CARTEA BIBLICĂ „APOCALIPSA” - PARTEA A DOUA!

 

CARTEA BIBLICĂ „APOCALIPSA” - PARTEA A DOUA!

Capitolul 2:1-7: Observaţii preliminare la scrisorile deschise adresate Bisericilor/Adunărilor: Toate viziunile cuprinse în cartea Apocalipsei se referă la viitor, cu excepţia primei şi a celei introductive, care se aplică la prezent. În aceasta găsim pe Domnul Iisus în mijlocul celor şapte Adunări, şi anume în gloria Lui proprie care I se cuvine ca Fiu al Omului (capitolele 1:12-16). Dar corespundeau cele şapte Adunări, în ceea ce priveşte starea lor efectivă, denumirii »sfeşnice de aur«, care le-a fost dată de Duhul Sfânt, şi erau ele în concordanţă cu caracterul sfânt al Persoanei minunate din mijlocul lor? Cu regret, nu! Caracteristica sfinţeniei, veridicităţii, dăruirii, curăţiei, tăriei şi unităţii, care caracteriza Biserica în starea ei iniţială, nu se mai văd acum în ultimele zile ale mărturiei ei pe pământ. Pentru un timp scurt, sfeşnicele de aur au răspândit o lumină strălucitoare, dar acum abia dacă se poate vedea o licărire opacă. Necredinţa publică, care se ascundea odinioară în sălile de cursuri şi la catedre, s-a răspândit acum public pe amvoanele bisericilor. În aceste scrisori deschise, care au fost necesare din cauza stării Adunărilor, se prezintă clar primul punct al abaterii, depărtarea inimilor de Hristos, părăsirea dragostei dintâi (capitolul 2:4). Ca urmare a răcirii sentimentelor dispare şi dorinţa după revenirea Sa personală din Cer (Matei 24:48 ). În felul acesta s-a deschis duşmanului uşa şi poarta. Evoluţia exterioară a Bisericii prezentată aici este confirmată detaliat de mărturiile contemporane. Odinioară poarta Bisericii a fost bine zăvorâtă faţă de Satan şi faţă de rău, dar acum Satan şi uneltele lui au găsit intrarea (Apocalipsa 2:20-24 ). În ţările noastre creştine se răspândeşte rapid întunericul moral, şi noi nu mai suntem departe de ultima treaptă a evoluţiei, dezicerea publică de creştinism. Dacă Hristos renunţă la biserica mărturisitoare ca purtător de lumină al Lui şi ca martor al Lui, atunci aceasta devine subiectul deosebit al judecăţii divine. În descrierea scurtă a istoriei Bisericii, aşa cum o găsim în capitolele 2 şi 3, nu sunt numite multe detalii, ci atenţia este îndreptată spre evoluţia formei generale a răului. Un gând călăuzitor, care rămâne permanent în câmpul vizual, este relaţia lui Hristos cu starea în care se află fiecare Adunare, şi de aceea El se prezintă fiecărei Adunări într-un caracter potrivit cu starea ei. El Însuşi este singurul mijloc de ajutor în cazul slăbiciunii spirituale şi al decăderii spirituale. Scriitorul istoriei „timpului naţiunilor” este Daniel, scriitorul istoriei Bisericii este Ioan. Misiunea lui Daniel era instruirea deosebită a poporului său, a Iudeilor; Ioan a scris pentru folosul Bisericii lui Dumnezeu. Folosirea acestor scrisori deschise se extinde asupra întregii Biserici şi asupra fiecăruia, care are urechi de auzit. Câştigul lăuntric, care se obţine prin studiul serios al scrisorilor deschise adresate Adunărilor amintite, este foarte mare şi s-a dovedit totdeauna de folos pentru cititorul care a făcut aceasta cu rugăciune. În aceste scrisori deschise se foloseşte un principiu, prin care starea efectivă a Bisericii în diversele perioade de timp se poate judeca. Istoria Bisericii şi verificarea stării ei este cuprinsă între începutul ei sub plinătatea binecuvântării divine şi partea ei finală în unirea ei cu Hristos în slavă. Starea ei de la început, din trecut, şi din viitor este deci etalonul, după care ea este judecată în prezent. Ce diferenţă este între ceea ce Biserica a fost odinioară, şi ceea ce este ea astăzi! Şi cât de diferită este ea de slava strălucitoare, care o aşteaptă pe ea! În scrisoarea deschisă adresată Adunării din Efes şi Pergam, acestea sunt solicitate să se pocăiască cu privire la starea de odinioară (»adu-ţi aminte de unde ai căzut«), în timp ce în scrisorile adresate ultimelor patru Adunări este considerată imposibilă reîntoarcerea la starea de început. Pentru acestea, venirea Domnului, care în primele trei scrisori deschise nu este amintită direct, este considerată ţinta speranţei. Sfârşitul epocii apostolice era caracterizat prin aroganţă spirituală şi părăsirea dragostei dintâi (Apocalipsa 2:1-7 ). După aceea au urmat perioade de necazuri mari, până la sfârşitul celui de-al zecelea, şi ultimul, val de prigoană sub Diocleţian: Smirna (Apocalipsa 2:8-11 ). Decăderea stării spirituale şi crescânda asemănare cu lumea au mers mână în mână începând cu urcarea lui Constantin pe scaunul de domnie şi favorizarea publică a creştinismului, din partea lui, şi până în secolul şapte: Pergam (Apocalipsa 2:12-17 ). Biserica papală poate fi desemnată în aroganţa ei de absolutism universal şi prigoanele barbare a sfinţilor lui Dumnezeu ca fiind lucrarea lui Satan pe pământ. Domnia ei funestă cuprinde Evul mediu, în care starea spirituală/morală poate fi desemnată ca fiind întuneric. Domnia papală a subjugat pe toţi care i se împotriveau: Tiatira (Apocalipsa 2:18-29 ). Reforma a fost intervenţia lui Dumnezeu în har şi putere, ca să slăbească supremaţia papală şi să lase lumina să strălucească în Europa, care mai mult de 300 de ani a luminat mai mult sau mai puţin. Protestantismul arată însă destul de clar, cu fărâmiţările lui şi dispariţia lui morală, cât de departe este el de gândurile lui Dumnezeu cu privire la Biserică şi creştinism: Sardes (Apocalipsa 3:1-6 ). Începutul secolului al 19 a arătat o altă reformă, care poartă de asemenea amprenta lucrării divine: Filadelfia (Apocalipsa 3:7-13 ), Starea generală din prezent a bisericii mărturisitoare este cu starea ei de nepăsare mult mai odioasă şi mai dezgustătoare decât toate cele descrise anterior. Această ultimă fază a istoriei bisericii în ajunul judecăţilor poate fi just desemnată ca „perioada lipsită de Hristos”: Laodiceea (Apocalipsa 3:14-22). Mai este de remarcat, că istoria primelor trei Adunări s-a derulat una după alta, în timp ce istoria celorlalte patru Adunări continuă să se deruleze în paralel, până la sfârşit, până la venirea Domnului. Cu încă o remarcă încheiem aceste remarci preliminare; elementul divin, caracterizat prin numărul trei, este dominant în prima grupă, în timp ce în grupa a doua cu numărul patru îşi găseşte intrarea extinsă elementul uman.

Scrisoare deschisă către Efes - (Apocalipsa 2:1-7):

1.      – »Îngerului Adunării din Efes scrie-i.«Aceste cuvinte se repetă în introducerea fiecărei scrisori deschise. Fiecare scrisoare deschisă este adresată »îngerului Adunării«. Auzim în aceste scrisori oarecum vocea Duhului Sfânt (versetul 7) şi a Domnului Însuşi (versetul 1), care se adresează Adunărilor, dar ele nu sunt apelate direct. Apostolul Pavel a scris sfinţilor care sunt în Efes (Efeseni 1:1 ), Ioan a scris îngerului Adunării. De ce? Prima exprimă intimitate, a doua mai degrabă distanţă. Motivul formei mai puţin intime a vorbirii folosite de Ioan îl găsim în faptul, că starea spirituală a Adunării era aşa de decăzută, că Domnul putea să-i vorbească numai prin reprezentantul sau îngerul (nu fiinţe spirituale, ci oameni) ei. Unii scriitori susţin ideea unei „tutele” a îngerilor adevăraţi asupra Adunării şi gândesc că acest „înger-tutore” este apelat. Acest gând pare tras de păr şi neîntemeiat. Pentru Duhul Sfânt, pe pământ, şi pentru Domnul, în cer, Biserica sau Adunarea este subiectul îngrijirii deosebite. Prin Adunare, puterile spirituale din locurile cereşti cunosc înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu (Efeseni 3:10 ); tot aşa, aceste fiinţe cereşti primesc învăţătură, prin Biserică, despre ordinea divină (1. Corinteni 11:10 ). Dar paza Adunării este pusă în mâini mai bune şi mai înalte, decât în paza îngerilor. În afară de aceasta ar fi greşit, să ne gândim la îngeri, care dau greş în împlinirea sarcinilor lor. Ei »împlinesc Cuvântul Său, ascultă de glasul Cuvântului Său« (Psalmul 103:20 – T.M. ), în timp ce îngerii Adunărilor, care sunt făcuţi răspunzători de starea vizibilă a Adunărilor de aici, sunt mustraţi pe drept. Cuvintele adresate aici îngerilor: »Am împotriva ta« sau »adu-ţi aminte de unde ai căzut, şi pocăieşte-te« nu par nicidecum să fie adresate îngerilor lui Dumnezeu, despre care se spune, că ei au fost aleşi şi sunt sfinţi şi drept urmare rămân păziţi să nu greşească şi să nu cadă. Mulţi au înţeles însă aşa, că „îngerul” este un supraveghetor (episcop) al unei Adunări. „Bătrânii” şi „supraveghetorii” sunt una şi aceeaşi persoană (Faptele Apostolilor 20:17-28 ). Denumirea „bătrân” îndreaptă atenţia mai mult spre vârsta şi experienţa bărbatului, în timp ce denumirea „episcop” sau „supraveghetor” arată spre supravegherea spirituală. Bărbatul şi activitatea sa au fost denumite astfel pe drept „bătrân” sau „supraveghetor”. Bătrânii au devenit supraveghetori, şi din aceştia erau mai mulţi în diversele Adunări, ca de exemplu în Efes (Faptele Apostolilor 20:17 ) şi Filipi (Filipeni 1:1 ). Lui Timotei, Onisim şi Ioan li s-a atribuit onoarea dubioasă din partea preoţilor deosebit de înţelepţi, că după moartea apostolului Pavel fiecare din aceştia ar fi fost îngerul Adunării din Efes. Pare ceva forţat, dacă se insistă, că noţiunea de „înger” s-ar folosi numai pentru supraveghetori sau bătrâni (prezbiteri). O astfel de folosire exclusivă nu este posibilă şi din cauză că un alt simbol, şi anume „stelele” (Apocalipsa 1:20 ), este folosit pentru desemnarea aceloraşi persoane. „Stelele” sunt destinate să strălucească şi să răspândească lumina din cer în noaptea întunecată a istoriei Bisericii. O persoană, chiar dacă ar ocupa cea mai înaltă poziţie în biserică, nu este neapărat o „stea”. Vedem în îngerul Adunării pe reprezentantul simbolic al Adunării în starea ei spirituală şi morală. Sensul în privinţa aceasta este reprezentare sau suplinire. Din acest motiv în această carte şi apa (Apocalipsa 16:5 ), şi vântul (Apocalipsa 7:1 ), şi adâncul (capitolul 9:11), şi focul (Apocalipsa 14:18 ) au fiecare îngerul lor „propriu”. Privit în felul acesta „îngerul Adunării” poate pe deplin să desemneze mai mult decât o singură persoană. Aşa cum este folosit cuvântul în legătură cu cele şapte Adunări, accentul se pune mai mult pe o reprezentare morală, decât pe una oficială. În timp deci ce Duhul supraveghează fiecare Adunare locală – şi Adunarea ca întreg -, fiecare Adunare este apelată în reprezentantul ei; căci în general este aşa, că în cele mai multe comunităţi ale sfinţilor sunt din aceia care joacă un rol de conducere morală şi spirituală, total independent de o poziţie oficială.

Cele şapte stele şi cele şapte sfeşnice de aur:

1.      »Iată ce zice Cel ce ţine cele cele şapte stele în mâna dreaptă, Cel ce umblă în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur.« Denumirile descriptive, sub care Hristos se prezintă fiecărei Adunări în parte, sunt aproape fără excepţie preluate din descrierile care ne-au fost date în primul capitol şi sunt descrieri detaliate ale Persoanei Sale. În Apocalipsa 1:20 stelele sunt văzute ca fiind însau pe dreapta Sa; în Apocalipsa 3:1 El are stelele, dar aici indică o influenţă mai intensă: El le ţine. Stelele sunt purtătorii de lumină ai Adunării. Ele primesc lumina lor de la El, ele sunt supuse puterii Lui şi sunt sprijinite de El. El le conduce, El le controlează şi le ţine tare. Ce întărire pentru fiecare slujitor supus încercărilor! Cât de mult se potriveşte, că la începutul acestei scurte descrieri a istoriei Bisericii în aceste două capitole, se scoate în evidenţă autoritatea absolută a lui Hristos peste toţi, care sunt răspunzători, ca să lumineze pentru El în timpul nopţii întunecate a absenţei Sale. Domnul nostru Îşi are locul în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur (Apocalipsa 1:13 ), dar aici El umblă în mijlocul lor şi ia cunoştinţă de orice necaz şi greutate, de care au parte ei în comun, sau particular. El supraveghează iluminarea pe care o fac lămpile şi este prezent, ca să sprijine vasele mărturiei Sale. Ajutorul Lui este imediat disponibil în orice situaţie de necaz. Niciodată Adunarea nu se va găsi într-o situaţie, în care să se vadă lipsită de ajutorul activ al lui Hristos, Care se plimbă în mijlocul ei, îi supraveghează căile şi o laudă şi o mustră. El îngrijeşte şi curăţă fiecare sfeşnic, dar îl va muta de pe locul responsabilităţii lui pe pământ, dacă el se dovedeşte total necredincios. Această parte a adevărului în niciun caz nu slăbeşte siguranţa veşnică a Adunării lui Dumnezeu, pe care »porţile locuinţei morţii nu o vor birui« (Matei 16:18), şi a fiecărui mădular al ei (Romani 8:38-39 ).

