APEDUCTELE ROMANE - MINUNI ALE INGINERIEI

        Dintre toate realizările antice din domeniul ingineriei, apeductele romane intră în categoria celor mai impresionante. „Între aceste structuri indispensabile, de o varietate uluitoare, care transportă atât de multă apă, şi inutilele piramide egiptene ori nefolositoarele, dar celebrele lucrări ale grecilor nu există termen de comparaţie”, scria Sextus Iulius Frontinus (35-103 d.H.), guvernator şi administrator al apeductelor Romei.

De ce au fost necesare apeductele?

        În Antichitate, oraşele erau de obicei construite în apropierea unor surse importante de apă, iar Roma n-a făcut excepţie. Iniţial, râul Tibru şi izvoarele şi fântânile din zonă au furnizat suficientă apă. Însă, începând cu secolul al IV-lea î.H., Roma s-a extins cu rapiditate şi, ca urmare, a crescut şi nevoia de apă.

        Întrucât puţini aveau apă curentă în locuinţă, romanii au construit sute de băi publice şi private. Prima baie publică din Roma a fost alimentată de apeductul Aqua Virgo, dat în folosinţă în anul 19 î.H.. Constructorul lui, Marcus Agrippa, un prieten apropiat al lui Caesar Augustus, şi-a folosit o mare parte din uriaşa avere pentru întreţinerea şi extinderea sistemului de alimentare cu apă a Romei.

        Băile au devenit şi centre sociale, cele mai mari având chiar grădini şi biblioteci. Întrucât nu putea fi oprită, apa ce ieşea din băi ajungea în sistemul de canalizare, spălând încontinuu deşeurile din el, inclusiv cele ce proveneau de la latrinele anexate băilor.

Construcţia şi întreţinerea apeductelor

       Ce imagine vă vine în minte când auziţi expresia „apeduct roman”? Vă gândiţi la acele structuri arcuite înalte ce se pierd în zare? De fapt, arcele alcătuiau mai puţin de 20% din lungimea conductelor, care în mare parte erau subterane. Graţie acestui proiect mult mai economic, apeductele erau mai puţin expuse eroziunii şi aveau un impact mai mic asupra terenurilor şi a zonelor locuite. De exemplu, apeductul Aqua Marcia, finalizat în 140 î.H., a avut o lungime de 92 km, segmentul de arce însă fiind de doar 11 km.

       Înainte de a construi un apeduct, inginerii evaluau calitatea sursei de apă examinând limpezimea şi gustul apei, dar şi debitul sursei respective. De asemenea, ei observau starea de sănătate a localnicilor care consumau acea apă. Odată ce sursa era aprobată, topografii calculau traseul şi înclinaţia corecte ale conductei, precum şi dimensiunile acesteia, mai precis diametrul şi lungimea. Mâna de lucru era asigurată de sclavi. Totuşi, întrucât apeductele se construiau în ani de zile, acestea erau foarte costisitoare, mai ales dacă erau necesare şi arce.

     În plus, apeductele trebuiau întreţinute şi protejate. La un moment dat, în întreţinerea apeductelor din Roma erau implicate circa 700 de persoane. Proiectul specifica şi măsurile de întreţinere. De pildă, pentru a avea acces la sectoarele subterane ale apeductelor erau realizate guri de canal şi puţuri. Când se impuneau reparaţii majore, inginerii deviau temporar apa de pe sectorul avariat.

Apeductele Romei:

      Pe la începutul secolului al III-lea d.H., Roma era deservită de 11 apeducte importante. Primul, Aqua Appia, construit în 312 î.H., avea doar 16 km lungime şi era aproape în întregime subteran. Aqua Claudia, care s-a păstrat parţial până în prezent, a avut 69 km lungime, din care 10 km erau arce, unele dintre ele având până la 27 m înălţime!

      Câtă apă puteau transporta apeductele? O cantitate enormă! Aqua Marcia, menţionat anterior, alimenta zilnic Roma cu circa 190 000 m3 de apă. Odată ajunsă în zonele urbane, apa curgea, prin gravitaţie, în rezervoare de distribuţie şi apoi, cu ajutorul unor conducte mai mici, era distribuită în alte rezervoare sau în locaţii unde era folosită. În opinia unora, sistemul de distribuire a apei în Roma s-ar fi dezvoltat atât de mult, încât ar fi ajuns la capacitatea de a furniza zilnic peste 1 000 de litri de apă pe cap de locuitor.

    Pe măsură ce Imperiul roman se extindea, „apeductele au ajuns oriunde au ajuns romanii”, precizează cartea „Roman Aqueducts and Water Supply”. Şi în prezent, cei ce călătoresc în Asia Mică, Franţa, Spania şi în nordul Africii pot admira aceste minuni antice ale ingineriei.

Notă: Romanii nu au fost primii care au construit conducte de apă. Alte popoare antice, precum Asiria, Egipt, India şi Persia, se pot mândri cu astfel de realizări înaintea romanilor.

CUM AU APĂRUT UNIVERSUL ȘI VIAȚA?

CUM AU APĂRUT UNIVERSUL ȘI VIAȚA?

„Ştiinţa fără religie este şchioapă, iar religia fără ştiinţă este oarbă.“ - Albert Einstein.

        Trăim timpuri în care se petrec lucruri uimitoare la o scară fără precedent. Noile descoperiri din spaţiu îi constrâng pe astronomi să-şi revizuiască punctul de vedere despre originea Universului. Mulţi oameni sunt fascinaţi de cosmos şi îşi pun eternele întrebări: Cum au apărut Universul şi viaţa şi de ce?

       Şi chiar dacă nu ne-am gândi la univers - ci, de exemplu, la noi înşine -, recenta cartografiere a codului genetic uman generează următoarele întrebări: Cum a fost creată multitudinea formelor de viaţă? Şi cine le-a creat, dacă au fost create de cineva? Extraordinara complexitate a codului nostru genetic l-a determinat pe un preşedinte american ( G.Bush Junior) să spună: „Învăţăm limba în care a creat Dumnezeu viaţa“. Unul dintre cei mai renumiţi oameni de ştiinţă care au participat la decodarea genomului uman a remarcat plin de umilinţă: „Am aruncat pentru prima oară o privire asupra propriei noastre cărţi tehnice, cunoscută până acum numai de Dumnezeu“. Dar întrebările cum şi de ce am apărut rămân în continuare fără răspuns.

