CÂTEVA REFLECȚII DESPRE UN ANUMIT GEN DE FILME!

CÂTEVA REFLECȚII DESPRE UN ANUMIT GEN DE FILME!

    Îmi place mult cinematografia americană, sau, aș spune un anumit fel de cinematografie americană. Acea cinematografie care realizează filme devoțional-creștine și filme S.F.! 

       Anumite filme devoționale sunt incredibile - „Interviu cu Dumnezeu”, „Cocioaba” (Doamne ce film!), „Lăsat în urmă” etc.. Am văzut atât de multe ... Nu- mi amitesc titlurile multora dintre ele. Ah, „Vorbind cu Cerul, trăind printre morți”! Wow!! Recomand vizionarea filmullui!

    Un anumit fel de filme devoționale mă uluiește - cele în cere Iisus Hristos este personajul principal! Nu este vorba despre transpuneri cinematografice ale Evangheliilor, ci de ... situații ipotetice în care oameni de astăzi s-ar întâlni cu Iisus! Recomand „Special incounter”.

      Îmi plac filmele S.F., dar. în mod particular, mi-au atras atenția anumite filme S.F. -  cele în care se combină religia cu știința. În ultimul timp am privit o serie de astfel de filme. Aș enumera cele două părți ale filmului „Omul de pe Terra”. În acest film este prezentat un om care ar avea 15 000 de ani și ar trăi printre noi cei de astăzi. Trebuie văzut, dar să se țină seama că, totuși, este un S.F.. De asemenea, m-a impresionat filmul „The age of Adaline”! Fără cuvinte! Filmul are și o ... anumită credibilitate științifică, aparte aș spune! Este vorba, în film, despre cazul unei femei, care, după un accident misterios cu ... mașina, brusc nu mai îmbătrânește și de aici o serie de situații fascinante. Filmul m-a ținut cu sufletul la gură, cum se spune!

     În încheierea acestor scurte reflecții nu pot să nu mă întreb de ce nicio altă cinematografie din lume nu îndrăznește să conceapă astfel de filme. De ce doar americanii o fac? De ce totuși aceste filme nu sunt promovate așa cum ar trebui și trebuie să te străduiești mult pentru a le găsi? De ce noi românii nu realizăm astfel de filme? Această întrebare cred că este nu doar inutilă, ci de-a dreptul idioată.

       În încheiere aș mai aminti un film - „Lucy”! Merită văzut. 

    Poate voi mai reveni cu noi astfel de reflecții pe măsură ce voi mai viziona și alte filme din categoria celor care fac obiectul scurtelor mele ... reflecții.

PIANUL - O FEREASTRĂ SPRE LUMEA MUZICII!

PIANUL - O FEREASTRĂ SPRE LUMEA MUZICII!

      „Instrumentul muzical desăvârşit”-aşa consideră unii pianul. De o adaptabilitate şi expresivitate aparte, pianul este la el acasă atât în lumea muzicii clasice, cât şi în universul jazzului şi al muzicii pop. Se remarcă pe scenele de concerte atât prin impetuozitate, ca instrument solistic, cât şi prin discreţie, ca instrument de acompaniament pentru un cântăreţ timid. Poate ţine locul unei întregi orchestre, dar se şi poate armoniza uşor cu aproape orice instrument. Descris drept „echivalentul muzical al paletei pictorului“, pianul a inspirat unele dintre cele mai frumoase compoziţii muzicale scrise vreodată. Dar cine a inventat pianul şi de ce se bucură acest instrument chiar şi în prezent de o atât de mare popularitate?

Strămoşii pianului:

       Harpa şi lyra se numără printre cele mai vechi instrumente cu coarde ciupite. Mai târziu, a apărut dulcimerul, ale cărui coarde se loveau cu două baghete. În Europa Evului Mediu s-au fabricat instrumente cu claviatură, ale căror coarde erau ciupite sau lovite. Cele mai cunoscute au fost clavicordul şi clavecinul. Cutia de rezonanţă a clavicordului era rectangulară, prevăzută cu un capac, iar coardele instrumentului erau lovite de dedesubt, de nişte lamele metalice numite tangente. Deşi expresive, sunetele lui delicate puteau fi foarte uşor acoperite de alte instrumente sau chiar de voce. Clavecinul, un instrument mai mare şi asemănător actualului pian cu coadă, era prevăzut cu coarde lungi. Acestea erau ciupite de nişte pene metalice, numite „ciupitoare“. Deşi se distingea prin sonoritate amplă şi rezonanţă, clavecinul nu putea realiza variaţii de intensitate.

       În secolul al XVIII-lea, odată cu naşterea unei muzici de un dramatism şi o sensibilitate aparte, muzicienii doreau un instrument cu claviatură ale cărui mijloace de expresie să împletească sensibilitatea clavicordului cu forţa clavecinului.

Apariţia pianului:

       Constructorul italian de instrumente Bartolomeo Cristofori a îmbinat modelul de bază al clavecinului cu mecanismul cu ciocănele al clavicordului, folosind pentru lovirea coardelor ciocănele de lemn acoperite cu piele. El şi-a numit invenţia gravicembalo col piano e forte (clavecin cu piano şi forte), prescurtat pianoforte, sau pian. Se obţinuse deci un instrument de o sonoritate mai amplă, mai bogată, ce putea emite sunete de intensităţi variate. Din nefericire, Cristofori nu a trăit suficient de mult ca să vadă succesul de care avea să se bucure noul lui instrument. Întrucât puţini se arătau interesaţi de invenţia lui, Cristofori s-a întors la construirea de clavecine. La aproape 30 de ani de la naşterea primului pian, constructorul german de orgi Gottfried Silbermann a reexaminat modelul pianului şi a început să construiască şi el piane. Nici meşterii din Germania şi Austria nu s-au lăsat mai prejos, realizând un model mai mic şi mai uşor, numit pian pătrat.