Domnul laudă:

2.-3. »Cunosc lucrările tale, osteneala ta şi răbdarea ta, şi că nu poţi suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli şi nu sunt, şi i-ai găsit mincinoşi. Ştiu că ai răbdare, că ai suferit din pricina Numelui Meu, şi că n-ai obosit.« Domnul laudă, înainte ca El să mustre. Lui Îi place să enumere, ceea ce harul – harul Său propriu – a lucrat în suflete şi pe căile poporului Său. În aceste scrisori deschise se arată decăderea progresivă a Bisericii, dar Domnul Însuşi este neschimbător. El iubeşte, să laude pe sfinţii Săi, atunci când poate şi unde poate, şi dacă lucrurile se degradează până ajung să se termine, aceasta nu-L împiedică să recunoască lucrarea Duhului, oriunde aceasta lucrează într-un sfânt. Şi la noi trebuie ca roada Duhului să atragă mai mult atenţia asupra Sa, decât lucrările firii pământeşti (ale cărnii). Dacă am fi totdeauna gata să recunoaştem din inimă tot ce este bun şi excelent şi să exprimăm aprecierea noastră fără nicio îngrădire, în mod deosebit acolo unde există şi rău. Cuvintele »cunosc« şi »ştiu«, care apar în fiecare din cele şapte scrisori deschise, arată cunoaşterea deplină din partea Domnului; El cunoaşte starea poporului Său şi împrejurările, în care el se află. El spune aici: »Cunosc lucrările tale«. Fără îndoială acestea au fost numeroase şi diverse. Dar nu orice lucrare este însoţită de răbdare sau de roada răbdării, aşa cum sunt lucrările amintite aici. Una din primele „lecţii” creştine este răbdarea (Romani 5:3 ), şi „multă răbdare” este trăsătura de caracter a unui adevărat slujitor al lui Dumnezeu (2. Corinteni 6:4). Răbdării îi urmează aici nesuportarea celor răi. Răbdarea faţă de cei slabi, care au fost încercaţi în mijlocul încercărilor şi împotrivirilor, nu a făcut Adunarea indiferentă faţă de rău. Simţul spiritual a fost veghetor. În afară de aceasta, ea a pus la încercare pe cei care se numeau apostoli, şi aceasta a făcut-o aşa de temeinic, că în lumina acelor semne caracteristice, după care puteau să fie recunoscuţi apostolii Domnului, a fost descoperită orice pretenţie nejustificată (1. Corinteni 9 ; 2. Corinteni 11 şi 12). Se mai adaugă: »şi i-ai găsit mincinoşi«. Pretenţiile nejustificate ale acestor oameni, care îşi revendicau funcţia şi autoritatea apostolilor, a fost total respinsă şi aceşti oameni au fost înfieraţi ca mincinoşi sau, aşa cum se exprimă apostolul Pavel, »apostoli mincinoşi« (2. Corinteni 11:13 ). Cât de neîngrădită este aici lauda! Însă, oricât de bogată şi cuprinzătoare a fost recunoaşterea de până acum, se spune mai mult. Ei au dovedit nu numai mai înainte răbdare, ci răbdarea a dăinuit şi era practicată în momentul când Ioan, într-o oarecare măsură ca „secretar” al Domnului, scria aceasta. Mai departe se spune: »că ai suferit din pricina Numelui Meu«. Ei au suferit mult, au fost greu încercaţi, dar ei au suportat toate cu bucurie din pricina Numelui lui Isus Hristos. Din pricina aceluiaşi Nume le-au fost iertate păcatele (2. Corinteni 11:13). La urmă se spune, că ei »n-au obosit«. Niciun gând cu privire la a ceda sau la o capitulare în lupta împotriva răului! Ei nu au obosit în această luptă, şi nici nu şi-au pierdut puterea. Ce tablou frumos al dăruirii pentru cauza Domnului! Dar care au fost sursele activităţii lor sfinte şi drepte? Ele nu sunt amintite. Cu siguranţă au existat, căci altfel nu ar fi existat nicio laudă. Care sunt adevăratele izvoare ale vieţii creştine şi a ostenelilor creştine? Ele ne sunt numite în prima scrisoare, pe care apostolul Pavel a scris-o: »Căci ne aducem aminte fără încetare … de lucrarea credinţei voastre, de osteneala dragostei voastre şi de tăria nădejdii …« (1. Tesaloniceni 1:3 ). Adunării din Efes i-au fost confirmate faptele, lucrările şi nădejdea, dar lucrările pare într-o oarecare măsură să se fi desprins de adevăratul lor izvor, de credinţă; şi puterea de a lucra pare să nu fie total scoasă din dragoste, care este lucrarea naturii divine şi atmosfera deosebită, în care Biserica şi creştinii trebuie să trăiască şi să lucreze; în sfârşit, în legătură cu răbdarea, care este lăudată de două ori la Adunarea din Efes (Apocalipsa 2:2-3 ), nu este amintită nădejdea, care este izvorul şi puterea vie a răbdării.

Domnul mustră:

4.      »Dar ce am împotriva ta, este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi.«Aici se descoperă rădăcinile eşecului şi neajunsurile personale şi colective – îndepărtarea inimii de Hristos. Aurul fin a devenit mat, floarea s-a ofilit. Prima bucată a roadei Duhului este dragostea (Galateni 5:22 ), şi aceasta se vedea foarte slab; însă în zilele apostolului Pavel Adunarea din Efes a fost lăudată pentru »dragostea ei pentru toţi sfinţii«, o dragoste, care a luat naştere prin dragoste. Dacă lipseşte dragostea, adevărata fiinţă a creştinismului (1. Corinteni 13 ), cununa şi strălucirea lui, atunci a dispărut şi puterea morală lăuntrică a Bisericii şi a vieţii personale. – În afară totul poate apărea frumos şi promiţător, şi nimeni altul decât ochiul Celui atotştiutor poate recunoaşte sărăcia lăuntrică, şi anume, răcirea inimii faţă de Domnul ei. »Ţi-ai părăsit dragostea dintâi«, acesta a fost primul pas al Biserici pe drumul care duce în jos (compară cu Matei 24:48 ). Pierderea dragostei proaspete şi gingaşe este o chestiune foarte serioasă şi nu trebuie privită ca ceva secundar. »Dar am împotriva ta«, spune Domnul cu privire la părăsirea dragostei dintâi. »Dar am ceva împotriva ta« (versetul 14) spune El cu privire la faptul că au fost toleraţi aceia care se ţineau strâns de învăţătura lui Balaam, şi alţii, care se ţineau strâns de învăţătura Nicolaiţilor. »Dar am împotriva ta« (versetul 20), spune El iarăşi, deoarece Izabela a fost tolerată, cea care semăna stricăciune cu învăţătura ei. Să observăm, că în fiecare din aceste cazuri expresia »am împotriva ta« stă în opoziţie evidentă cu marea recunoaştere făcută anterior.

Domnul ameninţă cu judecata:

5.      »Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te, şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine, şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti.«Domnul are un motiv clar, specific, împotriva îngerului: »Am împotriva ta, că ţi-ai părăsit dragostea dintâi.« Acesta este singurul lucru, pentru care Efesul este mustrat, dar cât de serios este! Eşecul care va veni al bisericii mărturisitoare, lepădarea ei publică de către Hristos (Apocalipsa 3:16 ), este urmărit aici până la rădăcină, până la părăsirea dragostei dintâi. Niciodată Domnul nu va uita bucuria Sa faţă de dragostea dintâi a poporului Său. »Aşa vorbeşte Domnul: „Mi-aduc aminte încă de dragostea pe care o aveai când erai tânără, de iubirea ta, când erai logodită, când Mă urmai în pustie, într-un pământ nesemănat« (Ieremia 2:2 ). Dragostea dintâi a lui Israel şi a lui Iuda nu a fost niciodată uitată de Domnul; tot aşa Domnul Îşi aduce aminte de dragostea dintâi a Bisericii, şi El o doreşte. Dacă judecata, care a fost anunţată, trebuia să fie îndepărtată, atunci este necesară o întoarcere la dragostea dintâi şi la faptele dintâi. Ca să se obţină aceasta, atunci sunt neapărat necesare cele două atenţionări; »adu-ţi aminte« şi »pocăieşte-te«. Adu-ţi aminte de înălţimea morală, pe care ai stat odinioară, adu-ţi aminte de mărimea dragostei, de »muntele de mir« şi de »dealurile de tămâie«, pe care umbla-i odinioară cu Acela care îţi iubeşte sufletul cu o iubire veşnică. Ce adânc ai căzut! Pocăieşte-te, condamnă-ţi starea inimii, care te-a condus la primul pas pe drumul care duce în jos. – Aducerea aminte şi pocăinţa sunt numite ca fiind două părţi, care pot să readucă înapoi dintr-o stare de decădere. Luarea sfeşnicului din locul lui ca purtător de lumină nu atinge absolut cu nimic problema siguranţei veşnice a tuturor acelora care au clădit pe Hristos, Stânca veacurilor. În general putem spune, că lămpile, care odinioară luminau aşa de luminos, şi în mod deosebit în renumita capitală Efes, au fost luate de la locul lor, şi întunericul adânc al islamului, al credinţei greşite a mahomedanilor, înveleşte acum aceste şapte cetăţi ale Asiei mici cu ridurile morţii lor. Mărturia creştinismului din vest o aşteaptă de asemenea punerea la o parte. Necredinţa şi necredincioşia – personală sau în comun – trebuie judecate. Starea deplorabilă de astăzi din Efes, cunoscut astăzi sub numele de Ajasoluk, este un exemplu de atenţionare pentru toţi. A rămas creştinătatea la bunătatea lui Dumnezeu? Nu, şi de aceea întuneric mai adânc va acoperi aceste ţări (Isaia 60:2), în care odinioară lumina Evangheliei a strălucit aşa de puternic. În Efes vedem prezentată starea Bisericii într-o anumită fază de dezvoltare, şi anume, starea care o caracteriza la sfârşitul primului secol. Ne bucurăm să ştim, că dragostea şi credinţa a reînviat într-o oarecare măsură în Adunarea din Efes şi sfeşnicul a fost curăţit, aşa că ea în cel de-al treilea conciliu ecumenic din anul 431 a dat o mărturie clară cu privire la marele principiu de bază ale creştinismului, întruparea Domnului nostru. Cu toate acestea pentru ea a venit ora, în care i-a fost luat sfeşnicul de la locul lui. Restabiliri parţiale de felul acesta au fost acordate Bisericii în ansamblul ei, dar soarta ei este clară.

Nicolaiţii:

6.      »Ai însă lucrul acesta bun, că urăşti faptele nicolaiţilor, pe care şi Eu le urăsc.«Credincioşia Adunării din Efes faţă de învăţătură şi condamnarea strictă a răului au oferit prilejul unei laude mari (versetele 2 şi 3). Această laudă este urmată de mustrare, care a fost exprimată cu toată claritatea (versetul 4), şi în cele din urmă a fost anunţată judecata, care putea fi preîntâmpinată numai prin pocăinţă (versetul 5). Aici se tratează acum o parte deosebită a răului, care este urâtă în aceeaşi măsură şi de Domnul, şi de îngerul Adunării. Părăsirea dragostei dintâi este regretabilă, dar faţă de rău era o ură îndreptăţită, opusul dragostei. Nu nicolaiţii au fost urâţi, căci şi ei erau subiectul dragostei generale a lui Dumnezeu (Ioan 3:16 ); dar lucrările lor erau urâte, şi pentru aceasta îngerul a primit laudă. Trebuie să fi fost lucrări cu un categoric caracter rău, care a necesitat un astfel de cuvânt sever de dezaprobare. Cine au fost aceşti nicolaiţi, şi care era învăţătura lor? Un răspuns satisfăcător la această întrebare este aproape imposibil*. Fără îndoială nicolaiţii erau o sectă imorală şi necurată. Dar că Nicolae din Antiohia, ultimul din cei şapte din Faptele Apostolilor 6:5 , a fost întemeietorul sectei, care îi poartă numele, nu se poate constata cu certitudine. Irineu este primul părinte al Bisericii şi scriitor care afirmă aceasta. Alţii cred, că Nicolae este pe nedrept învinovăţit, dacă i se atribuie învăţătura greşită şi faptele acestei secte, care au devenit cu atât mai condamnabile, cu cât s-au răspândit sub mantaua acoperitoare a creştinismului. Dacă Nicolae a fost întemeietorul sectei, atunci înseamnă că el s-a rătăcit foarte mult de la credinţă. Dar noi nu putem spune aceasta cu siguranţă. S-a presupus de asemenea, că nicolaiţii au fost aceiaşi, cu cei care se ţineau de învăţătura lui Balaam. Dar în lumina versetelor 14 şi 15 este greu de înţeles aşa, căci această învăţătură rea este tratată separat: »Ai câţiva, care, de asemenea, ţin învăţătura Nicolaiţilor.« Acest rău din urmă, aşa se pare, era cel mai grav din ambele rele. Toţi scriitori de la început sunt unanimi în privinţa că trăsăturile principale ale acestei secte erau necurăţia şi destrăbălarea. Se pare că nicolaiţii au unit mărturia creştinismului cu necurăţia păgânismului. Cedarea în faţa înclinaţiilor carnale (fireşti) înseamnă negarea practică a naturii sfinte a creştinismului. Ea nu poate fi tolerată nici de Domnul, şi nici de aceia, care doreau să se ţină strâns cu credincioşie de Numele Aceluia care este »Cel sfânt şi adevărat« (Apocalipsa 3:7 )

* Numele nicolait este tradus prin: învingător al poporului. Numele arată, că nicolaiţii au introdus practic subîmpărţirea contrară Scripturii în „preoţi“ şi „laici“ şi au învăţat ceea ce apoi a croit drumul spre domnia „castei spirituale“ (clerul) asupra restului poporului, chiar şi asupra „credincioşilor simpli“. Potrivit cu învăţătura Noului Testament, toţi creştinii născuţi din nou constituie o preoţie sfântă şi o împărăţie preoţească (1. Petru 2:5-9 ).