„Două ferestre“:

      Unii oameni de ştiinţă afirmă că întregul mod de funcţionare a Universului poate fi explicat printr-o analiză raţională, excluzând înţelepciunea divină. Cu toate acestea, mulţi oameni, printre care şi oameni de ştiinţă, nu sunt satisfăcuţi de acest punct de vedere. Ei încearcă să înţeleagă realitatea apelând atât la ştiinţă, cât şi la religie, fiind de părere că ştiinţa arată cum au apărut viaţa şi Universul, în timp ce religia arată în principal de ce au apărut.

      Explicând această abordare dualistă, fizicianul Freeman Dyson a spus: „Ştiinţa şi religia sunt două ferestre pe care oamenii se uită în încercarea de a înţelege grandiosul Univers de afară“.

     „Ştiinţa se ocupă cu ceea ce este măsurabil, iar religia cu ceea ce nu este măsurabil“, a afirmat scriitorul William Rees-Mogg. El a mai spus: „Ştiinţa nu poate nici să confirme, nici să infirme existenţa lui Dumnezeu, aşa cum nu poate să confirme ori să infirme vreun concept moral sau estetic. Nu există nici o raţiune ştiinţifică de a ne iubi semenii sau de a respecta viaţa umană. A susţine că ceva ce nu poate fi demonstrat ştiinţific nu există este cea mai flagrantă eroare, întrucât ar însemna să eliminăm aproape tot ceea ce preţuim în viaţă, nu numai pe Dumnezeu sau inteligenţa umană, ci şi dragostea, poezia şi muzica“.

„Religia“ ştiinţei:

      Teoriile enunţate de oamenii de ştiinţă par adesea că se bazează pe premise care necesită o anumită formă de credinţă. De exemplu, în privinţa originii vieţii, majoritatea evoluţioniştilor aderă la idei care necesită credinţă în anumite „doctrine“. Faptele sunt combinate cu teoriile. Iar, când oamenii de ştiinţă impun prin puterea autorităţii lor credinţa în evoluţia oarbă, în realitate spun că nu suntem răspunzători de conduita noastră morală deoarece nu suntem decât produsul biologiei, al chimiei şi al fizicii. Biologul Richard Dawkins a afirmat că în Univers „nu există nici proiect, nici scop, nici bine şi nici rău, nimic în afară de indiferenţă”.

       Pentru a susţine astfel de idei, unii oameni de ştiinţă ignoră deliberat cercetările exhaustive ale altor oameni de ştiinţă care contrazic fundamentele ipotetice ale teoriilor lor privind originea vieţii. Chiar dacă admitem că au trecut miliarde de ani, formarea accidentală a complexelor molecule necesare constituirii unei celule vii funcţionale s-a dovedit a fi un fapt imposibil din punct de vedere matematic. Astfel, teoriile categorice despre originea vieţii predate în numeroase manuale trebuie considerate inacceptabile şi lipsite de fundament.

       Concepţia că viaţa a apărut printr-o întâmplare oarbă necesită mai multă credinţă decât concepţia că viaţa este un rezultat al creaţiei. Astronomul David Block a remarcat: „Un om care nu crede într-un Creator are nevoie de mai multă credinţă decât unul care crede. Declarând că nu există Dumnezeu, o persoană face o afirmaţie generală nefondată: un postulat bazat pe credinţă“.

     Descoperirile ştiinţifice trezesc în unii oameni de ştiinţă o atitudine reverenţioasă. Albert Einstein a afirmat: „Cu greu veţi găsi printre oamenii de ştiinţă mai profunzi unul care să nu aibă în felul lui sentimente religioase. Acestea iau forma unei copleşitoare uimiri produse de armonia legilor naturii, care dezvăluie o inteligenţă atât de avansată, încât, în comparaţie cu ea, toate raţionamentele şi acţiunile sistematice ale omului sunt o slabă imitaţie“. Totuşi, această atitudine reverenţioasă nu îi determină neapărat pe oamenii de ştiinţă să creadă într-un Creator, într-un Dumnezeu personal.

Limitele ştiinţei:

       Faţă de datele şi realizările ştiinţifice se cuvine să avem un respect potrivit. Totuşi, mulţi sunt de acord că, deşi reprezintă o modalitate de cunoaştere, ştiinţa nu este singura sursă de cunoştinţe. Scopul ştiinţei este de a descrie fenomenele din natură şi de a da un răspuns la întrebarea cum se produc ele.

     Ştiinţa ne oferă informaţii edificatoare despre Universul fizic observabil. Dar, indiferent cât de departe ar merge cercetările ştiinţifice, acestea nu vor putea niciodată să răspundă la întrebarea fundamentală: De ce există Universul?

    „Sunt câteva întrebări la care oamenii de ştiinţă nu vor şti niciodată să răspundă“, a remarcat scriitorul Tom Utley. „E posibil ca Big Bang-ul să fi avut loc acum 13,5 miliarde de ani. Dar de ce a avut el loc? Şi, mai întâi de toate, cum au ajuns acolo particulele elementare? Ce era înainte?“ Utley a conchis: „Pare a fi mai clar ca oricând că ştiinţa nu va satisface niciodată setea omului de răspunsuri“.

Departe de a respinge necesitatea existenţei unui Dumnezeu, cunoştinţele ştiinţifice dobândite datorită setei de cunoaştere nu au făcut decât să confirme cât de complexă, de complicată şi de impresionantă este lumea în care trăim. Mulţi oameni care gândesc au constatat că e plauzibil să conchidem că legile fizice şi reacţiile chimice, precum şi ADN-ul şi uluitoarea diversitate a formelor de viaţă indică existenţa unui Creator. Nu există nici o dovadă incontestabilă care să susţină contrariul.

Credinţa este adevărată:

     Dacă la originea Universului se află un Creator, nu ne putem aştepta să-l înţelegem sau să-i înţelegem scopurile folosind telescoape, microscoape sau alte instrumente ştiinţifice. Să ne gândim la un olar şi la un vas făcut de el. Nici cea mai amănunţită examinare a vasului nu ne va oferi un răspuns despre motivul pentru care a fost el făcut. Pentru a afla trebuie să-l întrebăm pe olar.

