REMEMBER - PLANUL PROFETIC ÎN BIBLIE! PĂRȚILE 4-7.

 

REMEMEBER - PLANUL PROFETIC ÎN BIBLIE! - PĂRȚILE 4-7

 Fiii lui Dumnezeu:

 „Când au început oamenii să se înmulțească pe fața pământului și li s-au născut fete, fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase și din toate și-au luat de neveste pe acelea pe care le-au ales” - Gen. 6:1-2. Pentru a fi numit în categoria „fiilor lui Dumnezeu” trebuie să fii un produs nemijlocit al creației divine. „Ce este născut din carne este carne”. Dumnezeu este Duh și doar „ce este născut din Duh este duh” (Ioan 3:6). Fiind creat direct de Dumnezeu, Adam are dreptul să fie numit „fiul lui Dumnezeu” (Luca 3:38). Tot așa acum, cei ce sunt „în Hristos”, făcuți părtași naturii divine printr-o „nouă creație” și ajunși să fie „născuți din nou”, „de sus” sau „din Dumnezeu” (2 Cor. 5:17; Efes. 2:10), au dreptul să aparțină acestei categorii privilegiate de „copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:13; Rom. 8:14-15; 1 Ioan 3:1). Pentru toți ceilalți oameni care au trăit vreodată pe Pământ, necreați direct de Dumnezeu, ci doar născuți dintr-o altă ființă umană, este valabilă terminologia folosită în Faptele Apostolilor 17:28:  „Suntem din neamul lui …” , unde cuvântul grec este γενοσ (genos), cu semnificație de rudenie sau „gen” - adică ființă înrudită cu Dumnezeu. Fiind creați direct de Dumnezeu, îngerii au și ei dreptul să fie numiți „fii ai lui Dumnezeu” (Iov. 1:6; 2:1; 38:7; Psalm 29:1 - T.M.; 89:6 - T.M.; Daniel 3:25) și „duhuri” (Psalm 104:4 - T.M.; Evrei 1:7,14). Această scurtă lămurire ne ajută să interpretăm corect unul din pasajele adeseori controversate și rău înțelese: Geneza 6:1-7. Ființele care sunt numite aici fii de Dumnezeu au fost interpretate uneori ca descendenți din neamul lui Set, singura seminție despre care se presupune că a rămas credincioasă standardelor de morală divină. O astfel de interpretare, deși atrăgătoare, nu este sprijinită de evidențele textului Scripturii. Unul dintre cele mai renumite manuscrise grecești ale traducerilor originalului ebraic, Septuaginta, pune chiar termenul de „îngerii” acolo unde la noi găsim expresia „fiii lui Dumnezeu” ! Incidentul descris în Geneza 6 reprezintă fără îndoială un act de neascultare al îngerilor. Avem de a face cu o categorie de îngeri împotrivitori față de Dumnezeu, care au încercat să-I saboteze planurile. Faptul că o astfel de „cădere” a existat în experiența unora din făpturile îngerești create de Dumnezeu ni se spune lămurit și în versetul 6 al Epistolei lui Iuda: „El (Dumnezeu) a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puși în lanțuri veșnice, în întunerec, pe îngerii care nu și-au păstrat vrednicia, ci și-au părăsit locuința.” Termenul οικετεριον (oiketerion) „locuința”, mai apare în Noul Testament doar o singură dată în 2 Corinteni 5:2 și definește un trup spiritual (posibil pentru noi doar după înviere): „Și gemem în cortul acesta, plini de dorința să ne îmbrăcăm peste el cu locașul (οικετεριον) nostru ceresc.” O altă referință despre „invazia” îngerilor în lumea muritorilor umani ne este dată în 1 Petru 3:20 și 2 Petru 2:4. Fără îndoială, pescarul Petru a învățat despre aceste realități din sfera cerească de la Domnul Iisus însuși: „Domnul Iisus a înviat în duh, în care S-a dus să propovăduiască duhurilor din închisoare, care fuseseră răzvrătite odinioară, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în așteptare, în zilele lui Noe, când se făcea corabia, în care au scăpat un număr mic de suflete, și anume opt.”  „Căci dacă n-a cruțat Dumnezeu pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în Adânc, unde stau înconjurați de întunerec, legați cu lanțuri și păstrați pentru judecată, …” Rezultatul încrucișării dintre „fiii lui Dumnezeu” și fetele oamenilor a dat naștere pe Pământ la un fel de supra-rasă umană, numită în textul ebraic gibor și tradus la noi prin „viteji”, „oameni cu nume” (Gen. 6:4). Deși putem pune în seama acestor făpturi progresul tehnologic extraordinar ilustrat de mărturiile unor vestigii de dinainte de potop, influența genetică și morală asupra rasei umane a fost devastatoare. Un produs secundar a fost apariția „uriașilor”, adevărate ilustrații de alterare genetică folosite de Satan pentru a-i descuraja sau chiar nimici pe purtătorii planului mesianic. Scopul acestei contaminări drăcești a fost să blocheze planul profetic și întruparea Mântuitorului promis în „sămânța femeii” (Gen. 3:15). Scriptura ne spune că, sub influența îngerilor căzuți: „răutatea omului era mare pe pământ și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (Gen. 6:5). Mai mult, întregul ecosistem planetar a fost alterat: „Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie, … căci orice făptură își stricase calea pe pământ” (Gen. 6:11-12). Soluția lui Dumnezeu a fost o nimicire totală prin potop și o reîncepere a rasei umane, prin familia lui Noe (Gen.6:9). Prin potop, Dumnezeu a distrus (de facto) ceea ce fusese deja distrus (de jure). În original se folosește același cuvânt (sachat) și în Gen. 6:17 și în Gen. 6:11,12. Relatarea din Geneza 6 nu este decât prima dintr-o serie întreagă de încercări disperate ale Diavolului de a bloca „întruparea” mântuitoare a lui Hristos. Când Dumnezeu a ales să zdrobească capul șarpelui printr-un descendent din „sămânța femeii” Satan a vrut să infecteze întreaga rasă. Când Dumnezeu a ales familia lui Avraam ca instrument al binecuvântarii lumii, Satan s-a năpustit asupra acestei familii. Când Canaanul a fost ales ca leagăn al dezvoltării poporului ales, „uriașii” au împânzit țara. De două ori, (Gen. 12:10-20 și Gen. 20:1-18) Satan a încercat să alunge familia lui Avraam din Canaan prin intermediul secetei. A treia oară, seceta i-a dus pe urmașii lui Avraam iarăși în Egipt, iar Satan a încercat să-i nimicească prin uciderea tuturor pruncilor de parte bărbătească (Exod 1:10,15-16). Când, dintre toți urmașii lui Avraam, Dumnezeu  l-a ales pe David ca seminție regală din care să se nască Mesia, Satan s-a aruncat furibund asupra acestei familii.  Încercarea lui era gata, gata să izbutească pe vremea lui Ioram, Ioahaz, Atalia și Ioas (2 Cronici 21-23).Printr-un joc politic de culise, Satan a căutat să suprime toți membrii familiei davidice. Când a ajuns la tron, obsedat cu posibilitatea unei lovituri de palat, Ioram „a omorât cu sabia pe toți frații săi” (2 Cron. 21:4). Satan a lucrat apoi prin dușmani din afara Israelului. O ceată de egipteni și arabi s-a suit apoi împotriva lui Ioram „și i-au luat fii, nevestele, așa încât nu i-a mai rămas alt fiu decât Ahazia, cel mai tânăr dintre ei” (2 Cron. 21:17). Acest Ahazia s-a născut dintr-o căsătorie a lui Iotam cu Atalia, o strănepoată de a lui Ahab, împăratul Regatului de Nord. Și prin această mezalianță politică Satan a căutat să producă decadență și distrugere în Regatul lui Iuda (2 Cron. 21:3-4). Alianța dintre Iuda și Israel l-a târât pe Ahazia în război și i-a provocat în final moartea (2 Cron. 22:4-9). Căutând să folosească momentul, prin Atalia, Satan a omorât atunci „tot neamul împărătesc al casei lui Iuda” (2 Cron. 22:10). Întreaga promisiune mesianică era în prag să se prăbușească. „Dar Domnul n-a voit să piardă casa lui David, din pricina legământului pe care-l făcuse cu David” (2 Cron. 21:7). „S-a întâmplat că, pe când Atalia îi omora pe toți cei din neamul împărătesc, Ioșebead, fata lui Ioram, nevasta preotului Iehoiada, și sora lui Ahazia, a luat pe Ioas, fiul lui Ahazia, care era doar un prunc în scutece, și l-a ascuns cu doica lui în odaia paturilor” (2 Cron. 22:11-12). Timp de șase ani (simbol numeric al puterii imperfecte a omului), pe tronul din Ierusalim a domnit Atalia, iar în poporul Domnului se întărea pe zi ce trece convingerea că Dumnezeu nu putuse să-și țină legământul făcut cu David. Întreg planul mesianic părea ratat. După acești șase ani, preotul Iehoiada „s-a îmbărbătat”, a mobilizat preoții și Leviții și l-au pus pe tron pe Ioas, așezându-i pe cap cununa împărătească. Cu un împărat în vârstă de șapte ani și cu Atalia pedepsită exemplar, Dumnezeu a răsturnat din nou atacul Diavolului și … planul mesianic a mers mai departe (2 Cron. 23). Un alt moment de cumpănă a fost în timpul lui Ezechia. Împăratul n-avea niciun fiu moștenitor când a fost de două ori în pericol de moarte; o dată atacat de împăratul Asiriei și a doua oară de chiar solul morții (Isaia 36; 38). El s-a rugat însă Domnului și a supraviețuit celor două atacuri (Psalm 136 - T.M.). Altădată, în robia Babiloniană, Haman, folosit de Satan, a încercat din nou să-i omoare pe toți copiii lui Israel. Dumnezeu a intervenit însă încă o dată în chip magistral, iar din planurile exterminatoare nu a rămas în picioare decât spânzurătoarea pe care a fost atârnat însuși … Haman. Când, la plinirea vremii, Fiul lui Dumnezeu a venit în lume, Maria a riscat să fie omorâtă cu pietre ca fecioarele vinovate cu copii din flori (Deut. 24:1). Dumnezeu a intervenit din nou, vorbindu-i lui Iosif în vis și primejdia a fost înlăturată. A urmat apoi, furia drăcească a lui Irod și uciderea pruncilor. Mântuitorul a fost ascuns de Dumnezeu pentru o vreme în Egipt. Cu prilejul ispitirilor, Diavolul L-a îndemnat pe Iisus la un soi de sinucidere, spunându-I să se arunce jos de pe streașina Templului. În Nazaret, Satan i-a întărâtat pe locuitori să-L arunce pe Domnul Iisus în prăpastie de pe sprânceana muntelui pe care era zidită cetatea lor (Luca 4:29). Mai târziu, Satan a stârnit în două rânduri furtuni pe mare ca să scufunde corabia în care călătorea Domnul. În final, Satan a crezut că biruie, atârnându-L pe Fiul lui Dumnezeu pe cruce. Moartea Lui a fost pecetluită de piatra mormântului. A urmat însă învierea glorioasă și lumea văzută, ca și „duhurile din închisoare”, au aflat că „biruința este a Domnului”. În acest lung șir de atacuri demonice, unirea fiiilor lui Dumnezeu cu fetele oamenilor, redată în capitolul 6 din Geneza, a fost doar primul episod dintr-o încleștare al cărei punct culminant s-a săvârșit la Calvar și al cărei deznodământ îl așteptăm să se întâmple. Ca și Ioas altădată, Domnul Iisus este acum „întronat” în Casa Domnului, „stă” și „așteaptă” ca vrăjmașii Lui să-I fie făcuți așternut al picioarelor Lui (Evrei 10:12-13), iar anturajul Său a ieșit preoțește pe străzi, ca altădată Iehoiada, să-I anunțe biruința (2 Cron 23:3,13a).

Uriașii Bibliei:

 Una din aparițiile insolite de pe paginile Bibliei sunt uriașii. Cine au fost și de unde au apărut ei?  Prima referință o găsim în Geneza 6:4: „Uriașii erau pe pământ în vremea aceea, și chiar și după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor.” Cuvântul folosit în originalul ebraic este Nefilim, un derivat al verbului nafal, care înseamnă a cădea, cădere.  Uriașii sunt deci cei „căzuți”, sau cum am zice noi astăzi „cei decăzuți” , „cei degenerați”. Ce fel de făpturi au fost ei putem afla doar din relatările aluzive din Scriptură. Este evident că „uriașii” au fost mari în dimensiuni și la fel de mari în răutate. Ei au fost un fel de supra-oameni, niște anomalii genetice și morale, care au trebuit șterse de pe fața Pământului pentru prezervarea sănătății planetei și pentru perpetuarea planului mesianic (Gen. 3:15). Aceasta a fost motivația potopului (2 Petru 2:5), după profeția rostită mai dinainte de Enoh (Iuda 14). Ceea ce este surprinzător este faptul că citim iarăși despre existența uriașilor și după potop. Iată ce găsim în Numeri 13:33: „Apoi am mai văzut în ea (țara Canaan) pe uriași, copiii lui Anac, care se trag din neamul uriașilor; înaintea noastră și față de ei parcă eram niște lăcuste.” Întrebarea firească este: de unde au apărut acești uriași dacă toate ființele decăzute au fost distruse de apele potopului. Singurul răspuns este că a mai avut loc o altă imixtiune a îngerilor („în vremurile acelea și după aceea”- scrie Gen. 6:4) în treburile umane cu scopul de a-i împiedica pe Avraam și ai săi să ocupe Canaanul. În Geneza 12:6 ni se spune că în timp ce Avraam se îndrepta spre țara promisă: „Canaaniții erau atunci în țară”, iar în Geneza 14:5 îi găsim implicați în conflicte tribale locale. Aici, ei sunt numiți „Refaimi” stabiliți la Așterot-Carnaim și „Emimi” stabiliți la Șave-Chiriataim. În Geneza 15:18-21, „Refaimiții” sunt enumerați între popoarele Canaanului. Toate aceste popoare au fost judecate de Dumnezeu și trebuiau distruse cu desăvârșire de copiii lui Israel (Deut. 20:17; Iosua 3:10). Majoritatea au sfârșit-o așa, iar alții au scăpat probabil în țările din jur, urmele lor fiind și astăzi un subiect de studiu controversat pentru antropologi. În Geneza 35:27 găsim scris despre Hebron, care mai înainte se numise Chiriat-Arba (fortăreața lui Arba), iar Arba fusese tatăl lui Anac (Iosua 15:13; 21:11). Tot așa și în Num. 13:22: „ … au mers până la Hebron, unde se aflau Ahiman, Șesai, Talmai, copiii lui Anac. Hebronul fusese zidit cu șapte ani înainte de cetatea Țoan din Egipt.” (Acest Țoan a fost capitala Egiptului pe vremea robiei și a exodului). Este evident că acești umanoizi de statură înaltă erau o spaimă și o pacoste pentru neamurile din jur. Renumele și isprăvile lor ajunsese în cele patru colțuri ale lumii: „ … niște neamuri mai mari și mai puternice decât tine, … cetăți mari și întărite până la cer, … un popor mare și înalt la statură, copiii lui Anac,  … despre care ai auzit zicându-se: Cine va putea să stea împotriva copiilor lui Anac?” (Deut. 9:1-3). Nu este de mirare că iscoadele trimise în Canaan s-au întors speriate înapoi: „Dar poporul care locuiește țara este puternic, cetățile sunt întărite și foarte mari. Ba încă am văzut acolo și pe fiii lui Anac.  …  toți aceia pe care i-am văzut acolo sunt oameni de statură înaltă.  … Înaintea lor și față de ei parcă eram niște lăcuste” (Num. 13:28,32,33; Deut. 1:28). Sub conducerea lui Iosua, evreii au cucerit totuși Canaanul. Statura uriașă și puterea „Anachimilor” a fost strivită sub tăvălugul Dumnezeului oștirilor: „Iosua a pornit și a nimicit pe Anachimi din muntele Hebronului, din Debir, din Anab, din tot muntele lui Iuda și din tot muntele lui Israel; Iosua i-a nimicit cu desăvârșire, împreună cu cetățile lor. N-au rămas deloc Anachimi în țara copiilor lui Israel; n-au rămas decât la Gaza, la Gat și la Azdod” (Iosua 11:21-22; 15:8; 17:15; 18:16). Despre unul din neamul Refaimiților găsim scris și în Deuteronom 3:1-11: „Numai Og, împăratul Basanului, mai rămăsese din neamul Refaimiților. Patul lui, un pat de fier, este la Raba, cetatea fiilor lui Amon. Lungimea lui este de nouă coți și lățimea de patru coți, după cotul unui om (4,3×1,6m).” Cei din oștirea lui Saul s-au speriat la vederea unui astfel de om. Puteți citi descrierea lui Goliat din Gat în 1 Samuel 17:4-7. Cămașa de zale cântărea 5.000 de sicli (aproximativ 72 kg), iar sulița era de 600 de sicli (aproximativ 7,5 kg). Toată familia acestui Goliat a fost omorâtă de mâna lui David și de mâna slujitorilor lui: Ișbi-benon, Saf, Lahmi sau Goliat din Gat, fiu al celui ucis de David, Lafni, și unul nenumit, dar grozav la înfățișare, „un om de statură înaltă, care avea șase degete la fiecare mână și la fiecare picior, douzeci și patru de toate” (2 Sam. 21:15-22; 1 Cron. 20:4-8). Ca nume, uriașii s-au numit Anachimi, descendenți din tatăl lor Anac (Num. 13:22) și Refaimiți, de la Rafa, un alt întemeietor de neam. O altă referință despre ei se află în Deut. 2:10-11: „Mai înainte locuiau aici Emimii; un popor mare, mult la număr și de statură înaltă, ca Anachimii. Ei treceau drept Refaimiți, ca și Anachimii; dar Moabiții îi numeau Emimi.”  „Țara aceasta trecea deasemenea ca o țară a lui Refaim; mai înainte locuiau în ea Refaimiții; și Amoriții îi numeau Zamzumimi: un popor mare, mult la număr și de statură înaltă, ca Anachimii. Domnul i-a nimicit dinaintea Amoriților, care i-au izgonit și s-au așezat în locul lor.” Ca destin, Septuaginta, traducerea originalului ebraic în limba greacă, înlocuiește termenul „refaimiți” cu numirea de „cei morți” și una din explicații este aceea că făpturile acestea stranii nu vor avea posibilitatea învierii, ca toți componenții rasei umane, ci vor intra în pedeapsa veșnică direct din „Șeol” (locuința morților). Texte în care este făcută această substituire sunt: Iov 26:5; Psalm 88:10 - T.M.; Prov. 2:18; 9:18; Isaia 14:9; 26:14. În ultimele două, Refaimiții sunt descriși ca o veritabilă aristocrație a celor morți. Cercetătorul pasionat de istorie și de arheologie, va putea vedea în combinația dintre forța brută a „Refaimiților” și „inteligența supra-umană” a „gibbror”-ilor (viteji, oameni cu nume din Gen. 6) una din explicațiile posibile ale construcțiilor impresionante din Egipt și din alte părți ale lumii. Aceste amintiri din protoistoria omenirii, transmise și deformate de tradiția orală a popoarelor a dat probabil naștere mai târziu „semizeilor” din mitologia greacă. Unul dintre aceste personaje mitice, Hercules, este prezentat chiar ca un fiu al lui Zeus cu una din fetele muritorilor de rând.  Concluzia logică este că „Tabletele Creației” găsite în Babilon, „Cartea morții” din Egipt, mitologia greacă și cosmogoniile păgâne, puse de unii pe picior de egalitate cu Biblia sau citate de alții în sprijinul textului sacru, nu sunt la urma urmei altceva decât fragmente de adevăr primar denaturat și corupt de mintea perversă a oamenilor și folosite de Satan pentru a nega chiar sursa din care de fapt provin: Biblia. Una din cele mai surprinzătoare previziuni ale Domnului Iisus este că evenimentele specifice zilelor lui Noe se vor repeta înainte de venirea Fiului Omului (Matei 24:7; Luca 17:26). Oare se vor întoarce și „Nefilimii”? Oare asta să fie invazia de OZN-uri din ultimii ani? Oare aceștia să fie „veghetorii” despre care vorbesc cei din meditațiile oculte de tot felul? Oare un asftel de Nefilim să fie și viitorul Antihrist?

Isaia - profetul Împărăției care va veni:

 Profeții Vechiului Testament au avut multe lucruri de spus depre venirea lui Mesia, Fiul lui Dumnezeu care va instaura Împărăția lui Dumnezeu pe Pământ. Isaia este unul din ei. Într-o perioadă de 64 de ani (740-680 î.H.), Isaia a fost purtătorul lui Dumnezeu de cuvânt pe timpul domniei a patru împărăți/regi de la Ierusalim: Ozia (sau Azaria), Iotam, Ahaz și Ezechia. În vremea aceea, Israelul a fost dus în robie, iar împărăția lui Iuda a fost parțial invadată de oștile lui Sanherib, împăratul Asiriei. Cele două evenimente amenințau tragic dispariția Israelului ca stat și spulberarea oricăror speranțe mesianice. În ciuda evidențelor, profetul Isaia vestește apropierea unei împărății mondiale a păcii. El spune că toată suflarea internațională trebuie să-și îndrepte atenția spre Ierusalim (Isaia 2:1-4). Nădejdea tuturor va fi ațintită asupra unui „Rob al Domnului” în care se va manifesta un tainic amestec de putere și suferință (Isaia 53; 61:1-3). Cel mai fascinant pasaj în care Isaia descrie personalitatea și caracterul acestui personaj este acesta: „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, și domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: „Minunat Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii”.  El va face ca domnia Lui să crească, și o pace fără sfârșit va da scaunului de domnie al lui David și împărăției lui, o va întări și o va sprijini prin judecată și neprihănire, de acum și în veci de veci: iată ce va face râvna Domnului oștirilor” (Isaia 9:6-7). Acest mesaj al lui Isaia a fost o taină până la venirea lui Iisus Hristos. Până atunci, deși a fost clar că Isaia vestește venirea unui lider mondial și a unei inevitabile împărății mondiale în epoca mesianică, n-a fost clar decât după viața, moartea și învierea lui Iisus că profetul vorbise de nimeni altul decât Fiul lui Dumnezeu (Ioan 11:27). Înainte de a ne apleca asupra semnificațiilor ascunse în numele mesianice din pasajul amintit, este bine să spunem câteva cuvinte despre câteva lucruri din text care au putut fi înțelese mai bine numai după cea dintâi venire a lui Hristos.

