FIUL LUI DUMNEZEU ÎN IUDAISMUL MODERN ȘI CONTEMPORAN.

 

FIUL LUI DUMNEZEU ÎN IUDAISMUL MODERN ȘI CONTEMPORAN

„Credința lui Iisus ne unește, dar credința în Iisus ne desparte” - Schalom Ben Chorin (1913-1999).

 Abordarea lui Iisus din Nazaret de către istoricii evrei are o istorie îndelungată în epoca modernă și contemporană. Cărți precum cea a lui Joseph Salvador - Jesus Christ et sa doctrine, histoire de la naissance de l`Eglise, de son organisation et de ses progrès pendant le premier siècle (1838), Samuel Hirsch - Das System der religiösen Anschauungen der Juden und sein Verhältnis zum Heidentum, Christentum und zur absoluten Philosophie (1842), Abraham Geiger - Das Judentum und seine Geschichte (1864) ori Heinrich Graetz - Geschichte der Juden (1853-1875) sau Claude Montefiore - The Synoptic Gospels (1909), iar mai târziu a lui Joseph Klausner - Jesus von Nazareth, seine Zeit, seine Leben und seine Lehre (1925), a lui David Flusser - Die consequente Philologie und die Worte Jesu (1963) și Paul Witner - On the Trial of Jesus (1967), rămân fundamentale pentru cunoașterea lui Iisus din punctul de vedere al istoricilor evrei. În anul 1900, Adolf von Harnack, marele istoric și sintetician al teologiei protestante liberale își publicase prelegerile despre Das Wesen des Christentums (Esența creștinismului). I-a răspuns în anul urmator un rabin de doar 26 de ani, care avea să devină însă o figură conducătoare a iudaismului dintre cele două războaie mondiale, Leo Baeck: „Cei mai mulți care descriu viața lui Iisus omit să facă referire la faptul că, prin toate trăsăturile Sale, Iisus este de-a dreptul un caracter evreu original, că un om ca El ar fi putut să crească doar pe tărâmul iudaismului, doar acolo și nicăieri altundeva. Iisus este o personalitate evreiască originală, toate aspirațiile și toate faptele Sale, anduranța și compasiunea Sa, vorbirea și tăcerea Sa, ele toate poartă pecetea naturii evreiești, imprimeul idealismului evreu, al celui mai bun lucru care a existat și există în iudaism. El a fost un evreu între evrei; din niciun alt popor nu ar fi putut să iasă un bărbat ca El și în niciun alt popor nu ar fi putut să activeze un bărbat ca El.” Leo Baeck, este, de fapt, cel care, după scrierea sa intitulată Das Wesen des Judentums (Esența iudaismului, 1905) avea să publice, în mod surprinzător, în anul 1938, o imagine pozitivă a lui Iisus în lucrarea Das Evangelium als Urkunde der jüdischen Glaubensgeschichte (Evanghelia ca document al istoriei credinței evreiești). Aici Baeck considera că Iisus din Nazaret nu a fost un mit, ci o figură istorică, desigur databilă și localizabilă, o figură cu totul concretă a istoriei iudaice la începutul „common era” (erei creștine), care poate fi investigată cu mijloacele și metodele istoriei moderne. În iudaismul francez, emancipat mai repede ca oricare altul, filosoful istoriei Joseph Salvador fusese cel care inițiase deja în anul 1838 cercetarea evreiască modernă a lui Iisus, cu o monografie științifică în două volume, Jésus Christ et sa doctrine, histoire de la naissance de l`Eglise, de son organisation et de ses progrès pendant le premier siècle (Iisus Hristos și doctrina Sa. Istoria nașterii Bisericii, a organizării și evoluției sale în secolul I). În spațiul german, cunoscutul rabin reformat și filozof al religiei Samuel Hirsch s-a ocupat mai întâi în mod detaliat de figura lui Iisus în cartea sa Das System der religiösen Anschauungen der Juden und sein Verhältnis zum Heidentum, Christentum und zur absoluten