EVOLUȚIE SAU OPERA UNUI PROIECTANT?

EVOLUȚIE SAU OPERA UNUI PROIECTANT?

1. Limba pisicii:

  Se știe că pisicile au obiceiul de a-și face toaleta. Ele dedică 24% din timpul în care sunt treze pentru a se curăța. Acest ritual de curățare este eficient datorită caracteristicilor impresionante ale limbii pisicii. Limba pisicii are 290 de papile, asemănătoare unor mici spini curbați spre spate, care se întăresc devenind tari ca unghia. Fiecare papilă are un șanț în care se colectează instantaneu salivă în momentul în care pisica își trage limba în gură. Când pisica își linge blana, papilele pătrund printre firele de păr și eliberează saliva pe piele. Limba pisicii poate elibera o cantitate de 48 ml. de salivă pe piele și pe blană în fiecare zi. Saliva conține enzime care descompun impuritățile și toxinele. În plus, în timp ce saliva se evaporă, corpul pisicii se răcește în proporție de 25%, lucru esențial având în vedere că pisicile au puține glande sudoripare. Când o papilă dă de un smoc de păr încâlcit, ea pătrunde mai adânc în blană și astfel are suficientă forță să-l descâlcească. De asemenea, vârful papilelor poate stimula pielea în timp ce pisica se curăță. Luând ca model caracteristicile limbii pisicii, cercetătorii au realizat o perie experimentală. Aceasta piaptănă părul cu o forță mai mică decât o perie obișnuită și poate fi curățată mai ușor. Un alt avantaj este că descâlcește mai ușor părul încurcat. Cercetătorii sunt de părere și că, în viitor, se vor putea crea noi metode de curățare a unor suprafețe acoperite de păr sau blană. Caracteristicile limbii pisicii ar putea sta la baza găsirii unor noi metode de aplicare a loțiunilor sau a medicamentelor pe pielea acoperită de păr.

 Ce credeți? A apărut limba pisicii prin evoluție? Sau este opera unui Proiectant?

2. Liliecii și ecolocația:

 Deși liliecii pot vedea, majoritatea lor folosesc ecolocația pentru a se orienta în întuneric, stabilind distanța la care se află un obiect cu ajutorul undelor sonore. De exemplu, unii lilieci reușesc să deosebească un țânțar de un gândac în funcție de viteza cu care dă din aripi. Majoritatea liliecilor produc în laringe vibrații sonore, pe care le emit prin gură sau nări. Cu ajutorul urechilor lor mari, ei detectează ecoul produs de unda sonoră când se lovește de un obiect. Astfel, ei reușesc să-și formeze în minte o imagine tridimensională a mediului în care se află. Liliacul poate stabili locul, înălțimea unui obiect, precum și distanța la care se află acesta chiar și în mijlocul vacarmului creat de alți lilieci. Când recepționează ecoul, liliacul trebuie să fie foarte precis, deoarece o eroare de doar o milisecundă (a mia parte dintr-o secundă) îl poate face să-și rateze ținta cu până la 17 cm. În opinia unor cercetători, o precizie mai mare de o milisecundă „pare imposibil de atins”. Totuși, unele experimente au demonstrat că liliecii pot stabili timpul în care se propagă ecoul cu o precizie de 10 nanosecunde (a o sută milioana parte a unei secunde)! Astfel, ei reușesc să calculeze distanța dintre ei și un obiect cu o acuratețe de 1 mm sau chiar mai puțin! Cercetătorii au realizat un baston electronic care are la bază principiul ecolocației pentru a-i ajuta pe nevăzători să se orienteze în spațiu și să evite obstacolele, inclusiv cele de la înălțimea capului, cum ar fi ramurile de copaci. „O sursă importantă de inspirație a fost capacitatea impresionantă a liliecilor de a folosi ecolocația”, spun Brian Hoyle și Dean Waters, doi dintre inventatorii așa-zisului „baston-liliac”.

 Ce credeți? Au apărut liliecii și capacitatea lor extraordinară de a folosi ecolocația prin evoluție? Sau sunt opera unui Proiectant?