Nașterea lui Mesia - „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat”: Din vremea lui Isaia, fiecare mamă din Israel visa să fie mama acestui personaj mesianic. După nașterea lui Iisus în ieslea Betleemului a fost clar că fusese vorba nu doar despre nașterea unui lider mondial („un copil ni s-a născut”), ci și despre întruparea Fiului Creatorului în lumea pe care El a creat-o („Un fiu ni s-a dat”). Cele două numiri vorbeau despre umanitatea și divinitatea lui Iisus din Nazaret.

Împărăția lui Mesia - „Și domnia va fi pe umărul lui”: Acestea sunt cuvinte cu încărcătură profetică și practică. Profetic, Isaia a văzut o zi în care acest fiu al lui Israel va purta pe umărul lui greutatea conducerii mondiale. În capitolul doi al cărții sale, Isaia a prezis că în zilele din urmă casa Domnului va domni de la Ierusalim. „Căci din Sion va ieși Legea, și din Ierusalim cuvântul Domnului. El va fi Judecătorul neamurilor, El va hotărî între un mare număr de popoare; așa încât din săbiile lor își vor făuri fiare de plug, și din sulițele lor cosoare: nici un popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia, și nu vor mai învăța războiul” (Isaia 2:3-4). Apocalipsa, cea din urmă carte a Bibliei, spune că un înger al lui Dumnezeu va proclama în ziua aceea: „Împărăția lumii a trecut în mâinile Domnului nostru și ale Hristosului Său. Și El va împărăți în vecii vecilor” (Apoc. 11:15). Practic, cei care și-au plecat deja genunchiul înaintea lui Iisus Hristos găsesc o mare mângâiere citind despre ziua aceea de la urmă. Mitologia greacă a născocit un personaj legendar care poartă pe umeri povara globului pământesc. Numele lui este Atlas. Speranța ascunsă în mitologie vorbea despre necesitatea unuia care să facă acest lucru. Isaia ne spune că El există și că El este suficient de puternic ca să o facă. „Umerii lui” care sunt suficienți să poarte poverile tuturor oamenilor, pot astăzi să poarte și povara cu care venim la El fiecare dintre noi.

Caracterul lui Mesia - „Îl vor numi …”: La evrei, fiecare nume poartă în el un mesaj foarte important. El vestește caracterul celui ce-l poartă și, nu de puține ori, destinul pe care este chemat să-l împlinească. Iacov („înșelător”) a fost numit așa pentru că fiind cel mai mic dintre doi gemeni i-a furat fratelui său dreptul de întâi născut. Mai târziu, Dumnezeu i-a schimbat numele în Israel, („prințul lui Dumnezeu, cel ce biruiește împreună cu Dumnezeu”). Naomi(„Plăcută”) a preferat să-și schimbe numele în Mara („amărăciune”) după cele ce i se întâmplaseră în Moab. Ilie (Eli-Iahu) înseamnă „Domnul este adevăratul Dumnezeu” și și-a împlinit destinul atunci când tot poporul adunat pe muntele Carmel a ajuns la această binecuvântată convingere. Și exemplele ar putea continua la nesfârșit. Chiar și numele lui Isaia are o însemnătate, „Domnul salvează”. Numele care i s-au dat lui Iisus din Nazaret sunt o descriere-caracterizare a Robului-Domnitor venit să rezolve problemele lumii și să așeze pe Pământ Împărăția lui Dumnezeu. Fie că acceptăm sau nu astăzi acest adevăr, este important să știm că Scriptura cinstește numele lui Iisus pentru câteva motive foarte întemeiate. Este „Numele” în care trebuie să fim mântuiți. „În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiți” (Fapte 4:12). Este „Numele” în care trebuie să trăiăscă și să mărturisească fiecare creștin. „Și orice faceți, cu cuvântul sau cu fapta, să faceți totul în Numele Domnului Iisus, și mulțumiți, prin El, lui Dumnezeu Tată” (Col. 3:17). Este „Numele” în fața căruia, până la urmă, orice genunchi se va pleca. „De aceea, și Dumnezeu L-a înălțat nespus de mult, și I-a dat Numele, care este mai presus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Iisus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ și de sub pământ, și orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Iisus Hristos este Domnul” (Filip. 2:9-11). Este tragic și evident că încă de la nașterea lui și până acum, mulți nu și-au dat seama de importanța numelui Domnului Iisus. Pe atunci i se spunea în batjocoră „fiul tâmplarului” și „copil născut din curvie”. Astăzi oamenii îi folosesc numele ca să înjure. Iată dece este foarte necesar să ne aplecăm cu atenție asupra numelor care i-au fost date cu mai bine de 600 de ani înainte de acest profet extraordinar al împărăției viitoare, Isaia. Unii folosesc alte nume (pseudonime) ca să-și ascundă identitatea. Scriptura folosește mai multe nume pentru Hristos ca să ne ajute să-L înțelegem mai profund și ca să-i putem înțelege mai bine misiunea. Biblia ne pune la dispoziție un strat de descoperiri profetice în criptografia numelor folosite (Apoc. 13:18). Cele patru nume compuse pe care i le aplică Isaia lui Mesia sunt „descriptive” , funcționând ca niște ferestre înspre caracterul și lucrarea Robului Domnului, fiu al lui Dumnezeu venit să devină fiu al omului. Cele patru nume modelează înțelegerea noastră despre Mesia și calea prin care putem intra într-o relație personală cu El.

Minunat sfetnic: Titulatura înseamnă literal „un sfetnic de minune”. Să ne uităm la cele două părți componente. Minunat - Cuvântul original „pala” desemnează „ceva neobișnuit, ieșit din comun”. El identifică „un fenomen din afara sferei noastre de cunoaștere, ceva ieșit din legătura naturală dintre cauză și efect, ceva inexplicabil”. Termenul este folosit și în Psalmul 139:6 - T.M.: „O știință atât de minunată este mai presus de puterile mele: este prea înaltă ca s-o pot prinde”. Isaia declară că venirea Copilului-Fiu va fi o minune. Aceasta este o caracterizare nu numai a ceea ce va face El, ci și a ceea ce va fi El. El însuși va fi cineva care va depăși limita înțelegerii noastre. Sfetnic - În uzanța timpului, cuvântul era folosit pentru a descrie un împărat care își sfătuiește poporul. Acesta este sensul în care este folosit de profetul Mica: „ Pentru ce strigi tu însă acum așa de tare? N-ai împărat? Nu mai ai sfetnic, de te apucă durerea ca pe o femeie la naștere?” (Mica 4:9). Mult înainte ca acel Copil să se nască și ca Fiul să ne fie dăruit, Isaia anunță că Dumnezeu va trimite un Sfetnic pentru îndurerații și necăjiții acestei lumi. Ei vor primi de la Ierusalim sfaturi de care au nevoie: „ … ca să ne învețe căile Lui, și să umblăm pe cărările Lui. Căci din Sion va ieși Legea, și din Ierusalim cuvântul Domnului” (Isaia 2:3). „Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înțelepciune și de pricepere, duh de sfat și de tărie, duh de cunoștință și de frică de Domnul” (Isaia 11:2). „Și lucrul acesta vine de la Domnul oștirilor; minunat este planul Lui, și mare este înțelepciunea Lui” (Isaia 28:29). La numai doisprezece ani, Iisus din Nazaret a intrat în Templul de la Ierusalim, a stat de vorbă acolo cu înțelepții poporului și „Toți care-L auzeau rămâneau uimiți de priceperea și răspunsurile Lui” (Luca 2:46-47).Înțelepciunea Lui a fost întotdeauna și peste tot o sursă de uimire și perplexitate: „De unde are El înțelepciunea și minunile acestea?” (Matei 11:54). Explicându-i lucrarea și misiunea, apostolul Pavel avea să spună mai târziu: „(În El)  în care sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale științei” (Col. 2:3). Dumnezeu cunoaște toate lucrurile și „dintr-o dată” (instantaneu). El știe sfârșitul unui lucru înainte de începutul lui. Iisus Hristos ne sfătuiește după voia lui Dumnezeu. Ce este aceasta? Voia lui Dumnezeu este ceea ce am face și noi de bună voie și cu bucurie dacă am cunoaște toate lucrurile. Biblia ne spune că, la marea judecată, toți oamenii îi vor da dreptate lui Dumnezeu. Acolo vor afla într-adevăr toate lucrurile, dar pentru unii va fi mult … prea târziu.

Dumnezeu tare: Numirea evreiască este „El-Ghibor”, un nume compus și trebuie să-i înțelegem ambele componente. Dumnezeu - Particula „El” este forma singulară a numelui „Elohim”, Dumnezeu Creatorul. Uneori folosită și pentru a desemna „oameni de seamă sau chiar alți dumnezei” (Ioan 10:34), particula „El” este folosită în Vechiul Testament pentru a-L identifica pe Dumnezeul cel viu și adevărat. Profetul Isaia o folosește astfel: „Căci Egipteanul este om, nu Dumnezeu, și caii lui sunt carne, nu duh. Doar mâna să-Și întindă Domnul, și ocrotitorul se va clătina, iar cel ocrotit va cădea, și vor pieri cu toții” (Isaia 31:3). Tare - Partea a doua a numelui, Ghibor, înseamnă „putere, tărie, eroism”. Isaia ni-L prezină astfel când zice: „O rămășiță, rămășița lui Iacov, se va întoarce la Dumnezeul cel puternic” (Isaia 10:21). La fel ne vorbește despre Dumnezeu și Moise: „Căci Domnul, Dumnezeul vostru, este Dumnezeul dumnezeilor, Domnul domnilor, Dumnezeul cel mare, puternic și înfricoșat” (Deut. 10:17). Accentuarea pe care o face acest nume profetic este că Dumnezeu este „eroul nostru, cel mai mare și mai tare decât toți”. Isaia ne spune nu numai că Mesia va avea puterea de la Dumnezeu, dar El va fi chiar Dumnezeul acestei puteri. În altă secțiune a profeției lui, Isaia ne spune și cum se va manifesta această putere dumnezeiască: „Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc vești bune celor nenorociți: El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia, și prinșilor de război izbăvirea; să vestesc un an de îndurare al Domnului, și o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru; să mângâi pe toți cei întristați; să dau celor întristați din Sion, să le dau o cunună împărătească în loc de cenușă, un untdelemn de bucurie în locul plânsului, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit, ca să fie numiți terebinți ai neprihănirii, un sad al Domnului, ca să slujească spre slava Lui” (Isaia 61:1-3). Când a trăit printre noi, Iisus din Nazaret și-a însușit această descriere, făcând-o pecetea misiunii Sale (Luca 4:16-21). Nicodim și-a dat foarte bine seama de aceasta, când I-a spus: „Învățătorule, știm că ești un Învățător, venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el” (Ioan 3:2). Ucenicii Lui și-au dat seama de aceasta (Matei 8:27, 16:16). Maria Magdalena și-a dat seama de aceasta după ce a fost schimbată de puterea Lui (Luca 8:2). Saul din Tars și-a dat și el seama de aceasta (Fapte 9). Iisua a fost El-Ghibor înainte de nașterea Sa din fecioara Maria. Toate lucrurile lui Dumnezeu au fost făcute prin El (Ioan 1:3; Col. 1:16). Iisus a fost El-Ghibor în timpul vieții Sale. A avut putere asupra naturii (Luca 5:1-11), putere asupra bolilor (Matei 9:18-26), putere asupra demonilor (Luca 8:26-39), putere asupra păcatelor (Marcu 2:3-12) și putere asupra morții (1 Cor. 15:1-19). Puterea Lui a fost publică, așa cum mărturisește Petru la Rusalii: „Iisus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele și lucrările pline de putere, pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine știți …” (Fapte 2:22). Ea a fost validarea divinității Lui (Ioan 20:30-31). Iisus Hristos este și astăzi sursa noastră de putere: „Ci voi veți primi o putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi și-Mi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, și până la marginile pământului” (Fapte 1:8). Apostolul Pavel spune: „Pot totul în Hristos, care mă întărește” (Filip. 4:13). Aceeași putere ne păzește astăzi și ne păstrează pentru veșnicie: „Voi sunteți păziți de puterea lui Dumnezeu, prin credință, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi” (1 Petru 1:5). 

Părintele veșniciilor: Acest nume depășește cu mult numele dat lui Avraam, socotit părintele poporului evreu. În limbajul străvechi, expresia „părinte al …” desemna posesia. Satan este „tatăl minciunii”, în sensul că el a fost cel care a denaturat pentru prima dată adevărul. Este important să remarcăm că în profeția lui Isaia, Mesia este concomitent și „fiu” („un fiu ni s-a datÎ) și „părinte” (Părintele veșniciilor”). El a devenit copil prin întrupare, dar era dintotdeauna părinte (posesor) al veșniciei! Aceasta înseamnă câteva lucruri. El locuiește și are în posesie eternitatea: „Căci așa vorbește Cel Prea Înalt a cărui locuință este veșnică și al cărui Nume este sfânt. Eu locuiesc în locuri înalte și în sfințenie; dar sunt cu omul zdrobit și smerit, ca să înviorez duhurile smerite, și să îmbărbătez inimile zdrobite” (Isaia 57:15). Numele Lui este veșnic: „ Numele Lui va dăinui pe vecie: cât soarele îi va ține numele. Cu el se vor binecuvânta unii pe alții, și toate neamurile îl vor numi fericit. Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, singurul care face minuni! Binecuvântat să fie în veci slăvitul Lui Nume! Tot pământul să se umple de slava Lui! Amin!” (Psalm 72:17-19 - T.M.). El este sursa tuturor lucrurilor: „Apoi mi-a zis: S-a isprăvit! Eu sunt Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul. Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieții. Cel ce va birui, va moșteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, și el va fi fiul Meu” (Apoc. 21:6-7). Aceste declarații despre eternitatea lui Mesia au câteva implicații importante. El este preexistent - Așa îl prezintă Moise: „Înainte ca să se fi născut munții, și înainte ca să se fi făcut pământul și lumea, din veșnicie în veșnicie, Tu ești da, Dumnezeu!” (Psalm 90:2 - T.M.). El este autosuficient - Dumnezeu este cauza necauzată și Creatorul din afara creației. Moise ni-l prezintă așa în numele de „Iehova” (Eu sunt Cel ce sunt) din Exod 3. Dumnezeu există indiferent de creație, în afara ei, întotdeauna egal cu Sine însuși și suficient în Sine însuși. Există un pasaj fascinant despre viața Domnului Iisus care confirmă dumnezeirea Fiului născut în Nazaret. Evanghelistul Ioan ne spune că între El și cei de atunci s-a desfășurat un dialog uimitor, plin de revelații surprinzătoare. Iisus pretindea că Dumnezeu este Tatăl Său. Fariseii spuneau că ei sunt fiii lui Avraam. Iisus le atrage atenția că dacă ei ar fi fiii lui Avraam ar face și ei faptele lui Avraam. Jigniți, fariseii răspund că măcar ei nu sunt copii născuți din curvie, aluzie transparentă la nașterea „discutabilă” pe care a avut-o El: „Noi nu suntem copii născuți din curvie; avem un singur Tată: pe Dumnezeu” (Ioan 8:41). Afirmația lor le atrage această declarație uimitoare din partea Lui: „Iisus le-a zis: „Dacă ar fi Dumnezeu Tatăl vostru, M-ați iubi și pe Mine, căci Eu am ieșit și vin de la Dumnezeu: n-am venit de la Mine însumi, ci El M-a trimis. Pentru ce nu înțelegeți vorbirea Mea? Pentru ce nu puteți asculta Cuvântul Meu. Voi aveți de tată pe diavolul; și vreți să împliniți poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaș, și nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Oridecâteori spune o minciună, vorbește din ale lui, căci este mincinos și tatăl minciunii” (Ioan 8:42-44). Domnul Iisus le spune că legătura lor cu Avraam era numai fizică, națională. Din punct de vedere spiritual, ei erau fii ai diavolului. Ceea ce urmează este și mai interesant: „Adevărat, adevărat vă spun, că, dacă păzește cineva cuvântul Meu, în veac nu va vedea moartea.” „Acum“, I-au zis Iudeii, „vedem bine că ai drac; Avraam a murit, proorocii de asemenea au murit, și Tu zici: „Dacă păzește cineva cuvântul Meu, în veac nu va gusta moartea.” Doar n-ai fi Tu mai mare decât părintele nostru Avraam, care a murit? Și decât proorocii, care de asemenea au murit? Cine te crezi Tu că ești? Iisus a răspuns: „Dacă Mă slăvesc Eu însumi, slava Mea nu este nimic; Tatăl Meu Mă slăvește, El, despre care voi ziceți că este Dumnezeul vostru și totuși nu-L cunoașteți. Eu Îl cunosc bine, și dacă aș zice că nu-L cunosc, aș fi și Eu un mincinos ca voi. Dar îl cunosc și păzesc Cuvântul Lui. Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea: a văzut-o și s-a bucurat.” „N-ai nici cincizeci de ani”, I-au zis Iudeii, „și ai văzut pe Avraam!” iIsus le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că, mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu”” (Ioan 8:51-58). Este evident că Iisus se plasează pe Sine în afara istoriei și spune că Avraam a avut descoperiri profetice despre persoana și lucrarea Lui. Ultima afirmație pare o greșeală gramaticală („înainte să se nască Avraam, Eu sunt”), dar este în fapt o afirmație a existenței Lui în afara sferei spațiu-timp. Dumnezeu nu poate spune: „am fost Eu”, pentru că El nu are trecut și viitor. Prezentul Lui este continuu și permanent. Iisus este același ieri, astăzi și în veci (Evrei 13:8). Judecata Lui va fi veșnică (Matei 18:8). Ioan Botezătorul a confirmat și El atemporaneitatea lui Iisus: „El este Acela despre care ziceam: După mine vine un om, care este înaintea mea, căci era înainte de mine” (Ioan 1:30). Părintele veșniciilor ne primește în brațele Lui cele veșnicie (Deut. 33:27), ne face parte de o mângăiere veșnică (2 Tes. 2:16), lucrează pentru noi cu o putere veșnică (1 Tim. 6:16), domnește peste o împărăție veșnică (2 Petru 2:11), este întotdeauna cu noi (Matei 28:20) ne oferă viața veșnică (Ioan 14:19), împreună cu toate lucrurile ei cu valoare eternă (Matei 6:33).

Domn al păcii: Expresia evreiască este „Shar Shalom” și înseamnă „cel care înlătură toate cauzele de conflict, cel care instaurează pacea”. Profetul Isaia prezintă tema Împărăției Lui glorioase. Ea este scopul final al lui Dumnezeu cu oamenii. Mesia a venit ca să facă pace între Dumnezeu și oameni: „Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți. Noi rătăceam cu toții ca niște oi, fiecare își vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53:5). El a venit să facă pace între oameni: „El va fi Judecătorul neamurilor, El va hotărî între un mare număr de popoare; așa încât din săbiile lor își vor făuri fiare de plug, și din sulițele lor cosoare: nici un popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia, și nu vor mai învăța războiul” (Isaia 2:4). El a venit să reașeze „din nou toate lucrurile” într-o Împărăție a păcii (Fapte 3:21). Deși n-o vedem acum, această împărăție este nădejdea întregii creații. Așa ne spune apostolul Pavel (Rom. 8:16-23). Ceva din caracterul de revenire la armonia edenică a Împărăției viitoare este dezvăluit într-o altă parte a profeției lui Isaia: „Lupul și mielul vor paște împreună, leul va mânca paie ca boul, și șarpele se va hrăni cu țărână. Nici un rău, nici o vătămare nu se va face pe tot muntele Meu cel sfânt, zice Domnul” (Isaia 11:1-16; 65:25). Până la instaurarea Împărăției viitoare, Domnul păcii poate aduce domnia lui binefăcătoare în inimile credicioșilor. Pace în încercările vieții: „ Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte” (Ioan 14:27). Pace în procesul de creștere și maturizare: „Dumnezeul păcii să vă sfințească El însuși pe deplin; și duhul vostru, sufletul vostru și trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Iisus Hristos” (1 Tes. 5:23). Pace în perspectiva victoriei finale: „Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre” (Rom. 16:20). Pace în relațiile interumane: „ … și căutați să păstrați unirea Duhului, prin legătura păcii” (Efes. 4:3). Pace în mărturisirea creștină: „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege” (Gal. 5:22-23). Nu este de mirare deci că Isaia vede un astfel de Domn al păcii instaurând Împărăția pe Pământul care o așteaptă de atâția amar de ani: „Totuși, întunericul nu va împărăți veșnic pe pământul în care acum este necaz. După cum în vremurile trecute a acoperit cu ocară țara lui Zabulon și țara lui Neftali, în vremurile viitoare va acoperi cu slavă ținutul de lângă mare, țara de dincolo de Iordan, Galilea Neamurilor. Poporul, care umbla în întuneric, vede o mare lumină; peste cei ce locuiau în țara umbrei morții răsare lumina. Tu înmulțești poporul, îi dai mari bucurii, și el se bucură înaintea Ta cum se bucură la seceriș, cum se veselește la împărțirea prăzii. Căci jugul care apăsa asupra lui, toiagul, care-i lovea spinarea, nuiaua celui ce-l asuprea, le-ai sfărâmat, ca în ziua lui Madian. Căci orice încălțăminte purtată în învălmășeala luptei, și orice haină de război tăvălită în sânge, vor fi aruncate în flăcări, ca să fie arse de foc” (Isaia 9:1-5). Profetul Isaia vestește o vreme a păcii între dușmanii de moarte de astăzi din Orientul Mijlociu: „În vremea aceea, vor fi cinci cetăți în țara Egiptului, care vor vorbi limba Canaanului și vor jura pe Domnul oștirilor: una din ele se va numi cetatea nimicirii! Tot în vremea aceea va fi un altar pentru Domnul în țara Egiptului și, la hotar, va fi un stâlp de aducere aminte pentru Domnul. Acesta va fi pentru Domnul oștirilor un semn și o mărturie în țara Egiptului. Ei vor striga către Domnul din pricina asupritorilor, și El le va trimite un mântuitor și un apărător, care să-i izbăvească. Atunci Domnul Se va descoperi Egiptenilor și Egiptenii vor cunoaște pe Domnul în ziua aceea. Vor aduce jertfe și daruri de mâncare, vor face juruințe Domnului și le vor împlini. Astfel, Domnul va lovi pe Egipteni, îi va lovi, dar îi va tămădui. Ei se vor întoarce la Domnul, care-i va asculta, și-i va vindeca. În aceeași vreme, va fi un drum care va duce din Egipt în Asiria: Asirienii se vor duce în Egipt și Egiptenii în Asiria, și Egiptenii împreună cu Asirienii vor sluji Domnului. Tot în vremea aceea, Israel va fi al treilea, unit cu Egiptul și cu Asiria, ca o binecuvântare în mijlocul pământului. Domnul oștirilor îi va binecuvânta și va zice: Binecuvântat să fie Egiptul, poporul Meu, și Asiria, lucrarea mâinilor Mele, și Israel, moștenirea Mea” (Isaia19:18-25). Perspectiva profetică a Împărăției este prezentă în anunțul îngerului pentru fecioara Maria: „Îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu. Și iată că vei rămânea însărcinată, și vei naște un fiu, căruia îi vei pune numele Iisus. El va fi mare, și va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; și Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăți peste casa lui Iacov în veci, și Împărăția Lui nu va avea sfârșit” (Luca 1:30-33). Oricine poate vedea că această profeție a rămas deocamdată neîmplinită. Să se fi înșelat îngerul? Să se fi răzgândit Dumnezeu? Nidecum! Programul profetic nu s-a schimbat. Împărăția este deocamdată în viitor. Iisus Hristos ne-a învățat să ne rugăm pentru venirea ei: „Tatăl nostru care ești în ceruri, sfințească-se Numele Tău, vină Împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ” (Mat. 5:9-10). Amin.