Philosophie (Sistemul concepțiilor religioase ale evreilor și relația sa cu păgânitatea, creștinismul și filozofia absolută), apărută în 1842. Lui i-a urmat Abraham Geiger, pentru care investigarea istoriei contemporane evreiești reprezintă o premisă esențială a oricărei înțelegeri a lui Iisus, prin cartea sa Das Judentum und seine Geschichte (Iudaismul și istoria sa), apărută în 1864. În cele din urmă, marele istoriograf evreu Heinrich Graetz a stabilit istoricitatea de netăgăduit a   lui Iisus în cartea intitulată Ursprung der Christemtums (Originile crestinismului), în al treilea volum al lucrării sale de unsprezece volume, Geschichte der Juden (Istoria evreilor), prin cuvintele cheie Sinai și Golgota. Ce au în comun acești istorici evrei ai scolului al XIX-lea privitor la persoana lui Iisus Hristos? Noutatea, - fiindcă cu siguranță o putem numi așa, față de abordarea negativistă și tendențioasă a învățaților evrei de până atunci -, era că acești pionieri evrei în studiul creștinismului erau de acord să vadă în Iisus cel istoric o figură cu siguranță pozitivă, însă, ce-i drept, o figură, pe care acum -  împotriva creștinilor - o revendicau exclusiv pentru iudaism. Acest lucru se datorează faptului că, fie Iisus din istorie nu i-ar fi învățat pe alții nimic din ceea ce nu ar fi putut să spună și un evreu al timpului Sau, fie că, Iisus s-a considerat pe Sine a fi Mesia, Fiul lui Dumnezeu (potrivit lui Salvador și Geiger) sau nu (potrivit lui Hirsch și Graetz). Această tendință avea să fie continuată și în secolul al XX-lea. În anul 1922, așadar înainte de perioada național-socialismului german, a apărut probabil cea mai celebră carte evreiască despre Iisus, scrisă de Joseph Klausner - Jesus von Nazareth, seine Zeit, seine Leben und seine Lehre (Iisus din Nazaret, timpul Său, viața și învățătura Sa). Aceasta avea să fie prima carte despre Iisus scrisă în limba ebraică și apărută chiar la Ierusalim; ulterior, avea să fie tradusă în numeroase alte limbi. Pentru Klausner, Iisus este „mai evreu decât toți evreii”, dar și mai periculos pentru „iudaismul național” tocmai prin „iudaismul său exagerat”. Tot în perioada interbelică ne reține atenția figura lui Max Nordau, un colaborator fidel al fondatorului mișcării sioniste Theodor Hertzl, care, printr-o exprimare deosebit de poetică, afirma că: „Iisus este sufletul sufletului nostru, așa cum este carne din carnea noastră. Cine ar vrea deci să îl elimine din poporul evreu?” A urmat apoi perioada holocaustului și cea premergătoare fondării statului Israel, perioadă în care cercetarea evreiească asupra lui Iisus Hristos a fost întreruptă, dar nicidecum oprită. După fondarea statului Israel, survenită la 14 mai 1948, s-au editat mai multe lucrări despre Iisus decât în toate secolele precedente: „Cele 187 de cărți ebraice, cercetări, poezii, piese de teatru, monografii, dizertații și compuneri care s-au scris despre Iisus în primii treizeci de ani de la fondarea statului Israel, justifică rapoartele de presă despre un „val Iisus” în literatura actuală a statului evreu”, avea să recunoască marele teolog evreu Pinchas Lapide. Mai mult decât atât, același teolog și istoric modern al evreilor va ajunge să afirme că „cele 29 de cărți despre Iisus, (pe care le investigase, n.n.), ar avea ca numitor comun o simpatie și o dragoste față de Nazarinean, așa cum ea n-a fost posibilă timp de douazeci de secole”. Cu toate acestea, în ultima editie a Encyclopaedia Judaica (2017), numele lui Iisus din Nazaret nu apare între omonimele ebraice, la