3. Simțul olfactiv al câinelui:

  În opinia cercetătorilor, câinii pot să identifice, cu ajutorul simțului lor olfactiv, vârsta, sexul și dispoziția altor câini. Ei pot fi dresați să detecteze materiale explozive și droguri. Spre deosebire de om, care își folosește în principal văzul pentru a cerceta mediul în care se află, câinele apelează la miros. Am putea spune că el „cercetează” cu . . . nasul! Simțul olfactiv al câinelui este de mii de ori mai dezvoltat decât al omului. Potrivit Institutului Național de Standarde și Tehnologie din Statele Unite, un câine „poate detecta și componente care constituie a bilionimea parte dintr-un întreg. Ar fi ca și cum, gustând din apa unui bazin olimpic de înot, ne-am putea da seama că în ea a fost dizolvat un sfert de linguriță de zahăr!”.

  De ce are câinele un simț al mirosului atât de fin?

·        Câinele are nasul umed și, ca urmare, îi este mai ușor să capteze particulele de miros.

·     Nasul câinelui are două canale - unul pentru respirație, altul pentru miros. Când un câine adulmecă, aerul este direcționat spre partea cavității nazale care conține receptorii olfactivi.

·       La câine, suprafața zonei unde se află receptorii olfactivi măsoară 130 cm² sau mai mult, iar la om, numai 5 cm².

·        Câinele are de 50 de ori mai multe celule olfactive decât omul.

  Toate aceste caracteristici ajută câinele să recunoască diferitele elemente ale unei substanțe odorifice complexe. De exemplu, potrivit specialiștilor, în timp ce noi, oamenii, doar mirosim supa, câinele poate identifica fiecare ingredient al acesteia.

  Cercetătorii de la Pine Street Foundation, un institut de cercetări în domeniul oncologiei, afirmă că nasul și creierul câinelui conlucrează, constituind „unul dintre cele mai sofisticate detectoare de mirosuri de pe planetă”. Oamenii de știință vor să realizeze „nasuri” electronice, care să detecteze explozibili, substanțe de contrabandă și chiar boli, inclusiv cancerul.

 Ce credeți? A apărut câinele, cu uluitorul său simț olfactiv, prin evoluție? Sau este opera unui Proiectant?

4. Mucusul de melc și proprietățile lui adezive:

  Chirurgii au înțeles de mult timp că, în chirurgie, pentru repararea țesuturilor și închiderea rănilor, este nevoie de adezivi medicali. Multe lipiciuri în uz prezintă riscuri dacă sunt folosite pe cale internă. Ele sunt toxice, devin rigide când se usucă și nu aderă pe țesuturile umede. Dar, studiind mucusul unui melc fără cochilie, cercetătorii au găsit o soluție. Când se simte amenințat, melcul secretă un mucus suficient de lipicios încât să rămână lipit de o frunză udă. Avantajul acestui mecanism de apărare este că îi oferă protecție și totodată o oarecare flexibilitate, melcul putându-se îndoi odată cu frunza. Cercetătorii au analizat mucusul și au descoperit câteva caracteristici datorită cărora acest lipici natural este foarte eficient. De exemplu, aderarea mucusului pe o suprafață implică atât legături chimice, cât și atracția electrostatică. Drept urmare, mucusul pătrunde în suprafața respectivă, dar rămâne flexibil când suprafața se deformează. Creând pe cale sintetică un material care imită proprietățile mucusului de melc, cercetătorii au obținut un lipici mult mai puternic decât adezivii medicali folosiți în prezent, care însă poate adera pe un organ viu. S-a spus despre el că se poate fixa de „organe la fel cum se fixează cartilajul de os”. Specialiștii sunt de părere că, în viitor, acest lipici ar putea intra în instrumentarul oricărui chirurg, înlocuind suturile și copcile. Ar putea fi folosit la repararea cartilajului sau la fixarea unor dispozitive medicale exact în locul în care e nevoie în corp. Testele au demonstrat că lipiciul a fost eficient în închiderea unei găuri din inima unui porc și în repararea unor găuri pe ficat la șobolani. Oamenii de știință găsesc adesea soluții inteligente la probleme obișnuite studiind lumea vie. „Trebuie doar să știi unde să te uiți și să recunoști o idee genială”, declară Donald Ingber, directorul institutului care a creat adezivul sintetic.