      Specialistul în biologie moleculară Francis Collins a explicat cum pot credinţa şi spiritualitatea să contribuie la umplerea golurilor lăsate de ştiinţă: „Nu mă aştept ca religia să fie instrumentul potrivit pentru determinarea secvenţelor constituenţilor chimici ai genomului uman, cum nu mă aştept ca ştiinţa să fie mijlocul de abordare a supranaturalului. Dar consider că la întrebările cu adevărat importante, cum ar fi „ De ce existăm?” sau „ De ce tânjesc fiinţele umane după spiritualitate?”, ştiinţa nu poate oferi răspunsuri satisfăcătoare. Au existat multe superstiţii, care apoi, treptat, au dispărut. Credinţa însă nu a dispărut, ceea ce înseamnă că este adevărată“

     Răspunzând la întrebarea „De ce?“ şi abordând problema scopului vieţii, adevărata religie oferă totodată îndrumare şi un etalon în ce priveşte valorile, normele morale şi principiile etice. Cosmologul Allan Sandage a exprimat acest lucru în felul următor: „Ca să aflu cum să trăiesc nu m-apuc să citesc o carte de biologie“. Corect nu?

ROMÂNII DIN „NOVARUSIA”.

ROMÂNII DIN „NOVARUSIA”

         Lumea nu cunoaște rădăcinile românești ale „statului” Novarosia, care s-a format peste o puternică comunitate medievală românească. Populația română era recunoscută de cronicarii timpului, varegi, slavi sau bizanini ca bolohoveni sau vlahi în feudalismul timpuriu. Populația autohtonă a cunoscut valuri de migratori în nordul Mării Negre.

     Multă lume crede că noile „republici” reunite și independente Donețk și Lugansk, în noul stat Novarosia sunt consecințe ale crizei ucrainene. Novarosia nu este un stat nou pe harta lumii, ci o gubernie autonomă, de fapt o marcă de graniță a Imperiului Rus de la sfârșitul secolului XVIII, răsărită în urma „luptelor de eliberare de sub ocupația turcească și tătărească”. Apoi Novorosia s-a extins la sud-vest până la Cherson și spre actuala Odessa. 

   Românii erau menționați de aventurierii varegi pe inscripțiile lor runice din insula Gotland, în sec. IX. Boholoveni stăpâneau provinciile Podolia, Volânia,  parțial Kiev și partea nordică a Basarabiei, pe când partea sudică a Basarabiei și zona transnistreană limitrofă era sub stăpânirea vlahilor numiți brodnici. Brodnicii, sub conducerea voievodului Ploscânea, participă la bătălia de la râul Kalka (1223), unde mongolii îi strivesc pe ruși, brodnicii luptând în aripa stângă alături de mongolii conduși de Tsukir Han și Teshi Han. Românii erau majoritari în zona Nistru, Bug, Cherson până la Nipru, conform inscripției din insula Gotland!

       În Evul Mediu, domnitorii Moldovei controlau reginea transnistreană. Ion Vodă cel Cumplit vorbește de Țara Moldovei de dincolo de Nistru. La 10 mai 1574, dă un hristov prin care îl împroprietărea pe Ion Golia, marele logofăt al Moldovei, cu moșii dincolo de Nistru, la gura Iahurlucului și mai sus de Orhei, la capul Peșterei, inclusiv loc de patru mori. Acest lucru nu putea fi realizat decât dacă domnul moldovean chiar stăpânea acele locuri. Există numeroase documente ulterioare care confirmă stăpânirea ținuturilor de pe peste Nistru. Tot așa, la 4 august 1588, Petru Voievod confirmă printr-un hrisov împărțirea moșiilor între jupâneasa lui Golia și a lui Eremia pârcălabul pe Răut, jumătate din satul Oxintia, o moară la Mihăilașa etc.. La 11 august 1593, Ieremia Movilă reînnoiește un hristov de pe vremea lui Ion Vodă referitor la aceleași moșii, iar în 1602 boieri moldoveni vorbesc de neamurile de dincolo de Nistru. Mai mult, trebuie amintită stăpânirea cetății Lerici a genovezilor, de la limanul Niprului, ocupată de moldovenii lui Petru Aron la 1454 și deținută de Ștefan cel Mare până la 1475.

     Secolul XVIII cuprinde mult mai multe documente și acte de vânzare, danii ale moșiilor de peste Nistru. Ștefan Bathory într-o scrisoare către înalta Poartă arată că întinderile dintre Bug și Nipru erau populate cu o adunătură de oameni compusă din poloni, litvani, moscali și români. Cazacii sunt strânși dintre moscali și români. Prin denumirea de cazac, tătarii înțelegeau vagabond. Hatmanul lor Dumitru Vișnoviețchi se cobora dintr-o soră a lui Petru Rareș. A pretins și scaunul Moldovei. După Ioan Vodă cel Cumplit, cazacii vor năvăli în Moldova de mai multe ori aducând cu ei ,,domnișori”, fii adevărați sau închipuiți de dincolo de Nistru ai domnilor de odinioară ai Moldovei. Mai mult, Nicoară Potcoavă este cel mai bun exemplu al existenței luptătorilor cazaci moldoveni între Bug și Nipru care aspira la tronul Moldovei și care a fost evidențiat într-o elocventă nuvelă de Mihai Sadoveanu.

     În secolul XVII domnitorul Gheorghe Duca Vodă era stăpân nu numai peste Moldova, ci și peste Transnistria și teritoriile de la Bug până la Nipru. Stăpânirea sa a fost recunoscută de sultan până la Nipru, devenind și administrator al acestei părți din Ucraina. Acesta colonizează cu români întinsele teritorii devastate de război, adăugând un nou val de viață românească celei existente, dar rarefiate, și introduce o seamă de reforme pentru a ajuta revenirea vieții economice, prin privilegiile date din capitala Ucrainei românești, Nemirova (Nimirov, pe Bug), la 20 noiembrie 1681. Duca numește comandanți români ai regiunii de dincolo de Nistru și construiește cetatea Kanev pe Nipru. Pe lângă hotarul etnic, este împins și hotarul politic mult dincolo de Nistru. După el, au mai deținut conducerea Ucrainei și Ștefan Movilă, Dimitrie Cantacuzino și Ene Drăghici.