În privinţa acestui rău, între Efes şi Pergam, prima şi a treia Adunare, există un contrast remarcabil. Prima s-a depărtat cu o dezaprobare sfântă de această necurăţie, cea de-a treia a protejat pe vestitorii acestei învăţături necurate. Ce a fost urât de Efes, a fost tolerat în Pergam. Într-una erau lucrările nicolaiţilor, în cealaltă era învăţătura lor; dar învăţătura, fie bună fie rea, are totdeauna roadele proprii. Efes nu a vrut să aibă pe niciuna din ele, nici lucrările, nici învăţătura. Pergam dimpotrivă, a tolerat ceea ce a fost sursa distrugerii curăţiei morale şi a otrăvirii.

Chemarea la ascultare:

7.      »Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul!«De şapte ori citim această atenţionare. În scrisorile deschise adresate primelor trei Adunări stă înaintea făgăduinţelor date celor care vor birui, în timp ce în ultimele patru scrisori deschise această atenţionare stă la sfârşit. În prima grupă Biserica este văzută în totalitatea ei şi este chemată la pocăinţă, în cea de-a doua grupă starea Bisericii în totalitatea ei este prea evident lipsită de speranţă, şi de aceea o rămăşiţă este diferenţiată de mulţime, a cărei singură speranţă este îndreptată spre revenirea Domnului din cer. Din faptul, că la ultimele patru Adunări apelul de a asculta urmează după cuvintele de confirmare a biruitorilor, tragem concluzia că acolo, în afară de biruitori nu mai este nimeni care aude vocea Duhului. Responsabilitatea personală şi directă faţă de Dumnezeu este unul din adevărurile principale ale învăţăturii creştine. Învăţătura papală nu ţine seama de conştiinţa personală. „Ascultă de biserică”, acesta este conţinutul ei esenţial. Dar în realitate în catolicismul roman niciodată nu este ascultată vocea bisericii. Rangurile înalte ale clerului au preluat locul Bisericii, şi vocea lor a fost declarată vocea bisericii; rangurile de jos şi mulţimea poporului, sub ameninţarea cu blestemul, trebuie să asculte de această voce, în timp ce poporul este indus în eroare cu o aparenţă de adevăr. Zicala mult iubită şi deseori repetată, „ascultă de Biserică!”, dedusă greşit din Matei 18:17 , este folosită să acopere şi să apere sistemul barbar, superstiţios şi care înrobeşte sufletele. În realitate este fapta deosebit de abilă a lui Satan. Cum poate o Biserică, care ea însăşi stă sub ameninţarea cu judecata (Apocalipsa 2:5 ; 3:16 ), să aibă autoritate asupra oamenilor? De aceea în aceste scrisori deschise adresate Adunărilor se face apel la fiecare în parte, ca să asculte de vocea Duhului. Domnul este Cel care vorbeşte, şi numai vocea Lui trebuie ascultată. În felul acesta în aceste atenţionări se accentuează responsabilitatea personală şi colectivă. Ambele sunt legate între ele. Dacă Biserica este aşa de complet stricată, că vocea lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură nu mai dă loc la nicio reacţie, atunci pentru fiecare în parte este aşa de clar necesar să deschidă urechea sufletului său la »Aşa vorbeşte Domnul«. Când Domnul Isus a fost pe pământ, prin cuvintele cunoscute »Cine are urechi de auzit, să audă« (Matei 13:9-43 ; 11:15 şi alte locuri) a îndreptat mereu atenţia ascultătorilor spre învăţătura Sa. Aici, Acelaşi Domn, vorbeşte cu cuvinte foarte asemănătoare şi aşteaptă o atenţie serioasă şi evlavioasă pentru această mărturie nouă.

Biruitori:

7.      »Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu«.Am arătat deja anumite trăsături caracteristice ale celor două grupe, în care sunt împărţite aceste şapte Adunări, şi anume, primele trei şi ultimele patru. Fiecare din aceste grupe constituie o unitate în sine, cu toate că sunt desigur şi însuşiri comune. În prima grupă predomină elementul divin, aşa cum arată numărul trei, în timp ce elementul uman şi-a găsit intrare largă în cea de-a doua grupă, despre care vorbeşte numărul patru. O altă diferenţă interesantă o găsim la studiul făgăduinţelor şi răsplătirilor celor biruitori. Răsplătirile în prima grupă nu sunt aşa de cuprinzătoare şi nu poartă caracter public, ca cele din grupa a doua. În ultimele patru scrisori deschise, răsplătirile sunt deosebit de generoase, pentru că ele leagă semnul unei relaţii personale şi intime cu Hristos cu onorarea Lui publică. Diferenţele între aceste răsplătiri, în plinătatea şi felul lor, n-i le explicăm, prin faptul că în a doua grupă, obţinerea biruinţei este mult mai grea decât în prima. Furtuna vâjâie mai puternică, elementele duşmane sunt mai numeroase, şi de aceea făgăduinţele sunt corespunzătoare mărimii greutăţii luptei. De la Tiatira şi până la Laodiceea, Biserica, privită în totalitatea ei, este într-o stare deznădăjduit de stricată. De aceea, pentru a înota împotriva curentului, este nevoie de o energie a credinţei, care nu este necesară în aceeaşi măsură ca în timpul când Biserica este recunoscută public, aşa cum este în cazul Bisericilor din Efes, Smirna şi Pergam. Aceste răsplătiri nu sunt numai numite aici mai dinainte, ca să învioreze ceata călătorilor şi să încurajeze pe fiecare în parte în lupta care devine tot mai grea şi mai înflăcărată, ci Domnul Isus Însuşi amanetează Cuvântul Său, că ei vor rămâne cu siguranţă păziţi: »Eu voi da«. Cu propria Lui mână va încununa pe biruitor. Vocea Lui va saluta pe biruitor, ca semn de recunoştinţă, când el jubilând va trece pragul porţilor cereşti. În toate cazurile este vorba de mărturia personală, şi este de la sine înţeles, că biruitorul este acela, care în energia credinţei învinge greutăţile deosebite, cărora el se vede expus. Biruitorul din Laodiceea are o misiune mai grea înaintea lui, decât biruitorul din Efes. În fiecare Adunare situaţia este alta, împrejurările şi felul luptei sunt diferite. Această primă făgăduinţă pentru biruitor conţine o aluzie evidentă la Grădina Eden cu pomul vieţii în mijlocul ei (Geneza 2 ). Adam nu avea nimic de învins în grădina Eden, el trebuia numai să asculte şi să-şi păstreze inocenţa, şi proba pentru ascultarea creaturii nevinovate a fost o singură poruncă; să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Nu avem niciun motiv să presupunem că Adam ar fi mâncat din pomul vieţii, cu toate că nu i-a fost interzisă aceasta. Dar scena, care se pune înaintea privirii biruitorului creştin, este mult mai minunată decât cea din Geneza 2 , căci aici se vorbeşte despre Paradisul lui Dumnezeu cu Pomul vieţii al lui, din care ai voie să mănânci nestingherit; şi acolo nu este nici un pom al cunoştinţei binelui şi răului, ca simbol al responsabilităţii creaturii. Viaţa în nevinovăţie (Geneza 2 ) era dependentă de ascultare, dar aici se savurează Pomul vieţii, al vieţii veşnice, în caracterul lui deplin de fericire, fără nicio îngrădire, fără teamă că vei eşua. Viaţa veşnică va fi totodată în Paradisul lui Dumnezeu o masă permanentă de sărbătoare pentru biruitor. Cuvântul Paradis apare de trei ori în Noul Testament (Luca 23:43; 2. Corinteni 12:4 ; Apocalipsa 2:7 ). Vine din Orient şi înseamnă „grădină de plăceri”, „grădină de distracţie”. În acest sens este folosit şi în Vechiul Testament de trei ori (Neemia 2:8 , tradus prin cuvântul „pădure”, în Eclesiastul 2:5, tradus prin „grădină”, în Cântarea Cântărilor 4:13 ). După concepţia orientală, Paradisul este esenţa tuturor fericirilor. Paradisul lui Dumnezeu este o expresie, care arată spre fericirea cerească. Este un loc real, despre care grădina pământească Eden (Geneza 2 ) a fost numai o umbră a ei. Aici fericirea este neschimbătoare şi veşnică. Paradisul oferă plinătatea savurării, totalitatea tuturor bucuriilor. Deja tâlharului de pe cruce, întors la Dumnezeu, i s-a dat asigurarea Paradisului, iar apostolul Pavel a fost răpit acolo. Această făgăduinţă deosebită, unică, este dată oricui care biruieşte în starea în care se află Biserica, prezentată în scrisoarea deschisă adresată Adunării din Efes.

Capitolul 2 - 8-11:

Diferenţa dintre Smirna şi Laodiceea:     

Cea mai scurtă scrisoare deschisă este cea adresată Adunării din Smirna, şi cea mai lungă este adresată Adunării din Tiatira. În scrisoarea către Smirna găsim numai aprecieri favorabile, niciun cuvânt de mustrare sau dezaprobare; Laodiceea, dimpotrivă, este mustrată în toate privinţele, şi nu este rostit niciun cuvânt de laudă. Sărăcia şi necazul din Smirna stă într-o opoziţie evidentă cu starea de mulţumire şi bogăţie din Laodiceea. Mai este o singură altă Adunare, care nu este mustrată, şi anume Filadelfia. Dar nu trebuie să presupunem că în aceste Adunări/Biserici, care nu au fost mustrate, nu a existat nimic greşit. Dar împrejurările deosebite ale Bisericii, care este reprezentată prin aceste două Adunări, sunt caracterizate de suferinţă (Smirna) şi slăbiciune (Filadelfia). Un copil, când are dureri sau o stare de slăbiciune, este cruţat de cuvinte de mustrare, şi cu siguranţă Dumnezeul nostru nu este mai puţin plin de gingăşie decât părinţii pământeşti.

Mângâiere în necaz:

8.      »Îngerului Bisericii din Smirna scrie-i: „Iată ce zice Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel ce a murit şi a înviat.« Părăsirea dragostei dintâi începuse. Îngerul Adunării din Efes căzuse, nu din mâna dreaptă a Domnului, dar de la dragostea dintâi, în timp ce el se prezenta în exterior corect, credincios învăţăturii şi în umblare fără vină. Dar forţele motrice ascunse ale acţiunii erau slăbite, şi din cauza aceasta viaţa Adunării din Efes a fost jefuită de mireasma ei plăcută. Acest gând conduce la cea de-a doua perioadă a istoriei Bisericii, altfel constituită, aceea a necazului. Îngerului, locţiitorului Adunării din Smirna, i se transmit cuvinte de mângâiere. Adunarea avea de suferit toată dezlănţuirea furtunii prigonirilor păgâne, orânduite de cezar. Aproape 250 de ani Biserica a trecut – cu pauze scurte, când mâna nemiloasă a prigonitorului a fost reţinută – oarecum printr-un „botez de sânge”; dar aceasta a avut loc, numai ca să reaprindă flăcările licărinde ale dragostei, care era gata să se stingă. Ce era Adunarea suferindă pentru Domnul ne este înfăţişat în înţelesul numelui Smirna; smirna este o cunoscută substanţă aromată şi după Exod 30:23 o parte componentă a untdelemnului sfânt. În Cântarea Cântărilor ea aparţine mirodeniilor miresei. – Mângâierea, care se potrivea vizionarului Ioan în starea în care se afla (Apocalipsa 1:17-18 ), a fost pusă ca mângâiere şi înaintea ochilor acestei Adunări. Găsim aici aceeaşi legătură de afirmaţii cu privire la dumnezeirea Sa şi întruparea Sa, ca şi la apariţia minunată a lui Hristos, pe care a văzut-o Ioan. »Cel dintâi şi Cel de pe urmă« este unul din titlurile divine cele mai măreţe, o stâncă, împotriva căreia chiar şi puterea cea mai mare a duşmanului rămâne fără efect. Ca Cel dintâi, El este înainte de toţi şi înainte de toate în timp şi pe lângă aceasta peste toate, ca Cel Preaînalt. Ca cel din urmă El va fi ultimul şi va aduce toate la desăvârşire, căci toate merg spre El. El este veşnic în fiinţa Lui, dar El S-a smerit până la moarte, cu toate că moartea nu avea niciun drept asupra Lui. El, Cel dintâi şi Cel de pe urmă – un titlu deosebit al Domnului (Isaia 41:4 ; 43:10-13 ; 44:6 ; 48:12 ) – a murit (textual: a devenit mort). Dar El a biruit moartea. El a înviat din moarte şi trăieşte, ca să nu mai moară niciodată. Aceasta era deci marea lor mângâiere. Acela, care a murit şi a înviat, nu este altul decât Domnul, Cel veşnic, în adevărul şi realitatea Fiinţei Sale. Prin aceasta am văzut slava Aceluia, care a vorbit aici, am văzut, ce a fost El ca Dumnezeu, şi ce a devenit El ca om, şi acum să ascultăm mesajul Lui mângâietor şi înviorător.