 Ce credeți? A apărut mucusul de melc cu proprietățile lui adezive prin evoluție? Sau este opera unui Proiectant? 

5. Mucusul țiparului de Atlantic:

  Mucusul gelatinos secretat de țiparul de Atlantic a stârnit curiozitatea cercetătorilor. De ce? Această substanță, un hidrogel, a fost descrisă drept „cel mai moale și mai elastic biomaterial cunoscut până acum”. Țiparul de Atlantic trăiește pe fundul oceanului. Când un prădător vrea să-l înghită, el elimină un gel secretat de glande speciale. Secreția respectivă conține proteine care formează mucus și alte proteine care alcătuiesc mii de fibre lungi. În contact cu apa, aceste proteine formează, în jurul peștelui, un mucus vâscos. Mucusul obstrucționează branhiile prădătorului, făcându-l să regurgiteze țiparul. Hidrogelul produs de țiparul de Atlantic are proprietăți remarcabile. Deși nu depășește o sutime din grosimea unui fir de păr, o singură fibră de proteine este de zece ori mai tare decât nailonul. Când este eliberat în apa de mare, amestecul de mucus și fibre alcătuiește o structură similară unei site fine tridimensionale, care poate reține o cantitate de apă de 26 000 de ori mai mare decât propria greutate. De fapt, mucusul este format aproape în totalitate din apă! Cercetătorii nu au reușit încă să creeze o versiune sintetică a acestui gel. Un cercetător afirmă: „Această substanță naturală este extrem de complexă”. Totuși, obiectivul oamenilor de știință este să reproducă fibrele proteice pe cale genetică, cu ajutorul unor bacterii. Ei vor să creeze un produs ușor, rezistent la rupere, elastic și biodegradabil. Fibrele sintetice vor putea fi folosite la realizarea unor materiale sustenabile pentru industria textilă și domeniul medical. De fapt, posibilitățile de aplicabilitate par infinite.

  Ce credeți? A apărut structura extrem de complexă a mucusului țiparului de Atlantic prin evoluție? Sau este opera unui Proiectant?

6. Structura dinților melcului turtit:

 Melcul turtit comun (Patella vulgata), un melc marin cu cochilie conică, are niște dinți incredibil de puternici. Dinții sunt formați din mănunchiuri foarte strânse de fibre subțiri, alcătuite dintr-un mineral dur, cunoscut sub numele de goethit, combinat cu o substanță proteică mai moale. Radula melcului, o prelungire asemănătoare unei limbi, este acoperită de șiruri de dinți curbați – fiecare dinte fiind mai scurt de 1 mm – ce acționează ca o pilă. Dinții trebuie să fie extrem de tari și de rezistenți pentru a putea răzui de pe stânci alge, care constituie hrana melcului. Cercetătorii au folosit un microscop cu forță atomică (AFM) pentru a măsura forța de tracțiune la care rezistă dinții melcului. Ei au constatat că rezistența la tracțiune a dinților melcului este cea mai mare din lumea vie, depășind-o pe cea a pânzei de păianjen. Coordonatorul studiului a declarat: „Ar trebui să încercăm să imităm structura dinților melcului în proiectele noastre”. Cercetătorii consideră că versiunile sintetice ale acestui material biologic ar putea fi folosite la construirea de mașini, bărci, avioane și chiar în stomatologie, pentru implanturi dentare.

  Ce credeți? Au apărut melcul turtit și dinții săi extrem de puternici prin evoluție? Sau sunt opera unui Proiectant?