       Viața în Ucraina românească ce cuprindea teritoriul dintre Nistru, Nipru, Camenca (la nord) și marea Neagră (la sud) era identică cu cea a românilor din Moldova, documentele fiind redactate în limba română și acolo domnind „jus valahicum”, legea română.  După alianța lui Dimitrie Cantemir cu Petru cel Mare la Iași, zona dintre Nistru și Nipru intră treptat și sigur în sfera de influență rusească, născându-se o nouă identitate, care azi formează, sau dorește să formeze, statul Novarosia. Cu toate acestea, la 1812 Odessa era un oraș majoritar cu populație românească.

       Despre destinul românilor de la est de Nistru a scris în 1942 sociologul Anton  Golopenția o excelentă carte „Românii de la est de Bug” pentru care sovieticii nu l-au iertat, ucigându-l în bătaie la Jilava – 1951. Golopenția a făcut cercetări sociologice pe teren și a rămas uimit de numărul mare al românilor din satele din zona Niprului și Donețk în timpul războiului, care nu au pierit în urma bolșevizării staliniste. El propunea de-bolșevizarea prin cultură și alimentație. Muzicologul Constantin Brăiloiu a înregistrat cântece românești la fel ca în Ardeal, în sate din jurul orașului Donețk eliberat de trupele româno-germane în 1942. După război Constantin Brăiloiu a fugit în Elveția să scape de furia sovieticilor, unde se pensionează ca profesor al Universității din Geneva.

„Interesant că originile și rădăcinile etnice ale Novorosiei, un stat tânăr pe harta lumii Europei sunt românești. Această istorie ocultată de comunism și de statul ucrainean ar trebui revelată ca o punte de apropiere și cunoaștere între români și populațiile slave de la est de Bug.„- citat din Ionuț Țene

Notă: - fragment din apelul românilor transnistrieni către basarabeni în 1918:

“Cui ne lăsați pe noi, moldovenii? De ce suntem rupți din coasta Moldovei și trăim pe celălalt mal al Nistrului? Frații noștri! Nu ne lăsați, nu ne lepădați și nu ne uitați! Și dacă ne veți uita, noi malul Nistrului îl vom săpa și vom îndrepta apa pe dincolo de pământul nostru!”

DESPRE DRĂGNISM!

DESPRE DRĂGNISM!

           Nu știu dacă știți dar în anii 90, mai ales la începutul lor, în Italia, Poliția și carabinierii îi lăsau pe mafioți să se omoare între ei! Cred că, în România trebuie să permitem mafioților să facă același lucru!

        A devenit clar că, cine mai ține cu Dragnea și gruparea lui este complice la dezastrul pe care această grupare îl face! Mă bucur să văd că mai există lideri ai PSD care conștientizează situația! De aceea zic - să-i lăsăm să-și dea în cap! Să nu vă mirați dacă veți auzi în zilele următoare că și Gabriela Firea este plătită de ... Soroș! 

          Drăgniștii sunt complet izolați în demența lor! Exact ca Stalin în ultima sa perioadă de conducere, în care, - după cum au mărturisit chiar apropiați de-ai lui -, delira despre comploturi și complotiști! Așa sunt drăgniștii - văd pretutindeni numai dușmani și comploturi soroșiste! Se comportă ca o sectă!! Nici mai mult, nici mai puțin! Este semnul clar al faptului că odată cu prăbușirea lui Dragnea se va prăbuși un întreg șir de „mici Dragnea”, din întregul aparat bugetar, inclusiv din județul Dolj, județul meu natal!

        Aș avea o propunere pentru însănătoșirea ulterioară a țării - pentru că tot va fi necesară, la un moment-dat, reorganizarea administrativă a țării -, desființarea județului Teleorman!! Nu glumesc deloc: acest județ a devenit sinonim cu tot ce este mai rău în societatea românească! În fond, au dispărut, de-a lungul timpului, din motive diverse, pe care nu este loc să le discutăm aici, județe cu importanță istorică: Motru ( de altfel primul județ atestat documentar ), Someș, Romanați, Vlașca etc..

          Salut ieșirea la luptă a Gabrielei Firea! Nici ea nu este vreo mare lumină în politica românească, dar aproape că prefer pe oricine în locul lui Dragnea!

          Regimul Dragnea aproape că reușește să devină mai toxic decât regimul Băsescu ceea ce este o preformanță! Așadar să nu-și facă griji Dragnea și secta lui - vor reuși să intre în istorie măcar pentru această performanță! Să fie oare o întâmplare faptul că Dragnea și Băsescu au făcut parte, la un moment-dat, din același partid - PD la vremea respectivă? 

          Acest regim a mai reușit o performanță istorică, - sincer sper să fie ultima! - compromiterea Editurii Didactice și Pedagogice! „Manualele” recente de geografie și istorie pentru clasa a VI-a sunt mostră grăitoare în acest sens! Să ne amintim că, în momentul introducerii manualelor alternative, în anul 1999, niște isterici, pardon istorici, „scoseseră” un manual de istorie pentru clasa a XII-a unde puteai afla despre ... buzele senzuale ale lui Decebal!! Știm ce s-a întâmplat în final cu PNȚCD - a dispărut din viața politică românească! Cred că, dacă PSD va continua tot cu gruparea teleormanistaneză se va autodistruge! Ar fi cazul ca cei din PSD, cât de cât normali la cap, să reacționeze, dacă mai vor să dea ochii cu oamenii, așa cum bine a spus Gabriela Firea. Mai ales cu românii din diaspora - cei mai importanți investitori în economia românească, fără de care această economie s-ar prăbuși! Cum adică ne p... pe ea de Diasporă!? Până aici ați ajuns? Cât de nemernici să fiți? Se pare că nu aveți nicio limită! Și atunci, să vă oprească alții din PSD - distrugeți-vă între voi iar noi ceilalți să vă facem loc! Exact cum s-a întâmplat în Italia, la începutul anilor 90 ai secolului trecut!