Biserica și Împărăția lui Dumnezeu:

 Biserica nu trebuie confundată cu forma finală a Împărăţiei lui Dumnezeu. Această greşeală au făcut-o şi apostolii Domnului la început (F.A. 1:6). Înainte de înălţarea Sa la Cer, Domnul Iisus a vorbit cu ucenicii Săi timp de 40 de zile „despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu” (F.A. 1:3), dar din cauză că Israelul L-a refuzat pe Mesia, instaurarea „Împărăţiei lui Israel” a fost amânată. (a) Împărăţia lui Dumnezeu este acum, deocamdată, lăuntrică. Noi  trăim în epoca Harului sau în vremea Bisericii, când Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul oamenilor. „Nu se va zice: Uite-o aici! sau: Uite-o acolo! Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.” (Lc. 17:21). (b) Biserica, forma tainică a Împărăţiei. Într-adevăr, Biserica lui Hristos este o formă tainică a Împărăţiei.lui Dumnezeu. În timp ce evreilor le vorbea în pilde neînţelese, Domnul Iisus avea grijă să-i ia deoparte pe apostoli şi să le explice sensul ascuns, pentru că lor „le fusese dat să cunoască tainele Împărăţiei cerurilor” (Mat. 13:11). (c) Biserica, o avanpremieră a Împărăţiei. La scară redusă, tot ce se va întâmpla în Împărăţia Mesianică se întâmplă astăzi în inimile celor credincioşi. Ei experimentează acum: pacea Împărăţiei, bucuria Împărăţiei, călăuzirea lăuntrică a Împărăţiei, biruinţa asupra Diavolului, şi natura neprihănită a Împărăţiei. (d) Biserica, o asociaţie secretă. Oricât de stranie ar părea această afirmaţie, ea este absolut reală. Necunoscută şi nebăgată în seamă, Biserica lui Hristos este astăzi cea mai redutabilă „asociaţie secretă” din câte au cunoscut vremurile. Apostolul Ioan exclamă: „Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El.” (1 Ioan 3:1). (e) Biserica şi Împărăţia, două entităţi distincte. Că Biserica lui Dumnezeu este într-un anume sens „Împărăţie”, dar că nu este veritabila Împărăţie, se vede şi din compararea următoarelor două texte din Noul Testament: Matei 5:9 şi Apocalipsa 1:5-6. În primul pasaj, Domnul Iisus învaţă Biserica să se roage: „Vină Împărăţia Ta”; şi, de aproape două mii de ani, Biserica repetă această invocare. În al doilea pasaj, Ioan scrie: „A Lui,… care a făcut din noi o Împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său…” Împărăţia, în forma ei tainică, va înceta să mai existe după sfârşitul Necazului cel Mare, la a doua fază a celei de-a doua veniri a Domnului Iisus, respectiv „descoperirea Lui” (2 Tes. 1.7), când Împărăţia va fi proclamată public şi instaurată cu putere, „… în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina (misterion) lui Dumnezeu, după vestea bună (Evanghelia) vestită de El robilor Săi, proorocii.” (Apoc. 10:7). Dar, până atunci, Biserica este reprezentanta lui Dumnezeu pe Pământ şi în ea sunt depozitate „tainele Împărăţiei”. Aceste taine sunt cunoştinţe care le aparţin exclusiv copiilor lui Dumnezeu şi nu oamenilor acestei lumi care refuză să accepte mesajul Evangheliei. El este pentru „iudei o pricină de poticnire şi pentru Neamuri o nebunie” (1 Cor. 1:23).

Un rezumat al „tainelor Împărăţiei”: Iată, pe scurt, tainele care i-au fost revelate de către sfinţii apostoli Bisericii lui Hristos: A. Taina întrupării: Coloseni 2:2, 9 şi 1 Timotei 3:16 vorbesc despre această de neînchipuit întrupare a Creatorului în dimensiunile create. B. Taina locuirii lui Hristos în noi: Credinciosul nu este numai răscumpărat, ci şi îndumnezeit prin natura lui Hristos pe care a primit-o în momentul naşterii sale din nou (2 Cor. 5:17; 2 Pet. 1:4). Texte referitoare la această prezenţă divină sunt : Coloseni 1:26-27 şi mai ales 2 Tesaloniceni 1:10. C. Taina împietririi lui Israel: Biserica nu este Israel şi Israelul nu este scos definitiv din planul lui Dumnezeu. Motivele împietririi lui Israel, durata acestei stări şi revenirea Israelului sunt descrise pe larg de Pavel într-o aparentă polemică cu Biserica îngâmfată şi dispreţuitoare (vezi Rom. 9,10 şi 11:7, 25). D. Taina fărădelegii: Este amintită în 2 Tesaloniceni 2:7 şi se va manifesta cu toată puterea odată cu apropierea sfârşitului. E. Taina Babilonului celui Mare: Este istoria unui sistem de organizare politico-religioasă iniţiat în istoria timpurie a omenirii (Gen. 11:1-9) şi reinstaurat cu o amploare surprinzătoare în vremurile din urmă (Apoc. 17:5-7). F. Taina Bisericii: Amintită în Apocalipsa 1:20 şi nebăgată în seamă de lumea care preferă să stea „în întuneric”. G. Taina Răpirii Bisericii: Eveniment şocant (1Tes. 4:15-19) care va năuci întreaga omenire şi o va prăbuşi într-o spirală fatală de neascultare şi răzvrătire, atitudini care vor fi răsplătite printr-o serie de pedepse cumplite „cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi” (Mat. 24:21). H. Taina relaţiei dintre Hristos şi Biserica Lui sau Mirele şi Mireasa: În timp ce vorbea despre  viaţa de familie, apostolul Pavel introduce brusc această temă, prezentând-o drept o „mare taină” (Efes. 5:22- 32). După răpire, Biserica va merge la Nunta Mielului (Apoc. 19:7-9). I. Taina Bisericii ca Trup duhovnicesc: Tratată în Efeseni 1:9, 3:3, 5-6, 9, este cea mai mare dintre toate tainele. Dumnezeu Îşi formează un trup duhovnicesc: din evrei şi Neamuri, din bogaţi şi săraci, învăţaţi şi neînvăţaţi, bărbaţi şi femei, robi şi oameni liberi. Tainele descoperite azi celor credincioşi sunt lucrări ale harului. Biserica este mântuită prin har şi tot prin har va fi instaurată şi Împărăţia lui Dumnezeu cu Israelul. Epistola către Efeseni este un tratat care abordează Biserica lui Hristos ca Trup al Lui. În capitolele 1 – 3 se găseşte învăţătura despre Trup, iar în capitolele 4 –  6 sunt descrise viaţa şi interacţiunea în Trupul lui Hristos. Primul verset din această Epistolă prezintă credincioşii ca fiind aşezaţi „în Hristos”. Noi nu numai că am ajuns să credem în Hristos, dari suntem aşezaţi de Dumnezeu „în Hristos”. Într-adevăr, „în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa” (F.A. 17:27) (vezi şi 1 Cor. 12:12). Israelul va fi şi el mântuit tot prin har. Epistola către Romani este tratatul de „teologie sistematică” al Bisericii. Apostolul Pavel îşi dă seama foarte repede că fiecare dintre cele două ramuri ale Bisericii, evreii şi Neamurile, riscă să cadă în câte o greşeală caracteristică. Evreii riscau să-şi perpetueze „pricina de laudă” din cauza poziţiei lor privilegiate în planul mesianic, iar Neamurile riscă să ignore orice „întâietate a iudeului”. Pentru a corecta sau a contracara aceste înclinaţii naturale, apostolul Pavel vorbeşte în primele capitole despre „starea de păcat a omenirii” (Rom. 1:18-32; 2:1-29), arătând că „pricina de laudă” a evreilor s-a dus din cauza păcatelor lor, dar „întâietatea lor rămâne” (Rom. 3:1-8), din pricina alegerii pe care Dumnezeu a făcut-o şi nu o regretă (Rom. 11:29). Însă, apostolul subliniază faptul că păcatele evreilor au transformat  „pricina de laudă” într-o „pricină de hulă”: „Căci, din pricina voastră este hulit Numele lui Dumnezeu între Neamuri, după cum este scris.” (Rom. 2:24). Însă, „foloasele iudeilor” rămân mari (Rom. 3:1-2), pentru că ei nu şi-au pierdut, ci doar şi-au amânat destinul mesianic (F.A. 3:19-21). Ca să domolească pretenţiile şi mândria ne-evreilor, după ce a explicat harul prin care au primit Neamurile mântuirea (Rom. 9:30-33),„evreul” Pavel vrea să le descopere cititorilor de la Roma o parte intrinsecă a planului profetic. Acesta este conţinutul capitolelor 9 şi 11 ale Epistolei. „Întâietatea evreilor” rămâne valabilă şi ea este foarte importantă în perspectiva profetică. „Ei sunt Israeliţi, au înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele, patriarhii, şi din ei a ieşit, după trup, Hristosul, care este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin!” (Rom. 9:4) „Dumnezeu nu l-a lepădat pe poporul Său, pe care l-a cunoscut mai dinainte” (Rom. 11:2). „Alunecarea lor a fost o bogăţie pentru lume şi paguba lor a fost o bogăţie pentru Neamuri” (Rom. 11:12). Existenţa Bisericii este rânduită să „stârnească gelozia” evreilor (Rom. 11:11, 14).  Cât despre viitorul evreilor, întoarcerea lor la Dumnezeu este la fel de sigură ca şi legile naturii (Ier. 33:20-21), chiar dacă pentru unii ea pare încă ceva incredibil: „Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ţine până va intra numărul deplin al Neamurilor. Şi atunci tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: Izbăvitorul va veni din Sion, şi va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov. Acesta va fi legământul pe care-l voi face cu ei, când le voi şterge păcatele.  În ce priveşte Evanghelia, ei sunt vrăjmaşi, şi aceasta spre binele vostru; dar în ce priveşte alegerea, sunt iubiţi, din pricina părinţilor lor. Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcută. După cum voi odinioară n-aţi ascultat de Dumnezeu, şi după cum prin neascultarea lor aţi căpătat îndurare acum, tot aşa, ei acum n-au ascultat, pentru ca prin îndurarea arătată vouă să capete şi ei îndurare. Fiindcă Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în neascultare, ca să aibă îndurare de toţi.” (Rom. 11:25-32). Când se va împlini „numărul deplin al Neamurilor”, Dumnezeu va „altoi” ramurile fireşti în „rădăcina” lor multimilenară şi-l va reaşeza pe Israel în prerogativele sale de popor ales din planul profetic al Împărăţiei Mesianice. Împărăţia lui Dumnezeu cu poporul Israel este tema principală a cărţilor profetice din Vechiul Testament. Majoritatea lor, asemenea simfoniilor lui Bach, se desfăşoară în tonalităţi sumbre, întunecate, dar se termină într-o tonalitate veselă, majoră, a împărăţiei viitoare. Puteţi vedea acest tipar în: Isaia 66:18-24; Ezechiel 40 – 48; Daniel 3:44; 12:1-3; Osea 14:4-9; Ioel 3:18-21; Amos 9:11-15; Obadia 21; Mica 7:11-20; Ţefania 3:13-20; Zaharia 12 - 13 – 14;  Maleahi 4:1-3. Cartea profetului Zaharia a fost supranumită „Apocalipsa Vechiului Testament”. Iată cum descrie profetul acesta vremurile Împărăţiei viitoare a lui Israel: „În ziua aceea, vor izvorî ape vii din Ierusalim, şi vor curge jumătate spre marea de răsărit, jumătate spre marea de apus; aşa va fi şi vara şi iarna. Şi Domnul va fi împărat peste tot pământul. În ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn, şi Numele Lui va fi singurul Nume. Toată ţara va ajunge ca şesul Iordanului, de la Gheba până la Rimon, la miazăzi de Ierusalim; iar Ierusalimul va fi înălţat, şi va rămâne liniştit la locul lui, de la poarta lui Beniamin până la locul porţii dintâi, până la poarta unghiurilor, şi de la turnul lui Hananeel până la teascurile împăratului. Ei vor locui în el, şi nu va mai fi nici un blestem în el; Ierusalimul va fi liniştit”. „Toţi cei ce vor mai rămâne din toate neamurile venite împotriva Ierusalimului, se vor sui în fiecare an să se închine înaintea Împăratului, Domnul oştirilor, şi să prăznuiască sărbătoarea Corturilor. Dacă unele din familiile pământului nu vor voi să se suie la Ierusalim ca să se închine înaintea Împăratului, Domnul oştirilor, nu va cădea ploaie peste ele. Dacă familia Egiptului nu se va sui, dacă nu va veni, nu va cădea ploaie nici peste ea; va fi lovită cu aceeaşi urgie cu care va lovi Domnul neamurile care nu se vor sui să prăznuiască sărbătoarea Corturilor. Aceasta va fi pedeapsa Egiptului, şi pedeapsa tuturor neamurilor care nu se vor sui să prăznuiască sărbătoarea Corturilor. În ziua aceea, va sta scris până şi pe zurgălăii cailor: Sfinţi Domnului!  Şi oalele din Casa Domnului vor fi ca potirele de jertfă înaintea altarului. Orice oală din Ierusalim şi din Iuda va fi închinată Domnului oştirilor; toţi cei ce vor aduce jerfe vor veni şi se vor sluji de ele ca să-şi fiarbă carnea; şi nu vor mai fi canaaniţi în Casa Domnului oştirilor, în ziua aceea” (Zah. 14:8-21). Avertismentul Domnului Iisus pentru vremea sfârşitului nu are sens decât în acest context religios refăcut al Israelului: „Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat.” (Mat. 24:20). Biserica şi Israelul au statut egal înaintea lui Dumnezeu. Ce v-a făcut ultima dată să exclamaţi: „Extraordinar!”, „Formidabil!”, „Minunat!”, „Uimitor!” ? O astfel de reacţie a avut apostolul Pavel la sfârşitul analizei teologice despre asemănările şi deosebirile salvării Israelului şi a Bisericii. Pentru a fi superioară, o gândire trebuie să fie deopotrivă analitică şi integratoare. Unii nu văd pădurea din cauza copacului, în timp ce alţii nu văd copacul din cauza pădurii. Trebuie să le vedem şi pe unul şi pe celălalt. După ce face o evaluare analitică a aspectelor particulare legate de mântuirea prin credinţa cea adevărată, Pavel îşi încheie dizertaţia cu o concluzie care integrează totul într-o imagine complexă: „O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui, şi cât de neînţelese sunt căile Lui! Şi într-adevăr cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui? Cine I-a dat ceva întâi, ca să aibă de primit înapoi? Din El, prin El, şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin.” (Rom. 11:33-36). Dincolo de amănuntele specifice, apostolul Pavel a descoperit cu uimire că toţi oamenii şi toate neamurile sunt, paradoxal, egali şi egale înaintea lui Dumnezeu! Văzuţi de aproape, din vecinătatea imediată, evreii şi Neamurile, se deosebesc foarte mult între ei. Însă, de la înălţimea Cerului lucrurile se văd cu totul altfel. Şi anume, înaintea lui Dumnezeu, evreii şi Neamurile: (a) sunt egali în păcătoşenie: „După cum voi odinioară n-aţi ascultat de Dumnezeu, şi după cum prin neascultarea lor aţi căpătat îndurare acum, tot aşa, ei acum n-au ascultat, pentru ca, prin îndurarea arătată vouă, să capete şi ei îndurare” (Rom. 11:30-31). Înaintea sfinţeniei divine, cel mai păcătos om şi cel mai puţin păcătos sunt egali în vinovăţie. (b) sunt egali în faţa îndurării Domnului: „Fiindcă Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în neascultare, ca să aibă îndurare faţă de toţi” (Rom. 11: 32). (c) sunt egali în neştiinţă: „Şi într-adevăr, cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui?” (Rom. 11: 34). (d) sunt egali în neputinţă: „Cine I-a dat ceva întâi, ca să aibă de primit înapoi?” (Rom. 11:35). (e) sunt egali în oportunităţi şi îndatoriri: Evreii şi neevreii sunt egali înaintea lui Dumnezeu în privinţa oportunităţilor oferite de El, dar şi a recunoştinţei datorate Lui: „Din El, prin El, şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin” (Rom. 11: 36).

Înainte de întemeierea lumii:

 Adeseori, lucrurile merg alandala, la întâmplare, luându-ne pe nepregătite şi dându-ne sentimentul că au fost scăpate de sub control. Asta îi face pe mulţi să creadă că viaţa nu mai are sens, şi, ca atare, n-are rost să-ţi faci vreun plan pentru eventuale îmbunătăţiri fiindcă şi aşa nu ştii ce are să se întâmple. Oamenii au ajuns să creadă că totul se reduce la o problemă de şansă şi circumstanţe. Totul este accidental, un produs al întâmplării. Unii au ajuns chiar să creadă că până şi omul nu este altceva decât un produs al evoluţiei şi al hazardului. Până şi noi, credincioşii, ajungem deseori copleşiţi de goana nebună a evenimentelor zilnice şi, drept consecinţă, tindem să uităm că-I aparţinem unui Dumnezeu suveran care este stăpân peste toate lucrurile. În Noul Testament ni se spune de şapte ori despre ceva ce a făcut sau a pregătit Dumnezeu „înainte de întemeierea lumii”. Când punem toate aceste şapte texte la un loc, ne dăm seama că nimic nu este la întâmplare, ci că toate se petrec conform unui plan prestabilit şi neschimbabil. 1. Înţelepciunea cea tainică: Domnul Iisus a vorbit mereu în pilde sau parabole. Acestea sunt istorioare scurte care trebuie înţelese şi interpretate. Domnul a explicat că vorbeşte aşa pentru ca cei îngâmfaţi sau împietriţi să nu poată înţelege „tainele Împărăţiei cerurilor”: „Iisus a spus noroadelor toate aceste lucruri în pilde; şi nu le vorbea de loc fără pildă, ca să se împlinească ceea ce fusese vestit prin proorocul, care zice: Voi vorbi în pilde, voi spune lucruri ascunse de la facerea lumii.” (Mat. 13:34-35). Dumnezeu a avut dintotdeauna un plan. Noi nu-l cunoaştem fie pentru că nu ne-a fost comunicat, fie n-am fost atenţi la ceea ce ni s-a spus, sau, şi mai rău, din pricină că suferim de un fel de orbire spirituală. Pentru Dumnezeu, însă, toate lucrurile sunt clare. Confuzia noastră se datoreşte unei lipse de cunoaştere. Dumnezeu ne-a pus, totuşi, Biblia la dispoziţie pentru a putea să ne informăm. Există în Sfânta Scriptură suficiente descoperiri pentru cei care se întorc din toată inima lor spre Domnul. „Totuşi ceea ce propovăduim noi printre cei desăvârşiţi, este o înţelepciune; dar nu a veacului acestuia, nici a fruntaşilor veacului acestuia, care vor fi nimiciţi. Noi propovăduim înţelepciunea lui Dumnezeu, cea tainică şi ţinută ascunsă, pe care o rânduise Dumnezeu, spre slava noastră, mai înainte de veci, şi pe care n-a cunoscut-o niciunul dintre fruntaşii veacului acestuia; căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei. Dar, după cum este scris: Lucruri, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile, pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc. Nouă, însă, Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu.” (1 Cor. 2:6-10). 2. O lume perfectă: Dumnezeu este pe cale de a construi o societate desăvârşită pe care o va aşeza într-o lume perfectă: „Oameni noi pentru o lume nouă” sau „Noua societate a lui Dumnezeu”. El numeşte lumea cea nouă: „Împărăţia lui Dumnezeu”. Desenul arhitectonic şi planurile perfectei cetăţi viitoare au fost terminate în toate detaliile lor înainte de facerea lumii în care trăim noi. Domnul Iisus ne descoperă lucrul acesta când spune: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii.” (Mat. 25:34). Orice constructor profesionist nu bate nici măcar un cui şi nu sapă nici un şanţ înainte de a avea în mână planurile construcţiei de care se apucă. Pe când noi abia ajungeam la Geneza 1:1 unde citim: „La început, Dumnezeu a făcut …”, El deja alcătuise tot planul desăvârşitei Lui Împărăţii viitoare. În acest context, este important să subliniem că Domnul Iisus mai prezintă două informaţii foarte clare: Împărăţia a fost pregătită pentru oameni, dar Iadul n-a fost planificat iniţial pentru oameni: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit Diavolului şi îngerilor lui!” (Mat. 25:41). În Iad vor ajunge doar aceia care i s-au alăturat de bună voie Diavolului, şi de aceea îi vor împărtăşi şi soarta. 3. Dragostea lui Dumnezeu-Tatăl: Legea fundamentală care va guverna perfecta lume vitoare este tocmai dragostea pe care o are Tatăl pentru Fiul Său, Iisus Hristos: „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia, pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă, pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.” (Ioan 17:24). Dragostea aceasta aTatălui este tiparul după care se vor desfăşura toate celelalte relaţii ale locuitorilor Cerului. Suntem invitaţi să ne integrăm într-o reţea de iubire, încredere şi intimitate iniţiate de Dumnezeu în Hristos înainte de crearea lui Adam şi Eva. Este asemănător cu aducerea copiilor şi creşterea lor într-o familie în care relaţiile de dragoste şi intimitate au fost stabilite de părinţii lor înainte ca ei să se nască. 4. Un destin ales: Mulţi oameni se străduiesc din răsputeri să realizeze o carieră cât mai strălucită. Ei cheltuuiesc mulţi bani, multă energie şi mult timp ca să ajungă ceea ce şi-au propus să fie. Creştinii n-au nici voie, nici nevoie să-şi bată capul cu aşa ceva. Ei trebuie doar să asculte. Dumnezeu are deja un plan desăvârşit pentru fiecare dintre copiii Săi. „În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Iisus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său, pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui.” (Efes. 1:4-6). Dumnezeu te-a ales înainte ca să-L alegi tu pe El. Creatorul tău are un plan desăvârşit mai dinainte stabilit cu privire la tine. Acest plan nu este întinat de păcat, ci cu desăvârşire dumnezeiesc până în cele mai mici amănunte ale lui. Planul pentru viaţa ta a fost pre-programat şi pre-înregistrat în persoana Domnului Iisus. Codul genetic al planului era existent în Hristos mai înainte de facerea lumii. „Trupul meu nu era ascuns de Tine, când am fost făcut într-un loc tainic, ţesut în chip ciudat, ca în adâncimile pământului. Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; şi în cartea Ta erau scrise toate zilele care îmi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele. Cât de nepătrunse mi se par gândurile Tale, Dumnezeule, şi cât de mare este numărul lor!” (Ps. 139:15-17 - T.M.). „Căci noi suntem lucrarea (poema) Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Iisus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.” (Efes. 2:10). 5. Sângele lui Mesia: Niciun om nu a reuşit să trăiască la nivelul lumii perfecte, al dragostei perfecte şi al planului perfect realizate de Dumnezeu pentru noi. Dumnezeu ştia tot ce avea să se întâmple, şi tocmai de aceea a pregătit remediul mai înainte ca să se manifeste boala. Boala este păcatul, iar leacul este sângele Domnului Iisus. „ … căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint şi cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană. El a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii şi a fost arătat la sfârşitul vremurilor pentru voi, care, prin El, sunteţi credincioşi în Dumnezeu, care L-a înviat din morţi şi I-a dat slavă, pentru ca, credinţa şi nădejdea voastră să fie în Dumnezeu.” (1 Petru 1:18-21). Noi toţi am păcătuit. Fără Dumnezeu, situaţia noastră ar fi fost aceea a unor fiinţe lipsite de orice speranţă, dar El ne-a răscumpărat pe temeiul planului original, un plan perfect. Sângele lui Iisus Hristos are putere să curăţească şi să îndrepte totul. Mărturia despre sângele şi persoana Lui a fost depusă de la primele începuturi. Mesia n-a apărut numai după ce au păcătuit Adam şi Eva, El era preexistent şi a fost pregătit anterior căderii neamului omenesc. Cel mai înalt standard de curăţie şi sfinţenie a fost stabilit „mai înainte de întemeierea lumii”. 6. Mielul înjunghiat: În mod asemănător, crucificarea Domnului Iisus a fost stabilită tot înainte de întemeierea lumii. Dragostea lui Dumnezeu nu este numai desăvârşită, ci şi jertfitoare. Ea a produs jertfa desăvârşită. Iisus a acceptat să-Şi dea viaţa pentru noi înainte de întocmirea Creaţiunii. „Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului, care a fost înjunghiat.” (Apoc. 13:8). Reproducând textul de mai sus după o foarte cunoscută traducere englezească, varianta King James, avem următoarea formulare: „… toţi aceia al căror nume n-a fost scris în cartea Mielului, care a fost înjunghiat înainte de întemeierea lumii”. Ideea fundamentală rămâne aceeaşi, indiferent de varianta pe care o preferăm. Crucificarea a fost previzibilă, şi logica lucrurilor cerea ca ea să se întâmple. Un Dumnezeu iubitor a creat o fiinţă în stare să iubească. Această creatură are libertatea să aleagă să iubească pe cine îi place, iar exercitarea acestei libertăţi a făcut posibilă apariţia păcatului. Păcatul duce la moarte. Moartea poate fi reparată doar prin înviere. Nu poate învia decât cineva care a murit. Omul nu putea învia cu de la sine putere pentru a înlătura astfel efectele propriei căderi, respectiv moartea. Tocmai de aceea crucificarea Domnului Iisus a fost planificată înainte de întemeierea lumii. 7. Salvarea veşnică şi pierzarea veşnică: Dacă există o răsplată veşnică, trebuie să existe şi o pedeapsă veşnică. Dumnezeu are un sistem judiciar perfect şi foarte bine pus la punct. Documentele, numele şi evenimentele sunt păstrate într-o evidenţă desăvârşită. „Fiara, pe care ai văzut-o, … are să se ridice din Adânc, şi are să se ducă la pierzare. Şi locuitorii pământului, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii, se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este, şi va veni.” (Apoc. 17:8). Dumnezeu este stăpân peste Rai şi Iad. El este un Judecător absolut drept şi curtea Lui este cu adevărat „supremă”. Hotărârile Lui sunt definitive. El cunoaşte la perfecţie inima şi lucrurile ascunse ale fiecărui om. „Şi faptul acesta se va vedea în ziua când, … Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor.” (Rom. 2:16). Trecutul etern şi viitorul etern te pot umple de bucurie sau de groază. El poate fi sau tonifiant sau terifiant.

Un plan „providențial”:

 Un „plan profetic” presupune un Plănuitor și puterea de a conduce evenimentele înspre scopul propus. Oare cum își duce Dumnezeu la împlinire planurile Sale? Răspunsul este unul singur: prin providență. Primii creștini au înțeles foarte bine lucrul acesta: „Tu ai zis prin Duhul Sfânt, prin gura părintelui nostru David, robul Tău: ,Pentru ce se întărâtă neamurile, şi pentru ce cugetă noroadele lucruri deşerte?  Împăraţii pământului s-au răsculat, şi domnitorii s-au unit împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său.  În adevăr, împotriva Robului Tău celui sfânt, Iisus, pe care L-ai uns Tu, s-au însoţit în cetatea aceasta Irod şi Pilat din Pont cu Neamurile şi cu noroadele lui Israel,  ca să facă tot ce hotărâse mai dinainte mâna Ta şi sfatul Tău” (Fapte 4:25-28).

CE  ÎNSEAMNĂ „PROVIDENŢĂ  DIVINĂ”: Dicţionarul limbii române defineşte providenţa drept „înţelepciune supremă a Divinităţii în conducerea lumii”. Teologia Sistematică a lui Strong Hopkins defineşte Providenţa drept „acţiunea continuă prin care Dumnezeu face ca toate evenimentele din Universul material şi spiritual să lucreze împreună pentru împlinirea scopului cu care au fost create” (p. 419). Autorul adaugă apoi această foarte frumoasă afirmaţie: „Providenţă înseamnă că Dumnezeu are capacitatea de a-Şi îndrepta atenţia pretutindeni în acelaşi timp”, spre deosebire de noi care nu ne putem concentra decât asupra unui foarte mic segment al realităţii. Termenul activitate „providenţială” trebuie înţeles ca distinct de acela de activitate „miraculoasă”. În Providenţă, avem ocazia să vedem cum Dumnezeu foloseşte în mod suveran evenimentele istoriei, fără să intervină supranatural în desfăşurarea lor. Termenul „providenţă” vine din limba latină (provideo) şi înseamnă „a vedea mai dinainte” (pro = dinainte; videre = a vedea). Un echivalent ar fi termenul „prevedere” şi implică o participare directă a lui Dumnezeu în desfăşurarea evenimentelor, făcându-le să lucreze spre împlinirea scopurilor Sale. Acesta este sensul cuvintelor apostolului Pavel în Romani 8:28: „De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său.” Îmi amintesc că Richard Wurmbrand a afirmat într-o predică despre „purtarea de grijă a lui Dumnezeu” că Pavel n-a spus doar aşa :  „ toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu”. Pavel a spus că „toooaaaaaaaaaaate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu”. Dumnealui a rostit acest „Tooooaaaaate” ca pe o intonare care pleca de la tonalităţile grave până la tonalităţile foarte înalte ale unei scări muzicale. Ideea pe care dorea dumnealui s-o sublinieze era că nu există nicio întâmplare în Univers care să nu fie subordonată împlinirii planurilor bune pe care le are Dumnezeu cu privire la copiii Săi. Vernon McGee, unul dintre cei mai populari predicatori ai Americii secolului XX, a scris în scurtul său comentariu la cartea Esterei câteva lucruri pe care vreau să le redau aici: „Providenţa este un termen teologic. Ca să o coborâm la nivelul limbajului omului de rând, trebuie să spunem că există trei cuvinte care descriu relaţia dintre Dumnezeu şi lumea creată de El: (1) Primul este „creaţie” şi explică existenţa Universului. Dumnezeu a creat totul prin „fiat”, prin faptul că a zis „Să fie!”: „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul” (Gen. 1:1). Înaintea ta stau astăzi aceste singure două explicaţii posibile: sau accepţi revelaţia sau accepţi speculaţia. Oricât de ştiinţifică o vei proclama, „evoluţia” este o simplă speculaţie. Nu există nicio explicaţie ştiinţifică pentru originea Universului. Fenomenul nu este repetabil şi nu poate fi reprodus în laboratorul observaţiilor ştiinţifice. Suntem reduşi la simple speculaţii. Nu ştiu ce vei face tu, dar eu prefer să aleg revelaţia. Ea îmi spune că la originea Universului Se află Dumnezeu. (2) Al doilea cuvânt care descrie relaţia lui Dumnezeu cu Universul este „păstrare”. El explică funcţionarea Universului. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu numai că a creat toate lucrurile, dar le şi ţine împreună, ca să continue să existe. Domnul Isius Hristos este şi Creatorul şi Păstrătorul Universului: „El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui …” ( Evrei 1:3). În Coloseni 1:17 stă scris: „El este mai înainte de toate lucrurile şi toate se ţin prin El”. Este interesant să amintim că oamenii „de ştiinţă” au ajuns la părerea că atomii sunt compuşi din alte particule elementare, la rândul lor, rezultate din răsucirea unor „super-unde” prin care se răsuceşte un fel de câmp de energie fundamental. Ceea ce numim noi „materie” se pare a fi doar o „vibraţie” asemănătoare cu vibraţiile produse de vocea umană în aer. Unii oameni de ştiinţă au ajuns să fie fascinaţi de această expresie a Bibliei: „care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui”. Dacă Dumnezeu ar suspenda pentru o singură secundă acţiunea Cuvântului prin care toate lucrurile au fost aduse în fiinţă, Universul s-ar descompune şi s-ar prăbuşi în sine asemenea unui sul de carte: „ … Şi iarăşi: La început, Tu, Doamne, ai întemeiat pământul; şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale. Ele vor pieri, dar Tu rămâi; toate se vor învechi ca o haină; le vei face sul ca pe omanta şi vor fi schimbate; dar Tu eşti acelaşi; şi anii Tăi nu se vor sfârşi.” (Evr.  1:10-12). „Când a rupt Mielul pecetea a şasea, m-am uitat şi iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ. Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele, şi stelele au căzut din cer pe pământ, cum cad smochinele verzi din pom, când este scuturat de un vânt puternic. Cerul s-a strâns ca o carte de piele pe care o faci sul.” (Apoc. 6:12-14). (3) Al treilea cuvânt care defineşte relaţia dintre Dumnezeu şi Univers este „providenţa”. El explică direcţia şi deplasarea evenimentelor din Univers. Creaţia explică originea, păstrarea explică funcţionarea Universului, dar numai providenţa explică sensul final şi rostul tuturor lucrurilor care se întâmplă în Univers. Providenţa este mijlocul prin care Dumnezeu călăuzeşte toate lucrurile, însufleţite şi neínsufleţite, văzute şi nevăzute, bune şi rele, spre împlinirea unui scop final bine definit. Providenţa este cea care ne asigură că ceea ce se va împlini la urma urmei va fi exact „voia lui Dumnezeu”. Providenţa este „mâna lui Dumnezeu în mănuşa istoriei”. Dumnezeu este Sursa, Suportul şi Scopul suprem al Universului. În excelenta sa carte, Introducere în Teologie, J.C. Wenger scrie: „Numai Dumnezeu poate şti mai dinainte ce are să se întâmple, aşa că providenţa poate fi definită drept preştiinţa divină care pune în mişcare activitatea divină. Providenţa subliniază autoritatea şi puterea supremă pe care o are Dumnezeu asupra tuturor lucrărilor mâinilor Sale.” „Tot Cuvântul lui Dumnezeu este unitar în mărturia că mâna lui Dumnezeu este prezentă în tot ceea ce se întâmplă, în aşa fel încât toate împreună sunt făcute să lucreze spre împlinirea planurilor Lui în istorie. Acest adevăr nu neagă alte cauze secundare în producerea întâmplărilor şi nici nu anulează responsabilitatea cuiva înaintea lui Dumnezeu. Unul dintre psalmişti spune: „Domnul face tot ce vrea în ceruri şi pe pământ, în mări şi în toate adâncurile. El ridică norii de la marginile pământului, dă naştere la fulgere şi ploaie, şi scoate vântul din cămările lui. El a lovit pe întâii-născuţi ai Egiptului, de la oameni până la dobitoace.” (Ps. 135:6-8 - T.M.). „În interpretarea dată visului lui Nebucadneţar, Daniel a spus: „Tu, împărate,eşti împăratul împăraţilor, căci Dumnezeul cerurilor ţi-a dat împărăţie, putere, bogăţie şi slavă. El ţi-a dat în mâini, ori unde locuiesc ei, pe copiii oamenilor, fiarele câmpului şi păsările cerului, şi te-a făcut stăpân peste toate acestea …” (Dan. 2:37-38). Şi de 4 ori declară, în cuprinsul celui de-al patrulea capitol al cărţii că lucrurile s-au întâmplat: ca să ştie cei vii că Cel Preaînalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor, că o dă cui Îi place, şi înalţă pe ea pe cel mai de jos dintre oameni!”(Dan. 4:17, 25, 32, 35). Iată ce spune Domnul, prin profetul Ieremia: „Eu am făcut pământul, pe oameni, şi dobitoacele care sunt pe pământ, cu puterea Mea cea mare şi cu braţul Meu întins, şi dau pământul cui Îmi place.” (Ier. 27:5). Pavel Îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind: „Acela, care face toate după sfatul voii Sale.” (Efes. 1:11). Şi toţi creştinii ştiu declaraţia din Romani 8:28: „De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său”. Însă, nu trebuie să uităm că acest pasaj este situat într-un context soteriologic (care vorbeşte despre mântuire); el nu se referă la lucrurile fizice sau la bunăstarea materială a oamenilor. Dumnezeu Se angajează activ în viaţa copiilor Săi, nu pentru a le asigura comoditatea vieţii de acum, ci pentru a le garanta fericirea lor spirituală şi veşnică. Vechiul Testament conţine multe exemple de manifestare a Providenţei divine. Când împăratul Abimelec a luat-o acasă pe Sara, nevasta lui Avraam, Dumnezeu a intervenit şi l-a oprit să păcătuiască. Atunci când împăratul şi-a dat seama de „aranjamentul” făcut între Avraam şi Sara, s-a îndreptat către Dumnezeu în rugăciune, dorind o explicaţie. Atunci, „Dumnezeu i-a răspuns în vis: Ştiu şi Eu că ai lucrat cu inimă curată; de aceea te-am şi ferit să păcătuieşti împotriva Mea. Iată de ce n-am îngăduit să te atingi de ea.” (Gen. 20:6). Un alt exemplu despre felul cum acţionează Providenţa divină este cazul când Dumnezeu a făcut ca israeliţii să capete trecere înaintea egiptenilor, în aşa fel încât ei le-au dat tot ce au cerut când au părăsit Egiptul: „Şi astfel i-au jefuit pe egipteni.” (Exod. 12:36). Când Samson s-a abătut de la Calea Domnului şi le-a cerut părinţilor să-i ia o nevastă din fetele filistenilor, părinţii săi n-au vrut la început, dar Scriptura explică: „Tatăl şi mama sa nu ştiau că lucrul acesta venea de la Domnul: căci Samson căuta prilej de ceartă din partea filistenilor.” (Jud. 14:4). Iar când Roboam a refuzat sfatul înţelept al bătrânilor şi a ascultat sfatul nebunesc al tinerilor, Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că lucrul acesta „a fost cârmuit de Domnul, în vederea împlinirii cuvântului, pe care-l spusese Domnul prin Ahia din Silo lui Ieroboam, fiul lui Nebat.” (1 Împ. 12:15). Iată ce a mărturisit înaintea curţii de judecată unul din martirii credinţei: „Mărturisesc că nu-mi socotesc viaţa mai scumpă decât a altor copii de-ai Domnului care au trăit înaintea mea. Şi eu sunt gata să fiu lipsit de bunurile materiale, să fiu chinuit şi chiar să mi se întoarcă trupul în ţărâna morţii, deşi aş vrea să trăiesc tot atât cât Metusala. Ştiu bine că niciun fir de păr din capul meu nu se va clinti fără încuviinţarea Tatălui meu din Ceruri; dacă va fi să mor pentru credinţa mea şi pentru iubirea mea sinceră faţă de Dumnezeu şi de semeni, o voi face, ştiind că îmi voi câştiga viaţa de dincolo. Iată de ce nu voi ascunde adevărul în faţa domnilor mei, ci-l voi vesti cu îndrăzneală şi fără niciun fel de prefăcătorie.” (Menno Simons, „Complete Works”, I. pp. 78, 79). Aflat în vizită prin Los Angeles, Cornel Samoilă, teolog roman, a rostit câteva lucruri foarte adevărate despre Providenţa divină: „Nu se vând oare două vrăbii la un ban? Totuşi, niciuna din ele nu cade pe pământ fără voia Tatălui vostru. Cât despre voi, până şi perii din cap, toţi vă sunt număraţi. Deci să nu vă temeţi; voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii” (Matei 10:29-31). Odată ce Creaţiunea a fost terminată, Domnul a început lucrarea de susţinere, de îngrijire a creaţiei. Dumnezeu n-a abandonat Creaţiunea, chiar dacă ea a decăzut, chiar dacă omul a căzut în păcat.  Providenţă înseamnă grija specială, deosebită, grija minunată a lui Dumnezeu pentru Creaţiunea Sa şi în special pentru copiii Lui. În Evanghelia după Matei, capitolul zece, Domnul Iisus Îşi trimite ucenicii în lume. El îi anunţă că unii dintre ei vor fi primiţi bine, alţii nu vor fi primiţi; unii vor fi bătuţi, alţii vor ajunge în închisoare, iar câţiva dintre ei vor muri. Mântuitorul îi asigură, însă, că nimic nu se va întâmpla fără voia Sa. Ceea ce li se va întâmpla nu vor fi accidente, nu vor fi întâmplări tragice sau nefericite, ci totul se va întâmpla „după voia Lui”. De aceea, „învăţătorul lor le spune nu vă temeţi” (Mat. 10:26). Este foarte adevărat că şi noi ca şi ei ne temem de multe lucruri. Dar Mântuitorul ne-a zis că nicio suferinţă, atunci când mergem în Numele Lui, nu este accidentală, ci totul se va realiza după planul şi voia Lui. Providenţa se manifestă chiar şi în aspecte foarte minore ale vieţii. Oamenii văd de obicei Providenţa în lucrurile mari. Când un vulcan erupe, când un ţunami mătură zeci de mii de vieţi, când un cutremur pune la pământ o cetate întreagă, atunci oamenii se uită dincolo de aceste evenimente şi unii dintre ei Îl văd pe Dumnezeu. Nici atunci nu-L văd toţi. Ochii care-L văd pe Dumnezeu numai în epidemii, în secetă sau în focul devastator nu sunt ochi buni. Ochii care-L văd pe Dumnezeu numai în lucrurile mari sunt ochi slabi, cu miopie. De obicei, oamenii recunosc că Dumnezeu lucrează la nivel „en gros”, dar noi credem că Dumnezeu lucrează şi la nivel „en detail”, la nivelul celor mai mici lucruri din viaţa noastră. Implicarea Providenţei în lucrurile mari, determină implicarea Providenţei şi în lucrurile mici. Întregul este format din părţi, din fragmente, şi dacă Dumnezeu lucrează la nivelul muntelui, Dumnezeu lucrează şi la nivelul pietrei. Dacă Dumnezeu lucrează la nivelul mării, Dumnezeu va lucra şi la nivelul picăturii de apă din mare. Dumnezeul muntelui şi al mării este şi Dumnezeul văii şi uscatului. „Totul este şansă” sau „totul este Providenţă”. Trăim ori cu nădejdea în jocul probabilităţilor, ori cu încredere în Providenţă. Totul este organizat, hotărât de Dumnezeu sau lăsat la întâmplare, fără rânduială, în dezordine. Am auzit uneori spunându-se, chiar şi în biserică: „Dumnezeu să ne dea noroc!” Fraţii mei, Dumnezeu nu ne dă noroc. Am citit în istorie că „Norocul” a fost un zeu păgân în cinstea căruia oamenii închinau un pahar, o jertfă de băutură. Obiceiul s-a păstrat până în zilele noastre. Noi nu credem, însă, în dumnezeul norocului, ci în Dumnezeul binecuvântărilor, Dumnezeul care se îngrijeşte de noi până la nivelul firului de păr din cap. Nimic nu ni se întâmplă fără voia Lui. Dumnezeul nostru ne-aspus că nu ne cade un fir de păr din cap, fără ca El „să vrea” să se întâmple acest lucru. Providenţa cheamă fiecare strop de ploaie în planurile Sale şi fiecare fir de praf în împlinirea planurilor Sale. El controlează luminătorii mari de pe cer şi tot El dă o lumină şi o candelă licuriciului de la marginea drumului. Dumnezeu stăpâneşte picăturile multe de ploaie care cad simultan pe pământ în diferite zone geografice şi tot El stăpâneşte şi lacrimile care curg din ochii noştri. Evenimentele, detaliile mărunte din viaţa noastră formează o imagine completă şi „trădează” pe Cel ce ţese pânza vieţii noastre. Eu cred că aceia care au ochii deschişi Îl urmăresc pe Dumnezeu în fiecare zi în detaliile vieţii, Îl regăsesc acolo şi se bucură de El. Este un exerciţiu spiritual extraordinar. Să te uiţi după Dumnezeu zilnic şi să-L descoperi lucrând în amănuntele vieţii, punându-le laolaltă. Cât de frumos lucrează El! Să luăm un exemplu simplu din Sfânta Scriptură şi să vedem cum lucrează Providenţa. Ne aducem aminte de Iosif şi de felul în care a lucrat Dumnezeu în viaţa lui. Când a ajuns Iosif pe scaunul Egiptului a fost foarte clar că oamenii au putut vedea în viaţa lui mâna lui Dumnezeu. Altfel, el n-ar fi putut ajunge acolo. Numai prin implicarea Providenţei s-a putut. Iată ce mărturiseşte Iosif însuşi: „Acum, nu vă întristaţi şi nu fiţi mâhniţi că m-aţi vândut ca să fiu adus aici, căci ca să vă scap viaţa m-a trimis Dumnezeu înaintea voastră.” (Gen. 45:5). Ce mari cuvinte! Să ajungi după ani de zile (probabil că în acel moment Iosif avea cam 39 de ani), să poţi să-ţi dai seama că Dumnezeu te-a purtat prin diverse locuri pentru un scop foarte precis: să scape viaţa celor dragi ai săi. Dar, noi ar trebui să ne uităm încă de la începutul vieţii lui, cum Dumnezeu a eveniment cu eveniment, detaliu cu detaliu, pentru ca Iosif să poată ajunge acolo unde voia Dumnezeu. La început a fost foarte greu ca Iosif să înţeleagă ce se întâmplă cu el. I-a fost greu să priceapă de ce a fost vândut şi de ce a ajuns în puşcărie. Însă, Dumnezeu era în spatele lui şi lucra din umbră, pentru că avea un plan minunat pentru el. Aduceţi-vă aminte că, într-o dimineaţă, Iacov se scoală cu un îndemn în inimă. Era un îndemn de la Dumnezeu. Lui  Iacov îi este dor de copiii săi şi-i zice lui Iosif: „Du-te la ei. Adu-mi veşti despre ei.” Ceea ce este interesant şi am putea spune chiar ciudat este cum de-l trimite tata de acasă pe fiul pe care-l iubeşte cel mai mult. De ce-l expune pericolului? De ce nu trimite o slugă? Sau de ce îl trimite singur? Nu putea să-l trimită cu cineva? Avea, cred eu, atâţia slujitori. Putea să trimită câţiva slujitori cu Iosif, dar n-o face. Cum de-l trimite tocmai pe Iosif şi pe el singur? Oare cum de ia Iacov o hotărâre aşa de neínţeleaptă? Iosif se duce la Sihem şi nu-şi găseşte fraţii acolo. Se duce într-o parte, se duce într-alta şi nu-i găseşte, şi nimeni nu-i spune unde sunt până când nu se întâlneşte cu un om. Oare cine i  l-a trimis pe omul acela? Cum de s-a făcut că el ştia exact  unde sunt fraţii lui Iosif? Îndrumat de acel om, Iosif se duce la Dotan. Când ajunge acolo, toţi fraţii săi, parcă fuseseră vorbiţi unul cu altul, nu se gândesc decât la un singur lucru: să-l omoare. Oare de ce? Îl aruncă într-o fântână părăsită ca să-l lase să moară acolo. Ruben, fratele cel mai mare, se gândeşte la un şiretlic şi zice: „Mă duc eu primul să am grijă de vite. Voi mâncaţi şi după aceea veniţi să mă schimbaţi pe mine. El se gândea să-l scape cumva pe Iosif. El îşi zicea: „Cât timp mâncaţi voi, îl scot din groapă şi am să văd eu cum îl trimit acasă la tata.” Însă, înainte ca să se întâmple asta, iată că trec pe acolo nişte ismaeliţi. Oare De ce trec tocmai pe acolo? Şi apoi de ce vor fraţii lui să-l vândă? De ce şi-au schimbat ei planurile de îndată ce i-au văzut pe negustorii aceştia? Şi cum se face că acei negustori merg tocmai în Egipt, când ar fi putut merge şi în altă parte? Cum se face că, odată ajunşi în Egipt, negustorii vor să-l vândă pe Iosif? Cum de îl vând în piaţa de sclavi tocmai când vine acolo Potifar? Cum de-l cumpără tocmai Potifar? De ce devine atât de stăpânită de pofta păcătoasă soţia lui Potifar? De ce ajunge Iosif în închisoare? De ce în aceeaşi închisoare vin cei doi slujitori vinovaţi ai lui Faraon, dintre care numai unul scapă? Cum de acela care scapă nu-şi aduce aminte de Iosif decât după doi ani? Cum de este plin de Duhul lui Dumnezeu Iosif când vine înaintea lui Faraon şi cum de rămâne acesta aşa de uimit  în faţa înţelepciunii care  cobora din Cer în inima acestui tânăr? Care este răspunsul la toate aceste întrebări? Dumnezeu! El era implicat în toate aceste evenimente. Ştiţi ce observăm, fraţii mei? Că întâlnirile pe care le are Iosif toate au fost hotărâte de Dumnezeu. De asemenea, ceea ce se va întâmpla prin aceste întâlniri, rezultatul lor, este hotărât tot de Dumnezeu. Noi trecem uneori prin „gropi”, trecem prin lanţuri, trecem prin greutăţi, suntem învinuiţi pe nedrept, dar în toate aceste lucruri Dumnezeu este cu noi. Ne trece prin atâtea evenimente năucitoare şi noi credem că Dumnezeu ne-a părăsit. Nu! Cât de frumoasă este viaţa cu Dumnezeu! Cât de extraordinară este viaţa cu Dumnezeu! Nu te teme, dragul meu! El este cu tine. Dumnezeu îngăduie să se întâmple în viaţa noastră diferite lucruri tocmai pentru că El vrea să ne îmbogăţească. Ai fi astăzi înţelept, dacă Dumnezeu nu te-ar fi trecut prin anumite evenimente de-a lungul vieţii tale? Ai fi astăzi plin de curaj, dacă n-ai fi fost un luptător în anii trecuţi? Ai fi astăzi plin de puterea lui Dumnezeu, dacă el n-ar fi îngăduit să treci prin anumite locuri? Nu. Suntem astăzi îmbogăţiţi tocmai pentru că Dumnezeu ne-a făcut parte de acele evenimente prin care am trecut. Dumnezeu are grijă ca noi să creştem în credinţă, să ne pocăim, să ne maturizăm, să ne îmbogăţim pe plan spiritual. Nimic nu este la întâmplare în viaţa noastră. Un alt lucru pe care-l vedem în implicarea Providenţei divine este că şi timpul prezintă o mare importanţă. Dacă privim detaliile din viaţa lui Iosif, ne dăm seama cât de important a fost timpul, cât de intersante au fost „coincidenţele”. Iacov se scoală tocmai în acea dimineaţă cu impulsul unui dor nestăvilit în inimă. Iosif trebuie să plece chiar în ziua aceea. Nu la Sihem era hotărâtă întâlnirea, ci la Dotan. O întâlnire nu numai cu fraţii lui Iosif, ci şi cu ismaeliţii. Ceasul lui Dumnezeu merge foarte exact. Iosif se întâlneşte cu Potifar la timpul hotărât de Dumnezeu. Tot la timpul hotărât de Dumnezeu, Iosif se întâlneşte în închisoare cu cei doi dregători. Şi tot la timpul stabilit de Dumnezeu se întâlneşte Iosif cu Faraon. Rezultatele acestor întâlniri sunt controlate, sunt stăpânite de Dumnezeu. La fel se întâmplă şi cu noi. Să nu ne temem. Noi nu suntem abandonaţi. Nu suntem copii pentru care Tatăl lor n-are nici un plan, nici un viitor. Cu fiecare dintre noi, Dumnezeu are planuri minunate. Ştim care este planul general cu noi toţi: să fim asemenea lui Dumnezeu. Cu fiecare dintre noi, însă, lucrurile se petrec într-un mod diferit. Dumnezeu ne trece pe fiecare prin alte evenimente. Şi astăzi ni s-au întâmplat atâtea lucruri. Poate că astăzi am fost decepţionaţi, poate că astăzi am fost trădaţi, poate că am fost întristaţi, poate că astăzi am suferit anumite lucruri. Însă, nimic n-a fost la întâmplare. Dumnezeu lucrează prin toate lucrurile împlinirea voii Lui în viaţa noastră. „Toate lucrurile lucrează împreună” pentru cel mai mare bine al nostru. Dumnezeu nu ne face doar „bine”, ci „cel mai mare bine posibil”. Dacă ne uităm în urmă la viaţa noastră, ne dăm seama de această realitate. Eu, când am înţeles acest principiu, am căpătat o mare linişte, o adâncă pace în inima mea. Când mi s-au mai întâmplat apoi alte lucruri rele în viaţa mea mă gândeam să nu mai fiu aşa de supărat ca altădată din cauza lor. Nu reuşesc eu să nu mă mai supăr de loc, dar, am făcut un pas înainte, nu mă mai supăr aşa de tare, pentru că ştiu că acele lucruri fac ceva cu mine şi fac ceva în mine. Ele mă împing înainte. Ele mă ajută. Dumnezeu transformă toate aceste lucruri spre binele meu. „Voi, negreşit, v-aţi gândit să-mi faceţi rău; dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să se împlinească ceea ce se vede azi, şi anume, să scape viaţa unui popor în mare număr.” (Gen. 50:20). Cât de mare este Dumnezeul nostru! Cât de minunat este Dumnezeul nostru! Fraţii mei, primiţi aceste cuvinte ca din partea lui Dumnezeu şi când vi se vor mai întâmpla lucruri neplăcute, gândiţi-vă că nimic nu este la întâmplare, toate îşi au rolul şi sensul lor. Mântuitorul nu spune în capitolul zece din Matei doar că Dumnezeu le cunoaşte pe toate, nu ne vorbeşte despre „omniştiinţă”. Există şi aceasta, dar Mântuitorul nu despre  ea ne-a vorbit în acest pasaj. El ne-a vorbit despre Providenţă, despre grija minunată, excepţională, pe care o are Dumnezeu faţă de  noi. Ştii cât de mult Se îngrijeşte Dumnezeu de tine? Ştii cât de atent este Dumnezeu, Tatăl tău, cu tine? Este un exerciţiu extraordinar să învăţăm să-L privim pe Tatăl nostru la lucru prin fiecare eveniment din viaţa noastră! Să-L descoperim acolo şi să vedem cum ne îngrijeşte”. (finalul predicii).