Un mesaj:

9.      »Ştiu(textual: cunosc) necazul tău şi sărăcia ta (dar eşti bogat), şi batjocurele, din partea celor ce zic că sunt Iudei şi nu sunt, ci sunt o sinagogă a lui Satan.« Cuvintele »cunosc« sunt „o cetate tare” pentru sfântul greu încercat şi pentru Adunarea, care suferă. Acela, în a cărui Persoană sunt unite mărimea dumnezeirii şi compătimirea Celui care El Însuşi a trecut prin cele mai adânci adâncimi ale suferinţei şi morţii, spune: »Cunosc necazul tău şi sărăcia ta.« Greutatea, felul şi durata fiecărei încercări Îi sunt cunoscute. Nu se va vărsa nicio lacrimă prea mult, şi nicio lovitură nu va fi prea grea. Tăria şi încăpăţânarea duhului şi încrederea în sine trebuie frânte. În suferinţe aducem cel mai bine roadă. Iacov a ieşit din noaptea luptei crâncene ca un om încercat (Geneza 32:24-32). Apostolul Pavel a fost ţinut prin permanenta atenţionare, »ţepuşul în carne«, în smerenie şi umilinţă (1. Corinteni 12:7 ). – Dar Domnul cunoaşte şi sărăcia noastră. Nu sunt mulţi oameni mari şi cu renume, care se numără în poporul Său. Credincioşii Iudei au primit cu bucurie răpirea averilor lor (Evrei 10:34). Arestarea creştinilor a fost însoţită în general de confiscarea averilor şi proprietăţii lor, ori în favoarea statului, ori în favoarea acelora care din motive josnice i-au denunţat. Dar Domnul spune: »dar eşti bogat«. Comoara noastră şi moştenirea noastră este în cer. Un „inventar” al bogăţiei creştine îl găsim în 1. Corinteni 3:21-23 . Descendenţa noastră este din Dumnezeu (1. Corinteni 1:30), poziţia noastră este de »fii ai lui Dumnezeu« (Romani 8:14 ), rangul nostru este de împăraţi (Apocalipsa 1:6 ), menirea noastră este să fim asemenea chipului Fiului Său (Romani 8:29 ), bogăţia noastră se limitează exclusiv pe partea Domnului Însuşi în Împărăţia de o mie de ani şi în veşnicie (Efeseni 1:10-11). Adunarea este cu adevărat bogată, oricât de mare ar fi sărăcia ei pe pământ. Dăruită cu dragostea şi bogăţiile lui Hristos, care sunt permanente şi nu se vestejesc, şi sunt păstrate în afara oricărui pericol de a se pierde sau a se strica, noi ne putem bucura în El, Cel care cunoaşte nu numai necazul şi sărăcia noastră, ci El ne numeşte bogaţi, deoarece El cunoaşte totul. Adunarea nu a trebuit să sufere numai din partea lumii păgâne din afară, ci şi din partea unui duşman dinăuntru, care a purtat un caracter religios. Se pare că exista o grupă de oameni (nu Iudei cu adevărat), care îşi revendicau pretenţia de a fi iudei, de a fi singurul popor al lui Dumnezeu pe pământ. Am văzut în Adunarea din Efes (capitolul 2:2) un nivel de cler privilegiat (aceia, care se numeau apostoli), a căror mândrie şi aroganţă a fost dată pe faţă şi ai căror reprezentanţi au fost găsiţi mincinoşi. Această mişcare a fost pentru un timp destrămată. Dar acum era o mişcare asemănătoare, chiar dacă a apărut pe un nivel inferior. Din timpul Adunării din Smirna au fost mereu afirmaţii îndrăzneţe; a fi singura Biserică, a fi singurul popor al lui Dumnezeu, parţial din partea grupelor mari, parţial din partea grupelor mici. Aceste grupe ale făţarnicilor religioşi batjocoreau Adunarea lui Dumnezeu suferindă. Acuzaţii false, dispreţ şi calomnieri erau lucrarea murdară a acestor oameni religioşi. Dar ce erau ei în ochii Domnului? »O sinagogă a lui Satan«. Ambele nume, Satan şi diavolul, sunt folosite în Apocalipsa, ca pretutindeni în Sfânta Scriptură, în mod potrivit şi corespunzător. Primul înseamnă „împotrivitor”, ultimul este tradus prin „defăimător”. Pentru Adunare el are ambele însuşiri. Satan, împotrivitorul, a format o grupă de eretici în împotrivire directă Adunării smerite şi suferinde. Diavolul, dispreţuitorul, a născocit minciuni şi acuzaţii false de tot felul împotriva sfinţilor lui Dumnezeu, şi el a avut succes cu ele, prin aceea că a făcut pe deţinătorul puterii păgân, să creadă acestea. El a devenit astfel adevăratul iniţiator al celor zece prigoane. Au fost zece declanşări de mânie şi furie, care au încetat abia după ce Constantin s-a urcat pe scaunul împărătesc. Suferinţa exagerată a fost însă întâmpinată cu o mângâiere şi mai exagerat de mare, şi ambele au fost fără îndoială în deplină măsură partea Adunării suferinde. Relatările contemporanilor dintre creştini şi păgâni confirmă aceasta pe deplin.

Încercări şi încurajări:

10. »Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi, ca să vă încerce. Şi veţi avea un necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii.« »Nu te teme nicidecum« (sau »nu te teme«) este un cuvânt de pregătire pentru alte încercări noi; este acelaşi cuvânt ca şi în Apocalipsa 1:17 . Acolo a ajuns la urechea vizionarului devenit neputincios şi a oferit sufletului său sentimentul siguranţei depline şi necondiţionate, aici trebuie să liniştească Adunarea cu privire la „furtuna” care se punea la cale. Necazul şi sărăcia erau destul de rele şi greu de suportat, dar ceva mult mai rău urma să vină peste ei. Ultimele prigoniri imperiale au întrecut pe cele anterioare în cruzimea lor. Norii negri se adunau; vuietul sălbatic al furtunii care avea să vină se auzea deja. Aici Adunarea este pregătită şi încurajată cu privire la ce va veni. Se arată de asemenea clar, că aceste încercări, care urmau să vină, pornesc de la diavolul, care se foloseşte de acuzatorii falşi şi de uneltele executante ale cruzimii. Prigonirea sfinţilor era lucrarea lui. Dar credinţa se bazează pe acest adevăr mare şi adevărat, că puterea este a lui Dumnezeu (Psalmul 62:11 ). Puterea diavolului este limitată şi este ţinută în frâu; fără permisiune clară el nu poate să-şi întindă mâna nici măcar asupra celui mai slab miel al turmei (Iov 1 şi 2). »Nu este autoritate decât numai de la Dumnezeu« (Romani 13:1 ) – nici satanică şi nici omenească. O altă întrebare este cea referitoare la aplicarea puterii, şi aceasta include cea mai mare responsabilitate. A fost intenţia lui Dumnezeu, ca Adunarea Lui să fie încercată, şi anume, până la extrem, şi pentru aceasta a fost folosit diavolul. În felul acesta sfinţii lui Dumnezeu au fost curăţiţi; dragostea, credinţa, curajul şi credincioşia au fost întărite. Adunării i-a fost rânduită o perioadă de timp bine definită de necaz, »zece zile«. Aici s-ar putea să fie vorba de cunoscutele zece valuri de prigoană, şi în mod deosebit de cea de-a zecea prigoană, din timpul lui Diocleţian, care a durat exact zece ani. Expresia »zece zile« înseamnă un timp limitat şi de cele mai multe ori un timp relativ scurt; prigonirile păgâne s-au extins – cu întreruperi – pe o perioadă de aproximativ 250 de ani. Următoarele locuri arată că cele zece zile se referă la un timp limitat şi de cele mai multe ori scurt: Geneza 24:55 ; Neemia 5:18 ; Ieremia 42:7 ; Daniel 1:12 ; Faptele Apostolilor 25:6 şi altele. Unii, nu mulţi, din martorii de odinioară ai adevărului au tăgăduit pe Domnul lor, speriaţi fiind de frica torturii şi morţii. În acest caz, pentru fiecare pas pe cale, chiar până la moarte, credincioşia este neapărat necesară. Dacă se vrea câştigarea cununii de martir, atunci perseverenţa şi statornicia trebuie păstrate până la sfârşit. – În Scriptură se vorbeşte de cununi diferite. Cununa de aur o va purta fiecare mântuit în cer (Apocalipsa 4:4 ). Cununa neprihănirii este răsplata pentru o umblare sfântă şi dreaptă pe pământ (2. Timotei 4:8 ). După aceea există cununa care nu se poate vesteji a slavei, care va fi dată acelora care au păzit turma preaiubită a lui Dumnezeu aşa cum se cuvine şi cu o ţinută morală sănătoasă (1. Petru 5:4). Citim apoi despre cununa de martir, despre cununa vieţii (Apocalipsa 2:10). Aceste cununi, precum şi celelalte răsplătiri şi încurajări, vor fi date de Domnul personal: »Îţi voi da …« După aceea urmează cunoscuta solicitare de a auzi: »Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul!« Responsabilitatea personală este accentuată întotdeauna şi este ferm accentuată. În aceste scrisori deschise găsim exprimat gândul Duhului şi gândul Domnului, care sunt pe deplin una; scrisorile deschise se adresează tuturor Adunărilor Domnului din toate timpurile şi din toate locurile de pe pământ.

Făgăduinţa dată biruitorilor:

11.  »Cel ce va birui, nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte.« Pentru a fi un biruitor în împrejurările în care se afla Adunarea din Smirna, era nevoie de o răbdare, care să rămână statornică chiar şi în lupta de moarte. Pe de o parte face ravagii sinagoga Satanei, pe de altă parte păgânismul, ambele hotărâte să nimicească creştinismul. Între cele două grupe stau adepţii neînsemnaţi ai Nazarineanului, a căror singură apărare este răbdarea şi smerenia. Ce perspectivă aveau ei pe pământ? Pierderea renumelui lor, a averilor lor şi chiar pierderea vieţii. Ca să biruieşti în astfel de împrejurări îngrozitoare era nevoie de o credinţă puternică şi o privire spirituală clară, ca totodată să-L vezi pe Cel nevăzut, dar care niciodată nu este mai aproape, ca în clipele, când ai Săi par să fie părăsiţi, şi a Cărui compasiune nu este niciodată mai reală şi mai gingaşă, decât în timpurile când aparent ei sunt uitaţi de El. Biruitorul poate să moară în chinurile torturii, prelungite de răutatea aproape diabolică a oamenilor, care se hrănesc din chinurile şi sângele jertfelor, dar lui îi este dată asigurarea, că »moartea a doua« nu-l va putea stinge. Înţelesul exact al cuvintelor făgăduinţei din acest verset este, că el »în niciun chip« sau »nicidecum« – o negare cu accent deosebit de puternic – nu va fi vătămat de »moartea a doua«, care este iazul de foc, domiciliul veşnic şi locul de pedeapsă al diavolului şi al oricărui rău şi al celor pierduţi (Apocalipsa 20:14 ; 21:8 ).

Capitolul 2:12-17:

12.  »Îngerului Bisericii din Pergam scrie-i.« – Această a treia scrisoare deschisă este adresată Adunării din partea cea mai de nord. Vechea capitală a Mysiei există încă sub numele Bergama, dar este jefuită de toată măreţia şi slava. Pergam sau Pergamum, aşa cum deseori este denumită, a fost descris ca „un fel de uniune a unei cetăţi de bâlci, oraş universitar şi rezidenţă regală”. Attalus al III-lea a vândut cetatea sa marii republici*. În timpul acela şi, mai târziu, sub domnia cezarilor Romei, Pergam era una din cele mai frumoase cetăţi ale Asiei. Cu toate că era renumită din cauza slujirii idolilor, erudiţiei şi ştiinţei medicale, această cetate, privită din punctul de vedere al creştinilor, era una din cele mai rele dintre cele şapte cetăţi numite. Adevăratul creştin judecă cu totul altfel decât lumea, deoarece el priveşte lucrurile, principiile şi persoanele în adevărata lor relaţie cu Dumnezeu.

* Aceasta este Roma, înainte de a deveni un imperiu.

Sabia ascuţită a judecăţii:

12.  »Iată ce zice Cel ce are sabia ascuţită cu două tăişuri.«Diferitele detalii ale descrierii minunate a lui Hristos, care au fost date vizionarului la prima apariţie (capitolul 1:12-16) le regăsim în scrisorile adresate Adunărilor, sau mai exact spus, îngerilor acestora. Caracteristica lui Hristos, cu care El se prezintă Pergamului este preluată din versetul 16 al capitolului 1. Acolo însă sabia iese din gura Lui, ca să lămurească caracterul judecăţii; ea este exercitată cu puterea Cuvântului Său. Aici nu se spune că ea iese din gura Lui, ci că El o are. În niciunul din locuri sabia nu este văzută în teaca ei, ci este scoasă şi gata să exercite imediat şi temeinic lucrarea Sa, »ascuţită şi cu două tăişuri«. Sabia este folosită ca simbol al judecăţii. Ea arată spre răzbunarea Domnului faţă de o lume vinovată (Apocalipsa 19:15 ), precum şi spre judecarea temeinică şi fără cruţare a răului, nu de pepoporul Său, ci a răului din el (Evrei 4:12 ). Sabia este totdeauna în mâna Domnului şi El o foloseşte în aceeaşi măsură pentru prieteni şi pentru duşmani. El luptă împotriva răului, răul este dat pe faţă prin simpla autoritate a Cuvântului Său şi este judecat. Faţă de aceia, fie ei în Biserică sau în lume, care refuză să se plece înaintea Lui şi să recunoască autoritatea Sa necondiţionată, sabia trebuie să-şi facă lucrarea ei cu putere infailibilă prin exercitarea judecăţii, căci – vrem să amintim aceasta cu solemnitate – judecata şi exercitarea ei a fost dată Fiului Omului (Ioan 5:22,27 ). Sabia nu trebuie să rănească sau să omoare pe îngerul Bisericii, ci ea este îndreptată asupra acelora, pentru a căror prezenţă în Adunare este responsabil îngerul (versetul 16).