7. Pielea flexibilă a castravetelui-de-mare:

 Castraveții-de-mare trăiesc pe fundul mării și în recifele de corali. Textura pielii lor este neregulată, având protuberanțe și chiar asperități. Castraveții-de-mare sunt neobișnuit de flexibili: pot fi la fel de moi precum ceara, iar în câteva minute, ba chiar secunde, pot ajunge la fel de tari ca lemnul! Această caracteristică le permite să se strecoare în spații foarte înguste, iar apoi să devină atât de tari, încât prădătorii să nu îi poată trage afară. Toate acestea se datorează pielii lor „inteligente”! Pielea castravetelui-de-mare are trei grade de duritate: mare, medie și scăzută. Pentru a-și întări sau a-și înmuia pielea, castravetele-de-mare unește sau desparte fibrele de colagen din interiorul țesuturilor pielii cu ajutorul unor proteine. Proteinele care întăresc țesuturile formează lanțuri mici între fibrele din țesutul conjunctiv, unindu-le. Proteinele care înmoaie țesuturile despart fibrele. Pielea castravetelui-de-mare poate ajunge atât de moale, încât să pară că se topește! Oamenii de știință încearcă să creeze materiale care să imite caracteristicile pielii castravetelui-de-mare. Ei intenționează, printre altele, să creeze electrozi pentru intervențiile chirurgicale la nivelul creierului. Aceștia trebuie să fie duri, astfel încât să fie poziționați exact la locul potrivit, iar apoi să se înmoaie. Dacă electrozii ar avea o asemenea flexibilitate, s-ar reduce riscul ca organismul să îi respingă.

 Ce credeți? A apărut castravetele-de-mare, cu pielea lui flexibilă, prin evoluție? Sau este opera unui Proiectant?

8. Lipiciul ciripedelor:

 Mult timp, zoologii au observat capacitatea ciripedelor de a se fixa foarte bine de pietre, de diguri și de carenele ambarcațiunilor. Despre lipiciul ciripedelor s-a spus că este cu mult superior produselor sintetice. Însă modul în care ciripedele se prind atât de bine de suprafețele ude a fost un mister până nu demult. Studiile au dezvăluit că larva de ciripedă, care înoată liber, cercetează mai multe suprafețe până când alege locul potrivit pentru prindere. Imediat ce își găsește locul, larva secretă două substanțe. Prima este un fel de amorsă uleioasă care îndepărtează apa de pe suprafața aleasă. Mai mult, ea creează mediul potrivit pentru aplicarea celei de-a doua substanțe, alcătuite din proteine, numite fosfoproteine. Împreună, cele două substanțe formează un strat adeziv puternic, pe care nici chiar bacteriile nu îl pot distruge. Este foarte important ca lipiciul să fie puternic și durabil, deoarece ciripeda își va petrece tot restul vieții în acel loc. Producerea lipiciului ciripedei este un proces mult mai complex decât se credea. Un membru al echipei de cercetători care a descoperit cum produce ciripeda lipiciul a remarcat: „Este o soluție naturală incredibil de ingenioasă la problema îndepărtării apei de pe o suprafață udă”. Aceste descoperiri îi vor ajuta pe cercetători să obțină lipiciuri care să fie folosite sub apă, precum și bioadezivi sintetici care să-și găsească utilitatea în electronică sau în implanturile din domeniul medical.

 Ce credeți? A apărut lipiciul ciripedelor prin evoluție? Sau este opera unui Proiectant? 

9. Uimitoarele tentacule ale caracatiței

 Inginerii în robotică pun la dispoziția medicilor echipamente care să-i ajute să opereze în spațiile înguste din interiorul corpului, folosind tehnici chirurgicale minim invazive. O inovație în domeniu are ca inspirație tentaculul extrem de flexibil al caracatiței. Cu ajutorul celor opt tentacule extensibile și flexibile, caracatița poate prinde, ține și strânge cu putere diverse obiecte, chiar și în spații înguste. Ea reușește nu doar să-și îndoaie tentaculele în orice direcție, ci și să rigidizeze unele porțiuni ale acestora, dacă este necesar.Cercetătorii sunt de părere că un braț robotic la fel de moale și de flexibil ar fi extrem de util în chirurgia minim invazivă. Acest gen de echipament ar putea face posibilă operarea unor pacienți care altminteri ar trebui supuși unor intervenții chirurgicale mult mai complicate. Un asemenea braț robotic a fost construit deja și este folosit la operații simulate. Cu o parte a brațului, lung de 13,5 cm, pot fi ridicate sau ținute organe interne fără să fie lezate în vreun fel, în timp ce cu cealaltă parte se realizează intervenția propriu-zisă. În opinia dr. Tommaso Ranzani, membru al echipei care a realizat brațul robotic, „echipamentul va fi punctul de plecare pentru versiuni îmbunătățite, mai performante”.