litera corespunzătoare numelui evreiesc (Joshua-Jehosua). Martin Buber, celebrul gânditor austriac de origine evreiască, avea să recunoască în lucrarea sa Zwei Glaubensweisen (Două feluri de credință), apărută la doar doi ani după recunoașterea statului evreu, că „Iisus este fratele său mai mare”, a cărui vestire ar fi fost o autentică vestire strămoșească. Elevul lui Buber, Schalom Ben Chorin, avea să lămurească, într-un mod indubitabil, cuvintele maestrului său: „Iisus este pentru mine fratele cel veșnic, nu doar fratele uman, ci fratele meu evreu. Eu simt mâna Lui frățească, mâna care mă prinde, pentru ca eu să îi urmez credința Sa, credința Sa necondiționată, încrederea prin excelență în Dumnezeu, Tatăl, disponibilitatea de a se umili întru totul sub voința lui Dumnezeu, aceasta este atitudinea care este antetrăită în Iisus și care ne poate lega pe noi - evrei și creștini, deopotriva”. Cu toate aceste considerații remarcabile, atât pentru Buber și Ben Chorin, cât și pentru mulți alți cercetători evrei moderni și contemporani, Iisus din Nazaret este un evreu exemplar - dar numai un evreu, este un om exemplar - dar numai un om. După revenirea evreilor pe pământul lor stravechi și crearea statului Israel (1948), preocupările istoricilor și teologilor evrei de lămurire a istoriei desfășurate la Ierusalim în primul secol al erei creștine au sporit semnificativ, iar o nouă etapă a cercetărilor evreiești consacrate lui Iisus din Nazaret s-a conturat. Aceasta și-a găsit expresia sintetică în cartea lui Shalom Ben Chorin - Bruder Jesus. Der Nazarener in jüdischer Sicht (1970), în care se argumentează concludent că ,,Iisus a cunoscut temeinic Biblia ebraică, că a trăit cu ea și în ea, înainte de toate cu Tora și profeții”, apoi în volumul editat de Gaalyah Cornfeld - The Historical Jesus. A Scolarly View of the Man and his World (1982), care atestă faptul că „studiile și observațiile recente au făcut posibil să se plaseze cea mai mare parte a materialului din Evanghelii în realitatea locului și a timpului”, și, desigur, în studiul monografic al lui David Flusser, Jésus (1997), în care se argumentează că „dacă vrem să îl înțelegem pe Iisus cel istoric nu este de ajuns să urmăm dezvoltarea literară a materialului evanghelic; mai este necesară o familiaritate întinsă cu iudaismul, așa cum acesta se prezintă în epoca lui Iisus. Materialul evreiesc joacă un rol important nu numai pentru că ne permite să-L restituim pe Iisus epocii Sale, ci, de asemenea, pentru că ne permite o interpretare justă a spuselor Sale, la origine în ebraică”. În aceeași familie de scrieri, Robert Eisenman a dat cu James the Brother of Jesus (2002) o cercetare cuprinzătoare a creștinismului primar, având drept fir conducător ideea că „Iacob nu este doar cheia pentru reevaluarea și reconstrucția istoriei creștine și a relației iudeo-creștine, el este cheia de asemenea pentru Iisus istoric”. Între timp, au avut loc dezbateri fructuoase între teologii creștini și rabini cu privire la istoria și interpretarea istoriei lui Iisus. Hans Küng și Pinchas Lapide au tras, în Jesus im Widerstreit. Ein jüdisch-christlicher Dialog, concluzii din noul stadiu în care a intrat cunoașterea primului secol al erei noastre și relația dintre creștinism și iudaism și au înaintat spre discutarea nucleului divergențelor, anume „imaginea reală a lui Iisus din Nazaret”. În cele din urmă, „ceea ce ne desparte propriu-zis - a argumentat Pinchas Lapide - sunt ultimele 48 de ore, începute în acea dupa-amiază a primei vineri dinaintea Paștilor. Sunt două zile, dar două zile hotărâtoare pe care se sprijină totul.”  