„CARTEA MARTIRILOR” A LUI JEAN CRESPIN.

„CARTEA MARTIRILOR” A LUI JEAN CRESPIN

         În 1546, 14 bărbaţi din Meaux (Franţa) au fost găsiţi vinovaţi de erezie şi condamnaţi la moarte prin ardere pe rug. Ce nelegiuiri săvârşiseră aceştia? Se întruniseră în locuinţe private, se rugaseră, cântaseră psalmi, ţinuseră Cina Domnului şi mărturisiseră că n-aveau să îmbrăţişeze niciodată „idolatrii papistaşe“.

     În ziua execuţiei, catehetul romano-catolic François Picard i-a interogat pe condamnaţi în legătură cu convingerile lor religioase referitoare la Cina Domnului. Drept răspuns, ei i-au pus câteva întrebări privitoare la învăţătura catolică a transsubstanţierii, potrivit căreia pâinea şi vinul folosite în timpul ritualului se prefac miraculos în carnea şi în sângele lui Iisus. Una dintre întrebările lor a fost: „Are pâinea gust de carne şi vinul, gust de sânge?“.

        În pofida neputinţei lui de a răspunde, cei 14 au fost legaţi de stâlp şi arşi de vii. Cei cărora nu li se tăiase limba intonau psalmi. Preoţii prezenţi la execuţie încercau să le acopere glasurile cântând şi mai tare. În ziua ce-a urmat, în exact acelaşi loc, Picard a declarat că cei 14 fuseseră osândiţi la chinul veşnic în focul iadului.

      Europa veacului al XVI-lea nu era cel mai sigur loc pentru disidenţii religioşi. Mulţi care puneau sub semnul întrebării doctrinele Bisericii erau supuşi unor torturi de nedescris de către opozanţii lor, ba chiar omorâţi. O lucrare ce ne dezvăluie suferinţele acelor oameni este „Le Livre des martyrs” (Cartea martirilor), a lui Jean Crespin, publicată în Geneva (Elveţia), în 1554, şi cunoscută şi sub numele de „Histoire des martyrs”.

Un avocat se alătură Reformei:

        Jean Crespin a văzut lumina zilei în oraşul Arras (situat actualmente pe teritoriul Franţei) în jurul anului 1520. El a studiat Dreptul la Louvain (Belgia). Se pare că în timpul şederii sale în acest oraş a luat cunoştinţă de ideile reformiste. În 1541, Crespin s-a mutat la Paris, unde avea să lucreze ca secretar al unui jurist de prestigiu. Aici a asistat în Piaţa Maubert la arderea pe rug a lui Claude Le Painctre, şi el condamnat ca eretic. Pe Crespin l-a mişcat profund credinţa acestui tânăr aurar, executat pentru că „le-a propovăduit părinţilor şi prietenilor săi adevărul“, cum avea să scrie mai târziu Crespin.

        În această perioadă, Crespin a început să lucreze ca avocat în Arras. N-a trecut multă vreme şi, din pricina noilor sale convingeri religioase, a fost acuzat de erezie. Ca să nu fie condamnat, a fugit în Strasbourg (Franţa), iar mai târziu s-a stabilit în Geneva (Elveţia), unde s-a bucurat de tovărăşia altor susţinători ai Reformei. Ulterior a renunţat la profesia de avocat şi s-a specializat în tipografie.

  Crespin a publicat lucrări pe teme religioase ale unor reformatori precum Jean Calvin, Martin Luther, John Knox şi Theodore Beza. El a tipărit şi textul în greacă al părţii din Scripturi cunoscute sub numele de Noul Testament, dar şi Biblia, integral sau parţial, în engleză, franceză, italiană, latină şi spaniolă. Însă ceea ce i-a adus celebritate lui Crespin a fost lucrarea sa intitulată Cartea martirilor, în care îi menţiona cu numele pe mulţi dintre cei ce fuseseră executaţi ca eretici în perioada 1415–1554.

De ce s-a scris un martirologiu:

      În mare parte, literatura scrisă de reformatori demasca cruzimea înalţilor prelaţi catolici. Mai mult, aceasta îi încuraja pe oameni prezentându-le martiriul protestanţilor ca o continuare a suferinţelor îndurate de slujitorii lui Dumnezeu din epocile apuse, precum şi de creştinii din secolul I. Pentru a le oferi protestanţilor exemple demne de urmat, Crespin a întocmit o listă cu numele celor ce plătiseră cu viaţa pentru credinţa lor.

    În cartea sa, Crespin vorbeşte despre procesele martirilor, despre audierile inchizitoriale şi despre relatările martorilor oculari, precum şi despre mărturiile scrise de acuzaţi în timpul detenţiei. Nu lipsesc nici scrisorile de îmbărbătare adresate întemniţaţilor, unele conţinând nenumărate citate din Biblie. Credinţa celor ce scriseseră mărturiile merita „să rămână de-a pururi vie în amintirea oamenilor“, socotea Crespin.

    O mare parte a chestiunilor de doctrină dezbătute în lucrarea sa gravitează în jurul bine-cunoscutelor dispute dintre catolici şi protestanţi. Persecutorii şi cei persecutaţi nu cădeau de acord în multe privinţe, cum ar fi folosirea imaginilor în închinare, purgatoriu şi rugăciunile pentru morţi. Nu exista consimţământ nici asupra repetării jertfei lui Iisus în timpul Liturghiei catolice şi nici asupra calităţii papei de reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ.

     Cartea martirilor stă mărturie acelor vremuri marcate de conflicte, intoleranţă şi violenţă. Deşi Crespin a vorbit doar despre persecutarea protestanţilor de către catolici, să nu uităm că şi protestanţii i-au persecutat uneori pe catolici cu tot atâta sălbăticie.

TIMGAD - SECRETELE UNUI ORAȘ DISPĂRUT.

TIMGAD - SECRETELE UNUI ORAȘ DISPĂRUT

        Era anul 1765. Neînfricatul explorator privea cu uimire monumentul care se ridica în faţa lui din nisipul deşertului algerian: un arc de triumf roman! Scotsman James Bruce, cel care a făcut această descoperire, nu şi-a imaginat că stătea pe ruinele celei mai mari aşezări romane din nordul Africii: Thamugadi, oraş antic cunoscut astăzi sub numele Timgad.