     În Anglia îşi desfăşura activitatea un alt grup de constructori de piane. Aceştia emigraseră din Germania spre sfârşitul secolului al XVIII-lea. Unul dintre ei, Johannes Zumpe, a elaborat un tip de pian pătrat ce s-a vândut foarte bine. Sébastien Erard din Franţa şi alţi constructori din Europa şi America au adus şi ei unele îmbunătăţiri. Iscusitul tâmplar de mobilă fină, scoţianul John Broadwood, şi-a dat seama că pianul avea să fie ideal pentru tinerele doamne din clasa de mijloc, recent îmbogăţită. La puţin timp, compania lui era angrenată în producerea unui mare număr de piane pătrate şi piane cu coadă.

     Următoarea dificultate avea să fie conceperea unui pian de dimensiuni reduse, care să reproducă sunetul nobil al unui pian cu coadă. Prin urmare, pianele erau acum verticale şi nu orizontale şi aveau dimensiuni mai mari. Coardele unui model Broadwood aveau o lungime de 2,7 metri. Însă, întrucât partea superioară era deosebit de grea, tipul acesta de pian era prea periculos pentru interpret! Un alt model de pian vertical, numit girafă, era de fapt un pian obişnuit, dar cu coada pe verticală. În anii 1800, englezul John Isaac Hawkins a elaborat primul model reuşit de pian vertical. El a fixat capătul inferior al coardelor foarte aproape de podea. Modelul lui a luat în cele din urmă locul pianului pătrat.

Compozitorii descoperă pianul:

      Pianul începea să câştige teren în cercul compozitorilor. Când Wolfgang Amadeus Mozart a vizitat atelierul bavarez al lui Johann Stein, în 1777, pentru a încerca noul instrument, tânărul muzician a fost impresionat. Nu după mult timp, compunea muzică pentru pian. În doar patru ani, Mozart a scris nu mai puţin de 15 concerte pentru pian! Totuşi, după numai câţiva ani, cel care avea să arate lumii calităţile noului instrument era Ludwig van Beethoven. Sub degetele maestrului, pianul prindea viaţă, iar sunetele căpătau virtuţi vocale. Iată instrumentul mult aşteptat de lumea muzicii. Scenele vibrau acum cucerite de un nou curent: muzica romantică, pasională, inspirată de pian. Frédéric François Chopin, renumitul „bard al pianului“, a găsit în acest instrument mijlocul desăvârşit de a-şi exprima gândurile şi trăirile. Muzica originală şi vivace compusă de Franz Liszt conferea pianului virtuţi orchestrale. Muzicianul îşi electriza publicul prin interpretările-i de mare virtuozitate.

     Din nefericire, cadrul de lemn şi coardele subţiri nu supravieţuiau interpretării pline de patos din timpul unui concert. Prin urmare, fabricanţii de instrumente au început să folosească tije metalice de susţinere până când s-a elaborat cadrul de metal dintr-o singură bucată. Acum ei puteau folosi coarde mai groase şi ciocănele mai grele pentru a obţine sunete de o mai mare intensitate. Aceste sunete, de altfel destul de aspre, au fost corectate prin acoperirea ciocănelelor cu fetru. Dispunerea pe diagonală a coardelor mai lungi peste cele scurte a contribuit mult la îmbunătăţirea calităţii sunetului şi la economisirea de spaţiu. Astfel şi-a făcut apariţia pianul modern şi, odată cu el, pianiştii de renume. Sălile de concerte erau acum arhipline de melomani entuziasmaţi de noua artă pianistică. Între timp, pentru a satisface uriaşa cerere de piane, meşterii din Europa şi America au început să producă în masă râvnitul instrument.

Pianul capătă popularitate:

     La începutul secolului al XX-lea, în fiecare casă trebuia să existe un pian, ca simbol al statutului social, indiferent dacă cineva ştia să cânte la el sau nu. Pianiştii erau foarte căutaţi pentru a întreţine clienţii şi călătorii, pentru a realiza fundalul sonor al filmului mut nou apărut şi pentru a da lecţii unui număr crescând de iubitori de muzică. Reuniunile de familie gravitau în jurul pianului, iar amatorii îşi prezentau propriile compoziţii. Se compunea întruna muzică pentru pian. Mai mult, instrumentul a inspirat noi stiluri de interpretare, de o mare varietate, precum sincopatul ragtime atât de atrăgător, lentul blues sau ritmicul boogie-woogie.

    Declinul pianului a început să se facă simţit după primul război mondial. De la o excepţională producţie de 600 000 de piane pentru întreaga lume în anul 1910, vânzările de piane au scăzut treptat. În lumea divertismentelor, pianul a fost înlocuit de fonograf, radio, casetofon şi, în cele din urmă, de televizor. Dar asta nu a însemnat nici pe departe apusul epocii pianului. Progresele tehnice înregistrate după al doilea război mondial au reînviat interesul oamenilor faţă de acest instrument. În 1980 s-au produs peste 800 000 de piane. Azi, pianele mai uşoare se fac din plastic şi din aliaje, iar clapele albe sunt acoperite cu material sintetic, nu cu fildeş. Japonia a devenit unul dintre cei mai mari producători de piane, iar China l-a adoptat ca „rege al instrumentelor“.

Aţi vrea să cântaţi la pian?