 Ce credeți? A apărut caracatița, cu uimitoarele ei tentacule, prin evoluție? Sau este opera unui Proiectant? 

10. Sistemul de autocurățare a pielii delfinului-pilot:

 Speciile de crustacee și alte organisme acvatice care cresc pe carenele navelor reprezintă o mare problemă pentru armatori. Din cauza acestor depuneri organice, navele înaintează mai greu și consumă mai mult combustibil. În plus, ele trebuie scoase din circulație la fiecare doi ani pentru a fi curățate. Oamenii de știință încearcă să rezolve problema inspirându-se din natură. Cercetările științifice au dezvăluit că pielea delfinului-pilot cu înotătoare lungi (Globicephala melas) are un sistem de autocurățare. Pielea prezintă striații care sunt atât de mici, încât larvele de crustacee nu se pot fixa pe ea. Spațiile dintre aceste striații conțin o substanță gelatinoasă ce atacă algele și bacteriile. Când delfinii năpârlesc, pielea lor produce un nou strat de substanță protectoare. Oamenii de știință vor să creeze un sistem asemănător pentru curățarea carenelor navelor. În trecut, se utilizau vopsele antivegetative. Totuși, cele mai folosite vopsele au fost interzise recent, deoarece sunt toxice pentru plantele și animalele acvatice. Cercetătorii vor să rezolve această problemă acoperind carenele cu o plasă metalică și încorporând în carenă un sistem care degajă o substanță lichidă ce nu dăunează mediului. Când intră în contact cu apa mării, substanța devine vâscoasă, formând un strat protector ce acoperă întreaga carenă. Cu timpul, acest strat protector, de 0,7 mm grosime, se desprinde de navă, îndepărtând și eventualele organisme prinse de el. Apoi, sistemul degajă din nou substanța gelatinoasă care va acoperi carena. Conform testelor de laborator, acest sistem ar putea reduce depunerile organice pe carenele navelor cu până la 100 de ori. Un astfel de sistem ar fi extrem de avantajos pentru companiile de transport maritim, întrucât costurile pentru aducerea unei nave la doc uscat pentru curățare sunt foarte mari.

 Ce credeți? A apărut sistemul de autocurățare a pielii delfinului-pilot prin evoluție? Sau este opera unui Proiectant?

11. Sonarul delfinului:

  Delfinii emit o varietate de fluierături și de sunete ascuțite, ca niște clicuri, iar apoi se folosesc de ecourile produse pentru a se ghida și a cerceta mediul din jur. Având ca sursă de inspirație sonarul delfinului-mare săritor (Tursiops truncatus), oamenii de știință lucrează la realizarea unor sisteme acustice subacvatice cu funcții de detecție mai performante. Sonarul îl ajută pe delfin să găsească pești ascunși în nisipul de pe fundul mării și să facă distincția între un pește și o stâncă. Potrivit lui Keith Brown, conferențiar la Universitatea Heriot-Watt, din Edinburgh (Scoția), delfinul poate și „să sesizeze diferența între recipiente care conțin apă dulce, apă sărată, sirop și petrol de la (o distanță de) 10 m”. Oamenii de știință intenționează să creeze dispozitive care să atingă aceleași performanțe. Cercetătorii au analizat sunetele emise de delfin și capacitatea lui de a percepe undele sonore și au încercat să le imite. Rezultatul a fost un sonar dotat cu un echipament electronic sofisticat, încorporat într-un cilindru având mai puțin de 1 m lungime. Dispozitivul, atașat de un robot submarin de forma unei torpile, a fost proiectat pentru a cerceta fundul mării, a găsi obiecte îngropate în nisip, precum cabluri sau conducte, și a le analiza de la distanță. Cercetătorii preconizează folosirea acestui dispozitiv și în industria petrolieră și cea a gazelor naturale. Grație acestei noi tehnologii, sonarele vor putea colecta o gamă mai largă de date, ajutându-i astfel pe tehnicieni să amplaseze echipamentul subacvatic în cea mai convenabilă locație, să depisteze orice avarie – precum fisuri fine în structura de susținere a unei platforme petroliere – și chiar să detecteze blocajele din conducte.

 Ce credeți? A apărut sonarul delfinului prin evoluție? Sau este opera unui Proiectant?