Providenţa şi responsabilitatea umană: Copleşiţi de prezenţa Providenţei, unii se vor întreba: „Cine poate sta împotriva hotărârilor lui Dumnezeu? Ce şanse mai are „libertatea” noastră sub acţiunea  unei puteri de o asemenea măreţie? Cartea Estera, prin felul în care ne redă libertatea de acţiune şi de decizie a personajelor, răspunde şi la această întrebare. În contextul Providenţei divine, Ahaşveroş se poate purta ca un tiran oriental, iar hotărârile lui sunt bune sau nebune, drepte sau nedrepte, după cum este starea lui sufletească de moment. Sub Providenţa divină, viaţa în Imperiu curge „normal”, fiecare făcând ceea ce este potrivit cu propria lui gândire, simţire şi hotărâre. Sub Providenţa divină, chiar şi Haman are libertatea de a se comporta ca … Haman. Felul în care pot coexista suveranitatea lui Dumnezeu şi libertatea noastră de a alege este o taină pe care nu o vom putea pătrunde, de această parte a curcubeului. Cert este că fiecare om are responsabilitatea să cunoască voia lui Dumnezeu şi libertatea de a decide dacă să o facă sau nu. Este foarte important să spunem că Providenţă divină nu desfiinţează în niciun fel libertatea omului şi responsabilitatea lui înaintea lui Dumnezeu. Iată ce declară Domnul prin psalmistul Asaf: „Dar poporul Meu n-a ascultat glasul Meu, Israel nu M-a ascultat. Atunci i-am lăsat în voia pornirilor inimii lor, şi au urmat sfaturile lor. Oh! De M-ar asculta poporul Meu, de ar umbla Israel în căile Mele! Într-o clipă aş înfrunta pe vrăjmaşii lor, Mi-aş întoarce mâna împotriva potrivnicilor lor. …L-aş hrăni cu cel mai bun grâu, şi l-aş sătura cu miere din stâncă.” (Ps. 81:11-14, 16 - T.M.). Când David a păcătuit cu Bat-Șeba şi a pus la cale moartea lui Urie, soţul ei, Dumnezeu nu a intervenit în niciun fel ca să împiedice aceste planuri ucigaşe. Biblia ne spune că David a fost lăsat să meargă până la capăt cu ele, deşi  „fapta lui David n-a plăcut Domnului” (2 Sam. 11:27). S-a văzut atunci ceea ce se vede şi astăzi, şi anume că, deşi nici lui Dumnezeu nu-I plac multe din faptele mai-marilor acestei lumi, El îi lasă să meargă în nebunia lor până la capăt. În cartea Exodului, după ce Moise şi Aaron au manifestat puterea Domnului prin semnele şi minunile pe care li le-a dat să le facă înaintea poporului, citim următoarele: „Poporul a crezut. Astfel au aflat că Domnul cercetase pe copiii lui Israel, că le văzuse suferinţa; şi s-au plecat şi s-au aruncat cu faţa la pământ.” (Exod. 4:31). Însă, peste scurt timp, acelaşi popor a avut libertatea să se răzgândească, şi chiar aşa a şi făcut: „De aceea spune-le copiilor lui Israel: Eu sunt Domnul: Eu vă voi izbăvi din muncile cu care vă apasă egiptenii. Vă voi izbăvi din robia lor şi vă voi scăpa cu braţ întins şi cu mari judecăţi. Vă voi lua ca popor al Meu; Eu voi fi Dumnezeul vostru, şi veţi cunoaşte că Eu, Domnul, Dumnezeul vostru, vă izbăvesc de muncile cu care vă apasă egiptenii. Eu vă voi aduce în ţara, pe care am jurat că o voi da lui Avraam, lui Isaac, şi lui Iacov; Eu vă voi da-o în stăpânire; Eu, Domnul. Astfel a vorbit Moise copiilor lui Israel. Dar deznădejdea şi robia aspră în care se aflau, i-au împiedicat să-l asculte pe Moise.” (Exod.6:6-9). Atotputernicia şi bunătatea lui Dumnezeu pe de o parte, şi suferinţele copiilor Lui de cealaltă parte, sunt două realităţi pe care numai înţelepciunea divină le poate explica. Dincoace de curcubeu, această combinaţie va rămâne mereu, pentru noi, o „taină”. Singura soluţie ideală în situaţii paradoxale ca aceasta este o supunere copilărească faţă de felul de a lucra al lui Dumnezeu şi o încredere deplină în dragostea Lui. Acesta a fost şi mesajul central din cartea lui Iov. Nici Iov nu a putut pricepe cum de a îngăduit Dumnezeu să vină asupra lui atâta nenorocire şi suferinţă. Textul ne spune, totuşi, că în spatele tuturor acestor desfăşurări de pe Pământ Se afla acelaşi Dumnezeu bun şi milos, care desăvârşea caracterul robului Său. Singura cale către biruinţă pentru Iov a fost calea credinţei. În final, Dumnezeu a ştiut să-i răsplătească din plin această credinţă. Providenţa lui Dumnezeu nu poate fi o materie de studiu pentru raţiunea umană. Ea va rămâne, însă, pururi, o probă de încercare a credinţei. Dumnezeu nu obligă pe nimeni şi nu forţează pe nimeni. Oamenii sunt liberi să-L ignore sau chiar să se împotrivească planurilor Lui binevoitoare. În Evanghelia după Luca se spune că aceasta a fost tragedia unora din generaţia care a auzit mesajul lui Ioan Botezătorul: „Şi tot norodul care l-a auzit şi chiar vameşii I-au dat dreptate lui Dumnezeu, primind botezul lui Ioan; dar fariseii şi învăţătorii Legii au zădărnicit planul lui Dumnezeu pentru ei, neprimind botezul lui. Cu cine voi asemăna, deci, pe oamenii din neamul acesta? Şi cu cine seamănă ei? Seamănă cu nişte copii, care stau în piaţă şi strigă unii către alţii: V-am cântat din fluier şi n-aţi jucat; v-am cântat de jale şi n-aţi plâns. În adevăr, a venit Ioan Botezătorul, nici mâncând pâine, nici bând vin, şi ziceţi: Are drac. A venit Fiul omului, mâncând şi bând şi ziceţi: Iată un om mâncăcios şi băutor de vin, un prieten al vameşilor şi al păcătoşilor. Totuşi Înţelepciunea a fost găsită dreaptă de toţi copiii ei.” (Lc. 7:29-35). Providenţa divină nu anulează libertatea noastră de a alege şi face astfel posibilă „marea judecată de la urmă”. Providenţa lui Dumnezeu în alegerea Israelului nu este neapărat o favoare divină acordată unui neam, ci mai degrabă o chemare la o anumită slujire care i-a fost repartizată. Chemarea nu împarte privilegii, ci mai degrabă repartizează slujiri şi responsabilităţi specifice. Cercetătorii moderni au ajuns la concluzia că bolile sociale pot fi înţelese din interacţiunea defectuoasă a celor trei factori care ne determină personalitatea: ereditatea primită de la părinţi, educaţia datorată condiţiilor de mediu în care am trăit şi exercitarea voinţei proprii în multitudinea de variante care ne-au fost aşezate în faţă. Cu siguranţă, moştenirea noastră biologică, experienţa noastră din copilărie, condiţiile de mediu care ne-au modelat au exercitat asupra noastră o uriaşă presiune, o forţă modelatoare care ne-a împins înspre un anumit tipar social. Factorii determinanţi care ne-au influenţat dinăuntru şi dinafară au fost foarte puternici, dar nu mai puternici decât factorul de voinţă proprie liberă cu care ne-a înzestrat Creatorul. Oricât de covârlitoare a fost presiunea exercitată asupra noastră de circumstanţele vieţii, noi nu am fost exclusiv modelaţi de respectivele circumstanţe, ci le-am modificat şi noi pe ele. Nu ne-am comportat doar ca nişte creaturi ale circumstanţelor, ci şi în calitate de creatori ai circumstanţelor. Genele noastre pot determina dacă ochii noştri vor fi albaştri sau căprui, dar ele nu ne pot determina să-i privim pe cei din jurul nostru cu caldă simpatie sau cu o totală indiferenţă. Aceasta depinde de voinţa noastră. Înălţimea noastră fizică s-ar prea putea să fie genetic determinată, dar dimensiunile lăuntrice ale fiinţei noastre ni le făurim noi înşine. Circumstanţele în care ne-am născut şi creştem determină limba pe care o vorbim, pronunţia anumitor cuvinte, dar nu tot ele ne dirijează şi buzele pentru a rosti cuvinte răutăcioase sau amabile. Cruzimea sau compasiunea este determinată de direcţia dictată de voinţa noastră. Pasiunile, plăcerile, pornirile şi poftele trupului nostru fac parte din echipamentul nostru animal, dar depinde numai şi numai de voinţa noastră dacă ele reuşesc să ne domine sau nu comportamentul şi să ne stabilească priorităţile. Ca să poţi trăi o existenţă cu semnificaţie eternă trebuie să asculţi ce-ţi spune Biblia: „Iată îţi pun înainte viaţa şi moartea, binele şi răul, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa…” (Deut. 30:15, 19). Numai atunci când reuşim să ne dăm seama că suntem responsabili de hotărârile pe care le luăm prin exercitarea voinţei noastre libere, da, numai atunci putem noi realiza că tot ce facem are o valoare morală; şi, drept urmare, făcând ceea ce este bine, putem duce o existenţă plină de semnificaţie. Fără Lege, nu există o adevărată libertate! Cartea Exodul (în care li se dă evreilor Legea) este doar primul capitol în istoria drumului lor spre libertate. Drumul acesta a trebuit să-i facă pe evreii care fuseseră, împotriva voinţei lor, sclavi în Egipt, să spună de bunăvoie: „Vom face tot ce a zis Domnul!” (Exod 24:3). Nu este de mirare că tradiţia evreiască leagă Paştele, care comemorează ieşirea poporului din robia egipteană, de Pentecostos, care comemorează darea Legii pe Sinai. Repet: fără Lege, nu există adevărata libertate. În clipa în care li se scot lanţurile de fier de la mâini, evreii au fost chemaţi să apuce cu aceleaşi mâini tablele pe care erau înscrise poruncile lui Dumnezeu. Dacă nu făceau aşa, eliberarea degenera în libertinaj, iar libertatea într-o formă de robie şi mai dezumanizantă. Niciun om care nu trăieşte potrivit Legii lui Dumnezeu nu este cu adevărat liber. În firea Sa omenească, Domnul Iisus S-a confruntat cu Providenţa divină în grădina Ghetsimani: „El zicea: Ava, adică: Tată, Ţie toate lucrurile Îţi sunt cu putinţă; depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi, facă-se nu ce voiesc Eu, ci ce voieşti Tu!” (Marcu 14:36). În ultimă instanţă, toate rugăciunile noastre ar trebui să fie variaţiuni pe tema „Facă-se voia Ta!” Din ce cauză? Iată răspunsul Cărţii Sfinte: „Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Iisus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.” (Efes. 2:10). Haideţi să privim problema aceasta cam aşa: libertatea este un torent puternic şi bogat. Dacă-l laşi să curgă de capul lui, apa va inunda câmpia şi va distruge culturile din straturile pregătite pentru cultură. Dacă-l dirijezi însă pe şanţuri şi trasee anterior pregătite, torentul se împarte în şuvoaie mai mici care fertilizează câmpia, udă straturile şi face să crească, să înflorească şi să rodească noua recoltă din toamnă. Un suflet de poet, care a avut această imagine înaintea ochilor a scris cuvintele: „Doar între maluri locuieşte libertatea. Fără maluri, râul n-ar mai fi râu, iar binecuvântarea s-ar preface în blestem”. Providenţa divină este regina tuturor celorlalte doctrine despre Dumnezeu. O înţelegere corectă a ei ne va ajuta să le înţelegem cu mult mai uşor şi mai corect pe toate celelalte.