    Ca să cânţi la unele instrumente, trebuie să exersezi foarte mult, chiar şi pentru a scoate un singur sunet. Însă la pian, dacă apeşi câteva clape în ordinea corectă, ai şi făcut un cântecel! Puţini sunt înzestraţi cu abilitatea de a cânta după ureche. Totuşi, mulţi au observat că folosindu-se de manuale simple, pentru autodidacţi, învaţă repede să urmeze cu mâna dreaptă o linie melodică, iar cu stânga să se acompanieze. Imaginează-ţi ce frumos este să poţi cânta melodia ta preferată citind notele dintr-o partitură! Vei alege un marş înviorător, un vals lin sau poate balada ta favorită? Sau preferi ritmurile latino-americane ori jazzul. Cât de plăcut este să cânţi în duet cu un prieten! Gândeşte-te şi la bucuria de a acompania un grup de prieteni în timp ce cântă la diferite instrumente sau vocal. Eşti tentat să intri şi tu în fascinanta lume a muzicii?

Pianul mecanic:

    Pentru cei ce nu aveau multă experienţă la claviatură, pianul mecanic a fost soluţia ideală. Fiind o combinaţie între o cutie muzicală şi un pian, pianul mecanic este prevăzut cu clape care se mişcă singure în sus şi în jos în funcţie de perforaţiile de pe un cilindru de carton rotativ. Primele modele din 1890 erau prevăzute în faţă cu un mecanism care apăsa clapele cu ajutorul unor degete de lemn în timp ce muzicianul acţiona nişte pedale-leviere. La modelele mai târzii, mecanismul era încorporat. Pianele mecanice mai avansate reproduceau interpretări ale marilor pianişti ai vremii, iar cilindrele pe care era imprimată piesa muzicală erau multiplicate spre vânzare, aşa cum se face azi cu discurile sau casetele. În 1925, în Statele Unite se fabricau mai multe piane mecanice decât piane obişnuite. Totuşi, odată cu apariţia gramofonului şi a radioului, epoca de glorie a pianului mecanic a apus prin anii 1930.

Cum funcţionează un pian cu coadă:

     Peste 200 de coarde paralele foarte întinse, din sârmă de oţel, produc 88 de sunete. Sunetele înalte se obţin cu ajutorul coardelor scurte şi subţiri, care vibrează mai rapid, pe când sunetele joase sunt emise de coardele lungi şi groase, adesea înfăşurate în cupru. Toate sunetele, cu excepţia celor din registrul grav, sunt produse de două sau trei coarde acordate la aceeaşi înălţime.

     Când se apasă o clapă de pian, nişte pârghii acţionează un ciocănel căptuşit, care loveşte una sau mai multe coarde corespunzătoare sunetului dorit, revenind imediat în poziţia iniţială. Apăsarea prelungită a clapei permite coardei să vibreze şi sunetului să se stingă de la sine. Când degetul eliberează clapa, un amortizor se aşază pe coardă întrerupându-i astfel vibraţia. Dacă se apasă pedala din dreapta, de la baza pianului, aceasta ridică toate amortizoarele, permiţând vibraţia simultană a mai multor coarde.

     Coardele trec peste nişte şipci de lemn, numite punţi, fixate pe placa de rezonanţă, care, prin vibraţie simpatică, amplifică intensitatea sunetului, dându-i rezonanţă. Cutia de rezonanţă amplifică la rândul ei volumul sunetelor.

     Coardele sunt prinse de un cadru metalic cu ajutorul unor cuie de oţel. Acesta trebuie să reziste la tensiunea-forţă de aproximativ 30 de tone exercitată de toate coardele întinse

IISUS - CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA! (partea a treia).

IISUS - CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA! (partea a treia)

10. Familia lui Iisus călătoreşte la Ierusalim:

LUCA 2:40-52

·                     LA VÂRSTA DE 12 ANI, IISUS LE PUNE ÎNTREBĂRI ÎNVĂŢĂTORILOR

·                     IISUS ÎL NUMEŞTE PE DUMEZEU „TATĂL SĂU”

     Este primăvară. A sosit timpul ca familia lui Iosif împreună cu prieteni şi rude să pornească în călătorie la Ierusalim, după cum obişnuiesc în fiecare an. Ei se duc la Ierusalim pentru sărbătoarea Paştelui, aşa cum prevede Legea (Deuteronomul 16:16). De la Nazaret la Ierusalim sunt aproximativ 120 de kilometri. Este o perioadă plină de activităţi şi mult aşteptată de toţi. Iisus, care are acum 12 ani, este nerăbdător să participe la această sărbătoare şi să fie din nou la templu.

     Pentru Iisus şi familia sa, sărbătoarea Paştelui nu este doar un eveniment de o zi. Următoarea zi după Paşte este începutul Sărbătorii Turtelor Nedospite, care durează şapte zile (Marcu 14:1). Aceasta face parte din perioada sărbătorii Paştelui. Călătoria de la Nazaret la Ierusalim, şederea lor în acest oraş şi drumul de întoarcere acasă durează aproximativ două săptămâni. Dar anul acesta, din cauza unui incident în care este implicat Isus, călătoria va dura mai mult.

    Călătoriile la Ierusalim pentru cele trei sărbători anuale erau un prilej de bucurie pentru toţi (Deuteronomul 16:15). În timpul acelor călătorii, Iisus avea posibilitatea să vadă diferite zone ale ţării, să afle unele caracteristici geografice ale lor şi să cunoască închinători ai lui Dumnezeu din alte regiuni. Călătoriile la Ierusalim erau într-adevăr deosebite.