     În 1881, după mai bine de un secol, arheologii francezi au început să dezgroape ruinele bine conservate ale Timgadului. Concluzia lor a fost că, deşi locuitorii acestui oraş străvechi au trăit într-o regiune aridă şi neospitalieră, ei au dus o viaţă luxoasă. Dar de ce au construit romanii o colonie înfloritoare într-un asemenea loc? Şi ce învăţăminte putem desprinde din istoria acestui oraş, precum şi din modul de viaţă al locuitorilor lui?

INTERESE POLITICE:

      În secolul I î.H., când au cucerit nordul Africii, romanii s-au lovit de opoziţia aprigă a câtorva triburi nomade. Cum aveau ei să facă pace cu populaţia autohtonă? La început, soldaţii din Legiunea a III-a Augusta au construit mai multe fortificaţii şi avanposturi în regiunea muntoasă din nordul Algeriei de astăzi. Mai târziu, ei şi-au schimbat strategia şi au construit oraşul Timgad.

     Deşi, oficial, romanii au fondat Timgadul pentru veteranii romani, adevăratul lor motiv a fost slăbirea rezistenţei triburilor autohtone. Planul romanilor a dat rezultate. Nu după mult timp, atraşi de nivelul de trai ridicat din acest oraş, africanii din împrejurimi au venit aici să-şi vândă produsele. Dorind să fie primiţi în oraş, unde aveau voie să locuiască numai cetăţenii romani, mulţi dintre ei au intrat de bunăvoie în Legiunea Romană pentru 25 de ani. Astfel au dobândit cetăţenia romană atât pentru ei, cât şi pentru urmaşii lor.

      Însă unii africani nu s-au mulţumit să fie simpli cetăţeni romani şi au obţinut, în cele din urmă, poziţii proeminente în Timgad sau în alte oraşe-colonii. Şiretlicul romanilor de a asimila populaţia autohtonă a funcţionat atât de bine, încât, după numai o jumătate de secol de la fondarea Timgadului, cea mai mare parte a oraşului era locuită de nord-africani.

ASIMILAREA POPULAŢIEI INDIGENE:

      Cum au reuşit romanii să asimileze atât de repede populaţia indigenă? În primul rând, ei au promovat egalitatea între cetăţeni, principiu susţinut de Cicero, om politic roman. Teritoriul era împărţit în mod egal între veteranii romani şi cetăţenii de origine africană. Oraşul a fost proiectat cu multă grijă. Locuinţele erau amplasate pe terenuri cu suprafaţa de 400 de metri pătraţi, despărţite de străzi înguste. Fără îndoială, această organizare simetrică a oraşului era foarte apreciată de locuitori.

        Asemenea marilor oraşe romane, Timgadul avea un for, adică o piaţă publică, unde localnicii se adunau în număr mare ca să afle ultimele noutăţi sau ca să se distreze jucând diverse jocuri. În zilele toride, africanii din zonele montane aride, aflate în apropierea oraşului, tânjeau să se plimbe la umbra colonadelor sau să se relaxeze într-una din numeroasele băi publice, unde se auzea clipocitul apei, iar accesul era gratuit. Probabil că se şi vedeau stând la taifas cu prietenii în jurul fântânilor cu apă rece. Toate acestea trebuie să fi fost ca un vis pentru ei.

        Teatrul în aer liber a avut un rol important în asimilarea populaţiei autohtone. Având o capacitate de peste 3 500 de locuri, acesta găzduia mulţimi gălăgioase din Timgad şi din oraşele aflate în jur. Actorii au iniţiat publicul în divertismente obscene, foarte populare la Roma, jucând piese care proslăveau imoralitatea şi violenţa.

     Şi religia romanilor a avut un rol important. Pardoseala şi pereţii băilor publice erau bogat ornamentate cu mozaicuri colorate, înfăţişând scene din mitologia păgână. Întrucât aceste locuri erau frecventate zilnic, locuitorii oraşului s-au familiarizat treptat cu zeii romani şi cu religia lor. Populaţia africană a asimilat cultura romană într-o măsură atât de mare, încât, adesea, monumentele funerare ale africanilor erau ornamentate cu triade formate din zei locali şi romani.

FRUMOSUL ORAŞ SE CUFUNDĂ ÎN UITARE:

     După ce împăratul Traian a pus bazele oraşului Timgad în 100 d.H., romanii au încurajat producţia de cereale, ulei de măsline şi vin, care se obţinea în nordul Africii. Nu după mult timp, regiunea a devenit unul dintre principalele hambare ale Romei. Asemenea altor oraşe-colonii, Timgadul a prosperat sub dominaţia romană. Cu timpul, populaţia oraşului a crescut, iar Timgadul s-a extins dincolo de zidurile fortificate.

       Deşi locuitorii oraşului şi proprietarii de pământuri au prosperat în urma legăturilor comerciale cu Roma, profitul agricultorilor locali era neînsemnat. Din cauza nedreptăţilor sociale şi a impozitelor mari, micii fermieri au organizat o revoltă în secolul al III-lea. O parte dintre fermierii care trecuseră la catolicism li s-au alăturat donatiştilor, o grupare creştină care se ridicase împotriva corupţiei din interiorul Bisericii Catolice/Ortodoxe*.

       După mai multe secole de conflicte religioase, războaie civile şi invazii ale popoarelor barbare, Roma a pierdut controlul asupra nordului Africii. Prin secolul al VI-lea, Timgadul a fost ars din temelii de triburile arabe locale, iar, în cele din urmă, s-a cufundat în uitare mai bine de un mileniu.

„ASTA ÎNSEAMNĂ SĂ TRĂIEŞTI!”

       Arheologii care au dezgropat ruinele Timgadului au găsit în for o inscripţie care le-a stârnit râsul. Ea suna astfel: „Să mergi la vânătoare, să te scalzi, să joci jocuri şi să râzi: asta înseamnă să trăieşti!”. Un istoric, - John Mitchell Ontario -, a spus că aceste cuvinte sunt „ecoul unei concepţii de viaţă lipsite, probabil, de orice ambiţie, pe care însă unii nu vor ezita să o considere secretul înţelepciunii”. Romanii trăiau, de altfel, pentru plăcerile de moment, fără să se gândească la sensul şi la scopul vieţii. 

