătoare, pescuit și prinderea balenelor. Negustorii vikingi trăiau în comunități mai mari; de aici plecau corăbiile lor robuste de-a lungul rutelor maritime comerciale ale Europei. Dar ce anume a făcut ca acest popor aparent inofensiv să iasă din umbră și să ajungă renumit într-o singură generație? O explicție ar fi suprapopularea, însă mulți istorici consideră că acest lucru s-ar putea aplica doar în cazul celor care trăiau în vestul Norvegiei, întrucât aici terenul arabil era limitat. Alți vikingi, probabil, au părăsit Scandinavia pentru a scăpa de dușmăniile dintre familii, - foarte frecvente la vikingi. O altă explicație ar fi că era ceva obișnuit ca bărbații vikingi bogați să aibă mai multe soții. Ca urmare, ei aveau și mulți copii. Însă, de obicei, doar fiul întâi-născut primea moștenirea familiei, lăsându-i pe frații și surorile mai mici să-și poarte singuri de grijă. În aceste condiții, fiii dezmoșteniți erau obligați să se organizeze în grupuri mari și foarte periculoase de războinici, care încercau prin orice mijloace, să-și procure cele necesare traiului, chiar dacă acest fapt însemna jaful și distrugerea altor comunități.

   Vikingii aveau mijlocul de transport potrivit pentru atacurile lor rapide: acea langskip ( „navă lungă”). Iatoricii elogiază această corabie, spunând că este una dintre cele mai frumoase realizări tehnologice de la începutul Evului Mediu.

EXPANSIUNEA VIKINGILOR:

   Unii istorici afirmă că zorii epocii vijingilor s-au ivit pe la jumătatea secolului VIII, cu puțin înaintea atacului asupra insulei Lindisfarne. În urma acestor atacuri, vikingii au ajuns în atenția popoarelor. După Anglia, ei s-au îndreptat spre Irlanda. Ulterior, vikingii au cucerit nord-estul Angliei, regiune care a ajuns să fie cunoscută sub numele de Danelaw, deoarece aici domina cultura și legea daneză.

   În 845, printre alte incursiuni, ei au jefuit Parisul. Regele franc Carol cel Pleșuv le-a plătit vikingilor 7000 de livre (3000 de kg.) de argint pentru a pleca din oraș. 

   Vikingii au navigat și spre Spania și Portugalia, unde prima incursiune consemnată a avut loc în 844. Ei au ocupat, pentru un timp, chiar orașul Sevilia. Cu toate acestea, apărătorii arabi au opus o rezistență atât de sălbatică, încât vikingi au fost drastic înfrânți, în cele din urmă.

    Vikingii din Suedia au navigat spre est, traversând Marea Baltică și pătrunzând pe unele dintre cele mai mari canale navigabile din Europa Răsăriteană: Volhov, Lovat, Nipru, Volga. Navigând pe aceste cursuri de apă, ei au ajuns la Marea Neagră și la bogatele teritorii ale Imperiului Bizantin. În cele din urmă, căpeteniile suedeze au devenit conducătorii imenselor teritorii slave de pe fluviile Nipru și Volga. Invadatorilor li se spunea „rus”, nume de la care provine termenul de „Rusia”.

 Vikingii norvegieni vor ocupa insulele Feroe, Hebride și Islanda. În Islanda au înființat un parlament -Althing. Acesta funcționează și azi, fiind cea mai veche adunare parlamentară a Occidentului!

    În 985, un viking pe nume Erik cel Roșu întemeiază o colonie în Groenlanda. Pe la anul 1000, fiul acestuia, Leif Erikson, a navigat spre vest, din Groenlanda până spre insula Baffin, apoi a coborât de-a lungul coastei Labradorului. El a ajuns într-o zonă a Labradorului, pe care a numit-o „Vinland”, datorită strugurilor sălbatici care creșteau aici. Din cauza deselor conflicte cu băștinași, vikingi nu au stat mult timp în aceste teritorii și au trebuit să plece. Descoperirile lor din America de Nord vor fi , cu trecerea timpului, uitate.

  Mulți vikingi au fost asimilați de alte culturi, chiar și religios. Așa s-au petrecut lucrurile cu regiunea de coastă a Franței cunoscută sub numele de Normandia, adică „țara oamenilor nordului”. Mai târziu, o căpetenie locală, - Wilhelm -, va reuși în urma bătăliei de la Hastings, din 1066, să cucerească Anglia.  

  

RELIGIA VIKINGILOR:

    Vikingii se închinau multor zeități. Printre acestea se aflau: Odin, Thorr, Freyr, Freyja și Hel. Odin, zeul înțelepciunii și al războiului, era zeul suprem al panteonului. Soția sa era Frigg. Thorr era un ucigaș al uriașilor și stăpânitorul vântului și al ploii. Freyr era un zeu  al păcii. Sora lui, Freyja, era zeița dragostei și a fertilității. Hel era zeița tărâmului morților.

    Denumirea unor zile ale săptămânii în limba engleză și în alte limbi provine din mitologia vikingă. De exemplu, Tuesday (marți) provine da la numele zeului Tyr, fiul lui Odin (cunoscut și sub numele de Woden); Wednesday (miercuri) înseamnă „ziua lui Woden”; Thursday (joi) - ziua lui Thorr; Friday (vineri) - ziua lui Frigg. 

   În lumea de apoi exista „Asgardhr” (reședința zeilor). Vikingii credeau că Odin asigura celor mai viteji în lupte un loc în „Asgardhr”, anume în marea sală - „Valhalla” - unde puteau cunoaște o fericire fără margini și ... se puteau bate după pofta inimii!