    În timpul călătoriei spre nord, spre casă, Iosif şi Maria presupun că Iisus este printre prietenii şi rudele cu care călătoresc. Însă Iisus nu este cu ei când se opresc pentru a înnopta. Aşa că merg să-l caute printre tovarăşii de drum, dar nu-l găsesc nicăieri. Atunci Iosif şi Maria se întorc la Ierusalim ca să-l caute. O zi întreagă îl caută fără să-i dea de urmă. Nu-l găsesc nici în ziua următoare. În sfârşit, a treia zi îl găsesc pe Iisus în templu, în una dintre multele săli. Îl văd stând în mijlocul unor învăţători evrei. El îi ascultă, le pune întrebări, iar aceştia rămân uimiţi de priceperea lui. „Copile, de ce te-ai purtat aşa cu noi?”, îl întreabă Maria. „Iată că tatăl tău şi cu mine te-am căutat îngrijoraţi.” (Luca 2:48). Iisus se miră că n-au ştiut unde era. El îi întreabă: „De ce a trebuit să mă căutaţi? Nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui meu?” (Luca 2:49).

   Iisus se întoarce acasă, la Nazaret, cu Iosif şi Maria şi le este supus. El creşte în înţelepciune şi în statură. Deşi tânăr, Iisus se bucură de favoare înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Încă din copilărie, el a avut preocupări spirituale şi a manifestat respect faţă de părinţi. Într-adevăr, Iisus este un exemplu pentru toți copiii de azi!

11. Ioan Botezătorul pregăteşte calea:

MATEI 3:1-12 MARCU 1:1-8 LUCA 3:1-18 IOAN 1:6-8, 15-28

·                     IOAN VINE SĂ PREDICE ŞI SĂ BOTEZE

·                     SUNT BOTEZAŢI MULŢI, DAR NU TOŢI

    Au trecut aproximativ 17 ani de când Iisus, care avea atunci 12 ani, le-a pus întrebări învăţătorilor în templu. Acum este primăvara anului 29. Mulţi vorbesc despre Ioan, o rudă a lui Iisus, care predică în tot ţinutul de la vest de râul Iordan. Ioan este un bărbat care impresionează atât prin înfăţişare, cât şi prin vorbire. El poartă o haină din păr de cămilă, are mijlocul încins cu o centură de piele şi mănâncă lăcuste şi miere sălbatică. Mesajul său este: „Pocăiţi-vă, căci Împărăîia Cerurilor s-a apropiat!” (Matei 3:2). Mesajul lui Ioan trezeşte interesul celor care au venit să-l asculte. Mulţi înţeleg că trebuie să se pocăiască, adică să-şi schimbe atitudinea şi conduita, renunţând la modul de viaţă condamnabil din trecut. Cei care vin la el sunt din „Ierusalim, din toată Iudeea şi din tot ţinutul din jurul Iordanului” (Matei 3:5). Mulţi dintre cei care vin la Ioan se căiesc, iar el îi botează scufundându-i în apele Iordanului.

    Ioan îi botează pe oameni ca simbol al pocăinţei lor sincere de păcatele comise prin încălcarea legământului Legii lui Dumnezeu (Faptele 19:4). Însă nu toţi îndeplinesc cerinţele pentru botez. Când unii conducători religioşi, farisei şi saduchei, vin la el, Ioan îi numeşte „pui de vipere”. El le spune: „Daţi rod potrivit pocăinţei şi să nu îndrăzniţi să ziceţi în sinea voastră: Îl avem de tată pe Avraam. Pentru că vă spun că Dumnezeu poate să-i ridice copii lui Avraam din pietrele acestea. Securea este deja la rădăcina pomilor; orice pom care nu dă rod bun va fi tăiat şi aruncat în foc” (Matei 3:7-10).

    Deoarece Ioan atrage atenţia multora, transmite un mesaj direct şi îi botează pe mulţi, sunt trimişi la el nişte preoţi şi leviţi care îl întreabă: „Tu cine eşti?”.

„Eu nu sunt Hristosul”, spune clar Ioan.

„Atunci cine eşti? Eşti Ilie?”

„Nu sunt.”

„Eşti Profetul?”, întreabă ei, referindu-se la marele Profet despre care Moise a spus că va veni (Deuteronomul 18:15, 18).

„Nu!”, răspunde Ioan.

    Ei insistă, întrebându-l din nou: „Cine eşti? Ca să le dăm un răspuns celor ce ne-au trimis. Ce spui despre tine?”. Atunci Ioan le zice: „Eu sunt glasul celui ce strigă în pustiu: Îndreptați calea Domnului, cum a spus profetul Isaia” (Ioan 1:19-23). Ca urmare, preoţii şi leviţii îl întreabă: „Atunci de ce botezi dacă nu eşti nici Hristosul, nici Ilie, nici Profetul?”. Răspunsul lui Ioan este semnificativ: „Eu botez cu apă. Dar în mijlocul vostru stă cineva pe care nu-l cunoaşteţi. El vine după mine” (Ioan 1:25-27). Da, Ioan recunoaşte că pregăteşte calea ajutându-i pe oameni să dobândească o stare corespunzătoare a inimii pentru a-l accepta pe promisul Mesia. El declară despre acesta: „Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine şi eu nu sunt vrednic să-i scot sandalele” (Matei 3:11). Ioan chiar spune: „Cel care vine după mine a trecut înaintea mea, fiindcă exista înainte de mine” (Ioan 1:15).

   Aşadar, mesajul lui Ioan „Pocăiţi-vă, căci Împărăția Cerurilor s-a apropiat!” este într-adevăr oportun (Matei 3:2). Acesta are menirea de a le face cunoscut tuturor că, în curând, Iisus Hristos, îşi va începe slujirea.