Scaunul de domnie al lui Satan şi locuinţa:

13.  »Ştiu unde locuieşti; acolo unde este scaunul de domnie al lui Satan.« Părăsirea dragostei dintâi a fost primul semn caracteristic al Bisericii pe drumul ei de decădere. A doua caracteristică, pe care o vedem în Smirna, a fost prigonirea publică a Bisericii de către puterea imperială păgână. Cele mai rele timpuri de prigoană, dar şi cele mai utile prin efectul lor de sfinţire, au fost sub Decius (începând din anul 249) şi Diocleţian (începând din anul 284). Rezultatul acestor două valuri de prigoană a fost separarea celor adevăraţi de cei neadevăraţi, precum şi purificarea credinţei Bisericii suferinde. Cu autoritatea păgână, ca „instrument”, Satan a avut voie să-şi desfăşoare toată cruzimea asupra lor, venind din afară; dar după ce toate eforturile lui de a distruge creştinismul în felul acesta au eşuat total, a încercat să distrugă din interior Biserica în adevăratul ei caracter ca martor, folosindu-se de bărbaţi religioşi şi învăţători pentru exercitarea lucrării sale ucigătoare. Vorbirea profetică a apostolului Pavel (Faptele Apostolilor 20:29-30 ) s-a împlinit foarte clar, aşa cum o dovedeşte starea Bisericii descrisă în scrisorile deschise adresate Pergamului şi Tiatirei. Pergam a fost, în timpul când a fost scrisă cartea Apocalipsa, capitala stăpânirii romane  în Asia Mică. Păgânismul avea puterea supremă. De acolo s-a răspândit slujirea la idoli şi prigoanele peste tot vestul Asiei Mici, Asia din timpul Apocalipsei. De aceea putem să înţelegem însemnătatea expresiilor »scaunul de domnie al lui Satan« şi »acolo unde locuieşte Satan«. Satan îşi avea locuinţa şi scaunul de domnie în Pergam, şi de acolo a încercat să sufoce mărturia creştină în această parte a pământului. Dar trebuie cercetat şi după un alt înţeles mai adânc al acestor expresii. Trebuie să avem permanent înaintea privirii noastre faptul că fiecare din aceste trei scrisori deschise descrie starea deosebită a întregii Biserici mărturisitoare în perioade succesive ale istoriei ei. Scrisoarea deschisă adresată Pergamului ne conduce la începutul secolului al patrulea, în timpul domniei împăratului Constantin. Cei 250 de ani de atacuri repetate ale lui Satan ca »leu care răcneşte« (1. Petru 5:8 ), deci prin prigoniri publice, au îmbogăţit spiritual Biserica, chiar dacă ea era săracă în ochii lumii. Dar ce nu i-a reuşit lui Diocleţian, ultimul împărat care a prigonit pe credincioşi, a reuşit să obţină Constantin, primul împărat creştin. Ispitirile venite din partea lui Satan au avut ca rezultat decăderea spirituală şi morală a Bisericii. După moartea lui Licinus, coregent al lui Constantin cel Mare, acesta a devenit singurul stăpânitor. La urcarea lui pe scaunul de domnie au fost anulate ordonanţele predecesorului său, care chemau la prigonirea creştinilor, şi a acordat creştinilor libertatea să practice serviciul divin aşa cum le dicta conştiinţa lor. Dar, în acest timp, începând din anul 313 după Hristos, religia creştină a fost tratată pur şi simplu ca oricare din multele religii ale Imperiului Roman. Toate religiile au fost în aceeaşi măsură tolerate. Pe parcursul timpului însă, Constantin a luat tot mai multă cunoştinţă despre creştinism şi el a fost destul de înţelept să recunoască în creştinism principii care conduc la stabilitate şi care erau favorabile consolidării puterii sale. În afară de aceasta putea să aibă încredere că supuşii lui creştini vor păstra prestigiul imperiului, în timp ce subalternii săi păgâni provocau mereu răscoale în diferite părţi ale imperiului. În anul 324, şi după aceea tot mereu, Constantin a dat dispoziţii împotriva păgânismului şi a încercat cu toată puterea să constrângă creştinismul să devină singura religie a imperiului lui. Păgânii au fost alungaţi de la curtea regală şi creştinii au fost promovaţi pe posturi de onoare. Constantin a oferit bisericii aurul său şi privilegiile sale şi aceasta a înghiţit de bună voie „momeala” şi totodată a jertfit conştiinţa şi credincioşia ei faţă de Domnul ei. Biserica şi lumea, care până în momentul acela au fost despărţite una de alta (Ioan 17:2 ; 2. Corinteni 6:14-16 ), s-au luat în braţe – o unire plină de primejdii. Din timpul acela există legătura nefastă dintre Biserică şi stat şi cu ajutorul statului au fost create instituţii bisericeşti. În multe cazuri s-a impus supuşilor împotrivitori să accepte creştinismul: ori botezul ori sabia – şi aceasta, cu toate că marele domnitor s-a lăsat botezat abia cu puţine zile înainte de moartea lui în Nikomedia. Templele păgâne impunătoare şi îmbrăcămintea costisitoare a preoţilor au fost închinate serviciilor divine creştine. În felul acesta în locul încăperilor şi localurilor de adunare simple şi fără pretenţii, în care se strângeau primii creştini, au apărut clădiri luxoase şi impunătoare. Creştinismul a încălţat pantofi de aur, ca să spunem aşa. Pentru a-i face pe preoţi şi pe popor să fie de acord cu noua ordine, multe din ritualurile şi ceremoniile păgâne au fost preluate de Biserică. În felul acesta, caracterul ei şi mărturia ei despre sfinţenie şi adevăr a fost complet falsificate. Efectele acestei legături nefaste au rămas până în zilele noastre şi cu toate că Dumnezeu în guvernarea Sa a folosit-o ca să oprească torentul de necredinţă, ea a adus pagube imense Bisericii. Prin aceasta ea a pierdut caracterul punerii ei deoparte pentru Dumnezeu şi al despărţirii de lume pe care ea trebuia să-l reveleze într-un timp când Hristos era lepădat. Unirea legitimă dintre Biserică şi stat (sau regim) va fi descoperită într-o zi viitoare (Apocalipsa 21:9 ; 22:5 ). Accentul deosebit al expresiilor din versetul 13 ne devine clar, când vedem Biserica şezând liniştită şi comodă în prezenţa scaunului de domnie şi a locuinţei lui Satan, care este dumnezeul lumii acesteia. Satan are un scaun de domnie şi o locuinţă pe pământ şi pentru Biserică este cu adevărat grav că ea s-a stabilit acolo. În Apocalipsa 18:12-13 găsim o listă cu douăzeci şi nouă de poziţii; prima este „aurul”, ultima este „sufletul omului”. Câştigarea şi posedarea acestor „lucruri” este remarcabilă pentru biserica falsă. Această perioadă din istoria Bisericii este deosebit de importantă, de aceea am studiat-o detaliat.

Cei care locuiesc pe pământ:

13.  »Ştiu unde locuieşti.« Domnului nu i-a fost indiferent unde locuia ea. Când El vorbeşte despre locuire pe pământ, atunci aceste cuvinte au un înţeles adânc, fatal (compară cu Filipeni 3:19 ; Apocalipsa 3:10 ; 6:10 ; 11:10 ; 13:14 ; 17:8 ). Aceste locuri arată spre starea spirituală a unei clase de oameni, care nu sunt numai simplu pe pământ, ci interesele lor sunt total îndreptate spre pământ şi se limitează la pământ. Căci „celor care locuiesc pe pământ” le-a fost prezentată chemarea cerească, dar în locul ei, ei au ales de bună voie şi conştient, ca parte a lor, pământul şi lucrurile pământeşti.

Domnul laudă:

13.  »Tu ţii Numele Meu, şi n-ai lepădat credinţa Mea.« Tot ce în creştinism este de importanţă vitală a fost păstrat cu hotărâre: Numele şi credinţa lui Hristos. Ele au fost încercate în împrejurările cele mai îngrozitoare şi verificate prin exproprierea averilor, prin tortură şi moarte. Ei au refuzat să jure pe „duhul lui cezar”. Ei s-au ţinut strâns de Numele Aceluia care este sfânt şi adevărat. Ei nu au vrut să tăgăduiască credinţa lor în Domnul Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu în dumnezeirea Lui, ca Fiu al Omului în umanitatea Lui sfântă şi ca Fiu al lui David cu drepturile şi slava lui de Împărat al lui Israel. Ei au rămas statornici, »ca şi cum ar fi văzut pe Cel nevăzut«. Ei nu s-au dat înapoi nici măcar de la arderea pe rug. Domnului I-a plăcut să recunoască şi să laude statornicia lor, chiar dacă El a trebuit să-i mustre aspru, deoarece ei locuiau pe locurile înalte ale pământului, unde Satan şi-a ridicat scaunul de domnie şi şi-a făcut locuinţa. Realmente a fost Satan, care mai întâi şi-a ridicat scaunul de domnie în Roma iar apoi în Constantinopol, de unde a guvernat, folosind pe cezari ca unelte ale sale şi reprezentanţi ai săi. Acolo locuia el, cu toate că el avea acces şi în cer. Dar prăbuşirea lui este deja planificată şi chiar şi clipa prăbuşirii lui (Apocalipsa 12:7-13 ).

Antipa, martorul credincios:

13.  »… nici chiar în zilele acelea când Antipa, martorul Meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieşte Satan.«Dreapta-credinţă a Adunării din Pergam nu poate fi pusă la îndoială. În mod deosebit ea nu a renunţat la una din părţile adevărurilor de bază, şi aceasta nici măcar »în zilele, în care Antipa, martorul Meu credincios, a fost ucis la voi.« Numele acestui martor nobil al lui Iisus Hristos, care a pecetluit mărturia sa cu sângele său, a fost transmis din generaţie în generaţie. Cu toate că despre Antipa, în afară de numele său, nimic nu este sigur, cuvintele »martorul Meu credincios« conţin o confirmare, care spune mult. – Ce a fost Hristos pentru Dumnezeu (capitolul 1:5), aceasta a fost Antipa pentru Domnul Iisus.

Învăţătura lui Balaam şi învăţătura Nicolaiţilor:

14.-15. »Dar am ceva împotriva ta. Tu ai acolo nişte oameni care ţin de învăţătura lui Balaam, care a învăţat pe Balac să pună o piatră de poticnire înaintea copiilor lui Israel, ca să mănânce din lucrurile jertfite idolilor, şi să se dedea la curvie. Tot aşa, şi tu ai câţiva care, de asemenea, ţin învăţătura Nicolaiţilor, pe care Eu o urăsc.«  Prin cuvintele »dar am ceva împotriva ta«, Domnul Iisus pune înaintea ochilor îngerului Bisericii din Efes (versetul 4) şi îngerului Bisericii din Tiatira (versetul 20) obiecţii precise; în primul caz, părăsirea dragostei dintâi, în cazul al doilea, falsificarea învăţăturii. Aici însă impută două lucruri, care au fost tolerate în Adunarea din Pergam: erau unii, care se ţineau de învăţătura lui Balaam, erau alţii, care erau adepţii învăţăturii Nicolaiţilor. Ceea ce în Efes era încă urât, a fost preluat în Pergam (versetele 6 şi 15). LucrărileNicolaiţilor au fost strict respinse în Efes; în Pergam erau unii care puteau să se ţină de învăţătura Nicolaiţilor. Inima lui Balaam nu a fost nicidecum de acord cu sentinţele minunate, pe care el, constrâns de Duhul lui Dumnezeu, trebuia să le vestească (Numeri 23 şi 24). Sufletul lui dorea mai mult după onorurile şi darurile împăratului din Moab. Pentru bani, dorea cu plăcere să blesteme pe poporul lui Dumnezeu, el »a iubit plata fărădelegii« (2. Petru 2:15 ). După ce încercările lui, de a blestema pe aceia, pe care Dumnezeu i-a binecuvântat, au fost zădărnicite, duşmănosul profet mesopotamic a învăţat pe duşmănosul împărat moabit Balac, cum putea să pună »o piatră de poticnire« înaintea picioarelor lui Israel. În Vechiul Testament, găsim un indiciu la aceasta abia în cartea Numeri 31:16 . În Numeri 24:25 , se spune numai, că profetul şi împăratul au mers fiecare pe drumul lui. Dar viclenia lui a avut succes. După indicaţiile date de împăratul lor vinovat, femeile moabite au ispitit pe Israel să păcătuiască (Numeri 25:1-3 ). Aşa a devenit Balaam, care s-a făcut mult mai vinovat decât împăratul Moabului, sub conducerea lui Satan, iniţiatorul propriu-zis al căderii lui Israel, care a condus la judecata îngrozitoare, prin care 24000 de bărbaţi din popor au murit (Numeri 25:9 ). Petru, Iuda şi Ioan sunt singurii scriitori ai Noului Testament, care se referă categoric la Balaam. Cele două păcate, la care a fost ademenit Israel în felul acesta, au fost slujirea idolilor şi curvia. Exact aceste păcate au fost mai târziu condamnate clar şi categoric de apostolul Pavel (1. Corinteni 10:19-28 ; 6:15-18 ). Aici, în Pergam, învăţătorii şi adepţii acestor practici murdare şi-au găsit protecţia chiar în sânul Bisericii. Aceste păcate erau deci rezultatul învăţăturii lui Balaam. Pentru creştin, orice veneraţie – cu excepţia aceleia aduse lui Dumnezeu – este slujire la idoli (1. Ioan 5:21 ), relaţiile nepermise cu lumea sunt curvie (2. Corinteni 6:14-16 )2 . Învăţătura Nicolaiţilor nu era aceeaşi ca a lui Balaam, cu toate că rezultatul din amândouă a fost acelaşi, şi anume decăderea moral-spirituală a tuturor acelora care au fost murdăriţi prin aceste practici şi învăţături păcătoase. Balaam are astăzi pe reprezentanţii moderni ai învăţăturii lui în Biserică. Sunt oameni care ocupă poziţii de răspundere în ele şi, ca şi Balaam, cu îndărătnicie se ţin de veniturile lor bune şi de funcţiile lor înalte, în timp ce ei cu o râvnă mare, care ar fi mai de valoare dacă ar fi folosită în alte scopuri, lucrează la distrugerea credinţei pentru a cărei apărare şi păstrare sunt plătiţi. Cinstea acestor oameni are aceeaşi valoare ca şi lucrarea, care duce la nimicirea sufletelor. Învăţătura lui Balaam lucrează la sufletul oamenilor, în timp ce învăţătura Nicolaiţilor este semănată în suflete. Mărturia creştină a fost prin aceste două învăţături aproape complet distrusă. Începând din secolul patru şi până astăzi au fost făcuţi paşi mari în direcţii greşite, aşa că până astăzi aproape că nu s-a mai păstrat nicio trăsătură de caracter a Bisericii de odinioară, din timpul apostolilor. Îngerului nu i se reproşează păstrarea acestor învăţături, ci că ele au fost primite fără nici un fel de împotrivire. Orice indiferenţă faţă de rău este o înjosire a lui Dumnezeu. Adormirea spirituală a îngerului Adunării din Pergam iese clar în evidenţă – spre deosebirea clară cu Efesul. Păcatul Bisericii este tolerarea răului şi a persoanelor rele.

Pocăinţa sau judecata:

16.  »Pocăieşte-te deci; iar dacă nu, vin la tine curând, şi voi lupta împotriva lor cu sabia gurii Mele.« La atenţionarea adresată Efesului, cuvântul »adu-ţi aminte« este înaintea solicitării de a se pocăi. Niciuna din Biserici nu a fost aşa de bogat binecuvântată şi nu a primit aşa de mult din bunătatea şi harul lui Dumnezeu ca Adunarea din capitala provinciei Asia. Apostolul Pavel a lucrat trei ani în Efes. Lucrarea şi lacrimile lui au adus roade bogate şi, în scrisoarea sa adresată sfinţilor din această cetate, a putut să prezinte adevăruri de cel mai înalt grad, fără să adauge un singur cuvânt de dezaprobare sau de mustrare. Credinţa în Domnul Isus şi dragostea faţă de toţi sfinţii erau semnele caracteristice ale vieţii ei de Adunare. De aceea, cât de potrivite erau cuvintele atenţionării divine: »Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut, pocăieşte-te«. Adunarea din Pergam însă nu a avut niciodată un har aşa de deosebit şi nu a savurat privilegii aşa de mari; de aceea, aici lipseşte cuvântul »adu-ţi aminte«.

