PSALMII LUI SOLOMON.

PSALMII LUI SOLOMON

  Psalmii lui Solomon cuprind optsprezece cântări sau imnuri religioase. Textul grecesc al acestei culegeri de psalmi a fost publicat prima dată în 1626 de La Cerda. El a fost apoi reeditat de mai multe ori. Textul critic al versiunii grecești a fost publicat de O. van Gebhardt, la Leipzig, în anul 1895 O versiune siriacă a acestor psalmi a fost publicată mult mai târziu, de J. Rendel Haris, la Cambridge, în 1909. Textul grecesc, așa cum afirmă specialiștii, nu este altceva decât traducerea unui original ebraic, care însă nu s-a păstrat. Versiunea siriacă a fost făcută după textul grecesc. Unele liste creștine ale canonului Sf. Scripturi menționează această carte și știm că o perioadă ea a fost adaugată la sfârșitul Noului Testament, în Codicele Alexandrinus (sec. V). Titlul de „Psalmii lui Solomon” apare în unele manuscrise la începutul, iar în altele la sfârșitul culegerii. Opera îi este atribuită regelui Solomon. Fiecare psalm al colecției, cu excepția primului, este precedat de o subscriere, care repetă această atribuire. Dacă psalmul șaptesprezece al acestei colecții se inspiră din psalmul canonic 71 (conform numerotării din LXX), care în textul original ebraic este atribuit lui Solomon, ceilalți psalmi nu conțin niciun detaliu privitor la cunoscutul rege. Ei ne furnizează în schimb, aluzii la o epocă foarte diferită de cea în care a trăit Solomon. Suntem deci obligați a recunoaște caracterul pseudo-solomonian al Psalmilor lui Solomon. Titlul și subscrierile aparțin, fără îndoială, unui redactor, care reclama patronajul marelui rege, căruia Sf. Scriptură îi atribuie multe cântări. Autorul ia ca model psalmii canonici, iar Psalmii lui Solomon aparțin diferitelor tipuri de psalmi din lirica biblică. Un critic biblic german, Movers, rezolvă problema datării acestor psalmi. Psalmii lui Solomon fac aluzie clară la ocuparea Ierusalimului de catre Pompei, în anul 63 î.H.. O comparțtie a Ps. 2,8 și 9 cu informațiile istoricului Iosif Flaviu dovedesc aceasta cu prisosință. Ps. 8,16, de exemplu, face aluzie la partizanii lui Hircan al II-lea, care au deschis lui Pompei porțile orașului. Ps. 2,2 face aluzie la invadarea Templului Sfânt de către soldații romani. Același psalm, în versetele 26 si 27, descrie înjunghierea lui Pompei pe colinele Egiptului, ceea ce corespunde cu relatările lui Plutarh și Dio Casius. Cum Pompei a murit în anul 48 î.H. se poate concluziona, cu certitudine, că Psalmii lui Solomon n-au putut fi redactați dupa 63, ci dupa 48 î.H.. S-ar putea accepta și o dată mai târzie, dacă-l identificăm pe străinul menționat în Ps. 17,7 nu cu Pompei, ci cu Irod cel Mare, care s a urcat pe tron în anul 37 î.H.. Observăm că personajele, la care Psalmii lui Solomon fac aluzie, nu sunt indicate niciodată după numele lor proprii. Pompei este numit „Păcătosul” (Ps. lui Solomon 2,1), „Balaurul” (2,25), „Necredinciosul” (17,11). Romanii sunt numiti „popoare străine” (2,2) sau „păgâni” (2,19). Autorul nu își propune să-i numească pe actorii istoriei cu numele lor, ci folosește termeni vagi, diverse porecle, sau anumite aluzii. Acest stil sibilin este asemănător celui din „Comentariile” qumraniene, fără însă a-l egala în subtilitate și obscuritate.
  Psalmii lui Solomon au fost considerați multă vreme o operă a fariseilor. Mulți au mers până acolo încât au numit Psalmii lui Solomon „Psalmii Fariseilor”. Această denumire, total artificială, ar trebui revizuită, în lumina unei polemici purtată de autor. Critica foarte aspră adresată fiilor Ierusalimului, care au întinat sanctuarul Domnului și au profanat cu nelegiuirile lor jertfele lui Dumnezeu (Ps. lui Solomon 2,3), nu-i poate viza decât pe Saduchei. Alte atacuri, îndreptate împotriva celor care trăiesc „în fățărnicie” (Ps. lui Solomon 4,6), i-ar putea viza pe Farisei, anticipând întrucâtva polemica evanghelică (v. Mt. 23, 13, 15, 23, 25, 27, 29). Psalmul 4, în întregime, este o diatribă violentă „împotriva lingușitorilor”. Sensul exact al acestei aluzii „a lingușitorului” a rămas multă vreme necunoscut deoarece nu i s-a putut sesiza natura. Abia „Comentariul la Naum” ne dezvăluie faptul că membrii sectei Alianței (esenienii) îi numeau pe Farisei „cei carora le plac lingușelile”. „Lingușitorii” sunt deci Fariseii. Pentru că autorul Psalmilor se lupta pe două fronturi, unul împotriva saducheilor și celălalt contra Fariseilor, el trebuie să aparțină unui al treilea partid, cel al Esenienilor.