12. Iisus este botezat:

MATEI 3:13-17 MARCU 1:9-11 LUCA 3:21, 22 IOAN 1:32-34

·                     IISUS ESTE BOTEZAT ŞI UNS CU DUHUL SFÂNT

·                     TATĂL CERESC DECLARĂ CĂ IISUS ESTE FIUL SĂU

    La aproximativ şase luni după ce Ioan Botezătorul începe să predice‚ Iisus‚ care are în jur de 30 de ani‚ vine la el‚ la râul Iordan. Iisus face aceasta nu doar pentru a-l vizita pe Ioan sau pentru a afla cum progresează lucrarea lui. El vine pentru a-i cere lui Ioan să-l boteze. Fireşte, Ioan obiectează: „Eu am nevoie să fiu botezat de tine, şi tu vii la mine?” (Matei 3:14). Ioan ştie că Iisus este Fiul lui Dumnezeu. Să ne amintim că Ioan a săltat de bucurie în pântecele mamei sale când Maria‚ care era însărcinată cu Iisus‚ a venit în vizită la mama sa, Elisabeta. Fără îndoială că Elisabeta i-a relatat mai târziu acest lucru. Probabil, el a aflat şi că un înger a anunţat naşterea lui Iisus şi că mai mulţi îngeri li s-au arătat unor păstori în noaptea în care s-a născut acesta. Ioan ştie că botezul său este pentru cei care se pocăiesc de păcate. Isus  însă n-are păcat. Deşi Ioan nu este de acord să-l boteze, Iisus insistă: „Lasă de data asta, fiindcă aşa este potrivit să îndeplinim tot ce este drept” (Matei 3:15).

   De ce este potrivit ca Iisus să fie botezat? Botezul lui Iisus nu este un simbol al pocăinţei de păcate. Cu ocazia botezului, el se prezintă înaintea Tatălui său pentru a înfăptui voinţa sa (Evrei 10:5-7). Iisus a fost tâmplar‚ dar acum a venit timpul să înceapă serviciul pentru care Tatăl său ceresc l-a trimis pe pământ. Se aşteaptă Ioan ca în momentul botezului lui Iisus să se întâmple ceva neobişnuit? Ioan a relatat mai târziu: „Cel care m-a trimis să botez cu apă mi-a spus: Cel peste care vei vedea Duhul coborând şi rămânând este cel care botează cu Duh Sfânt»” (Ioan 1:33). Aşadar, Ioan se aşteaptă să vadă Duhul Sfânt coborând asupra unui om pe care îl botează. De aceea, după ce Iisus iese din apă, probabil că Ioan nu este surprins să vadă „Duhul lui Dumnezeu coborând ca un porumbel şi venind peste Iisus” (Matei 3:16).

   Dar la botezul lui Iisus se mai întâmplă ceva. „Cerurile se deschid” înaintea Sa. Nu putem ști ce înseamnă exact acest fapt, probabil semnifică posibilitatea pentru Iisus de-al revedea direct pe Tatăl! În plus, la botezul lui Iisus, o voce din Cer declară: „Acesta este Fiul meu, cel iubit,în care îmi găsesc plăcerea” (Matei 3:17). Vocea este, evident, a lui Dumnezeu-Tatăl. Iisus este Fiul lui Dumnezeu - „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, după cum se spune în Crezul creștin!

   După ce descrie botezul lui Iisus, evanghelistul  Luca precizează: „Iisus avea cam treizeci de ani când şi-a început lucrarea şi era, aşa cum se credea, fiul lui Iosif, fiul lui Eli, . . . fiul lui David, . . . fiul lui Avraam, . . . fiul lui Noe, . . . fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu” (Luca 3:23-38).

13. Să învăţăm din modul în care Iisus a făcut faţă ispitelor:

MATEI 4:1-11 MARCU 1:12, 13 LUCA 4:1-13

·                     SATAN ÎL ISPITEŞTE PE IISUS

    Imediat după ce este botezat de Ioan, Iisus este dus de Duhul Sfânt în pustiul Iudeii.  Aici, El rămâne 40 de zile şi 40 de nopţi. El nu mănâncă nimic în tot acest timp. Apoi, când i se face foarte foame, Satan Diavolul vine la El să-l ispitească şi îi zice: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, spune-le acestor pietre să se facă pâini” (Matei 4:3). Iisus se împotriveşte ispitei, întrucât ştie că este greşit să-şi folosească puterile supranaturale pentru a-şi satisface propriile dorinţe.

   Diavolul nu renunţă, ci încearcă să-l ispitească în alt fel. El îi cere să se arunce de pe parapetul templului. Dar Iisus nu cedează tentaţiei de a face ceva spectaculos ca să atragă atenţia asupra lui. Citând din Scripturi, Iisus arată că este greşit să-l pui pe Dumnezeu la încercare în modul acesta.

    Apoi, ispitindu-l a treia oară, Diavolul îi arată lui Iisus - nu ştim în ce fel - „toate regatele lumii şi gloria lor” şi îi spune: „Toate aceste lucruri ţi le voi da ţie dacă te vei prosterna şi te vei închina o dată înaintea mea”. Din nou, Iisus refuză categoric, spunând: „Pleacă, Satan!” (Matei 4:8-10). El nu cade în capcana de a face ce este rău, deoarece ştie că doar lui Tatălui trebuie să i se aducă închinare. Da, Iisus alege să-i rămână fidel lui Dumnezeu-Tatăl.

   Avem multe de învăţat din aceste ispite şi din modul în care Iisus a reacţionat la ele. Ispitele au fost reale, ceea ce dovedeşte că Diavolul nu este doar un simbol al răului, aşa cum susţin unii oameni. El este o persoană reală, invizibilă. Această relatare arată, de asemenea, că guvernele lumii, deși sunt îngăduite de Dumnezeu,  sunt sub influența Diavolului!  Dacă nu aşa ar sta lucrurile, Satan nu l-ar fi putut ispiti pe Iisus în acest fel! Mai mult decât atât, Diavolul a spus că, dacă Iisus se va închina o dată înaintea lui, el îi va da toate regatele lumii. Diavolul ar putea încerca să ne ispitească şi pe noi într-un mod asemănător, probabil oferindu-ne ocazii de a acumula bogăţii şi de a dobândi putere sau o poziţie înaltă în această lume. Dăm dovadă de înţelepciune dacă urmăm exemplul lui Iisus rămânându-i fideli lui Dumnezeu, indiferent de tentaţiile cu care ne confruntăm. Dar este demn de remarcat că Diavolul a plecat de la Iisus, „aşteptând un alt moment prielnic” (Luca 4:13). Şi nouă ni s-ar putea întâmpla la fel, de aceea este important să fim mereu vigilenţi.