12. Furnica și mecanismul ei de curățare:

  Pentru a zbura, a se deplasa ori a percepe ce este în jurul ei, o insectă trebuie să fie curată. De exemplu, furnicii îi este greu să se deplaseze, să comunice sau să perceapă mirosurile din jur dacă are antenele murdare. Așadar, „nu veți găsi niciodată o insectă murdară”, afirmă zoologul Alexander Hackmann. „Insectele au găsit o modalitate de a înlătura reziduurile cu care intră în contact.” Hackmann și colegii lui au studiat mecanismul folosit de o specie de furnică (Camponotus rufifemur) pentru a-și curăța antenele. Ei au descoperit cum înlătură furnica particulele de murdărie de diferite dimensiuni. Ea își îndoaie piciorul și formează un fel de clește, prin care își trece apoi antenele. Perișorii rigizi din interiorul cleștelui înlătură cele mai mari particule de murdărie. Particulele mai mici sunt înlăturate cu ajutorul unui „pieptene” fin care are între dinți spații la fel de late ca perișorii de pe antenele furnicii. În cele din urmă, cele mai mici particule de murdărie - de mărimea celei de-a 80-a părți din diametrul firului de păr uman - sunt înlăturate de o „perie” și mai fină. Hackmann și membrii echipei sale consideră că mecanismul folosit de furnici pentru a-și curăța antenele ar putea fi foarte util în industria electronică. De exemplu, metode asemănătoare ar putea fi folosite pentru menținerea curățeniei în timpul procesului de fabricare a componentelor electronice și semiconductoare de mici dimensiuni, unde chiar și cea mai mică particulă de murdărie ar putea cauza defecte.

 Ce credeți? Au apărut furnica și mecanismul ei de curățare prin evoluție? Sau sunt opera unui Proiectant?

13. Plonjonul corbului de mare alb:

  Corbul de mare alb este o pasăre de dimensiuni mari care plonjează în apele oceanelor cu o viteză de până la 190 km/h.. La contactul cu apa, forța de impact poate depăși de 20 de ori forța gravitațională. Cum reușește corbul să supraviețuiască unui asemenea impact, ba chiar să repete un astfel de plonjon impresionant? Înainte să atingă suprafața apei, pasărea își întinde aripile în spate, luând o formă aerodinamică, asemănătoare unei săgeți. În plus, ochii i se acoperă cu o membrană protectoare, iar la nivelul gâtului și al pieptului, sub piele, i se umflă niște pungi de aer, care atenuează impactul cu apa, asemenea unor airbaguri. Când corbul pătrunde în apă, ciocul, capul și gâtul iau împreună forma unui con. Astfel, forța de impact se distribuie în mod egal asupra mușchilor puternici ai gâtului. Apoi, pasărea își adaptează rapid vederea la mediul subacvatic. Cât de mult se scufundă corbul? Impulsul rezultat în urma impactului îl poate duce până la 11 m sub apă. Însă el își poate continua coborârea dând din aripile îndoite pe jumătate și lovind apa cu labele palmate. De fapt, unii corbi de mare au fost văzuți și la adâncimi mai mari de 25 m. Când își termină scufundarea, corbul se ridică fără efort la suprafața apei, gata de un nou zbor. Cercetătorii au proiectat roboți care să fie folosiți la operațiunile de căutare și salvare. Acești roboți trebuiau să zboare și să se scufunde în apă, după care să zboare din nou. Totuși, un prototip care a fost testat de mai multe ori s-a rupt în bucăți de fiecare dată în urma impactului mult prea violent cu apa. Ca urmare, cercetătorii au ajuns la concluzia că prototipul „nu ajunge la performanța corbului de mare alb”.

 Ce credeți? A apărut corbul de mare alb, cu uluitoarea lui capacitate de a plonja, prin evoluție? Sau este opera unui Proiectant?