        Deşi locuitorii Timgadului au trăit cu aproape 1 500 de ani în urmă, concepţiile despre viaţă nu s-au schimbat foarte mult de atunci. Şi în zilele noastre mulţi oameni trăiesc gândindu-se numai la prezent. Pentru ei, concepţia de viaţă a romanilor este cât se poate de logică, în pofida consecinţelor.  

Ruinele Timgadului sunt o mărturie a faptului că, secretul unei vieţi fericite şi pline de sens nu se află în cuvintele gravate pe inscripţia acoperită de nisipul din nordul Africii. Mai degrabă, acest secret poate fi găsit dacă urmăm sau încercăm să urmăm un mod de viață mult mai cumpătat, nu unul „consumierist”, materialist, cum se practica pe timpul romanilor și cum se practică și în zilele noastre!

SUPLIMENTAR: Donatiştii, departe de a fi o biserică neîntinată:

       În partea de vest a Timgadului se află ruinele unei impresionante bazilici cu baptisteriu, sau bazin pentru botez. Acesta este o mărturie tăcută că, în secolul al IV-lea, oraşul devenise o fortăreaţă a donatiştilor, o grupare creştină care s-a rupt de Biserica Romană sau Biserica oficială a timpului.

     Donatiştii nu erau de acord cu amestecul împăraţilor romani în treburile Bisericii. Ei se considerau o biserică neîntinată, separată de lume. Din nefericire, acţiunile lor au dovedit contrariul. Donatiştii s-au implicat în lupte politice şi sociale şi i-au sprijinit pe micii fermieri în revoltele sângeroase împotriva stăpânilor de pământuri şi a încasatorilor de impozite romani, acţiuni prin care şi-au atras dezaprobarea celor aflaţi la putere. În pofida pretenţiilor lor, donatiştii nu s-au dovedit a fi o biserică neîntinată. 

Notă: steluța * din dreptul Bisericii Romane/Ortodoxe arată faptul că la vremea aceea Biserica era una singură, nefiind nici Catolică, nici Ortodoxă, ci amândouă la un loc!

GAMALIEL - OMUL CARE L-A INSTRUIT PE PAVEL.

GAMALIEL - OMUL CARE L-A INSTRUIT PE PAVEL

          Mulțimea a făcut o linişte de mormânt. Doar cu câteva momente înainte aproape că îl omorâse pe apostolul Pavel. Cunoscut şi sub numele de Saul din Tars, el fusese eliberat de soldaţii romani şi acum stătea în faţa mulţimii pe nişte trepte din apropierea templului din Ierusalim.

         Cerând printr-un semn cu mâna să se facă linişte, Pavel a început să vorbească în limba ebraică, spunând: „Fraţilor şi părinţilor, ascultaţi acum apărarea mea faţă de voi! Eu sunt iudeu, născut în Tarsul Ciliciei, dar am fost crescut în cetatea aceasta; am învăţat la picioarele lui Gamaliel, în întregime potrivit legii părinţilor noştri şi am fost tot atât de plin de râvnă pentru Dumnezeu cum sunteţi şi voi toţi azi“. - Faptele 22:1-3.

      Dat fiind că era în pericol de moarte, de ce şi-a început Pavel apărarea spunând că el fusese învăţat de Gamaliel? Cine a fost Gamaliel, şi ce însemna să fii învăţat de el? A avut efecte această instruire asupra lui Saul chiar şi după ce a devenit apostolul creştin Pavel?

Cine a fost Gamaliel?

       Gamaliel a fost un fariseu bine cunoscut. El era nepotul lui Hillel cel Bătrân, cel care fondase una dintre cele două mari şcoli de gândire din cadrul iudaismului fariseic. Metoda de predare urmată de Hillel era considerată mai tolerantă decât cea a rivalului său, Shammai. După distrugerea templului din Ierusalim în 70 d.H., Bet Hillel (Casa lui Hillel) era preferată mai mult decât Bet Shammai (Casa lui Shammai). Casa lui Hillel a devenit expresia oficială a iudaismului, întrucât toate celelalte secte iudaice au dispărut odată cu distrugerea templului. Deciziile luate la Bet Hillel stau deseori la baza legii iudaice din Mişna, care a devenit temelia Talmudului, iar influenţa lui Gamaliel a avut, evident, un rol major în impunerea acestei şcoli.

       Gamaliel era atât de respectat, încât el a fost primul numit raban, un titlu mai înalt decât cel de rabin. De fapt, Gamaliel a devenit o persoană atât de mult respectată, încât Mişna spune despre el: „Când Raban-ul Gamaliel cel bătrân a murit, gloria Torei a încetat, iar puritatea şi sfinţenia   au pierit“. - Sotah 9:15.

Învăţat de Gamaliel - Cum?

      Când apostolul Pavel i-a spus mulţimii din Ierusalim că fusese „învăţat la picioarele lui Gamaliel“, ce a vrut el să spună? Ce însemna să fii un discipol al unui învăţător ca Gamaliel?

        Cu privire la o astfel de instruire, profesorul Dov Zlotnick de la Seminarul Teologic Iudaic din America scrie: „Exactitatea legii orale, prin urmare credibilitatea ei, depinde aproape în întregime de relaţia maestru-discipol: grija cu care maestrul predă legea şi râvna discipolului de a o învăţa. Ca urmare, discipolii erau îndemnaţi să stea la picioarele erudiţilor şi să le soarbă cuvintele cu sete“. - Avot 1:4, Mişna.

     În cartea sa  „A History of the Jewish People in the Time of Jesus Christ” (O istorie a poporului evreu în timpul lui Iisus Hristos), Emil Schürer dezvăluie metodele învăţătorilor rabini din secolul întâi. El scrie: „Cei mai faimoşi rabini adunau deseori în jurul lor un mare număr de tineri dornici de instruire, cu scopul de a-i familiariza în mod temeinic cu legea orală foarte ramificată şi prolixă. Instruirea consta într-un exerciţiu continuu şi susţinut al memoriei. Învăţătorul punea înaintea elevilor săi mai multe chestiuni legale în care aceştia trebuiau să ia o decizie şi îi lăsa pe ei să răspundă sau răspundea el însuşi. Elevilor li se permitea totodată să-i pună întrebări învăţătorului“.