14. Iisus îşi alege primii discipoli:

IOAN 1:29-51

·                     SUNT ALEŞI PRIMII APOSTOLI/DISCIPOLI AI LUI IISUS

    Iisus a petrecut 40 de zile în pustiu. Înainte de a merge înapoi în Galileea, Iisus se întoarce la Ioan, care l-a botezat. Când Iisus se apropie de Ioan, acesta arată spre El şi le spune celor prezenţi: „Iată Mielul lui Dumnezeu care înlătură păcatul lumii! Acesta este Cel despre care am zis: După mine vine un om care a trecut înaintea mea, fiindcă exista înainte de mine” (Ioan 1:29, 30). Deşi este cu câteva luni mai mare decât Iisus, Ioan ştie că Iisus a existat înaintea sa în Cer ca Dumnezeu-Fiul.

   Cu câteva săptămâni în urmă, când Iisus a venit să fie botezat, se pare că Ioan nu era sigur că Iisus avea să fie Mesia. „Eu nu-l cunoşteam”, admite Ioan, „dar iată de ce am venit să botez cu apă: ca El să fie dezvăluit Israelului” (Ioan 1:31). Ioan le relatează ascultătorilor săi ce s-a întâmplat la botezul lui Iisus: „Am văzut Duhul Sfânt coborând din Cer ca un porumbel; şi a rămas peste el. Eu nu-l cunoşteam, dar Cel care m-a trimis să botez cu apă mi-a spus: Cel peste care vei vedea Duhul coborând şi rămânând este cel care botează cu Duhul Sfânt. Şi eu am văzut lucrul acesta şi am depus mărturie că el este Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 1:32-34).

    În ziua următoare, când Ioan este împreună cu doi dintre discipolii săi, Iisus vine din nou la el. Văzându-l, Ioan spune: „Iată Mielul lui Dumnezeu!” (Ioan 1:36). Ca urmare, aceşti doi discipoli ai lui Ioan Botezătorul îl urmează pe Iisus. Unul dintre ei se numeşte Andrei. Probabil că celălalt este chiar cel care a consemnat acest episod şi care se numeşte tot Ioan. Se pare că acest Ioan este un văr al lui Iisus, fiind unul dintre fiii lui Salome. Ea este probabil sora Mariei, iar soţul ei este Zebedei.

   Întorcându-se şi văzându-i pe Andrei şi pe Ioan că îl urmează, Iisus îi întreabă: „Ce căutaţi?”.

„Rabi, . . . unde stai?”, îl întreabă ei.

Iisus le răspunde: „Veniţi şi veţi vedea” (Ioan 1:37-39).

    Este în jurul orei patru după-amiaza, iar Andrei şi Ioan petrec restul zilei cu Iisus. Andrei este atât de entuziasmat, încât, după ce îl găseşte pe fratele său Simon, numit şi Petru, îi spune: „Noi l-am găsit pe Mesia” (Ioan 1:41). Andrei îl duce pe Petru la Iisus. Evenimentele ulterioare lasă să se înţeleagă că şi Ioan îl duce pe fratele lui, Iacov, la Iisus; însă Ioan nu menţionează acest detaliu referitor la el în Evanghelia sa.

   În următoarea zi, Iisus îl găseşte pe Filip, care este din Betsaida, oraşul natal al lui Andrei şi al lui Petru, situat în apropiere de ţărmul nordic al Mării Galileii. Iisus îi face lui Filip invitaţia: „Urmează-mă!” (Ioan 1:43).

   Apoi Filip îl găseşte pe Natanael, numit şi Bartolomeu, şi îi spune: „Noi l-am găsit pe cel despre care au scris Moise, în Lege, şi Profeţii: este Iisus, fiul lui Iosif, din Nazaret”. Natanael este neîncrezător şi îi zice lui Filip: „Poate să iasă ceva bun din Nazaret?”.

„Vino şi vezi!”, îl îndeamnă Filip. Iisus îl vede pe Natanael apropiindu-se şi spune: „Iată într-adevăr un israelit în care nu este înşelăciune!”.

„Cum de mă cunoşti?”, întreabă Natanael.

„Te-am văzut mai înainte ca Filip să te cheme, când erai sub smochin”, îi spune Iisus.

Uimit, Natanael îi răspunde: „Rabi, tu eşti Fiul lui Dumnezeu, tu eşti Împăratul lui Israel!”.

„Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin crezi?”, îl întreabă Iisus. „Vei vedea lucruri mai mari decât acestea.” Apoi Iisus declară: „Foarte adevărat vă spun: Veţi vedea Cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu urcând şi coborând la Fiul Omului” (Ioan 1:45-51).

    La scurt timp după aceea, Iisus împreună cu noii săi discipoli pleacă din Valea Iordanului şi pornesc spre Galileea.

15. Primul miracol al lui Iisus:

IOAN 2:1-12

·                     NUNTA DIN CANA

·                     IISUS TRANSFORMĂ APA ÎN VIN

    Este a treia zi de când Natanael a devenit unul dintre primii discipoli ai lui Iisus. Iisus împreună cu cel puţin câţiva dintre aceştia se îndreaptă spre nord, spre ţinutul Galileii, de unde sunt ei originari. Destinaţia lor este Cana, oraşul natal al lui Natanael, situat într-o zonă de deal, la nord de Nazaret, unde a crescut Iisus. Ei au fost invitaţi la un ospăţ de nuntă în Cana.