Visul lui Nebucadnețar:

 Niciodată nu a visat un muritor un vis mai epocal decât acesta. Împreună cu vedenia lui Daniel din capitolul 7 (care reia tema capitolului 2 şi o lămureşte în detaliu), acest pasaj anunţă că Dumnezeu a hotărât să renunţe pentru un timp la importanţa preponderentă pe care a jucat-o în istoria divină Israelul şi să aducă în scenă „vremurile Neamurilor”, despre care a vorbit Domnul Iisus şi ni s-a păstrat la Luca 21:24. Lui Nebucadneţar, care s-a arătat preocupat de ceea „ce se va întâmpla în vremurile de pe urmă” (Dan. 2:28), Dumnezeu îi descoperă în vis succesiunea de puteri mondiale care se va desfăşura pe pământ începând cu imperiul lui şi până la venirea Împărăţiei „care va dăinui veşnic” (Dan. 2:44.). Această ultimă împărăţie pe care Dumnezeu o va aduce pe pământ va fi instaurată „fără ajutorul vreunei mâini” şi va cuprinde întreg pământul (Dan. 2:34-35,45). Primii creştini au cunoscut şi ei aceste profeţii din cartea lui Daniel şi le-au dat o interpretare foarte precisă. Iată ce scria Hippolytus, care a trăit între anii 160-236 după Hristos şi a fost unul dintre ucenicii lui Irineu, socotit la rândul său ca unul dintre cei patru mari teologi ai vremii sale: „Capul de aur al Chipului, ca şi leul corespunzător arată Imperiul Babilonian; pieptul şi braţele de argint împreună cu simbolul ursului din cap. 7 sunt Imperiul Mezilor şi Perşilor; pântecele şi coapsele de aramă împreună cu pardosul (leopardul) îi arată pe greci, care au deţinut supremaţia începând cu vremea lui Alexandru Macedon; picioarele de fier, ca şi fiara „nespus de grozav de înspăimântătoare şi de puternică” îi arăta pe romani, care sunt în fruntea lumii în vremea de azi; picioarele parte de fier şi parte de lut, ca şi cele zece coarne, sunt simboluri pentru zece împărăţii care nu s-au ridicat încă; celălalt corn mai mic care s-a ridicat dintre cele zece îl arată pe Antihrist; piatra care loveşte Chipul şi aduce Judecata asupra întregului pământ este Hristos.” Partea de profeţie care se împlinise deja le era foarte clară primilor creştini. Ei şi-au dat seama chiar şi că în perimetrul Imperiului Roman se vor mai defini încă alte zece forme de guvernământ, aliate într-o formă de guvernare comună, care îi va face loc lui Antihrist şi că Domnul Hristos, la cea de a doua venire a Sa, va pune capăt „vremurilor Neamurilor”, instaurând chiar aici pe pământ Împărăţia neprihănirii. Cei dintâi creştini nădăjduiau încă de pe atunci în venirea Împărăţiei. Nu este de mirare, căci Însuşi Domnul îi învăţase să se roage spunând: „Vie Impărăţia Ta” (Mat.6:10). Revenind la secvenţele visului lui Nebucadneţar şi la tălmăcirea pe care i-a dat-o profetul Daniel putem obţine o veritabilă perspectivă a istoriei celor patru imperii mondiale. Iată-le, aşadar:

Imperiul Babilonian: Acesta ajuns să domine lumea cunoscută pe atunci începând din anul 604 î.H., prin venirea la putere a lui Nebucadneţar, ca urmaş al lui Nebopolasar. Acest imperiu a fost supranumit „un imperiu de aur, într-o epocă de aur”. Realizările militare, economice şi edilitare din Imperiu au depăşit, fără termen de comparaţie, tot ceea ce văzuse omenirea până la vremea aceea. Ca oraş, Babilonul era o minunăţie a lumii. Zidurile lui erau întinse pe un perimetru de 90 de kilometri, cu latura de 23 de kilometri, înălţimea zidurilor fiind de 70-100 metri şi grosimea de 25 metri. În interiorul oraşului existau provizii suficiente pentru a supravieţui unui eventual asediu pe o durată de 20 de ani. Râul Eufrat fusese deviat printre doi pereţi dubli ai oraşului şi asigura alimentarea cu apa necesară. Nebucadneţar adunase în Babilon cantităţi uriaşe de aur: clădise temple aurite, statui de aur şi el însuşi stătea pe un uriaş tron turnat din aur. Babilonul devenise un simbol al puterii omeneşti şi al trăirii fără Dumnezeu. Ca simbol întâlnit de multe ori în profeţii, Babilonul reprezintă încercarea omului de a se descurca fără Dumnezeu, un sistem din care este exclusă adorarea lui Dumnezeu şi în care populaţia este organizată într-o societate idolatră. Dumnezeu găseşte cu cale că un astfel de sistem nu trebuie să dăinuiască. Chiar dacă El nu-Şi găseşte un rival pe pământ de care să se teamă, totuşi, Dumnezeu Însuşi i Se ridică împotrivă şi-l sorteşte pieirii. Într-un text din Isaia (45:1) ni se spune cum Dumnezeu l-a ridicat pe Cirus, persanul şi cum l-a ajutat în chip providenţial să distrugă Babilonul, înlesnindu-i pătrunderea în cetate prin nişte „porţi, care să nu se mai închidă”. Istoria ne spune că aşa a şi fost. Acest Cirus, persanul a fost ajutat să asedieze Babilonul de Darius Medul, un unchi bătrân al lui Cirus. Ei au plănuit ca în ajunul unei mari sărbători din Babilon, când populaţia oraşului se îmbăta de bucurie, să devieze într-o depresiune apele Eufratului şi să pătrundă prin albia goală a râului, pe sub zidul cetăţii, între cele două ziduri ale fortificaţiei. Însă, tot planul acesta ar fi eşuat, dacă „cineva” n-ar fi uitat tocmai în seara aceea să închidă porţile de fier dinspre interiorul cetăţii. Dumnezeu hotărâse ca falnicul Babilon să devină „ca Sodoma şi Gomora”, un loc în care nu va mai fi niciodată popor, ci îl vor locui fiarele pustiei şi-l vor bântui stafiile (Is. 13:19-22). Despre căderea Babilonului (în anul 538 î.H.) mai vorbise şi Ieremia (Ier. 50:1-3, 8-9, 14-16, 22-25; 51:1-4, 56-57) cu aproape 80 de ani înainte de a se întâmpla acest eveniment. Amănunte despre luarea Babilonului găsim şi în cartea lui Daniel, în capitolul 5:1-31. Urmaşul lui Nebucadneţar, numit de Daniel Belşaţar, n-a învăţat nimic din experienţele tatălui său şi a fost înlăturat de la tron de Dumnezeu Însuşi, după ce îl cântărise în balanţa dreptăţii Sale şi-l găsise uşor (Dan. 5:22-28). Căderea Babilonului a devenit un fapt sinonim cu înfrângerea celor ce se ridică împotriva lui Dumnezeu, punând bazele unui sistem prosper pentru o vreme, mândru şi arogant în înfăţişare, dar gol şi ignorant în esenţă. Cartea Apocalipsa ne prezintă căderea unui alt Babilon, Babilonul cel Mare. Evident, denumirea aceasta este simbolică, şi face aluzie la asemănările care vor exista între societatea viitorului de pe timpul lui Antihrist şi Babilonul istoric. (Vezi Apoc. 18:1-24). Dintre numeroasele concluzii ale acestui fragment din planul profetic, vom enumera mai jos următoarele: (1) Dumnezeu face tot ce vrea în istoria lumii (expresie menţionată de trei ori în Dan. 4:17, 25, 32); (2) Dumnezeu poate îngădui pentru o vreme, nebunia oamenilor; (3) Mândria merge înaintea căderii; (4) Oamenii nu învaţă din experienţa trecutului; (5) Bogăţia şi slava lumii sunt puse în cântarul divin şi fiecare făptură omenească îşi va primi răsplata după binele sau răul săvârşit în viaţa sa.

Imperiul Medo-Persan: A luat fiinţă în anul 538 î.H. şi a durat 200 de ani, până când a apărut pe scena lumii Alexandru Macedon în 331 î.H. Despre felul în care a căzut Babilonul în mâinile medo-perşilor găsim scris în Daniel cap.5 (în special v.30-31). După cum se vede din citirea textului, căderea Babilonului a fost hotărâtă de Dumnezeu Însuşi, care de altfel anunţase acest eveniment cu aproximativ 100 de ani înainte prin profetul Isaia (Is. 13:17-18). Urmaşul lui Nebucadneţar n-a priceput nimic din experienţa marelui împărat (Dan. 5:18-22) şi a trebuit să fie scos de pe scena istoriei. În visul lui Nebucadneţar, Imperiul Medo-persan corespunde „pieptului şi braţelor de argint” (2:32), iar în vedeniile lui Daniel, el este asemănat cu „un urs care stătea într-o rână şi avea trei coaste în gură între dinţi” (7:5), dar şi cu berbecul din Daniel 8:1-4, 20. Aceste descrieri s-au potrivit întocmai cu caracteristicile acestui imperiu în care au fost introduse sisteme de taxare draconice şi care şi-a întins cuceririle dincolo de Egipt şi până la graniţele Greciei. Fără îndoială că, din punct de vedere profetic, evenimentul cel mai extraordinar din cartea Daniel a fost împlinirea absolut exactă a profeţiei despre apariţia şi rolul împăratului persan Cirus. Cu aproximativ 100 de ani înainte, Dumnezeu anunţase prin Isaia şi numele acestui împărat şi lucrarea pe care avea s-o împlinească acesta: emiterea unui edict pe temeiul căruia evreii să se poată repatria (Is. 45:1-13). Pe când slujea la curtea împăratului Dariu, Daniel „a văzut din cărţi” că se împlinise perioada vestită de Domnul prin profetul Ieremia (Ier. 25:11) despre robia evreilor şi împreună cu mai-marii poporului iudeu s-a înfăţişat înaintea împăratului ţinând în mâini sulul profeţiei lui Isaia. Impresionat de cele citite, Cirus s-a pus imediat pe lucru şi cărturarul Ezra relatează despre hotărârea luată de împărat (Ezra 1:1-11). După 200 de ani de dominare, Imperiul Medo-persan s-a prăbuşit încercând să cucerească Grecia. În planul lui Dumnezeu, venise vremea lui Alexandru Macedon. În bătălia de la Arbela (331 î.H.), deşi copleşiţi numeric (proporţia a fost se pare de douăzeci la unu în favoarea medo-perşilor), grecii au obţinut o victorie zdrobitoare. Împăratul medo-persan a încercat zadarnic să-şi regrupeze trupele într-o retragere strategică. „Pardosul” grec (leopardul este cea mai rapidă dintre feline) nu le-a dat niciun răgaz, ci i-a urmărit peste tot cu o iuţime nemaiîntâlnită în istorie. Pas cu pas, Imperiul Medo-persan a dispărut, lăsându-i loc lui Alexandru să se întindă „până la marginile pământului” (Dan. 8:5).

Imperiul Grec: Este asemănat în visul lui Nebucadneţar cu „pântecele şi coapsele de aramă” (Dan. 2:32). Imaginea a fost cum nu se poate mai nimerită, deoarece grecii au fost primii în istoria lumii care au purtat, în afara hainelor obişnuite, echipament de război făcut din aramă. Despre soldaţii greci se spunea că sunt „de aramă”. Coiful, platoşele, şi scutul le-au dat grecilor avantaje nete şi i-au ajutat să înfrângă oşti care-i depăşeau cu mult din punct de vedere numeric. Comandantul lor, Alexandru, a fost un geniu militar. Nimeni nu i-a putut sta împotrivă. El a cucerit tot ce ce putea fi cucerit la acea dată, iar după aceea, spun istoricii, a izbucnit în plâns, pentru că nu putea merge mai departe. Succesul l-a găsit pe Alexandru Macedon foarte repede. La nici treizeci de ani avea deja o putere incomensurabilă. El a trăit însă ca un smintit, în beţii şi în serbări în care era proclamat una cu zeii. De fapt, chiar şi campania lui împotriva Indiei, s-a născut tot din dorinţa de a repeta ceea ce făcuseră în tradiţia Olimpului grecesc Bachus şi Hercules. La aproximativ 32 de ani, Alexandru Macedon a fost atins de friguri şi a murit în delir după 11 zile de chin. Era anul 323 î.H.. Influenţa Imperiului Grec asupra Israelului a fost adâncă şi de durată. Filozofia greacă nu prea a făcut casă bună cu religia evreilor, dar cuceritorii s-au impus prin forţa armată şi viclenia distracţiilor. Rezultatul influenţei greceşti a fost o slăbire a moralei şi o provocare la adresa ataşamentului evreilor faţă de Dumnezeu. Împăratul grec Antioh Epifaniu a atins culmea represaliilor atunci când a intrat călare în Templul din Ierusalim şi a jertfit pe altar carne de porc (animal necurat în religia evreilor). El a omorât preoţii şi a încercat o grecizare forţată a evreilor. Prin ceea ce a făcut, Antioh a intrat în istorie ca un precursor al lui Antihrist. La el face aluzie Domnul Iisus în Mat.24:15. Însă, conduita obraznică şi atitudinea sfidătoare a cuceritorilor greci au incitat spiritul naţionalist evreiesc şi, sub conducerea Macabeilor, evreii s-au revoltat şi şi-au redobândit libertatea. Numai că această bucurie n-a durat prea mult. Din cauza frământărilor interne şi a luptelor fratricide, Israelul a slăbit treptat şi a căzut sub stăpânirea maşinii de război romane.

Imperiul Roman: În vedeniile lui, Daniel nu a găsit nicio asemănare suficient de şocantă pentru a ilustra ceva din caracterul acestei puteri mondiale. Într-adevăr, profetul scrie: „Era o a patra fiară, nespus de grozav de înspăimântătoare şi puternică” (Dan. 7:7). Nimic n-a putut să stea împotriva acestei uriaşe forţe de invazie romană, care „avea nişte dinţi mari de fier, mânca, sfărâma, şi călca în picioare ce mai rămânea” (Dan. 7:8). Roma şi-a început cuceririle în anul 241 î.H., odată cu invadarea Siciliei. Sub tălpile Legiunilor ei au căzut apoi Europa, Asia Mică, Orientul Mijlociu şi coasta de nord a Africii, astfel că întreaga Mediterană devenise un lac al Imperiului. În timp ce alte imperii au durat o perioadă măsurată în zeci sau sute de ani, puterea Romei a instaurat un imperiu care a dăinuit mai bine de 1.500 de ani. Chiar dacă ramura de apus a Imperiului a căzut cam pe la anul 500 d.H., Imperiul Bizantin a continuat până în 1453 d.H.. De departe, Imperiul Roman a fost cel mai mare dintre imperiile lumii. Dintre cele patru puteri mondiale anunţate de Dumnezeu prin visul lui Nebucadneţar şi prin vedeniile lui Daniel, Imperiul Roman are o importanţă aparte: (1) El va fi cea din urmă formă de stăpânire omenească asupra pământului; (2) El va fi imperiul în care va lovi Hristos la cea de a doua venire a Sa. Asupra acestui imperiu merită să aruncăm o privire mai atentă încercând să punem cap la cap informaţiile disparate pe care ni le pune la dispoziţie textul profetic. Caracteristicile profetice ale Împărăţiei Fiarei: a) Este un imperiu segmentat în două secţiuni distincte. Textul din Daniel 2:33 ne spune că în prima fază a existenţei sale („picioare”), imperiul este unitar şi are tăria fierului, pe când în cea de-a doua parte a existenţei lui (de la fluierele picioarelor în jos), imperiul se prezintă sub forma unei imposibile uniri între fier şi lut amestecate împreună. Într-adevăr, imperiul fiarei a patra a debutat sub numele de Imperiu al Romei şi a supus sub tălpile invincibilelor ei legiuni toată suflarea lumii. Romanii au cucerit prin forţă şi au dominat prin teroare. Fără a fi fost vreodată cucerit (!!!), imperiul Romei a căzut într-un fel de „leşin”, dispărând temporar de pe scena istoriei. El s-a dat la o parte ca să facă loc pentru „vremea Bisericii”. Noi trăim acum în vremea sfârşitului şi putem vedea cum imperiul Romei se reface, ca formă şi ca alcătuire, sub denumirea de „Uniunea Europeană”. Există astăzi un „Parlament European”, ca un mugure al unei visate conduceri unice. În cea de-a doua fază a sa, Imperiul Romei, sau Împărăţia Fiarei, nu va mai fi unitar, ci fragmentat în zece unităţi de guvernământ distincte, simbolizate de cele zece coarne ale Fiarei (Dan. 7:7-8; Apoc.13:1). Faptul că imperiul fiarei a patra se reface, este semnul că vremea Bisericii este pe sfârşite şi că Dumnezeu este gata să reia firul profeţiilor lui Daniel. În ordine cronologică urmează ca, după plecarea Bisericii, în imperiu să apară „Omul fărădelegii, Fiul pierzării, Nelegiuitul” (2 Tes. 2:3-12; 1 Ioan 2:18; Apoc. 13:3-8), micul corn din vedenia lui Daniel (Dan. 7:8), Antihristul, „domnul care va veni” (Dan. 9:26). El va face semne mari şi minuni, va intra în Templul din Ierusalim şi se va da drept Dumnezeu, va face război cu sfinţii şi-i va birui, dar va fi nimicit de „piatra desprinsă fără ajutorul vreunei mâini omeneşti” (Dan. 2:34-35). Acest Antihrist va fi nimicit de suflarea Domnului Iisus, care-l va prăpădi la arătarea venirii Sale (2 Tes. 3:8). Apoi Dumnezeu va da Împărăţia în mâinile Fiului omului, care va veni pe norii cerului (Dan. 7:13-14; 1 Cor.15:24-27; Ps. 2); b) Este un imperiu care va avea o putere înfricoşător de mare. Grozăvia acestui imperiu nu şi-a găsit echivalent în nicio creatură de pe faţa pământului. Textele profetice îl numesc pur şi simplu „FIARA”. Impresia pe care i-a lăsat-o lui Daniel fiara aceasta a fost aşa de puternică, încât el nu a găsit o altă formulare mai potrivită ca aceasta: „nespus de grozav de înspăimântătoare şi de puternică”. Şi proorocul continuă descrierea fiarei a patra astfel: „Avea dinţi mari de fier şi mânca, sfărâma şi călca în picioare ce mai rămânea; era cu totul deosebită de toate fiarele de mai înainte” (Dan. 7:7). Oamenii au descoperit energia atomică şi armele moderne de distrugere în masă îi îngrozesc pe toţi locuitorii pământului. Puterea de dominare a Fiarei se va sprijini şi pe ameninţarea cu războiul atomic; c) Este un imperiu în care totul şi toţi se vor afla sub controlul celui aflat la putere. Apocalipsa ne spune că fără asentimentul Fiarei „nimeni nu va putea să vândă sau să cumpere” (Apoc.13:15-18). Mult timp această profeţie a părut greu de crezut, dar acum, de când au apărut calculatoarele electronice, computerele şi credit-cardurile cu coduri numerice, toată lumea ştie că acesta este drumul spre care se îndreaptă societatea de mâine; d) Este un imperiu cu o religie universală impusă de la centru. Forme de închinare impusă au mai existat şi în alte vremuri, dar ceea ce se va întâmpla în timpul domniei Fiarei va întrece orice închipuire. O a doua personalitate, la fel de dezumanizată (şi numită din acest motiv: „o a doua fiară”), va îndemna tot pământul să cadă în admiraţia Fiarei celei mari: „Ea lucra cu toată puterea fiarei dinaintea ei (deci, aceeaşi putere satanic) şi face ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană fusese vindecată. …Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană Fiarei, care avea rană de sabie şi trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei Fiarei, ca icoana Fiarei să vorbească şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei Fiarei” (Apoc. 13:12-15); e) Este primul şi singurul imperiu care, crezând în Dumnezeu, se va ridica în mod vădit împotriva Lui. Forme de împotrivire faţă de Dumnezeu au existat întodeauna, dar de obicei oamenii aceia erau sau agnostici sau atei sau idolatri. Fiara care va conduce Imperiul Roman restaurat, va fi pe faţă Anti-Dumnezeu, Antihrist (Anti-Hristos). Diavolul însuşi o va însufleţi după încercarea de atentat sugerată de „rana de moarte care fusese vindecată” (Apoc.13:12) şi îi va transmite propria sa răzvrătire şi împotrivire faţă de Stăpânul universului care l-au făcut „să-şi piardă vrednicia” şi să devină „Satanah” (potrivnicul). Fiara „va intra în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” (2 Tes. 2:4.). „El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, … şi se va încumeta să schimbe vremile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremi şi jumătate de vreme.” (Dan. 7:25). „Împăratul va face aceea ce va dori; se va înălţa, se va slăvi mai presus de toţi dumnezeii şi va spune lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor; şi va propăşi până va trece mânia, căci ce este hotărât se va împlini. Nu va ţine seama nici de dumnezeii părinţilor săi, nici de dorinţa femeilor; cu un cuvânt, nu va ţine seama de niciun dumnezeu, ci se va slăvi pe sine mai presus de toţi.” (Dan. 11:36-37). Despre acest imperiu al lui Antihrist avem o relatare mult mai amănunţită în cartea Apocalipsa. Dar, pentru studiul de faţă este bine să ne oprim aici şi să ne amintim că această ultimă formă de guvernământ a omului, mai rea şi mai perversă decât toate celelalte, va fi pedepsită nu prin intervenţia vreunei alte structuri sociale, ci prin însăşi intervenţia lui Dumnezeu care, în persoana lui Hristos („piatra desprinsă fără ajutorul vreunei mâini omeneşti”, Dan. 2:34) Se va năpusti asupra chipului văzut de Nebucadneţar, punând capăt „vremurilor Neamurilor”, şi întemeind o nouă Împărăţie, care va fi dată „poporului sfinţilor Celui Preaînalt”. (Dan. 7:27). „M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerului a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I s-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-I slujească toate popoarele, neamurile, şi oameni de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică, şi nu va trece nicidecum, şi împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată” (Dan. 7:13-14). Fără să ne lansăm într-o analiză mai detaliată a visului lui Nebucadneţar, este bine totuşi să subliniem două concluzii care ne afectează pe noi, cei de astăzi: (1). Sfârşitul epocii noastre nu se va produce în urma unei îmbunătăţiri treptate a societăţii omeneşti care să culmineze cu venirea Împărăţiei cerurilor, ci se va realiza printr-un moment de criză, de prăbuşire, printr-o catastrofă neaşteptată. În vedenia lui Nebucadneţar, peste degetele de fier şi lut se prăbuşeşte „piatra, dezlipită fără ajutorul vreunei mâini” (arătată în Dan. 7 ca fiind Domnul Iisus Hristos în Împărăţia Mesianică) şi face bucăţi întreg Chipul, transformându-l într-o pleavă luată de vânt şi împrăştiată fără urmă (cap.2:34-35, 43-45). Toate visurile moderne despre un Mileniu înainte de venirea lui Hristos sunt erezii născute dintr-o necugetată încredere în bunătatea oamenilor sau, şi mai grav, din înşelare satanică. Biblia spune: „Când vor zice: Pace şi linişte! atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată, şi nu va fi chip de scăpare.” (1 Tes.5:3). Hristos va face război cu lumea actuală şi va spulbera puterile lumii, transformându-le în pleavă purtată de vânt; (2). Sfârşitul vremurilor noastre este acum aproape. Cele două picioare ale Chipului din visul lui Nebucadneţar sunt o reprezentare fidelă a istoriei. După cum ştim, Imperiul Roman s-a rupt în două ramuri - Imperiul de Răsărit şi Imperiul de Apus. Despărţirea s-a produs în anul 395 d.H.. Ne aflăm astăzi în perioada reprezentată prin imaginea celor zece degete ale picioarelor Chipului din vis. Suntem martori la renaşterea Imperiului Roman pe teritoriul cunoscut din Europa. Slăbiciunea fierului amestecat cu lutul, defineşte, cum nu se poate mai bine, lipsa de coeziune care există sub masca unităţii europene. „Legăturile omeneşti” despre care vorbea profetul Daniel există: căsătorii peste graniţe, călătorii fără paşapoarte, investiţii multinaţionale, libertatea acordată companilor transnaţionale de a prelua contracte în alte ţări, o monedă comună unică, etc.. Totuşi, dominarea Europei de astăzi asupra lumii nu va mai avea forţa şi tăria Imperiului Roman de altădată. Dominarea militară va fi înlocuită cu dominarea economică şi politică. Şubrezenia părţilor componente îi va determina pe cei din noua Europă Unită să-l accepte ca unic conducător pe Antihrist. Cu soluţiile propuse de el, lumea va părea că iese din impas, dar, pacea adevărată nu va fi aşezată decât la venirea Domnului Păcii. Va mai fi un groaznic război mondial, Armaghedonul, sau „ultimul război dinaintea păcii”.