Tot Pinchas Lapide a amintit că, sunt locuri în Talmud și Midrash nepuse încă în valoare, ce reprezintă surse deosebit de informații privind conturarea personalității lui Iisus din punct de vedere iudaic. Conform opiniei sale, se poate atesta astăzi, în mod concludent, că „Iisus era evreu în spirit, cel puțin în șase privințe: în speranța Sa, în eshatologia Sa, în ethos-ul Său evreiesc, în încrederea Sa nemărginită în Dumnezeu, în suferința Sa evreiască, și, în sfârșit, ăn nerăbdarea Sa clar evreiască, mesianică; toate acestea le putem desprinde fară nicio dificultate din cele patru Evanghelii”. Pinchas Lapide a mai evocat faptul că, primii creștini au fost evrei și s-a arătat dispus să admită că reprezentarea devenirii ca om a lui Dumnezeu nu este complet străina iudaismului, astfel încât învierea lui Iisus să se poate privi cu noi perspective. De cealalta parte, Hans Küng a subliniat cât de importantă poate fi contribuția evreilor la cunoașterea lui Iisus și a reafirmat și adus în prim-plan fundamentul de necontestat, din punct de vedere al creștinismului, pentru dialogul iudeo-crestin: „încrederea de nezdruncinat că Iisus trăiește. Că, așadar, Dumnezeu, care este pentru poporul lui Israel Creatorul lumii, este și Izbăvitorul ei. Iisus nu a rămas în moarte, ci trăiește tocmai în Dumnezeu”. Pinchas Lapide a mai amintit că, și din punct de vedere al iudaismului, mântuirea rămâne deschisă, iar sub acest aspect nu este nimic de netrecut între iudaism și creștinism: „dacă Mesia vine și se va dezvălui ca fiind Iisus din Nazaret, aș putea spune că nu cunosc un evreu pe această lume care ar avea ceva împotriva”. Ulterior, într-o altă dezbatere publică semnificativă, cea dintre Ulrich Luz și Pinchas Lapide, tipărita sub titlul Der Jude Jesus. Thesen eines Juden. Antworten eines Christen, cunoscutul rabin specializat în problemele creștinismului a adus probe pentru următoarele teze cu privire la Iisus: „Iisus nu s-a prezentat poporului Său drept Mesia”; „poporul evreu nu l-a respins pe Iisus”; „Iisus nu și-a denunțat niciodată poporul”, iar renumitul teolog specializat în apariția creștinismului a argumentat în favoarea tezelor creștinismului: „Creștinismul trebuie să se reclame din Iisus”; „între timp, apelul lui Iisus nu mai poate fi pentru noi unul lipsit de regrete și urmări, ci pretinde Bisericilor noastre schimbari în teologie și în practică”; „Biserica se poate reclama din Iisus”. Celebrul lexicon Herder îl prezintă pe Iisus din Nazaret drept „un evreu practicant”, iar lucrul cel mai important înainte de toate în viața și activitatea Sa este „fidelitatea față de Lege”. Mai mult, autorii lexiconului opinează că „tradiția creștină l-a smuls pe Iisus din radacinile Sale iudaice”, concluzionând că „aceasta este una dintre cauzele antiiudaismului modern”. De asemenea, procesul și execuția lui Iisus sunt văzute de către unul dintre cei mai avizați juriști evrei ai secolului trecut drept „o vină exclusivă a romanilor”, în care „elementul iudaic este insignifiant”. Acest lucru este dovedit atât de Evanghelii, cât și de Talmud. Acesta din urmă ar conține informația potrivit căreia aplicarea pedepsei cu moartea ar fi fost scoasă de sub jurisdicția Sanhedrinului cu circa 40 de ani înainte de distrugerea Templului (așadar prin anul 30), drept urmare Sanhedrinul s-a întrunit în noaptea dinaintea răstignirii pentru a-l salva (!) pe evreul Iisus de o potențiala condamnare la moarte ce urma