 A invoca aici bogăția și diversitatea iudaismului în epoca romană este un subterfugiu neîntemeiat. Argumentația autorului Psalmilor lui Solomon este una eseniană în ceea ce are ea mai specific și mai tehnic. Vom remarca faptul că, deși autorul Psalmilor este afectat dureros de catastrofa ce va lovi Ierusalimul în anul 63 î.H., totuși el nu va înceta să-l laude pe Dumnezeu pentru că l-a cruțat. Se știe, din mărturia lui Iosif Flaviu, că la Ierusalim, în primul secol al erei creștine, se găseau și Esenieni. Istoricul iudeu precizează, de asemenea, că una din porțile orașului, se numea „poarta Esenienilor”. Fără îndoială, ne putem gândi, că esenienii din Ierusalim, din a căror comunitate făcea parte și psalmistul nostru, au putut părăsi orașul înainte ca el să fi fost cucerit.
  Autorul Psalmilor lui Solomon este necunoscut. El se ascunde în spatele unui grup căruia îi exprimă evlavia. El este purtătorul de cuvânt al sfinților (Ps. lui Solomon 2,36; 4,6,8; 8,23,34; 9,3; 10,6; 12,4,6; 13,10), al drepților (Ps. lui Solomon 3,3,6,11; 10,3; 15,6), al săracilor (Ps. lui Solomon 5,2,11; 10,6; 15,1; 18,2), al celor care-L iubeau pe Domnul (Ps. lui Solomon 4,25; 6,6; 14,1), al fiilor Legământului (Ps. lui Solomon 17,15). Autorul folosește întreaga terminologie eseniană, găsindu-și exprimarea jertfei în imaginea „plantării” (Ps. lui Sol. 14,4). Textele de la Qumran ne dau echivalențe exacte ale acestei imagini. Chiar dacă Psalmii lui Solomon n-au intenții declarat didactice, totuși ei dezvoltă teme doctrinare, care se întretaie adesea cu cele ale sectei qumranite. Critica jertfelor sacrificiale, pângărite de ofrande impure, este susținuta de o anume fervoare lirică, amintind de cele mai frumoase accente ale imnologiei qumraniene (Ps. lui Solomon 15,3). Psalmul 16,8 reflectă, chiar și în terminologie, un misoginism care apare foarte adesea în „Cursele femeii”. Psalmul 18,10-12, ne trimite la un calendar specific al sectei. Ps. 11,1 face aluzie la „Mesagerul” din Isaia 52,7, căruia povestea ebraică a lui Melchisedec îi anunța venirea în zilele din urmă. Psalmul 17, cel mai cunoscut din colecție, este considerat expresia clasică a mesianismului regal și davidic. Este important de reținut și idealul teocratic al psalmistului. Domnul este Împăratul cel veșnic (Psalmul lui Solomon 17,1). El va da naștere unui rege, fiu al lui David, care va sfărâma pe prinții cei nedrepți, va curăți Ierusalimul de păgânii care l-au călcat în picioare, va aduna poporul cel sfânt, va cârmui cu dreptate. El nu va avea nici cai, nici călăreți, nici aur, nici argint, și va lovi pământul cu cuvântul gurii sale. Mesia cel așteptat va împlini profeția lui Isaia 11,1-5, la fel ca Prințul Congregației din „Cartea Binecuvântărilor”. Cu toate acestea, trăsăturile puternice ale războinicului mesianic, atât de evidente în descrierea Prințului Congregației, sunt dinadins estompate în psalmi, și apare, ca într-un filigran, portretul idealist al regelui, drept, precum Solomon, și blând, precum David. Nicăieri însă nu se vorbește de un Mesia sacerdotal. Psalmii lui Solomon nu-l așteaptă decât pe fiul lui David. Absența lui Mesia-Preot nu constituie obiecție în a recunoaște originea eseniană a Psalmilor lui Solomon. Ideile mesianice ale sectei s-au putut schimba în diverse timpuri, locuri sau tendințe și diversele speculați nu pot fi reduse la un model unic. Atribuirea Psalmilor lui Solomon fariseilor ar confunda pe autorul psaltirii cu adversarii săi cei mai răi. Putem atribui Psalmii lui Solomon esenienilor, în momentul când o criză spirituală va lovi Comunitatea Alianței după luarea Ierusalimului de către Pompei. Mai mult ei mărturisesc reacția fariseică și pietistă care va suscita în cadrul sectei eseniene „catastrofa națională”.