»Pocăieşte-te« – aceasta este cerinţa Domnului ca urmare a descoperirii marelui rău din mijlocul ei. Personal, îngerul Adunării nu a acceptat nici învăţătura şi nici nu a făcut faptele rele care au fost dezaprobate; pe de altă parte, însă el nici nu le-a condamnat şi nu s-a opus pătrunderii lor în Adunare, ceea ce îngerul Adunării din Efes a făcut cu toată hotărârea. Dacă chemării la pocăinţă nu îi urma judecarea de sine, Domnul a trebuit să anunţe judecata, care va veni în curând: »vin la tine curând«. Judecata, care era aproape să vină, este întărită prin folosirea verbului la timpul prezent, precum şi prin adăugarea cuvântului »curând« (de fapt, repede). Venirea, despre care se vorbeşte aici, nu este revenirea personală a Domnului, care este denumită şi a doua Sa venire, ci se referă la o acţiune imediată şi de judecată a Domnului cu Adunarea. – Îngerului Adunării îi spune: »vin la tine«, dar cu privire la aceia, care s-au încărcat cu o mare vină, spune: »voi lupta împotriva lor«. În felul acesta Domnul face o diferenţiere. Există o diferenţiere a gravităţii păcatelor şi în mod corespunzător a pedepsei. Noi trebuie să diferenţiem între conducători şi conduşi. La folosirea diverselor feluri şi trepte de pedeapsă, care sunt oferite în Noul Testament pentru păstrarea sfinţeniei Casei lui Dumnezeu trebuie să se ţină seama cu atenţie de această diferenţiere. »Mustraţi pe cei ce se despart de voi; căutaţi să mântuiţi pe unii, smulgându-i din foc; de alţii iarăşi fie-vă milă cu frică, urând până şi cămaşa mânjită de carne« (Iuda 22-23 ). »Sabia gurii Mele« arată puterea de judecată a Cuvântului Său – este pătrunzătoare.

Solicitarea la ascultare:

17.  »Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul!« În aceste scrisori deschise auzim vocea Duhului Sfânt; El vorbeşte în ele Adunărilor creştinătăţii. Dacă creştinii ar fi ascultat de această voce, decăderea evidentă a Bisericii ar fi fost evitată. Dar cu toate că Duhul vorbeşte Adunărilor, este totuşi fiecare în parte solicitat să asculte. Biserica, în totalitatea ei, este privită ca o corporaţie, care a devenit neprimitoare pentru prezentările şi atenţionările Duhului; drept urmare, aici nu sunt solicitate Adunările să asculte, ci fiecare mădular al lor: »Cine are urechi, să asculte!« Nu este aşteptată o restaurare colectivă; de aceea se accentuează permanent şi serios responsabilitatea personală, care întotdeauna este cea mai importantă şi stă pe primul loc. Acesta este unul din adevărurile de bază ale creştinismului şi numai pentru că permanent a fost negat a progresat sistemul papal. Miezul acestui sistem este tocmai stricta respingere a gândirii proprii şi a unei relaţii directe, personale, a omului cu Dumnezeu.

Răsplătiri deosebite şi personale:

17.  »Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din mana ascunsă, şi-i voi da o piatră albă; şi pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l ştie nimeni, decât acela care îl primeşte.«Biruinţa este aici, ca şi în alte părţi, o chestiune total personală. Dacă trebuie să ia naştere o grupă de biruitori, acest fapt este posibil numai dacă fiecare în parte merge pe drumul său cu credinţă şi energie spirituală. Ceata biruitorilor sau »norul de martori« din Evrei 11 este prezentat în persoane individuale. Fiecare martor al lui Dumnezeu avea personal de luptat cu duşmanul, dar el nu a stat niciodată singur, căci Dumnezeul cel viu a fost pentru el şi cu el. Este o frumuseţe deosebită în aceste făgăduinţe şi în felul în care ele au fost date. Domnul Însuşi spune: »Îi voi da să mănânce din mana ascunsă«. Acest dublu »(Eu)voi da« măreşte şi mai mult valoarea binecuvântărilor făgăduite. Mana este numită în Psalmul 78:25 şi »pâinea celor puternici«, iar în Evanghelia după Ioan 6:32 este numită »pâinea din cer«. Mana (cu înţelesul textual „ce este aceasta?”) a devenit expresia permanentă a uimirii lui Israel cu privire la felul şi plinătatea grijii divine pentru ei în pustie (Exod 16:15 ); desigur, atunci nu era ascunsă, deoarece stătea pe suprafaţa pământului în jurul taberei lor. De aproximativ 12500 de ori a lăsat Dumnezeu să plouă pâine din cer dimineaţa pentru poporul Său de pe pământ. Şi Dumnezeul lui Israel este şi Dumnezeul nostru, dar pentru noi El este mai mult decât a fost pentru ei, pe baza legăturii noastre actuale şi vii cu Hristos în slavă. Ca aducere aminte de grija milostivă a lui Dumnezeu pentru poporul Său, a fost păstrat un urcior cu mană înaintea Lui  (Exod 16:33 ), un urcior de aur, aşa cum ne-a făcut cunoscut apostolul Pavel în Epistola către Evrei 9:4 . Aproximativ 500 de ani a vorbit această »mană ascunsă« despre Hristos în smerenia Sa – dar numai înaintea lui Dumnezeu. Ascunsă în chivotul legământului, în cel mai sfânt dintre toate vasele, era ascunsă de privirea poporului. Probabil că în acest timp lung de cinci secole nu a fost văzută de niciun ochi omenesc. Dar Hristos spune acum, »îi voi da să mănânce din mana ascunsă« – nu printr-un intermediar, ci cu totul personal. Desigur aceasta este o răsplătire în viitor, când lupta a trecut. Ce binecuvântare va fi, să aflăm atunci în slavă, de la Domnul Însuşi, despre tainele vieţii Sale aici pe pământ, despre adâncimea smeririi Lui, dar şi despre frumuseţile şi desăvârşirile morale ale drumului Său pe pământ, care au rămas ascunse de ochii oamenilor. Atunci se va vedea şi că drumul biruitorului a fost numai o imitaţie a vieţii lui Iisus pe pământ. Ce armonie între Biruitor şi poporul Său biruitor se va vedea atunci în slavă! Istoria vieţii va fi înţeleasă acolo sus şi va fi încă o dată privită retrospectiv – dar a cui istorie a vieţii va fi, a noastră, sau a Sa? – Relatările nescrise despre viaţa Sa, dacă toate ar fi fost scrise, ar avea nevoie de o lume mai mare decât aceasta, ca să cuprindă cărţile scrise (Ioan 21:25 ). În Vechiul Testament a fost dată mana din cer pentru binecuvântarea şi pentru săturarea poporului de pe pământ. Mana ascunsă va fi dată în cer biruitorilor. Biruitorii din Pergam au respins locul Bisericii în strânsă părtăşie cu o lume în care Satan şi-a ridicat scaunul de domnie şi locuinţa sa; de aceea ei au trebuit să trăiască şi să sufere în umbră, mergând pe un drum singuratic în părtăşie cu Domnul Isus, care El Însuşi a mers pe cărarea izolată – cu siguranţă pentru El mult mai aspră şi mai singuratică decât a oricărui om înainte sau după El. El va da, însă nu numai din mana ascunsă, ci El spune şi: »şi-i voi da o piatră albă; şi pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l ştie nimeni, decât acela care îl primeşte.« Ce se înţelege prin piatra albă şi prin numele tainic care este scris pe ea? În antichitate o piatră albă a avut o utilizare multilaterală în viaţa socială şi în practicile juridice. Zilele de sărbătoare au fost marcate cu o piatră albă, zilele de nenorocire cu o piatră neagră. Omagierea unui oaspete deosebit se făcea de către gazdă printr-o piatră albă, pe care era scris numele oaspetelui sau un salut. În procedurile judecătoreşti o piatră albă însemna achitare, o piatră neagră, dimpotrivă, condamnare. Aici se promite biruitorului o piatră albă şi un nume nou scris pe ea, pe care nu-l cunoaşte nimeni, în afară de fericitul primitor. Ea este expresia bucuriei personale a Domnului pentru fiecare în parte, care aparţine biruitorilor. În niciun caz nu este o răsplătire publică. Aşa cum astăzi sunt binecuvântări comune şi personale, vor fi şi atunci bucurii comune şi personale. Recunoştinţa din partea Domnului şi bucuria Lui deosebită pentru fiecare în parte din ceata triumfătoare va fi o răsplată bogată pentru lepădarea şi dispreţul pe care martorul credincios le îndură acum. Numele nou de pe piatră, care va fi cunoscut numai de biruitor, se referă la Hristos, pe care atunci fiecare Îl va cunoaşte personal şi în mod deosebit şi aceasta este cu siguranţă o răsplată care depăşeşte orice descriere şi orice evaluare. Între Hristos şi biruitor va fi atunci o comunicare intimă a dragostei şi înţelegerii, o bucurie, la care nimeni altul nu poate lua parte, un semn al dragostei recunoscătoare rezervat fiecăruia în parte. Prin urmare, în slavă, mana ascunsă vorbeşte despre preţuirea din partea noastră a lui Hristos în smerenia Lui, în timp ce piatra albă arată cum ne preţuieşte El pe noi ca biruitori. Aşa vorbesc simbolurile mana şi piatra albă în slavă despre drumul Său pe pământ şi despre drumul nostru personal pe pământ.

 

Capitolul 2:18-29:

Caracteristici deosebite: 18. »Îngerului Bisericii din Tiatira scrie-i: „Acestea le spune Fiul lui Dumnezeu, care are ochii Săi ca o flacără de foc şi picioarele Sale ca arama strălucitoare.”« Această scrisoare deschisă este singura scrisoare în care este amintit numele unei femei. Izabela sau Izebel, femeia păcătoasă a împăratului slujitor la idoli din Israel (1. Împăraţi 16:30-33 ), el însuşi fiind numai o unealtă în mâna ei, a sprijinit şi promovat cele mai rele forme ale slujirii la idoli. Ea era o ucigaşă şi, cu toate acestea, era o femeie înţeleaptă, rafinată şi hotărâtă. Izabela este o persoană remarcabilă, ce este menţionată în această scrisoare deschisă. Nu putem privi ca o simplă întâmplare faptul că Tiatira a fost amintită mai înainte (Faptele Apostolilor 16:14 ) de asemenea în legătură cu o femeie, care desigur a avut un caracter cu totul diferit decât al Izabelei. Există atât antiteze bătătoare la ochi, cât şi asemănări între Lidia, creştina activă, darnică şi hotărâtă, relaţia ei cu apostolul Pavel (Faptele Apostolilor 16 ) şi Izabela, păgâna activă şi, de asemenea, darnică şi relaţia ei cu Ilie (1. Împăraţi 18 şi 19).  Această a patra scrisoare este cea mai lungă dintre toate şi este prima scrisoare din grupa a doua, în care trăsăturile descrise ale fiecărei Adunări continuă să rămână până la a doua venire a Domnului. Prima menţionare directă a celei de-a doua veniri a Domnului  în aceste scrisori se găseşte aici (versetele 25-28). Starea lipsită de speranţă, neputincioasă şi stricată a Bisericii – o stare, din care ea nu se poate ridica şi care nici nu poate fi îmbunătăţită – este o altă trăsătură clară, care deosebeşte clar această scrisoare de celelalte trei anterioare. Aici se răspândeşte activ, de la interior spre exterior, învăţătura rea şi dăunătoare. În Pergam, au fost tolerate anumite rele grave, dar Tiatira a permis ca acestea să fie permanent învăţate; şi, pe acest teren, au luat fiinţă sisteme rele asemănătoare, »copiii ei«. Ce caracteristică cu adevărat remarcabilă a acestei Biserici! O altă particularitate este, că acum este recunoscută categoric o rămăşiţă şi ei i se vorbeşte deosebit (versetul 24); astfel, Biserica, în ansamblul ei, sau mulţimea, se diferenţiază clar de rămăşiţa credincioasă. În afară de aceasta, solicitarea de a asculta, care în scrisorile adresate Bisericilor din Efes, Smirna şi Pergam stă înaintea făgăduinţelor făcute biruitorilor, în scrisorile adresate Bisericii din Tiatira şi Bisericilor următoare stă după făgăduinţe şi, prin urmare, la sfârşitul fiecărei scrisori. Prin aceasta se arată că în primele trei scrisori încă mai era chemată toată Biserica sau Adunarea să asculte, în timp ce la ultimele patru, cuvintele »cine are urechi, să asculte« sunt adresate biruitorilor. În sfârşit, se observă, că în scrisoarea adresată acestei Adunări pentru prima şi singura dată în cursul acestor scrisori, Numele sau titlul vorbitorului divin este prezentat: »Acestea le spune Fiul lui Dumnezeu«. În niciun alt loc din Apocalipsa nu este folosit acest titlu, care accentuează dumnezeirea Sa.

Vorbitorul divin:

18. »Acestea le spune Fiul lui Dumnezeu.« Umanitatea Domnului şi relaţia Sa cu neamul de oameni este exprimată prin titlul »Fiul Omului«. Dumnezeirea Domnului şi relaţia Lui cu Dumnezeu se exprimă prin titlul »Fiul lui Dumnezeu«. Ioan a văzut slava Lui ca »Fiu al Omului« în relaţia Sa cu Bisericile (capitolul 1:13). De ce se foloseşte atunci aici titlul de »Fiul lui Dumnezeu« şi numai aici? Răspunsul nu este greu. Istoric starea din Tiatira se referă în principal la Evul Mediu întunecat; cu puţine cuvinte şi simboluri se prezintă aici un tablou al sistemului papal, cel mai rău, care – cu nume creştin – a pătat vreodată pământul. În sistemul papal s-a pierdut orice imagine clară despre Biserică. Este adevărat, se laudă cu voce tare unitatea, dar care, acolo unde şi când a fost posibil, a fost constrânsă cu „argumentele” puternice ale rugurilor, ale focului şi temniţelor – o unitate, care este aşa de diferită de unitatea divină lucrată de Duhul (1. Corinteni 12:13 ), ca întunericul de lumină. Acest sistem exclude complet pe Hristos ca şi Cap al trupului Său, al Bisericii şi ca Administrator al Casei lui Dumnezeu. De aceea titlul »Fiul lui Dumnezeu« este pus la începutul acestei scrisori . Nu Petru, ci Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu, este fundamentul de piatră al Bisericii (Matei 16:16-18 ). Au făcut pe Petru administrator al Bisericii, în locul lui Hristos. Dar Domnul nu renunţă niciodată la drepturile Lui şi, tocmai acolo, când era cel mai necesar să insiste la privilegiul Său divin ca Fiu al lui Dumnezeu, a insistat şi va insista. Când Biserica a alunecat dintr-o stare rea în una şi mai rea, era cu atât mai necesar să se insiste cu privire la slava divină şi relaţia Domnului nostru. Când se renunţă la acestea, atunci cu adevărat s-a pierdut totul. Titlul »Fiul lui Dumnezeu« nu stă nicidecum în legătură cu o anumită perioadă. În afară de aceasta este un titlu, care I-a fost dat la intrarea Lui ca Om în lumea aceasta (Psalmul 2 ; Faptele Apostolilor 13:33 ).