AUSTRALIA - INFAMA ERĂ A DEȚINUȚILOR.

AUSTRALIA - INFAMA ERĂ A DEȚINUȚILOR

      *JOHN HILL: acuzat de furtul unei batiste de olandă, evaluată la 6 penny, și condamnat la 7 ani de exil în Australia;

    *ELIZABETH BASON: acuzată de furtul a 6,4 metri de stambă. Sentința inițială de moarte prin spânzurare a fost comutată, fiind condamnată la 7 ani de exil în Australia;

     *JAMES BARTLETT: declarat vinovat pentru furtul a 450 de kg. de cablu. A fost condamnat la 7 ani de exil în Australia; 

    *GEORGE BARSBY: găsit vinovat pentru atacarea lui William Williams și pentru că a furat de la el un portofel de mătase, un ceas de aur și 6 guinee (circa 6 lire sterline). A fost condamnat la moarte prin spânzurare, dar sentința a fost comutată, fiind condamnat la exil în Australia pentru tot restul vieții.

    Acestea sunt doar patru exemple de persoane ce au trăit la sfârșitul secolului XVIII și care au fost condamnate în Anglia, iar apoi exilate în Australia. Circa 160 000 de persoane au avut o soartă asemănătoare în timpul infamei ere a deținuților. Totuși, în cazul unor deținuți, situația nu era fără ieșire. De fapt, pentru unii, exilul avea să însemne în final o viață mai bună. Într-adevăr, întreaga eră a deținuților a fost plină de contradicții: un amestec de brutalitate și compasiune, de cruntă disperare și speranță.

    Sărăcia lucie din Marea Britanie a secolului XVIII, precum și schimbările sociale de atunci au dus la creșterea criminalității. Pentru a stopa această tendință, autoritățile au introdus legi incredibil de severe, care pedepseau și simple acte de furt, - acte generate de foamete și lipsuri. Furtul unei simple pâini îți putea aduce o pedeapsă cruntă! Totuși pentru a nu supraaglomera excesiv pușcăriile, și așa mizerabile, autoritățile britanice au găsit soluția exilării multor condamnați în îndepărtata Australie, devenită o închisoare în aer liber! Pe la 1786, coasta estică a Australiei a fost transformată în colonie penitenciară. Colonia penitenciară se va numi New South Wales! Curios, oarecum, este faptul că cele mai dure și inumane coloni-penitenciar vor fi cele din Tazmania. Lucrul se explică, parțial, prin faptul că-n New South Wales aveau loc puternice revolte - cel mai cunoscut episod este „Botany Bay”. Răsculații care supravețuiau, puteau, pe moment, să fugă spre interiorul Australiei și erau greu de prinși, în timp ce, condamnații din Tazmania ar fi trebuit să fugă pe mare spre o altă pușcărie, în fapt,  - cea de pe continent! Era foarte greu să fugă înspre interiorul Australiei fără a fi prinși cu ușurință de autoritățile navale ale insulei sau de către pirați, care îi puteau utiliza ca monedă de schimb. Imposibilă soartă pentru bieții oameni, mai ales că, așa cum am precizat mai sus, unii erau „criminali” teribili ce furaseră pâine pentru că n-aveau ce mânca! Cele mei crunte închisori erau cele din insula Norfolk ( foarte aproape de Tazmania) și Port Arthur (Tazmania). Autoritățile chiar se mândreau pentru modul barbar în care îi tratau pe deținuți. De exemplu: George Arthur, un odios guvernator al Tazmaniei, hotărât să impună „disciplina de fier” în Port Arthur, considerat astăzi, un criminal monstruos, dar, pe atunci, autoritățile din Marea Britanie au găsit de cuviință să-l decoreze pentru serviciile aduse Coroanei britanice! 

   Treptat, politica britanică în Australia s-a schimbat, aceasta încetând să mai fie considerată o zonă bună doar pentru a descărca „scursurile” societății britanice! Cu vremea, Australia va deveni o colonie model ce va primi statut de dominion!

   Cu timpul, mulți foști deținuți harnici și întreprinzători și-au strâns bogății, și-au câștigat respectul și, în unele situații, chiar au devenit renumiți. Samuel Lighfoot, de exemplu, a jucat un rol-cheie în construirea primelor spitale din Sydney și Hobart. De asemenea, William Redfern a devenit un medic respectat iar Francis Greenway și-a lăsat amprenta asupra arhitecturii orașului Sydney! După cum se poate remarca, aceștia trei erau, într-adevăr, criminali de speriat! Moderna Australie datorează aproape totul unor astfel de nefericiți!

   Așadar, avem de-a face cu o țară extraordinară și prin simplul fapt că, la originea ei se află astfel de „scursuri”, - după expresia lui George Arthur -, care nu meritau nimic! Mă gândesc, prin comparație, la România. Ne lăudăm mereu că suntem urmași ai Romei! Romanii știau să construiască drumuri, aveau un sistem poștal uluitor, aveau apă curentă, aveau băi publice, aveau apeducte și multe altele! Noi, urmașii Romei, nu suntem în stare să mai facem nimic! Poate că noi chiar suntem o colonie-penitenciar, de alt tip desigur. Mă întreb dacă vom mai putea vreodată să ne ridicăm din mocirla în care ne aflăm, și, asemenea celor din Australia, să reușim, cândva, să construim o țară modernă de care să fim mândri cu adevărat, nu mândri în mod propagandistic!