       Din punctul de vedere al rabinilor, pentru elevi era în joc mult mai mult decât nota de trecere. Cei care studiau sub îndrumarea unor astfel de învăţători erau avertizaţi: „Oricine uită numai un singur lucru din ceea ce a învăţat devine, potrivit Scripturii, răspunzător de viaţa sa“ (Avot 3:8). Cea mai mare laudă i se aducea studentului care era ca „o fântână tencuită, care nu pierde nici un strop de apă“ (Avot 2:8). O astfel de instruire a primit de la Gamaliel Pavel, cunoscut pe atunci sub numele lui evreiesc de Saul din Tars.

Spiritul învăţăturilor lui Gamaliel:

        În armonie cu doctrina fariseică, Gamaliel a promovat credinţa în legea orală. Astfel, el a pus mai mult accent pe tradiţiile rabinilor decât pe Scripturile inspirate. Mişna îl citează pe Gamaliel spunând: „Găseşte-ţi un învăţător (rabin) şi eliberează-te de îndoială, căci nu trebuie să dai zeciuială în plus pe ghicite“ (Avot 1:16). Aceasta înseamnă că, atunci când Scripturile ebraice nu explicau clar ce era de făcut, o persoană nu trebuia să-şi folosească propria raţiune sau să-şi asculte conştiinţa pentru a lua o decizie. Dimpotrivă, trebuia să găsească un rabin capabil care să ia decizia în locul său. Potrivit lui Gamaliel, numai în felul acesta o persoană putea să nu păcătuiască. 

         Cu toate acestea, Gamaliel era cunoscut în general pentru o atitudine mai tolerantă, mai liberală când judeca pe baza unor considerente religioase. De exemplu, el a manifestat consideraţie faţă de femei când a hotărât că el îi va „permite unei soţii să se recăsătorească pe baza mărturiei unui singur martor (al morţii soţului ei)“ (Yevamot 16:7, Mişna). În plus, pentru a ocroti o femeie divorţată, Gamaliel a introdus mai multe restricţii cu privire la întocmirea unui certificat de divorţ.

        Acest spirit se observă şi în modul în care Gamaliel i-a tratat pe primii continuatori ai lui Iisus hristos. Cartea Faptele relatează că, atunci când alţi conducători iudei au căutat să-i ucidă pe apostolii lui Iisus pe care îi arestaseră pentru că predicau, „un fariseu numit Gamaliel, un învăţător al Legii, preţuit de tot poporul, s-a sculat în picioare în sinedriu şi a poruncit să-i scoată pe oameni afară, pentru puţin timp. Şi le-a zis: Bărbaţi israeliţi, luaţi seama bine la voi înşivă, ce aveţi de gând să faceţi oamenilor acestora. Eu vă spun: Depărtaţi-vă de oamenii aceştia şi lăsaţi-i în pace. Să nu fiţi găsiţi luptând împotriva lui Dumnezeu“. Sfatul lui Gamaliel a fost ascultat, iar apostolii au fost eliberaţi. - Faptele 5:34-40.

Ce a însemnat pentru Pavel?

        Pavel fusese instruit şi educat de unul dintre cei mai mari învăţători rabinici ai secolului I d.H.. Nu este de mirare că, atunci când apostolul a făcut referire la Gamaliel, mulţimea din Ierusalim s-a simţit îndemnată să acorde o atenţie specială cuvântării sale. Dar el le-a vorbit despre un Învăţător care era, indiscutabil, superior lui Gamaliel: Iisus, Mesia. Acum, Pavel i se adresa mulţimii în calitate de discipol al lui Iisus, nu al lui Gamaliel. - Faptele 22:4-21.

       A influenţat instruirea primită de la Gamaliel modul de predare al lui Pavel ca creştin? Probabil că instruirea temeinică din Scripturi şi din legea iudaică i-au fost utile lui Pavel ca învăţător creştin. Totuşi epistolele lui Pavel, inspirate de Dumnezeu şi consemnate în Biblie, arată clar că el a respins esenţa convingerilor fariseice ale lui Gamaliel. Pavel i-a îndreptat pe conaţionalii săi evrei şi pe toţi ceilalţi nu spre rabinii iudaismului sau spre tradiţiile concepute de oameni, ci spre Iisus Hristos. - Romani 10:1-4.

      Dacă Pavel ar fi continuat să fie un discipol al lui Gamaliel, el s-ar fi bucurat de un mare prestigiu. Alte persoane din cercul lui Gamaliel au contribuit la modelarea viitorului iudaismului. De exemplu, fiul lui Gamaliel, Simeon, probabil coleg cu Pavel, a avut un rol primordial în revolta iudeilor împotriva Romei. După distrugerea templului, nepotul lui Gamaliel, Gamaliel al II-lea, a restabilit autoritatea Sanhedrinului, mutându-l la Iabneh. Nepotul lui Gamaliel al II-lea, Iuda Ha-Nasi, a compilat Mişna, care a devenit piatra de temelie a gândirii iudaice până în zilele noastre.

      Ca elev al lui Gamaliel, Saul din Tars ar fi putut deveni o persoană foarte proeminentă în iudaism. Însă, cu privire la o astfel de carieră, Pavel a scris: „Lucrurile care pentru mine erau câştiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Mai mult decât atât, privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Iisus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca gunoaie, ca să câştig pe Hristos“. - Filipeni 3:7, 8.

      Abandonându-şi cariera de fariseu şi devenind un continuator al lui Iisus Hristos, Pavel a pus în practică sfatul fostului său învăţător de a se feri să fie „găsit luptând împotriva lui Dumnezeu”. Încetând să-i mai persecute pe discipolii lui Iisus, Pavel nu a mai luptat împotriva lui Dumnezeu. Dimpotrivă, devenind un continuator al lui Hristos, el a devenit unul dintre „împreună-lucrătorii lui Dumnezeu”. - 1 Corinteni 3:9.