Cele 70 de săptămâni:

 Vedenia din capitolul 9 al cărţii profetului Daniel este o profeţie privitoare la Israel şi la evenimentele-cheie prin care va trece acest popor „de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, până la Unsul (Mesia), Cârmuitorul” (Dan. 9:25). Această perioadă cuprinde istoria din „vremurile Neamurilor”, până când Dumnezeu Se va arăta şi va reaşeza Israelul în prerogativele mesianice -  „toate Neamurile vor fi binecuvântate în sămânţa ta”, Gen. 22:18. Iată cuprinsul profeţiei: In versetele 24-27 i se spune lui Daniel: „70 de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău”. Aceste 70 de săptămâni (sau septade, deoarece în limba folosită grupa de 7 nu are neapărat semnificaţia de săptămână) sunt împărţite în două grupe, după cum urmează: primele 69 de săptămâni şi săptămâna a 70-a. „De la darea poruncii pentru rezidirea Ierusalimului” şi până în ziua când Mesia avea să fie „stârpit” au fost hotărâte „şapte săptămâni şi şase zeci şi două de săptămâni”. Făcând socotelile, ajungem la 69×7=483 de ani de la decret şi până la moartea lui Mesia. Rămâne încă o a 70-a săptămână de ani, rezervaţi pentru vremea sfârşitului, când un „domn al unui popor care va veni” va face un legământ trainic cu Israelul, dar la mijlocul acestei săptămâni va călca legământul şi, intrând în Templu, se va da drept Dumnezeu. Pentru a înţelege profeţia, trebuie să stabilim data la care s-a dat decretul pentru rezidirea Ierusalimului. Trecând peste cele trei decrete amintite de Ezra în cartea sa şi care au lăsat Ierusalimul cu zidurile încă neridicate, ajungem la porunca dată de Artaxerxe la cererea lui Neemia: „…trimite-mă în Iuda, la cetatea mormintelor părinţilor mei, ca s-o zidesc din nou (subl. ns.)” (Nem. 2:5). Data acestui decret este: „luna Nisan a anului al douăzecilea al împăratului Artarxerxe” sau, dacă vreţi,  luna Nisan 445 î.H.. Făcând transformările corespunzătoare calendarului Iulian, Sir Robert Anderson, în colaborare cu „Astronomer Royal”, au ajuns la concluzia că această dată a fost 14 martie 445 î.H.. În calculele profetice se lucrează cu ani luni-solari de câte 360 de şi, dacă facem calculele de rigoare, ajungem exact la ziua în care a intrat Domnul Iisus în Ierusalim. Nu se poate să nu fii şocat de precizia cu care s-au împlinit prezicerile lui Daniel. Cu pasiunea lui pentru amănunte, evanghelistul Luca ne spune că aceste lucruri se întâmplau „în cel de-al cincisprezecelea an al domniei lui Tiberius Cezar” (Lc. 3:1). Ştiind că Tiberiu şi-a început domnia la 19 august anul 14 d.H. ajungem cu socoteala la anul 29 d.H., sau exact 483 de ani de la porunca pentru rezidirea Ierusalimului. Cine a citit Evangheliile ştie că Domnul Iisus S-a retras într-un fel de obscuritate deliberată după ce a fost refuzat de mai-marii evreilor, aşteptând ceea ce El numea „ceasul” care Îi fusese hotărât. Era vorba despre ceasul profetic al împlinirilor mesianice (Ioan 2:4; 7:8; 8:20). „Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice?… Tată, izbăveşte-Mă din ceasul (subl. ns.) acesta?… Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta!” (Ioan 12:27). Într-adevăr, în repetate rânduri, El le-a poruncit ucenicilor să nu spună nimănui despre divinitatea Sa, dar în ziua Floriilor a primit slava mulţimilor care L-au primit ca pe Mesia! Când fariseii au protestat, invocând blasfemia şi teama de represaliile romanilor, Domnul Iisus le-a spus clar: „Aceasta este ziua!” „Vă spun că dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga!” (Lc. 19:40). Fără a-şi face iluzii, El a privit de departe Ierusalimul şi a izbucnit în plâns, zicând: „Dacă ai fi cunoscut şi tu măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum ele sunt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile când vrăjmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura şi te vor strânge din toate părţile; te vor face una cu pământul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău; şi nu vor lăsa în tine piatră peste piatră,pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată (subl. ns.).” (Lc. 19:42-44). Ierusalimul ar fi trebuit să ştie că se împliniseră cei 483 de ani şi că venise vremea profeţiei rostită de Zaharia: „Împăratul, Cârmuitorul venise blând şi călare pe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe” (Zah. 9:9; Mat.21:4-5). Se împliniseră cei 483 de ani de aşteptare. „Unsul” înainta spre criza supremă a călătoriei Lui terestre. Se apropia de momentul când avea să fie „stârpit”, şi nimeni în afară de El nu ştia încă ce voise să spună Daniel atunci când adăugase „stârpit, şi nu va avea nimic” (9:26). Mântuitorul călătorea înspre înviere! Ce se întâmplă însă cu săptămâna a 70-a? Ea rămâne încă în viitor. Între „stârpirea” Unsului la sfârşitul celei de-a 69 săptămâni şi începutul celei de-a 70-a săptămâni se întinde acum „taina ţinută ascunsă de veacuri”: vremea Bisericii. Biserica a fost un secret pe care Dumnezeu nu l-a descoperit celor din Israel (Efes. 3:2-13). La sfârşitul acestei perioade, în care harul este „la Neamuri”, Dumnezeu Se va întoarce iarăşi înspre Israel, îi va readuce în patria lor şi vor trăi, împreună cu toată omenirea, vremea amăgitoare a lui Antihrist. Sub protecţia lui iniţială, ei îşi vor putea reconstrui Templul, dar la jumătatea săptămânii, legământul va fi rupt, Antihrist va intra în Templu dându-se drept Dumnezeu şi declanşând lanţul violent de evenimente relatat pe larg în cartea Apocalipsa. Cu cea de-a 70-a săptămână în minte, noi aşteptăm sunetul trâmbiţei divine, strigătul arhanghelului, coborârea Domnului, deschiderea mormintelor, învierea celor sfinţi, stăpânirea din timpul Împărăţiei şi slava de care vor fi urmate toate acestea. 

Cine este Antihristul?

 Întrebarea din titlu a ajuns o declamare retorică plină de scepticism, alimentată de faptul că numeroase încercări făcute în trecut de a identifica anumite persoane cu acest personaj ar fi fost … false. Napoleon, Papa de la Roma, Ceaușescu, Voltaire ar fi deci, zic aceștia, victime nevinovate. Oare așa să fie? Ce ne spune Biblia? 1. Biblia ne spune că, înainte de a fi o anumită Persoană, antihrist este un duh care mână din umbră anumiți oameni pentru a bloca sau nega lucrarea lui Hristos. Probabil că cea mai bună definiție este cea dată de apostolul Ioan: „Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină anticrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi anticrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă” (1 Ioan 2:18). „Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Iisus este Hristosul? Acela este Antihristul, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul” (1 Ioan 2:22-23). „Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: Orice duh, care mărturiseşte că Iisus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Iisus, nu este dela Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum” (1 Ioan 4:2-4). „Căci în lume s-au răspândit mulţi amăgitori, cari nu mărturisesc că Iisus Hristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată Antihristul! Păziţi-vă bine să nu pierdeţi rodul muncii voastre, ci să primiţi o răsplată deplină. Oricine o ia înainte, şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos, n-are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învăţătura aceasta, are pe Tatăl şi pe Fiul. Dacă vine cineva la voi, şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă, şi să nu-i ziceţi: Bun venit! Căci cine-i zice: Bun venit se face părtaş faptelor lui rele” (2 Ioan 8-11). Punând cap la cap informațiile pe care ni le dă Ioan, putem spune că: antihriștii erau mulți; antihriștii erau deja și pe vremea lui; antihristul este în lume ACUM; antihristul denaturează învățătura lui Dumnezeu despre întruparea Fiului lui Dumnezeu ca să fie Hristosul pregătit pentru salvarea lumii. Pluralitatea de antihriști de pe vremea lui Ioan ne lasă să credem că astfel de oameni au fost și atunci și de atunci încoace pe pământ, până în zilele noastre. Asta înseamnă că, Antihrist, înainte de a fi o Persoană singulară cu un rol special în istorie, este un duh de rătăcire, a atitudine împotrivitoare față de Hristos și de învățătura Lui; 2. După ce am identificat o definiție, trebuie să spunem ceva despre însemnătatea termenului în sine. Anti - Hrist este un nume compus și se poate traduce în două forme: a. împotrivitor al lui Hristos; b. înlocuitor al lui Hristos Termenul folosit în Biblie înseamnă literal pe cineva sau ceva care se oferă „în locul lui Hristos” sau „în oponență cu Hristos”. „Antihrist”, înseamnă, așadar, cineva care stă ca înlocuitor sau ca oponent al adevăratului Hristos; 3. Poate fi cineva care pretinde în mod fals că vorbește și exercitează autoritate în locul Hristosului adevărat; 4. O variantă mai puțin băgată în seamă este că termenul poate descrie o formă de religie care în ceremonii se pretinde creștină, folosește chiar Biblia și numele lui Iisus din Evanghelie, dar o face pentru ca să propună lumii un Hristos fals, ale cărui învățături sunt foarte îndepărtate de învățăturile adevăratului Hristos, de multe ori chiar în contradicție cu ele.

Semnificația teologică a termenului „Antihrist”: Care este învățătura pe care o refuză sau pervertește duhul antihristic? Pe scurt spus, Dumnezeu a hotărât ca Iisus Hristos să fie soluția finală și desăvărșită pentru toate problemele omenirii. Oricine nu primește soluția lui Dumnezeu și propune o ALTĂ soluție lumii este mânat de o atitudine și un duh antihristic. În sens la fel de real, orice persoană care se prezintă pe sine sau învățătura sa drept o soluție pentru problemele lumii este „antihristică”. Lumea aceasta, cu toți filozofii, economiștii, artiștii, politicienii și militarii ei, dacă susțin că pot rezolva problemele planetei fără Iisus Hristos este mânată de un duh și o atitudine „antihristică”. Deci și Napoleon, și Hitler și oricare alt om care a îndrăznit să se propună ca soluție alternativă la soluția dată lumii de Dumnezeu prin Hristos poate și trebuie să fie numit un „antichrist”! Secularismul modern la un loc cu toate celelalte religii în afara aceleia a Bibliei, sunt toate elementele unui sistem antihristic. Acesta este motivul pentru care ele au alergie până și la pomenirea numelui lui Hristos. L-au scos din școli, l-au scos din instutuțiile juridice, l-au scos din artă și administrație și vor să scoată din oricare sector al vieții publice. Sloganul ei și deviza sub care-și exercită persecuția este acesta: „religia este ceva privat, care nu trebuie adus în sfera socială!”

Antihristul - un personaj de la sfârșitul istoriei: Când Ioan scrie: „Şi, după cum aţi auzit că are să vină antihrist, …” (1 Ioan 2:18), el a făcut aluzie la alte pasaje din Biblie, atât din Vechiul cât și din Noul Testament. Profețiile biblice anunță cumularea tuturor tendințelor antihristice din lume în apariția unui Personaj real, adulat de întreaga planetă și declarat drept o alternativă viabilă la viața, învățăturile și soluțiile propuse de Hristos. El va apare pe scena lumii numai după „lepădarea de credință”, ca fenomen generalizat. Aceasta „lepădare de credință” nu este totuna cu apostaziile minore și parțiale din timpul istoriei. Va veni o vreme când toată omenirea se va lepăda de „moștenirea creștină” și va plonja cu capul în abis entuziasmați pentru o iluzorie societate nouă, progresivă, în care TOTUL se va face INVERS decât în sistemul produs de Dumnezeu prin Iisus Hristos. Până și calendarul universal va fi schimbat („se va încumeta să schimbe și vremurile”) pentru ca viața socială să nu mai comemoreze nimic din datele istorice legate de istoria amintită în Biblie. Omul acesta, numit generic Antihrist, este menționat în Biblie atât în Noul cât și în Vechiul Testament. El este „omul păcatului” (2 Tes. 2:3), „fiara din adânc” (Apocalipsa 17), „Împăratul fără rușine și viclean” (Daniel 8:23), „cornul cel mic” (Daniel 7:24-25), cel care va face un Legământ cu Israelul în vremea celei de a șaptezecea săptămână de ani  (Daniel 9:27), „împăratul din nord” (Daniel 11:35-45), „împăratul Babilonului” (Isaia 14:4) și omul cu identitatea ascunsă sub numărul 666 (Apocalipsa 13:17-18). Această ultimă identificare, numărul 666, a dat mult de furcă oamenilor.  Ea apare în Apocalipsa scrisă tot de … Ioan! „Şi a făcut ca toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei.  Aici e înţelepciunea. Cine are pricepere, să socotească numărul fiarei. Căci este un număr de om. Şi numărul ei este: şase sute şaizeci şi şase” (Apoc. 13:16-18). Textul ne îndeamnă să „socotim” numărul fiarei, el fiind un număr de om. Surprinzător, următoarea propoziție nu ne lasă să așteptăm prea mult răspunsul: 666. Aici este înțelepciunea! Există două școli de interpretare la acest text: a. Unii se folosesc de faptul că limbile vechi n-au avut semne deosebite pentru sunete și numere. Semnele grafice aveau și valoare de sunet și valoare de număr. Acești oameni au dreptate. Numerele pe care le folsim noi azi sunt „arabe” și au venit la noi din lumea arabă. Limbile în care au fost scrise și traduse textele Scripturilor aveau „numere” latine, grecești și evreiești. Orice nume scris cu litere-numere poate fi pronunțat ca o succesiune de sunete sau ca o cifră matematică. Credincioși acestui sistem de interpretare, mulți oameni au căutat să-l identifice pe Antihrist, căutând să vadă care este valoarea numerică a numelui purtat de ei. Făcând astfel de socoteli, diferiți oameni, de la Napoleon la Papa de la Roma (VICARIVS FILII DEI = 5+1+100+1+5+1+50+1+1+500+1 = 666), au fost identificați pentru o vreme cu fiara din Apocalipsa. Necazul cu această metodă de interpretare este că ea lasă mulți nepricepuți să facă scamatorii matematice pentru a identifica drept „Antihriști” pe mai toți aceia pe care nu-i pot ei suferi. Nu toți oamenii ale căror litere-numere totalizează valoarea 666 sunt antihriști dar, vorba românului, „până ce se află că nu toți urecheații sunt măgari, și iepurii umblă potcoviți!” b. A doua școală de interpretare ține cont de maniera în care erau folosite literele-cifre în contextul vremii. Există o simbolistică a literelor-cifre care a dus la formarea unei școli de inițiați în Ghemara și numerologie. În această școală de interpretare, fiecare cifră are un corespondent spiritual. „Unu” stă pentru Dumnezeul unic, pentru Originea tuturor lucrurilor, etc.. „Trei” este numărul pentru natura divinității, în timp ce „Șapte” este simbolul desăvârșirii divine. Cifra șase este ceva neajuns la desăvărșirea divină (7-1) și este aplicat mai cu seamă omului în starea de creatură căzută. Dacă ținem cont de aceste lucruri, în această școală de interpretare, numărul „șase sute șaizeci și șase” este scris prin trei cifre de 6 (666) și anunță apariția celui nedesăvârșit (6 - omul) care își va aroga natură divină (3), altfel spus „a omului care se va da drept Dumnezeu”! Această interpretare își găsește sprijinul în felul în care Domnul Iisus profețește apariția lui Antihrist: „Drept răspuns, Iisus le-a zis: Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva. Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu, şi vor zice: Eu sunt Hristosul! Şi vor înşela pe mulţi. … Se vor scula mulţi prooroci mincinoşi, şi vor înşela pe mulţi.  … Atunci dacă vă va spune cineva: Iată, Hristosul este aici, sau acolo, să nu-l credeţi.  Căci se vor scula Hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi. … De aceea, când veţi vedea „urâciunea pustiirii”, despre care a vorbit proorocul Daniel, aşezată în locul sfânt - cine citeşte să înţeleagă! - atunci, cei ce vor fi în Iudea, să fugă la munţi; …” (Mat. 24:4-5,11, 23-24, 15-16). Profeția din cartea lui Daniel la care a făcut aluzie Domnul Iisus este aceasta: ,, … De la vremea când va înceta jertfa necurmată, şi de când se va aşeza urâciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile” (Dan. 12:11). Această tălmăcire a fost însușită și de apostolul Pavel. Iată ce la scrie el thesalonicenilor: „Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci (ziua Domnului) nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă, şi de a se descoperi omul fărădelegii (Sau: omul păcatului),fiul pierzării, protivnicul, care se înalţă mai pe sus de tot ce se numeşte „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” (2 Tes. 2:3-4). Oare de ce a folsit apostolul Ioan vălul Ghamarei și a Cabalei pentru a anunța semnul (666) după care va putea fi identificat Antihrist? Răspunsul trebuie să țină seama de contextul istoric și religios în care a fost scrisă cartea. Ioan se afla în exil pe insula Patmos. S-ar putea ca dușmanii săi să fi fost mulți și din multe neamuri, dar cei care au avut autoritatea finală de a-l pune acolo au fost romanii, iar la Roma fusese deja instituționalizat ,„cultul Cezarului”.  Creștinismul propovăduit de Ioan vestea lumii că Dumnezeu S-a făcut om ca să salveze lumea. Roma vestea lumii că omul de pe tronul Romei putea și trebuia să fie considerat „divin”. Cezarul se autoproclamase „Augustus”! Una din lunile anului nostru calendaristic comemorează și astăzi această obrăznicie (luna August)! De ce îmi place mai mult cea de a doua școală de interpretare? Pentru că este în spiritul vremii de atunci și pentru că îmi mai oferă încă o veste de excepție. Numele Domnului Iisus este „111”. Adunat cu „666” el dă „777”, adică, Dumnezeu care s-a făcut om, poate pune capăt nedesăvârșirii noastre ridicând-o pe culmile părtășiei cu desăvârșirea divină! După cum ați văzut, profețiile Domnului Iisus despre antihrist au și ele un caracter dublu. Pe deoparte vor veni „mulți”, iar pe de altă parte, va apare „unul” care va intra în Templu la o dată precisă și se va propune lumii ca înlocuitor al lui Hristos. Profeția este despre mulți „falși” imitatori ai Lui, care vor propune multe forme false de creștinism, acceptate de foarte mulți (și păcăliți) „falși creștini”. Numele Domnului Iisus Hristos va fi folosit de ei doar ca o perdea sub care vor înșela lumea.

O aplicație istorică a lui Antihrist: Poate că acum îi puteți înțelege mai bine pe Luther și pe ceilalți reformatori care „au îndrăznit” să spună că Papa de la Roma este un antihrist, iar catolicismul este curva din Apocalipsa. În ochii celor care se întorseseră cu toată inima la textul Bibliei (Sola Scriptura), lepădând urâciunile unei tradiții în care vânzarea de indulgențe pusese capac mormanul de nelegiuiri, Biserica Romano-Catolică era o biserică apostată, care folosea numele lui Hristos doar pentru a-și vinde cu profit marfa indulgențelor din sistemul ei antihristic. Pentru Luther, o Biserică ce pretindea că „are autoritatea” să mântuiască și să piardă sufletele oamenilor era „antihristică” în învățătură și practică. Un papă care și-a abrogat cu dela sine putere titlul de „vicar al lui Hristos” nu putea fi acceptat, ci trebuia dat pe față ca „antichrist”! Singurul pe care L-a lăsat Domnul Iisus cu această misiune este Duhul Sfânt! „Antihristică” poate deveni însă și oricare altă ramură a familiei bisericilor creștine care deformează învățătura lui Hristos și nu-L prezintă pe El drept singura soluție finală dată de Dumnezeu pentru salvarea oamenilor. Iată care a fost proclamarea apostolică: „În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.” (Fapte 4:12).