    La nuntă a venit şi mama lui Iisus. Se pare că Maria‚ fiind prietenă cu familia mirilor‚ dă o mână de ajutor, ocupându-se de numeroşii invitaţi. Astfel, ea observă imediat că lipseşte ceva şi îi spune lui Iisus: „Nu mai au vin” (Ioan 2:3). Prin aceste cuvinte, Maria îi sugerează lui Iisus să facă ceva ca să rezolve problema. Folosind o expresie idiomatică pentru a-şi exprima dezacordul, Iisus îi spune: „Ce am eu de-a face cu tine, femeie?” (Ioan 2:4). Întrucât Iisus este  Fiul lui Dumnezeu, doar Tatăl Său Ceresc poate hotărî ce va face El, nu familia sau prietenii. Dovedind înţelepciune, Maria lasă problema în seama fiului ei‚ spunându-le celor care slujesc: „Să faceţi tot ce vă va spune!” (Ioan 2:5).

    Acolo se află şase vase de piatră pentru apă‚ fiecare având peste patruzeci de litri. Iisus le spune celor care slujesc: „Umpleţi vasele cu apă”. Apoi‚ Iisus zice: „Scoateţi acum puţin şi duceţi-i directorului/nunului petrecerii” (Ioan 2:7, 8).

    Directorul petrecerii este impresionat de calitatea excepţională a vinului‚ însă nu ştie că acesta a fost obţinut printr-un miracol. El îl cheamă pe mire şi îi spune: „Orice om serveşte mai întâi vinul cel bun şi, când oamenii sunt ameţiţi, pe cel mai puţin bun. Tu ai păstrat vinul cel bun până acum” (Ioan 2:10).

    Acesta este primul miracol al lui Iisus. Când noii săi discipoli/apostoli văd miracolul, credinţa lor în Iisus se întăreşte. După aceea, Iisus împreună cu mama sa şi cu fraţii săi vitregi/verii Săi* merg în Capernaum, oraş situat pe ţărmul nord-vestic al Mării Galileii.

*Notă: - în această prezentare a vieții lui Iisus nu intru în chestiuni teologice aprig discutate între confesiunile creștine. Este și cazul problemei fraților lui Iisus. Părerea mea legată de această chestiune se poate citi într-un alt articol de pe blog – „Despre Fecioara Maria, Maica Domnului”.

COLECȚIONARIATUL ÎN ANGLIA.

COLECȚIONARIATUL ÎN ANGLIA

      În timp ce casele regale și aristocrații din Germania, Franța, Țările de Jos, Italia și Spania aveau deja o istorie în ce privește colecționarea obiectelor de artă, în Marea Britanie această modă se instituie o dată cu venirea la putere a lui Charles I (1600-1649) și se încheie o dată cu execuția lui. Nu știm dacă băiatul de 12 ani care moștenise tronul Angliei era la acea vreme împătimit de achizițiile de artă, însă sfătuitorii lui au avut grijă să îi deschidă apetitul pentru această frumoasă îndeletnicire. „Charles era inteligent și educat, și probabil avea cel mai rafinat gust pentru estetică decât toți ceilalți monarhi englezi.”  Cel mai important consilier al lui a fost Thomas Howard, Conte de Arundel (1585- 1646) care de-a lungul vieții adunase peste 700 de picturi, dar și o amplă colecție de sculpturi și inscripții grecești (în prezent, sculpturile fac parte din patrimoniul Universității Oxford: „Arundelian Marbles”), cărți, gravuri, desene și bijuterii antice. În calitate de trimis special al Coroanei la cele mai importante curți europene, Contele de Arundel are ocazia să vadă opulența afișată de familiile regale și începe să colecționeze obiecte de artă, pasiune care, nu de puține ori, l-a îndatorat în fața creditorilor.

     La începutul sec. al XVII-lea, Italia constituia o excelentă piață de artă, mai ales că, datorită declinului economic, o seamă de colecționari se văd obligați să se despartă de „comorile” lor. Una dintre atribuțiile diplomaților  britanici în Italia era tocamai „vânarea” de obiecte de artă: Sir Dudley Carleton, ambasadorul englez la Veneția (1610-1615), George Villiers, duce de Buckingham, olandezul Balthasar Gerbier, Daniel Nijs sau preotul William Petty au fost însărcinați în anii 1630 să contribuie la formarea colecțiilor lui Charles I și a Contelui de Arundel. Intermediarii apelează adesea la tertipuri pentru a pune mâna pe lucrări de valoare, cum este și cazul preotului William Petty. Eliminarea concurenței prin oferte mari, așteptând apoi ca aceștia să plece din Italia ca să încheie târgul la un preț mai scăzut nu pare deloc o stratagemă potrivită unui om al bisericii; însă Petty era un cleric cu spirit comercial. Și dispunea de un patron regal.

     În 1623, Charles, Prinț de Wales a făcut o călătorie la Madrid, pentru a duce negocieri de căsătorie cu famillia regală spaniolă. Acestea nu au dus la un rezultat favorabil, însă aici a avut ocazia să vadă colecția de pictură de la Curtea Spaniei și a realizat că arta era un „însemn al grandorii și puterii”. Cu câteva luni în urmă (decembrie 1622), Diego Velázquez (1599-1660) fusese invitat de Don Juan de Fonseca, capelanul regelui, să realizeze portretul regelui Filip IV. Pentru a-și acoperi cheltuielile cu drumul la Madrid, i s-au oferit 50 de ducați (175g de aur în valoare de 2000 euro, în 2016!). A realizat portretul lui Regelui, al lui Fonseca și al Ducelui de Olivares, iar din 1624 a devenit Pictorul de Curte al Regelui. Costurile mutării familiei lui Velázquez la Madrid au fost acoperite de rege, cu suma de 300 de ducați. Totodată, Ducele de Olivares i-a promis lui Velázquez că niciun alt pictor nu va realiza portretul regelui și că toate celelalte portrete ale regelui vor fi retrase din circulație. Pentru serviciile aduse, Diego Velázquez avea să primească 20 de ducați pe lună (800 euro în 2016!), la care se adăugau asistență medicală, cazare și plata fiecărei lucrări pe care o realiza.