să fie pronunțată de procuratorul roman a doua zi. Cea mai recentă carte despre Talmud tradusă în limba română, Talmudul, de A. Cohen (2004) se păstrează pe linia interpretării tradiționale, a textului ebraic sacru. Astfel, Mesia este în continuare așteptat, rabinii talmudiști făcând chiar calcule asupra datei în care va trebui să vină. Mai mult decât atât, adevarătul Mesia, Iisus din Nazaret, este indirect negat ca fiind Mesia, cel prezis de profeti. Astfel, sintagma „Mesia, fiul lui Iosif” din versetul mesianic de la Zaharia 12,10 („Mesia, fiul lui Iosif, a fost omorât, precum stă scris: ei îl vor privi pe acela pe care l-au străpuns, vor plânge asupra lui așa cum este plâns singurul fiu” - trad. ebraică), este interpretată ca fiind vorba despre „un urmaș al strămoșului care purta acest nume”, așadar nici vorbă despre tâmplarul Iosif din Nazaret.  În altă ordine de idei și trecând peste diferențele istorice bimilenare, Conciliul II Vatican a dezbătut, în anul 1964, prima redactare a rezoluției Nostra Aetate, ce va semnala părăsirea completă a dogmei stravechi a deicidului și va consemna o cotitură istorică în relația dintre creștini și evrei: „Conciliul deploră și condamnă ura și persecuțiile la adresa evreilor din trecut, ca și de astăzi. Ceea ce s-a făcut în patima lui Hristos nu poate fi deloc imputat întregului popor evreu de atunci și cu atât mai puțin poporului de astăzi.” Mai mult, papa Paul al VI-lea (1963-1978) a aprobat, în 1970, înlocuirea pasajului incriminator la adresa evreilor din Missa romană, introdus cu circa 1000 de ani în urma, cu pasajul „ne rugăm pentru evrei cărora Dumnezeu le-a vorbit pentru prima dată, ca ei să înainteze în iubirea Numelui Său și în fidelitatea Alianței Sale”. Papa Ioan Paul al II-lea (1978-2005) a dat apoi o formulare cu o mare forță de sugestie noii relații dintre creștini și evrei, spunând, în Sinagoga din Roma, evreilor: „Voi sunteți frații noștri cu predilecție și, într-un anumit sens, se poate spune că voi sunteți frații noștri mai mari”. De asemenea, fostul papă Benedict al XVI-lea, în prima sa carte publicată de la alegerea ca suveran pontif, Isus din Nazaret (2007), prezentând viața și învățătura Mântuitorului, îi exonerează pe evrei de vina asupra morții lui Iisus. Pentru acest lucru a primit o scrisoare de mulțumire din partea primului ministru israelian, Benjamin Netanyahu. Cartea a fost tradusă și în limba română în anul 2010. În fine, cunoscutul teolog catolic și președinte al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unității Creștinilor, cardinalul Walter Kasper, afirma: „În vreme ce Părinții Bisericii au scris Tractatus contra Judaes, mulți teologi moderni scriu astăzi Tractatus de Judaes, în sensul de Tractatus pro Judaes. De-a lungul a aproape două milenii, unii creștini au încercat să caracterizeze iudaismul ca pe o religie căzuta sau, în cazul bun, ca pe o religie ce a pregătit calea pentru creștinism împlinindu-se astfel. Astăzi suntem conștienți de Legământul nerevocat al lui Dumnezeu cu poporul Său și de semnificația permanentă și actuală a religiei evreilor pentru credincioșii Săi”. În încheiere, redăm un citat din lucrarea Jesus within Judaism. New Light from Exciting Archeological Discoveries a lui James Charlesworth: „Cu toate că nu sunt încă suficiente date pentru a scrie o biografie a lui Iisus completă, despre Iisus din Nazaret se știe mai mult decât despre orice evreu de dinainte de dărâmarea Templului de la Ierusalim și poate decât despre orice personalitate a lumii antice”.