Ochii Săi şi picioarele Sale:

18. »Fiul lui Dumnezeu, care are ochii Săi ca o flacără de foc şi picioarele Sale ca arama strălucitoare.”« Aceste caracteristici sunt părţi ale descrierii în detaliu a Fiului Omului glorificat, pe care vizionarul a avut voie să-L vadă mai înainte (capitolul 1:14-15). Aici vom vedea cum Fiul lui Dumnezeu foloseşte aceste două caracteristici ale suveranităţii Lui. Noi trebuie să ne gândim, că El, căruia I-a fost dată toată judecata şi pe care o va face fără greşeală, este nu numai Om (Ioan 5:22,27 ), ci este totodată şi Dumnezeu. El, Cel care poartă sceptrul, este atât Dumnezeu, cât şi Om. Ochii Săi »ca o flacără de foc« arată, că El nu poate să suporte şi să treacă cu vederea răul. El va depista orice păcat şi îl va descoperi, chiar dacă el este bine ascuns. Cine sau ce poate să scape de aceşti ochi ca o flacără de foc? – Picioarele Lui sunt »asemenea cu arama strălucitoare«. Ce descoperă ochii Lui va fi strivit de picioarele Sale. Acţiunea judecătorească hotărâtă şi dreptatea neînduplecabilă sunt simbolizate prin »picioarele ca arama strălucitoare«. Orice formă organizată a răului, care poartă numele creştin (versetul 23), trebuie distrusă, trebuie călcată în picioare. Munţii Edomului din ultimele zile oferă un exemplu îngrozitor al răzbunării divine şi al simbolurilor corespunzătoare, care se folosesc şi aici (Isaia 63:1-6 ). Când Domnul va veni personal, ca să facă cunoscut dreptul Său neîngrădit asupra a tot ce este sub cer, picioarele Lui vor fi ca »stâlpi de foc« (Apocalipsa 10:1-2 ) – o schimbare uşoară în vorbirea biblică, care arată spre planul ferm, neschimbător, al Domnului şi împlinirea lui în afirmaţia intransigentă a drepturilor Sale atotcuprinzătoare. Focul este simbolul expresiv al judecăţii, fie cu privire la Hristos, la jertfe (Levitic 1 ), fie la tot răul (Marcu 9:43 ; Luca 16:24 ; 2. Tesaloniceni 1:8 ).

O laudă călduroasă: 19. »Ştiu lucrările tale şi dragostea şi credinţa şi slujirea şi răbdarea ta, şi lucrările tale din urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi.« Din cele şapte Biserici, Tiatira primeşte lauda cea mai cuprinzătoare, înainte de a urma cuvinte de mustrare energică şi aspră. Numai în scrisorile adresate Bisericilor din Smirna şi Pergam lipsesc cuvintele »ştiu lucrările tale«. Starea acestor Biserici excludea gândul la lucrări; starea din Smirna era caracterizată în principal de suferinţe, în Pergam stătea credincioşia pe prim plan. În acest verset apare de două ori cuvântul »lucrări«. La îngerul Bisericii din Efes s-a micşorat dragostea, în timp ce la îngerul din Tiatira este vorba de o creştere a lucrărilor. Cu cât noaptea a devenit mai întunecoasă, cu atât mai multă dăruire şi râvnă a arătat ceata celor care se tem de Dumnezeu; ultimele lor lucrări au fost mai multe decât cele dintâi, ele erau mai numeroase, mai curate şi, ca roadă a credinţei, aveau un caracter mai nobil. Dar această Biserică este lăudată şi pentru dragostea ei, pentru credinţa ei, pentru slujirea ei şi pentru răbdarea ei – patru semne caracteristice ale vieţii creştine. Dragostea, ca roadă a Duhului, numită pe primul loc (Galateni 5:22 ) şi mai mare decât credinţa şi nădejdea (1. Corinteni 13:13 ), stă la începutul acestei enumerări. În afară de aceasta Tiatira este singura din cele şapte Biserici, care este lăudată pentru dragostea ei şi pentru slujirea ei. Slujirea recunoscută de Domnul cuprinde, după înţelegerea noastră, în sens larg atât slujirea spirituală, cât şi slujirea practică.

O acuzare serioasă: 20. »Dar am împotriva ta, că o îngădui pe femeia Izabela, care îşi zice profetesă, şi îi învaţă şi îi rătăceşte pe robii Mei, ca să curvească şi să mănânce cele jertfite idolilor.« Domnul face aici o acuzare grea împotriva îngerului. Biserica, văzută în reprezentanţii ei spirituali, a lăsat să persiste un rău în mijlocul ei, care avea un caracter cu mult mai mare decât toate relele anterioare. Cu alte cuvinte: papalitatea stă pe prim plan în această scrisoare. Suveranitatea „sfântului scaun” este dezvoltarea deplină şi rezultatul vechilor chibzuieli ale ucenicilor, »cine este cel mai mare« (Marcu 9:33-34 ). Că Tiatira reprezintă starea generală a Bisericii din Evul Mediu este evident.

Succesiunea istorică a bisericilor: În succesiunea scrisorilor ne sunt prezentate caracteristicile clar vizibile ale Bisericii în diverse perioade de timp ale istoriei ei. Cercetătorii istorici pot să descopere detalii, care uneori sunt interesante, însă deseori sunt foarte obscure. Dar caracteristicile esenţiale ale istoriei Bisericii şi principiile care au dominat în acele perioade, care au condus la evenimentele din acea vreme, sunt descrise clar şi desluşit în capitolele 2 şi 3 din Apocalipsa. Primul secol s-a încheiat cu părăsirea dragostei dintâi; aceasta o găsim în scrisoarea adresată Adunării din Efes. În următoarele două secole s-au dezlănţuit prigoanele cu violenţă mai mare sau mai redusă; despre aceasta vorbeşte scrisoarea adresată Adunării greu încercate din Smirna. După aceea ajungem, în succesiune istorică, la timpul domniei lui Constantin, în care acest domnitor, cu aurul şi onorurile lui, a pricinuit pagube grele Bisericii. Această evoluţie tristă a avut loc în secolul patru şi este arătată în scrisoarea deschisă adresată Adunării din Pergam. Parcursul următor al istoriei aduce înfiinţarea sistemului papal. S-a dezvoltat de la prima ridicare a pretenţiei la autoritate şi putere supremă prin conciliul din Serdica (Sofia de astăzi din Bulgaria) în anul 343 şi până în secolul şapte, în care pretenţiile şi cerinţele sale arogante, îndrăzneţe, erau în opoziţie evidentă cu titlurile, veneraţia şi adorarea, care se cuvin numai Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. După aceea, din secolul opt şi până la revărsatul zorilor Reformei, s-a impus, pe cât a fost posibil, prin folosirea puterii şi înşelăciunii, pretenţia de dominare atotcuprinzătoare a papalităţii peste imperiile pământului şi peste trupurile şi sufletele oamenilor, afirmându-se chiar, că ea posedă cheile Paradisului. Pretenţia la domnia universală nu a fost niciodată retrasă şi într-o zi viitoare va fi impusă. Acest tablou îngrozitor ne este prezentat în scrisoarea adresată Bisericii din Tiatira. Jugul papalităţii a fost rupt în secolul 16 prin Reformă, care pentru Europa a adus într-o măsură oarecare libertatea. Luther - cu Biblia deschisă - a fost mai puternic decât papa, pe care l-a susţinut domnitorul cel mai puternic din timpul său. Lovitura, care a fost dată atunci papalităţii, nu a fost însă mortală, ci ea s-a refăcut treptat, dar sigur, din ea. În scrisoarea adresată Bisericii din Sardes stă înaintea noastră Reforma şi în mod deosebit protestantismul, care a rezultat din ea. A fost însă necesară o altă reformă ca să se ajungă din nou la creştinismul viu şi practic. Aceasta a avut loc prin lucrarea Duhului lui Dumnezeu la începutul secolului 19. Dar în starea ei finală, Biserica nu este nici rece nici în clocot – şi este fără Hristos. Dar mulţumită cu sine însuşi se laudă cu bogăţia ei şi cu calităţile ei; acestea sunt semnele caracteristice principale ale Bisericii de astăzi. Crucea este în clădirile ei, şi în afara clădirilor, dar Hristos stă afară şi bate la uşă, ca să fie lăsat de unul sau altul să intre – aceasta este Laodiceea. Biserica refuză să asculte de vocea Sa şi să recunoască autoritatea Lui.

Izabela şi papalitatea: Izabela era o femeie, o împărăteasă, o slujitoare a idolilor, o prigonitoare şi era suverana propriu-zisă şi conducătoarea regimului în Israel; Ahab era numai o marionetă în mâinile ei (1.Împăraţi capitolul 18 până la 21). Izabela din Apocalipsa este toate acestea şi chiar mai mult. În timp ce Izabela uneşte în sine aceste caracteristici şi alte caracteristici ale sistemului papal (Apocalipsa 17 şi 18), ea îşi acordă cu aroganţă titlul de profetesă. Ea afirmă că învaţă cu autoritate. În legătură cu învăţătura ei, ea înţelege folosirea intensă cu dibăcie a tuturor vicleniilor şi ademenirilor pentru obţinerea ţelurilor proprii. „Ascultaţi de mama biserică”,aceasta este strigarea oricărui reprezentant al sistemului romano-catolic. „Biserica nu greşeşte în problemele de credinţă şi morală” - dar în privinţa aceasta trebuie reţinut că prin biserică se înţelege foarte simplu papalitatea. Învăţăturile şi ademenirile ei trebuie primite ca decisive şi perfecte, oricât ar fi ele în contradicţie cu Scriptura şi respinse de mintea omenească. Aceasta este o dogmă a Romei. Ea nu poate să greşească – dar urmarea ei este că ea nici nu poate face progrese. Din aceasta rezultă, că Roma şi neştiinţa, Roma şi superstiţia, Roma şi lipsa părerii proprii în mod necesar trebuie să meargă împreună, aşa cum dovedeşte cu prisosinţă istoria. Roma se teme de lumină şi de Biblie. Reprezentantul bisericii de la Roma spune: „Biserica învaţă.” - „Misiunea bisericii este vestirea Evangheliei”, spune protestantul. Ambele sunt greşite. Învăţarea şi predicarea nu sunt daruri care au fost date Bisericii şi ea nici nu este răspunzătoare de practicarea acestor daruri. Biserica sau Adunarea este învăţată, dar ea nu învaţă. Atât învăţarea, cât şi predicarea sunt practicarea unui dar de către slujitorii Domnului (Efeseni 4:8-12 ).

 »Ea învaţă şi rătăceşte pe robii Mei«, spune Domnul, şi aceasta a făcut Izabela din Apocalipsa. Ea a condus marea mulţime a creştinilor mărturisitori (aici, numiţi »robii Mei«, deoarece ei poartă numele de „creştini” şi, prin aceasta, sunt răspunzători ca robi înaintea Domnului) de la Hristos la Maria; de la Hristos, singurul Mijlocitor şi Apărător (1. Timotei 2:5 ; Romani 8:34 ), la morţi (la diverşi „sfinţi”); de la Hristos la papa; de la o jertfă cu valoare veşnică la o „liturghie”; de la siguranţa şi nădejdea Cuvântului lui Dumnezeu la tradiţii omeneşti, care în totalitate sunt nesigure; rezumând, de la creştinism la un păgânism creştinizat. Nu este această acuzaţie serioasă şi adevărată? Încotro duce această abatere mare de la adevăr? Care este urmarea naturală a celor ademeniţi? Rezultatul greşelilor papale, al intrigilor, al învăţăturilor calomniatoare, al practicilor rele, al urii faţă de toţi cei care stau în afara crezului lor este că adepţii şi înşelaţii lor sunt folosiţi »să curvească şi să mănânce cele jertfite idolilor« – curvia şi idolatria. Acestea erau cele două mari greşeli în Pergam, dar aici sunt mult mai permanente şi într-o măsură mult mai mare. Pe lângă aceasta este de remarcat că aceste păcate sunt prezentate în Pergam în ordine inversă: idolatria şi curvia (versetul 14). Aceste două mari orori au fost învăţate şi practicate în Biserică. Este posibil ca în Biserica din Tiatira să fi fost o pereche adevărată a Izabelei păcătoase din Vechiul Testament, o persoană, care a condus la aceste păcate deosebite, fără să fie împiedecată de înger. Dar aceste păcate oribile trebuie înţelese într-un sens mai larg, mai cuprinzător şi în legătură cu gândul, mereu accentuat în acest studiu, că în aceste scrisori este descrisă şi starea Bisericii în totalitatea ei într-o anumită perioadă de timp. Aceste păcate îngrozitoare au fost semnele caracteristice ale Bisericii în Evul Mediu. Noţiunea de curvie, care se foloseşte simbolic aici şi în alte locuri, înseamnă, pentru aceia care cunosc Numele Domnului, relaţii nepermise cu lumea. Ceea ce a fost început prin împăratul Constantin şi-a găsit în papalitate deplina conturare. Însuşirea puterii spirituale şi morale unite, ambele cu extindere mondială, a fost fapta deosebit de abilă a acestui sistem. Împărăţii au fost împrumutate, coroane au fost date şi principate au fost transferate după voia unui om, care singur s-a desemnat „locţiitorul lui Iisus Hristos, urmaşul lui Petru, unsul Domnului, Dumnezeul lui faraon, subalternul lui Dumnezeu, cel ce este mai presus de oameni, mai prejos de Dumnezeu, mai mult decât un om, cel care judecă pe oameni şi care nu poate fi judecat de nimeni” (papa Inocenţiu al III-lea, sfârşitul secolului 12). – Unirea nelegiuită a Bisericii cu lumea şi-a găsit ca sistem desăvârşirea în papalitate. Aceasta este curvia spirituală.La aceasta urmează participarea la adorarea idolilor, care în mod necesar este legată de prima grozăvie. Idolatria în biserică apare paradoxală, dar este totuşi realitate. Afirmăm, bine gândit, că biserica romană şi biserica greacă sunt într-o oarecare măsură sisteme ale unui păgânism botezat şi că acest reproş este valabil într-o oarecare măsură şi pentru biserica anglicană şi alte biserici. Cele mai multe din învăţăturile lor, zilele de sărbătoare, ritualuri, ceremonii, îmbrăcăminte şi titluri îşi au originea în păgânism şi parţial în iudaism. Păgânii nu au acceptat să primească adorarea şi învăţătura creştină şi, în felul acesta – mult mai grav – a preluat Biserica obiceiurile păgâne şi le-a dat nume creştine*. Dacă formele simple şi derularea întrunirilor şi principiile Bisericii potrivit Noului Testament se compară cu adorarea mecanică, nespirituală şi ordinea serviciilor divine ale bisericilor romane, de răsărit şi anglicane, cititorul va constata cu uimire, că aproape în niciun punct nu este concordanţă. Dar sunt aşa-numitele biserici ortodoxe (drept credincios) libere de cusururile idolatriei? Nu au preluat ele unele lucruri sau, dacă nu, chiar multe lucruri de la Roma? Protestantismul nu înseamnă neapărat creştinism mai bun. Despărţirea Bisericii reformate de papalitate nu a fost atât de deplină, cum ar fi fost necesar să fie. Numeroase practici romane şi învăţături cu origine păgână au fost păstrate în Biserica reformată. Orice formă de adorare şi toate convingerile privitoare la învăţătură, care nu se întemeiază direct pe autoritatea Scripturii, îndepărtează inima şi ochii de la Hristos; alte lucruri sunt puse în locul Lui şi aceasta este idolatrie.