     La întoarcerea în Anglia, Charles I a strâns una dintre cele mai grandioase colecții de artă din vremea sa; a colecționat lucrări ale unor artiști precum Rafael (o importantă achiziție a regelui a fost portofoliul de desene ale lui Rafael pentru tapiseriile comandate de Papa Leon X, pentru Capela Sixtină3), Corregio, Tizian, Andrea Mantegna, Hans Holbein, Albrect Dürer, Giambologna, și a comandat lucrări de la pictorii marcanți ai epocii, flamanzii Antoon Van Dyck (1599-1641) și Peter Paul Rubens (1577-1640), miniaturistul Peter Oliver (1589-1647). Regele fost patronul atelierelor de tapiserie de la Mortlake și chiar a realizat cartoane pentru tapiseriile care urmau să fie făcute aici; în timpul domniei lui, în atelierele de tapiserie de la Mortlake au fost realizate cele mai rafinate tapiserii. În 1628, Charles I face una dintre cele mai importante achiziții de picturi și statui: Colecția Gonzaga, a Ducelui de Mantova, avându-l mijlocitor pe negustorul de artă flamand Daniel Nijs. Un an mai târziu, Regele duce negocieri cu aceeași familie (negocierile au durat trei ani) pentru achiziția a nouă pânze de Andrea Mantegna reprezentând „Triumful lui Caesar” (unele scene au fost folosite drept sursă de inspirație pentru tapiseriile realizate la Mortlake). Daniel Nijs fusese furnizorul de bunuri de lux pentru Ferdinando Gonzaga, Duce de Mantova, din anul 1622; câțiva ani mai târziu, aflat într-o încurcătură financiară, moștenitorul Ducelui îi vinde lui Nijs o parte apreciabilă din colecția sa, fără a ști că aceasta va ajunge la Charles I. Personaj uns cu toate alifiile, Nijs îi scrie lui Sir Dudley Carleton: „Am recurs la orice tactică imaginabilă ca să le obțin la un preț rezonabil, ceea ce am și reușit, căci dacă ar fi știut că sunt pentru Majestatea Sa, ar fi vrut mult mai mult.”  Cu această afirmație a lui Nijs, obiectul de artă capătă o „valoare speculativă”, lucru care se va accentua în viitor. Totuși Nijs a lucrat fără comision pentru Charles I (cel puțin așa i-a mărturisit Nijs lui Carleton), și chiar a ajuns la faliment din această cauză: a cumpărat din colecția Gonzaga mai multe statui și picturi, fără a avea acordul Regelui. Acesta, aflat în dificultate financiară și politică, nu a mai cumpărat obiectele de la Nijs.

     Un alt negustor de artă care a contribuit la sporirea Colecțiilor Regale a fost Balthasar Gerbier. Artist olandez, acesta realizat că poate duce un trai mai bun din comerțul cu tablouri. Gerbier este unul dintre primii negustori care încurajează colecționarii să investească în artă, fiind consilierul lui Charles I și al ducelui de Buckingham. Într-una dintre scrisorile adresate Ducelui de Buckingham, Gerbier scrie: „Dacă ar fi să fie înstrăinate la un secol după disparția noastră, tablourile s-ar vinde pe bani buni, de trei ori mai mult decât au costat.”  Astfel, el face apologia „artei ca investiție”.

     Custodele Colecției Regală a fost Abraham van der Doort. În 1637, acesta a început să facă un inventar al lucrărilor din colecție, document care s-a păstrat până azi și face dovada grandorii și a bogăției Curții. Fiecare obiect a primit un număr de înregistrare și purta ștampila lui Charles I.

     Charles I/Carol I era un cunoscător excelent al artelor vizuale, însă ca monarh a fost extrem de inadecvat  iar acest lucru a dus la declinul lui și al colecției sale. Pentru vânzarea lucrărilor de artă din colecția lui Charles I, s-a stabilit un preț pentru fiecare obiect și a fost invitat publicul să cumpere. Mai ales în cazul tablourilor, vânzarea a fost extrem de lentă.  În ianuarie-aprilie 2018, la Royal Academy of Arts din Londra a avut loc expoziția „Charles I, King and Collector”; pentru prima dată, din sec. al XVII-lea, operele care au făcut deliciul Curții Angliei s-au aflat sub același acoperiș, deoarece, după execuția regelui în 1649, colecția sa a fost vândută de Commonwealth, la comanda lui Oliver Cromwel, și împrăștiată în întreaga Europă. Prezentarea acestor lucrări împreună a demonstrat impactul radical pe care l-au avut în vremea aceea și evidențiază modul în care ele au creat o cultură vizuală, necunoscută în Anglia până în sec. al XVII-lea.

     La peste 10 ani de conducere austeră, o dată cu venira la putere a lui Charles II, în 1660, s-a înregistrat o nouă etapă în emergența artelor în Anglia. S-a încercat recuperarea operelor vândute de Commonwealth, care au constituit baza Colecției Regale, administrată de Royal Collection Trust. Curtea lui Charles II i-a patronat pe cei mai importanți artiști ai epocii și a colecționat numeroase opere de artă, care au servit atât decorării palatelor, cât și un mijloc de a glorifica monarhia restaurată și de a impune poziția Regelui.