Istoria cărții: cei optsprezece Psalmi ai lui Solomon nu sunt cunoscuți decât de la o dată relativ recentă: la începutul secolului al XVII-lea J. L. de La Cerda va oferi lumii savante o ediție princeps a Psalmilor cuprinzând textul grec însoțit de o traducere latină și o scolie. J. L. de La Cerda s-a mulțumit să reproducă o copie a unui manuscris, identificat astăzi ca fiind Codex Vindobonensis. După descoperirea altor manuscrise critica biblică a trebuit să țina seama de unsprezece manuscrise grecești care au păstrat textul Psalmilor lui Solomon. Aceste manuscrise, care sunt datate din secolul X până în secolul XVI, conțin în general scrieri didactico-sapiențiale: Iov, Pilde/Proverbele, Eclesiastul, Cântarea Cântărilor, Înțelepciunea lui Solomon, Înțelepciunea lui Iisus Sirah și uneori Odele. Faptul că aceste manuscrise sunt târzii nu trebuie să ne facă să uităm că unul din cele mai importante manuscrise biblice (Codex Alexandrinus, sec. V) cuprinde la început o tablă de materii în care sunt trecuți și Psalmii lui Solomon. Putem deci presupune că într-o primă stare, acest manuscris cuprindea și Psalmii, astăzi absenți.
 O lecturare atentă a textului grecesc al Psalmilor lui Solomon ne ajută să descoperim aici numeroase ebraisme. Putem merge și mai departe: în multe cazuri o frază din limba greacă, greu de înțeles sau aproape incomprehensibilă se lamurește atunci când se retraduce în limba ebraică. Este un câștig în înțelegerea originalului atunci când un cuvânt în limba greacă, mai dificil de înțeles, se explică printr-o greșeală de traducere. În acest sens avem un exemplu semnificativ, în Psalmii lui Solomon 5,13.  Trebuie să fim de acord că Psalmii lui Solomon au fost scriși în ebraică, iar textul grecesc pe care noi îl avem astăzi nu este altceva decât o traducere. Astfel ne putem întreba la fiecare pas cum ar fi fost în originalul ebraic. Sunt și autori care au încercat să ne dea o retroversiune ebraică a textului complet al Psalmilor. În primii ani ai secolului XX, importante descoperiri au permis a se adăuga la acest dosar al Psalmilor lui Solomon mărturiile siriace. Cu toate acestea, apariția unui text semitic n-a schimbat fundamental datele problemei: editorii psalmilor siriaci arată limpede că departe de a reflecta fidel originalul ebraic într-o limbă aparținând aceleași familii, textul siriac nu este decât o traducere făcută după un text grecesc. Astfel în Psalmii lui Solomon 5,14 în limba ebraică citim: „nădejdea celui care” (pronume relativ masculin singular la genitiv: hon), iar în siriacă: „nu mai este nădejde”. Această lecțiune greșită arată cum traducătorul siriac a confundat prenumele (han) cu negația (on). K.G. Kuhn a contestat această evaluare a textului siriac, dar nici n-a demonstrat că ar fi vorba de o traducere directă din limba ebraică. Teologia Psalmilor lui Solomon a fost expusă de H. Braun. Avem aici o teologie a liberei alegeri între bine și rău și tema răsplătirii divine. Animat de o credință profundă, autorul își exprimă întreaga sa încredere în bunătatea și dreptatea lui Dumnezeu precum și disprețul pentru păcătoșii care calcă în picioare ceea ce Israel are mai sfânt. Este exprimată durerea sa față de răutatea cu care este împovărată țara, dar și speranța de nezdruncinat într-un viitor mai bun pe care-l va inaugura Mesia, cel ce va veni. Psalmii 17 si 18 se roagă pentru venirea lui Mesia davidic care va supune neamurile, Mesia, omul drept și fără paăat, va reînnoi Ierusalimul și va restaura Israelul ca Împărăție a lui Dumnezeu. Acesta este tipul de mesianism care se regasește în așteptările populare puse în lumină de cele 4 Evanghelii canonice. Avem, în „Psalmii lui Solomon”, un amestec de aspirații politice și spirituale pe care Mântuitorul Hristos nu-l va accepta.