14. Poziția în V a aripilor fluturelui-de-varză:

  Fluturii depind de căldura soarelui pentru a-și încălzi mușchii înainte de a-și lua zborul. Însă în zilele înnorate, fluturele-de-varză își ia zborul înaintea celorlalți fluturi. Cum reușește el să facă asta? Înainte să se înalțe în văzduh, multe specii de fluturi se încălzesc la soare cu aripile fie închise (în poziție verticală), fie deschise total (în poziție orizontală). Însă fluturele-de-varză își ține aripile în poziție semideschisă, asemănătoare unui V. Cercetările demonstrează că, pentru a ajunge la temperatura optimă, fluturele trebuie să își țină fiecare aripă la un unghi de aproximativ 17° față de verticală. Această poziție direcționează energia solară direct pe mușchii toracelui, încălzindu-i și pregătindu-i astfel pentru zbor. Cercetătorii de la Universitatea Exter (Anglia) au încercat să crească eficiența panourilor solare așezându-le în aceeași poziție, ca aripile fluturelui. Ei au constatat că, în această poziție, panourile au produs cu aproape 50% mai multă energie. De asemenea, au constatat că suprafața aripii fluturelui reflectă foarte bine lumina. Imitând poziția în V și structura aripii, care are proprietăți reflectorizante, cercetătorii au realizat panouri solare mai ușoare și mai eficiente. Ca urmare, prof. Richard French Constant, membru al echipei de cercetători, a numit fluturele-de-varză „un expert în exploatarea energiei solare”.

 Ce credeți? Este poziția în V a aripilor fluturelui-de-varză rezultatul evoluției? Sau este opera unui Proiectant?

15. Capacitățile acrobatice ale musculiței-de-oțet:

 Cine a încercat să prindă o muscă știe cât este de greu. Aceste insecte reușesc să ne scape printre degete cu o agilitate ieșită din comun. Oamenii de știință au descoperit că o muscă, mai exact musculița-de-oțet, reușește să facă viraje asemănătoare celor efectuate de avioanele de luptă doar într-o fracțiune de secundă! De când se nasc, „aceste musculițe sunt ași ai zborului”, declară prof. Michael Dickinson. „E ca și cum ai pune un bebeluș în cockpitul unui avion de luptă, iar el s-ar descurca de minune.” Cercetătorii au filmat acrobațiile realizate de aceste muște și au constatat că bat din aripi de 200 de ori pe secundă. Și, totuși, cu o singură bătaie din aripi, ele reușesc să-și schimbe direcția și să scape de pericol. Ce se poate spune însă despre viteza lor de reacție? Cercetătorii au descoperit că viteza de reacție a acestor musculițe în fața unui pericol este de 50 de ori mai mare decât un clipit. „Musca face calcule extrem de complicate într-un timp foarte scurt pentru a stabili de unde vine pericolul și în ce direcție este cel mai bine să zboare pentru a scăpa de el”, explică Dickinson. Dar cum poate face minusculul creier al musculiței-de-oțet calcule atât de complicate? Aceasta rămâne un mister pe care cercetătorii încă încearcă să-l elucideze.

 Ce credeți? A apărut musculița-de-oțet, cu uluitoarele ei capacități acrobatice, prin evoluție? Sau este opera unui Proiectant?

16. Pomelo și coaja lui care absoarbe șocurile:

  Pomelo este cel mai mare fruct din familia citricelor. Întrucât crește în copac, acest fruct poate cădea de la peste 10 m. înălțime. Totuși, rezistă impactului cu solul fără probleme! Care este secretul lui? După cât se pare, coaja lui are capacitatea de a absorbi șocurile! Cercetătorii au descoperit că stratul alb de pe partea interioară a cojii fructului are o structură asemănătoare unui burete, fiind format dintr-o rețea de celule și spații goale. Spațiul dintre celule crește spre interiorul cojii, fiind plin cu aer sau lichid. Când fructul cade și lovește solul, lichidul respectiv acționează ca o pernă. Întrucât se comprimă și devine rigidă, coaja absoarbe șocul la impact și nu se rupe. Inspirându-se de la coaja de pomelo, cercetătorii au realizat o spumă metalică rezistentă la șocuri, pe care acum o testează. Ei speră ca, pornind de la astfel de structuri, să proiecteze căști de protecție pentru motocicliști, protecții la impact pentru autovehicule și protecții rezistente la impactul cu meteoriții pentru stațiile spațiale.

 Ce credeți? A apărut pomelo, cu coaja lui care absoarbe șocurile, prin evoluție? Sau este opera unui Proiectant?