Timp pentru pocăinţă:

21. »Şi i-am dat timp să se pocăiască şi nu vrea să se pocăiască de curvia ei.« Roma există încă şi, în principiu, este neschimbată. Încet, dar sigur, câştigă puterea sa şi ceva din ceea ce îi aparţinea în trecut. Izabela, papalitatea, a domnit mai mult de o mie de ani şi nu s-a pocăit. Şi după un alt timp de răbdare de la Reformă şi până astăzi – mai mult de 500 de ani – acest sistem este neschimbat, stricat ca şi până acum, asupritor ca şi până acum, pătat ca şi până acum şi dedat idolatriei, ca până acum. Domnul i-a dat timp, »să se pocăiască«, dar nu s-a pocăit. Izabela celor mai mult de 1400 de ani care au trecut, este Babilonul din Apocalipsa. În capitolele 17 şi 18 sunt notate semnele ei caracteristice şi practicile ei şi cititorul poate deduce din ele că nu se recunosc semne de pocăinţă; dimpotrivă, lucrările ei vor fi în viitor mai întunecate şi caracterul lor va fi mai rău ca înainte. Cât de bun este Domnul să aştepte cu atâta răbdare ca să dea naştere la pocăinţă – dar toate acestea sunt în zadar. Sentinţa divină este dată aici: »nu vrea să se pocăiască de curvia ei.« Nu se spune, că nu poate să se pocăiască, ci nu vrea. Sistemul papal este stricat în întregime. Caracterul lui este clar prezentat, dar şi soarta lui.

Izabela şi adepţii ei şi Biserica: 22-23. »Iată, o arunc în pat, şi pe cei care comit adulter cu ea, în necaz mare, dacă nu se pocăiesc de faptele lor, şi pe copiii ei îi voi ucide cu moarte.« Aici este anunţată o judecată a trei vinovaţi, mai întâi Izabela, apoi aceia care au curvit cu ea şi, în cele din urmă, copiii ei. S-a spus deja că Izabela nu vrea să se pocăiască, de aceea judecata ei este definitivă. Dar şi pe aceia, care au curvit cu ea, îi ameninţă judecata dacă nu se pocăiesc »de faptele lor (şi anume, cu Izabela)«. Copiii ei (ai Izabelei), persoane şi sisteme, care descind din Roma şi şi-au însuşit principiile şi învăţătura Romei, sunt ameninţaţi fără nicio condiţie cu moartea. »Iată, o arunc în pat.« Acest pat stă evident în opoziţie mare cu patul prostituatei, cu plăcerile lui nepermise. Va fi un pat de necaz şi de dureri. – »Cei care comit adulter cu ea.« Cuvântul adulter apare aici pentru prima dată şi singura dată în Apocalipsa. Aici se vorbeşte despre aceia, care s-au amestecat cu răul  şi care s-au întinat prin legătura lor cu Izabela – un număr crescând de oameni din timpul nostru, care se lasă călăuziţi de un duh fals de tolerare şi indiferenţă faţă de rău. – »Pe copiii ei îi voi ucide cu moarte.«  Acest fel neobişnuit de exprimare pare să descrie gravitatea judecăţii, pe care Domnul o va face. Despre aceasta vorbesc capitolele 17 şi 18 din Apocalipsa. Găsim aici caracteristicile sistemului papal şi sentinţa Domnului asupra lui şi asupra tuturor celor care stau în legătură directă sau indirectă cu acesta. Există grade diferite de vină şi noi trebuie să înţelegem că Dumnezeu judecă răul în funcţie de măsura în care fiecare în parte este răspunzător de legătura sa cu răul.

O învăţătură şi o făgăduinţă: 23. »Şi toate Adunările vor recunoaşte, că Eu sunt Cel care cercetează rărunchii şi inimile, şi vă voi da fiecăruia după faptele lui.« Rezultatul practic al faptului că Domnul descoperă şi judecă răul în creştinătate este că Bisericile vor recunoaşte că Hristos cercetează rărunchii şi inimile. Chiar şi răul ascuns va fi adus la lumină şi Hristos va fi recunoscut ca Cercetătorul divin al gândurilor ascunse şi al faptelor ascunse ale oamenilor. În Vechiul Testament aceasta a fost numai dreptul Domnului (Ieremia 17:10 ) şi acum Adunările trebuie să înveţe, sau să recunoască, că Hristos, Cel cu care ele au a face, împlineşte această misiune serioasă. El este atotştiutor. Sistemele, evident bune sau rele, vor fi apreciate şi judecate, dar şi lucrările fiecăruia în parte vor fi apreciate. Nici persoana unui credincios şi nici păcatele lui nu vor veni la judecată (Ioan 5:24 ; Evrei 10:17 ), dar faptele fiecăruia vor fi verificate în ziua aceea la lumină şi Domnul va rosti, după evaluarea Sa, mustrare sau laudă. El va impune sentinţa Sa dreaptă asupra faptelor fiecăruia în parte, care poartă Numele Lui. Cât de necesar este să ştim aceasta, ţinând seama de tolerarea generală a răului şi de slăbirea principiilor morale – de aceste atitudini, care acum sunt tot mai dominante!

Rămăşiţa sau cei neîntinaţi: 24.-25. »Dar vouă vă spun, celorlaţi care sunteţi în Tiatira, câţi nu aveţi învăţătura aceasta, care n-aţi cunoscut „adâncimile lui Satan”, cum spun ei: Nu pun peste voi altă greutate. Dar, ceea ce aveţi, ţineţi cu tărie, până voi veni.« Biserica din Evul Mediu nu a fost în totalitate stricată. Albigenzii şi valdenzii din secolul al 13-lea s-au ţinut despărţiţi de »mama curvelor«. Împreună cu alţi credincioşi adevăraţi ei au constituit o grupă de martori nobili şi credincioşi împotriva stricăciunii Romei. Ei erau sănătoşi şi curaţi în credinţă. Mărturia lor nu numai că respingea, ci ea condamna neînfricată greşelile şi învăţătura greşită a sistemului papal. Marea lor majoritate erau ţărani simpli, fără studii, şi locuitori de la munte căliţi în condiţii grele, care nu au cunoscut adâncimile răului, denumite aici »adâncimile lui Satan«. Domnul nu a vrut să pună asupra lor o altă greutate, dar lor nu le este prezentată nicio altă dezvoltare nouă a adevărului. Ei nu trebuiau să renunţe la ceea ce aveau, ci să păstreze cu statornicie. Nu era de aşteptat o înlăturare a răului, şi nici măcar o îmbunătăţire a stării existente. Biserica nu putea fi refăcută şi, de aceea, ochii şi inimile rămăşiţei sunt îndreptate înainte, nu înapoi, »până voi veni«. Venirea Domnului este ţinta speranţei. O revenire la starea iniţială a Bisericii este considerată imposibilă. Ce surse de putere au în astfel de împrejurări cei credincioşi? Cât de mult trebuie ei să rabde ca martori suferinzi? »Până voi veni.« Venirea Sa le aduce eliberarea.

Credincioşia este răsplătită: 26.-27 »Şi celui care învinge şi celui care păzeşte până la sfârşit lucrările Mele, lui îi voi da autoritate peste naţiuni; şi le va păstori cu un toiag de fier, şi le vor zdrobi cum sunt zdrobite vasele de lut, după cum am primit şi Eu de la Tatăl Meu.« Nu este suficient să respingi învăţătura şi lucrările Izabelei, ci acela care »păzeşte până la sfârşit lucrările Mele« va primi cununa. Cununa biruinţei va fi dată aceluia care a răbdat până la sfârşit pe cărarea ascultării şi credincioşiei. Acest sfârşit este venirea Domnului sau plecarea acasă a biruitorilor. Lucrările Domnului, »lucrările Mele«, stau aici în opoziţie evidentă cu lucrările Izabelei (versetul 22). Lucrările ei sunt stricate, lucrările Sale sunt sfinte şi drepte. Caracterul public, vast şi impresionant al acestei făgăduinţe întrece tot ce noi am citit până acum; biruitorul va primi »autoritate peste naţiuni«. Tocmai acesta a fost totdeauna ţelul ambiţiei papale. Simbolic şi literalmente papa a pus piciorul pe gâtul împăraţilor şi, în domnia satanică, (Apocalipsa capitolul 12 până la capitolul 19), care va veni în curând, în scurt timp, femeia va călări pe fiară (Apocalipsa 17:3 ) şi pentru un timp va conduce cu o autoritate, care până atunci nu a fost încă, puterile şi mulţimile din imperiul Europei de vest care se vor forma. Dar această autoritate are o durată bine determinată, domnia este scurtă şi susţinătorii tiraniei ei vor deveni uneltele nimicirii ei proprii (capitolul 17:16-17). Autoritatea sfinţilor asupra neamurilor se extinde asupra întregului domeniu de domnie, pe care Domnul Însuşi o va exercita pe pământ şi pe o perioadă de 1000 de ani. Biruitorii vor păstori şi vor stăpâni neamurile mânioase şi împotrivitoare cu un toiag de fier. Voinţa lor va fi sfărâmată, mândria lor va fi smerită şi slava lor va fi pusă în ţărână, asemenea cioburilor unui vas spart.

27. »După cum am primit şi Eu de la Tatăl Meu.« Este foarte interesantă constatarea că domnia peste neamuri a fost încredinţată numai lui Hristos (Psalmul 2), dar şi că aceeaşi putere şi domnie nelimitată este făgăduită biruitorului, care biruie până la sfârşit. Biruitorii vor avea parte de poziţia publică şi partea Fiului. Domnul foloseşte aici aceleaşi cuvinte, cu care Tatăl dă Fiului Său naţiunile, păgânii şi marginile pământului, pentru a face cunoscut poporului Său de biruitori poziţia lor publică din viitor (compară cu Psalmul 2:9 ).

28. »Şi-i voi da steaua de dimineaţă.« Am văzut mai înainte unirea cu Hristos în slava şi domnia Sa, dar acum este dată biruitorului o altă făgăduinţă, mult mai sublimă: »Eu îi voi da steaua de dimineaţă« – un drept personal asupra Domnului Însuşi. Ca »Soare al neprihănirii (dreptăţii)« pentru Israel, El va vindeca pe poporul Său şi îi va da binecuvântările, dar ca »Steaua de dimineaţă«, El va apărea înainte să răsară Soarele şi numai pentru ai Săi. Prima parte este în legătură cu Israel (Maleahi 4:2 ), cea de-a doua parte este în legătură cu Adunarea (Apocalipsa 22:16 ). Domnul va veni în chip vizibil ca să aducă pentru Israel şi pentru tot pământul un timp de bucurie. Atunci Soarele va face să dispară norii şi pământul va chiui de bucurie. Dar deja mai înainte fiecare biruitor va privi cu mare bucurie prima rază de lumină slabă, care pătrunde prin întunericul şi ceaţa care s-a aşezat pe scena tristă de aici. După aceea noi vom avea împreună cu El o intrare triumfală în domeniul larg al moştenirii Sale, deoarece harul divin ne-a făcut moştenitori împreună cu El.

Chemarea la ascultare: 29. »Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune Adunărilor!« În aceste scrisori Duhul a vorbit Bisericilor prin cuvinte serioase. Trăsăturile de caracter şi soarta sistemului papal au fost notate cu peniţa divină. În scrisorile anterioare, chemarea la ascultare a fost făcută înaintea făgăduinţelor date biruitorilor. Aici, şi în următoarele scrisori, apare chemarea la ascultare după cuvintele adresate biruitorilor. De ce este aşa? În primele trei scrisori se pare că mărturia în caracterul ei deplin a mai fost recunoscută de Dumnezeu ca aparţinându-I şi ea trebuia să audă. În ultimele patru scrisori, comunitatea mărturisitoare, în totalitatea ei, este privită ca fiind incapabilă de pocăinţă şi, de aceea, numai cei care aud chemarea Duhului şi răspund la ea constituie ceata biruitorilor.

Notă: acest somentariu este suma părților 5-8 din comentariul la cartea „Apocalipsa” de pe blogulluibalutescu - Analize personale 2.