Soarta finală a lui Antihrist: „Minciuna are picioare scurte”, pentru că universul este a lui Dumnezeu și este clădit pe adevăr. Lucrarea Antihristului face parte din planul lui Dumnezeu și își are și ea motivația ei. Intensitatea ei crește în societățile secrete și se manifestă prin direcția dată de decretele oamenilor progresiști care vor să despartă lumea de Dumnezeu. Elitele s-au lepădat de Hristos atunci când au proclamat în Franța „Renașterea”. Ea era o lepădare de moștenirea creștinismului medieval și o întoarcere (opusă și substituită „nașterii din nou”) spre ordinea socială propusă în epoca precreștină de societatea greacă. Clocită în laboratoarele elitelor, o „nouă ordine mondială” fără Hristos și fără Biblie va fi promulgată curând locuitorilor „satului global” (Mai degrabă un lagăr mondial al morții)! Nimeni nu i se va putea opune. Nimeni nu i se va putea sustrage. Mijloacele de supraveghere și control sunt deja instaurate în mai statele lumii. Avem deja o Bancă mondială și moșim nașterea unui Guvern Mondial, cu o armată mondială și cu o „cetățenie planetară”. Dacă n-ați auzit încă toți termenii aceștia și nu sunteți familiarizați cu ei, aveți puțintică răbdare și-i veți citi când vor fi publicizați dincolo de zidurile laboratoarelor de macroinginerie socială. „Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum, să fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Iisus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase,  şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru ceice sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi.  Din această pricină, Dumnezeu le trimete o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi” (2 Tes. 2:7-12). Activitatea și iluzoria biruință a Antihristului va fi însă de scurtă durată. Copia contrafăcută va fi nimicită de apariția „originalului”. Lumina va spulbera întunericul. Adevărul va birui minciuna, iar uzurpatorul va fi umilit la apariția adevăratului Hristos și aruncat de pe tron tocmai în fundul iazului de foc și pucioasă: „Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Iisus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale” (2 Tes. 2:8). „Şi fiara a fost prinsă. Şi împreună cu ea, a fost prins proorocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele, cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei, şi se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceştia au fost aruncaţi de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă” (Apoc. 19:20). Redus la esențe, studiul de față spune că „cine nu este cu Hristos este împotriva Lui”, așa că nu poți fi decât „în Hristos”, cum scrie adesea apostolul Pavel, sau în duhul lui „antihrist”. Alegerea îți aparține!

Răpirea și Ziua Domnului:

 Este remarcabil că apostolul Pavel a ales să lămurească problemele legate de plecarea Bisericii de pe Pământ şi venirea Zilei Domnului în scurta lui vizită misionară făcută la Thesalonic (F.A. 17:1-9). Pavel a socotit că finalul glorios al Bisericii, contrastat cu finalul tragic al lumii reprezintă o metodă de evanghelizare foarte bună şi o motivaţie excelentă pentru trăirea unei vieţi de sfinţenie. Se pare, însă, că proaspeţii creştini din Thesalonic au întâmpinat unele dificultăţi în asimilarea acestor învăţături. Însă, impasul lor ne pune nouă la dispoziţie o extraordinară lămurire asupra acestui subiect, făcută de Pavel, în cele două Epistole adresate creştinilor din Thesalonic. Fiecare capitol al primei Epistole se încheie cu o aluzie la venirea Domnului (1 Thes. 1:10; 2:19-20; 3:13; 4:15-18; 5:23). Dar textul care vorbeşte despre finalul glorios al Bisericii pe Pământ este 1 Tes. 4:13-18. Un alt text în care apostolul prezintă acest subiect este 1 Cor.15:51-54. Scriindu-le celor nedumeriţi cu privire la soarta credincioşilor care au murit înainte de venirea Domnului, Pavel afirmă câteva adevăruri valabile şi pentru noi: (1) Nu toţi credincioşii vor muri (1 Thes. 4:17; vezi şi 1 Cor.15:51); (2) Cei morţi vor învia primii (1 Thes.4:16; vezi şi 1 Cor.15:52); (3) Răpirea va fi instantanee (1 Thes. 4:16; vezi şi 1 Cor.15:52); (4) La sunetul ultimei trâmbiţe, toţi credincioşii vor fi schimbaţi (1 Thes. 4:16; vezi şi 1 Cor.15:51-52).

Ce înseamnă „Răpirea”? În originalul grecesc, termenul „răpire” apare în Biblie numai în 1 Thes. 4:17. Traducerea latină a cuvântului (rapto) înseamnă „a pune sechestru”, „a lua pe neaşteptate”. În originalul grecesc, acest termen a fost folosit în câteva sensuri diferite, şi anume: a răpi = a duce repede în altă parte (F.A. 8:39); a răpi = a lua forţat (Ioan 6:15); a răpi = a smulge bunurile cuiva (Evr. 10:34); a răpi = a strămuta în alt loc (2 Cor.12:1-4; Ioan 14:1-6); a răpi = a scoate (pe cineva) dintr-o mare primejdie (F.A. 23:10). În calendarul lucrării lui Dumnezeu cu Biserica, răpirea credincioşilor va fi: (1) o întâlnire glorioasă „pe nori” (Ioan 17:22-24; Rom. 8:17-19; 2 Cor.4:17-18; (2) o întâlnire pentru toată veşnicia (Ioan 14:3); (3) o întâlnire a răsplătirilor (Rom. 14:10; 2 Cor.5:10; 1 Cor.3:10-15). După Răpirea sa în Cer, Biserica va trece prin evaluarea lucrărilor fiecărui credincios şi prin ceremonia răsplătirilor dumnezeieşti. „Scaunul de judecată al lui Hristos” (în gr., bema) nu trebuie confundat cu „Scaunul de domnie mare şi alb” al Judecăţii de Apoi înaintea căruia vor compărea pentru a sta în faţa lui Dumnezeu şi a-şi primi osânda toţi necredincioşii din toate timpurile. 

Ce este „Ziua Domnului”? „Cât despre vremuri şi soroace, n-aveţi trebuinţă să vi se scrie, fraţilor. Pentru că voi înşivă ştiţi foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea. Când vor zice: Pace şi linişte! atunci o prăpădenie neaşteptată vaveni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată, şi nu va fi chip de scăpare. Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un hoţ. Voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei. Noi nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului. De aceea, să nu dormim ca ceilalţi, ci să veghem şi să fim treji. Căci cei ce dorm, dorm noaptea şi cei ce se îmbată, se îmbată noaptea. Dar noi, care suntem fii ai zilei, să fim treji, să ne îmbrăcăm cu platoşa credinţei şi a dragostei, şi să avem drept coif nădejdea mântuirii. Fiindcă Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie, ci ca să căpătăm mântuirea, prin Domnul nostru Isus Cristos, care a murit pentru noi, pentru ca, fie că veghem, fie că dormim, să trăim împreună cu El. De aceea, mângâiaţi-vă şi întăriţi-vă unii pe alţii, cum şi faceţi în adevăr.” (1 Thes. 5:1-11). Trei expresii din acest text merită o atenţie deosebită. 1. „Vremuri şi soroace”: Aceasta este o perifrază care se găseşte numai de trei ori în Biblie, de fiecare dată referindu-se la planul lui Dumnezeu cu Israelul. Prima dată a fost folosită de profetul Daniel când l-a înştiinţat pe împăratul Nebucadneţar că Dumnezeu vrea să-i descopere ceva din planurile Sale: „Binecuvântat să fie Numele lui Dumnezeu, din veşnicie în veşnicie! A Lui este înţelepciunea şi puterea. El schimbă vremurile şi împrejurările …” (Dan. 2:20-21). Domnul Iisus a folosit această expresie după ce, timp de patruzeci de zile, le-a vorbit ucenicilor despre „lucruri privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu”: „Nu este treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele”, pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa.” (F.A. 1:7). Misiunea ucenicilor (şi a Bisericii, prin extensie), nu este instaurarea Împărăţiei lui Israel, ci răspândirea Evangheliei până la marginile Pământului: „Ci voi veţi primi o putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria, şi până la marginile pământului.” (F.A. 1:8). Dumnezeu are un plan prestabilit pentru naţiunile lumii şi mai ales pentru Israel (F.A. 17:26). El va culmina într-o perioadă teribilă numită şi „Ziua Domnului”. 2. „Ziua Domnului”: În Biblie, acestei expresii îi poate corespunde o perioadă de douăzeci şi patru de ore sau una mai îndelungată în care Dumnezeu Îşi împlineşte un scop special. În contextul nostru, „ziua Domnului” este vremea când Dumnezeu va judeca lumea şi va pedepsi Neamurile. Concomitent, Dumnezeu îl va pregăti pe Israel pentru revenirea Domnului Iisus pe Pământ ca să-Şi întemeieze Împărăţia. Spre acest punct culminant se deschidea orizontul profetic al cărţilor din Vechiul Testament (Ioel 2:1-32; Amos 5:18-20; Zah. 1:14-18 şi Is. 2:12-21). „Ziua Domnului” se mai numeşte şi „Necazul lui Iacov”: „Vai! Căci ziua aceea este mare, niciuna n-a fost ca ea! Este o vreme de necaz pentru Iacov, dar Iacov va fi izbăvit din ea.” (Ier. 30:7). Mulţi cercetători ai Bibliei numesc această perioadă „vremea Necazului celui Mare” şi cred că ea este descrisă cel mai clar în capitolele 6 - 19 din Apocalipsa. 3. „Ca un hoţ noaptea”: Expresia aceasta redă o imagine folosită şi de Domnul Iisus când vorbeşte despre vremea sfârşitului: „Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru. Să ştiţi că, dacă ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte va veni hoţul, ar veghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa. De aceea, şi voi fiţi gata, căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi.” (Mat.24:43-44; Lc. 12:35-40). Metafora subliniază surpriza şi caracterul neaşteptat al venirii „Zilei Domnului”. În Apoc. 3:3 şi 16:15, aceeaşi imagine este folosită pentru a-i îndemna pe credincioşi să se pregătească şi să nu stea nepăsători ca cei cuprinşi de somn. Deoarece nu se ştie precis când va veni Domnul, credincioşii trebuie să stea într-o continuă stare de veghe şi de aşteptare, indiferent cu ce se ocupă. Dacă punem toate aceste trei expresii împreună înţelegem ce a vrut Pavel să le spună credincioşilor din Thesalonic. „Vremurile şi soroacele” sunt nişte date importante pentru planul mesianic cu poporul evreu. „Ziua Domnului” va veni ca o pedeapsă năprasnică peste cei ce nu cred Evanghelia din vremea Bisericii şi vor avea parte de suferinţele judecăţilor din perioada ”necazului lui Iacov”. Aceasta este a doua etapă (prima fiind răpirea, iar a doua descoperirea) a celei de a doua veniri a lui Hristos, în slavă şi pentru judecată, despre care citim în 2 Thes. 1:5-10 şi Apoc. 19:11-21. Ea va avea loc la sfârşitul celor şapte ani de Necaz, când „taina fărădelegii” (programul lui Satan cu lumea, 2 Thes. 2.7) se va încheia cu marea bătălie de la Armaghedon. 

Izbăvirea credincioşilor: Este foarte important să observăm jocul de poziţii dintre „voi” şi „ei” pe care-l face apostolul Pavel. „Voi” sunt cei credincioşi, iar „ei” sunt cei necredincioşi. Credincioşii sunt „fii ai luminii”. Necredincioşii sunt „ai nopţii”. Credincioşii veghează şi aşteaptă. Necredincioşii dorm şi se îmbată (1 Thes. 5:5-8). Credincioşii ştiu că peste liniştea aparentă a lumii va veni „o prăpădenie neaşteptată, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată” (1 Thes. 5:3). Cei credincioşi vor scăpa de această pedeapsă pentru că despre ei apostolul Domnului scrie: „noi n-am fost rânduiţi la mânie, ci ca să căpătăm mântuirea prin Domnul nostru Iisus Hristos” (1 Thes. 5:9). Eu ştiu bine că mulţi oameni duhovniceşti şi maturi în credinţă sunt de altă părere în privinţa celor dezbătute mai sus. Tocmai de aceea nu voi face din această învăţătură un test pentru mântuire sau părtăşie creştină. Însă, am convingerea că Biserica va fi răpită de Mirele ei înainte de Necazul cel Mare. Iată motivele care mă îndreptăţesc să cred acest lucru:

Natura Bisericii: Biserica este „Trupul lui Hristos”, iar El este Capul acestui Trup duhovnicesc (Col. 2:17-19). La Cruce, Domnul Hristos a luat asupra Lui pedeapsa cuvenită pentru păcatele noastre (Is. 53:5). El ne-a promis că nu vom mai avea parte de mânia lui Dumnezeu (Ioan 5:24). „Ziua Domnului” este o zi a mâniei şi mi se pare că nu este deloc drept şi necesar ca Biserica să mai treacă prin aşa ceva. „Noi, însă, fraţi prea iubiţi de Domnul, trebuie să mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului. Iată la ce v-a chemat El, prin Evanghelia noastră, ca să căpătaţi slava Domnului nostru Iisus hristos.” (2 Tjes. 2:13-14).

Natura Necazului celui Mare: El va fi un timp de pedeapsă pentru Neamuri şi de curăţire pentru Israel în vederea revenirii lui Mesia. Cei din Biserică vor fi păziţi „de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului” (Apoc. 3:10). Dumnezeu va judeca „locuitorii pământului” pentru nelegiuirile lor (Is. 26:20-21). Nelegiuirile credincioşilor au fost deja ispăşite de Domnul Iisus Hristos la Cruce. În plus, şi mai ales, trebuie ţinut seama de originea şi iedntitatea Bisericii despre care Fiul lui Dumnezeu a declarat fără echivoc: „…lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume… Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume.” (Ioan 17:14, 16). Şi dacă cei credincioşi nu fac parte dintre „locuitorii pământului”, iar pe de altă parte, la o dată posterioară Necazului celui Mare „sfinţii vor judeca lumea” (1 Cor.6:2), cum am putea crede că Biserica ar trebui să împărtăşească (fie şi parţial, cum cred middle/mijloc-tribulaţioniştii) soarta lumii?!

Promisiunea revenirii iminente: Singurul lucru care mai trebuie să se întâmple înainte ca Domnul Hristos să ia la Sine Biserica este convertirea ultimului mădular din cei ce alcătuiesc „Trupul Său spiritual”. Apostolul Pavel vorbeşte despre „un număr deplin al Neamurilor”, după împlinirea căruia Israelul va reintra în prerogativele mesianice (Rom. 11:25-26). Dacă Domnul n-ar veni pentru Biserică decât după Necazul despre care vorbeşte Apoc. în capitolele 6-19, atunci venirea Lui n-ar mai fi nici iminentă, nici surprinzătoare. Este sugestiv faptul că termenul „biserică” după ce este folosit din belşug în primele capitole, nu mai apare niciodată în Apoc. de la 4:1 până la 22:13. De asemenea, este clar că Pavel aştepta să fie el însuşi în viaţă când va veni Domnul, pentru că foloseşte pronumele „noi” atunci când discută această doctrină (1 Thes. 4:13 - 5:11). Aceeaşi atitudine a avut-o şi apostolul Ioan, care îşi încheie Apocalipsa cu rugăciunea: „Amin. Vino, Doamne Iisuse!” (Apoc. 22:20).

Evoluţia celor şapte Biserici descrise în Apoc. 2 - 3: Mulţi dintre cercetătorii serioşi ai Bibliei au ajuns la concluzia că succesiunea Bisericilor selectate acolo ilustrează evoluţia spirituală a Bisericii universale în istorie. Efesul ar reprezenta astfel Biserica veacului apostolic, Smirna ar fi Biserica aflată sub persecuţia din primele secole, etc.. Ultima Biserică din succesiune, Laodiceea, ar reprezenta biserica apostată din vremurile din urmă. În această interpretare, Biserica Filadelfia (Apoc. 3:7-13) ilustrează Biserica încă plină de credinţă anterioară venirii Domnului Ijsus. Este o Biserică activă în vestirea Evangheliei căreia Dumnezeu i-a deschis „o uşă, pe care nimeni n-o poate închide”. Ea vesteşte revenirea Domnului Iisus („ai păzit cuvântul răbdării Mele”) şi i se face o promisiune foarte interesantă: „Te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului” (Apoc. 3:10). Această promisiune este confirmarea unei făgăduinţe sinonime consemnată în 1 Thes. 5:9.

Ordinea evenimentelor din 2 Tesaloniceni: Venirea Domnului nu poate avea loc înainte de a se petrece „lepădarea de credinţă” şi „descoperirea omului fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.” (2 Thes. 2:3-4). Notaţi că această ordine se armonizează cu celelalte pasaje biblice care vorbesc despre planul profetic. Iată ce a spus Domnul Iisus despre vremurile de la urmă: „De aceea, când veţi vedea urâciunea pustiirii, despre care a vorbit proorocul Daniel, aşezată în locul sfânt - cine citeşte să înţeleagă! Atunci, cei ce vor fi în Iudeea, să fugă la munţi; cine va fi pe acoperişul casei, să nu coboare să-şi ia lucrurile din casă; Şi cine va fi la câmp, să nu se întoarcă să-şi ia haina. Vai de femeile, care vor fi însărcinate şi de cele ce vor da ţâţă în zilele acelea! Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de sabat. Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum, şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate. Atunci, dacă vă va spune cineva: Iată, Hristosul este aici, sau acolo!, să nu-l credeţi. Căci se vor scula Hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi. Iată că v-am spus mai dinainte. Deci, dacă vă vor zice: Iată-L în pustie!, să nu vă duceţi acolo! Iată-L în odăiţe ascunse!, să nu credeţi. Căci, cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului omului. Oriunde va fi stârvul, acolo se vor aduna vulturii. Îndată după acele zile de necaz, soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate.  Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci, şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă. El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă.” (Mat.24:15-31). Apostolul Pavel leagă revenirea Domnului Iisus cu răscumpărarea câştigată la cruce. Noi am fost „cumpăraţi cu un preţ”. Suntem Mireasa Lui, şi El va reveni ca să ia ce este al Lui înainte de a declanşa judecăţile Sale asupra locuitorilor  pământului. Aduceţi-vă aminte că Fiul lui Dumnezeu a murit pentru ca noi să trăim prin El (1 Ioan 4:9), pentru El (2 Cor.5:15) şi cu El (1 Thes. 5:10). Fie că trăim, fie că am murit („veghem sau dormim”), noi suntem ai Domnului şi trăim împreună cu El (Rom. 14:8).

Mileniul:

 Mileniul nu este doar o „găselniţă” a premileniştilor, ci o necesitate a istoriei şi o demonstraţie care-I dă dreptate lui Dumnezeu. Poetul englez Byron, influenţat de „Paradisul pierdut” al lui John Milton, descrie în piesa „Cain” (1821), motivul revoltei acestuia: „Mie de ce nu mi-ai dat şansa tatălui meu? De ce m-ai condamnat la moarte pentru greşeala lui?” Toţi oamenii „născuţi în nelegiuire şi păcat” (Psalm 51:5 - T.M.) Îi pot pune aceeaşi întrebare lui Dumnezeu. Iată de ce este necesar ca o parte a omenirii să cunoască o perioadă de existență într-o lume asemănătoare cu cea din Paradis, lipsită de prezenţa şi presiunea Satanei. El va fi „legat” de Dumnezeu pentru această perioadă (Apoc.20:1-5). Dumnezeu trebuie să arate tuturor creaturilor că oamenii sunt porniţi spre rău chiar şi fără ispitirile Satanei; este ceva din firea lor pământească. Neamurile lumii vor trebui să fie conduse „cu un toiag de fier” şi „pedepsite pentru neascultare” (Zah. 14:16-18). Dovada cea mai clară, însă, va fi dată tuturor la sfârşitul celor o mie de ani. Mulţimile celor crescuţi într-un climat de neprihănire vor trece la prima ocazie de partea unui Satan dezlegat, vor repeta păţania celor din Gog şi Magog, dar nu vor fi lăsaţi, ci distruşi la fel ca aceştia: „Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat; şi va ieşi din temniţa lui, ca să înşele Neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării. Şi ei s-au suit pe faţa pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea preaiubită. Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit.” (Apoc. 20:7-9). Păcătoşii de la sfârşitul Mileniului, împreună cu toţi ceilalţi păcătoşi care s-au răzvrătit de-a lungul istoriei se vor duce atunci să împărtăşească soarta făpturilor cereşti răzvrătite împotriva lui Dumnezeu:  „Şi Diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este Fiara şi Proorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor.” (Apoc. 20:10).  „Apoi va zice celor de la stânga Lui: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit Diavolului şi îngerilor lui!” (Mat.25:41).

Împărăţia milenară va fi un timp de slavă şi cinste pentru Israel: „Luna va fi acoperită de ruşine şi soarele de groază; căci Domnul oştirilor va împărăţi pe muntele Sionului şi la Ierusalim, strălucind de slavă în faţa bătrânilor Lui.” (Is. 24:23). „În vremurile de pe urmă, muntele Casei Domnului va fi întemeiat tare, ca cel mai înalt munte, se va înălţa deasupra dealurilor, şi popoarele vor veni cu grămada la el.  Neamurile se vor duce cu grămada la el şi vor zice: Veniţi, haidem să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui! Căci din Sion va ieşi Legea, şi din Ierusalim Cuvântul Domnului.” „El va judeca între multe popoare, va hotărî între neamuri puternice, depărtate. Din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug, şi din suliţele lor cosoare; nici un neam nu va mai trage sabia împotriva altuia, şi nu vor mai învăţa să facă război.” (Mica 4:1-3 ). Prin trimiterea Fiului Său pe pământ, Dumnezeu a prezentat poporului Israel oferta Împărăţiei mesianice (Lc. 4:17-21; Mat.12:28). Dar cum poporul de atunci a refuzat această ofertă, Dumnezeu Şi-a amânat planul de întemeiere a Împărăţiei lui Israel, făcând loc „tainei” despre care vorbeşte apostolul Pavel: „vremea Bisericii” (Efes. 3:1-21). Într-o formă embrionară, toate dimensiunile Împărăţiei sunt prezente acum în viaţa Bisericii: Hristos stăpâneşte în inimile celor născuţi din nou (Rom. 14:7-9), Duhul Sfânt ne călăuzeşte în Legea cea nouă (Rom. 8:1-2), suntem făcuţi părtaşi naturii dumnezeieşti (2 Pet. 1:4), trăim standardul de sfinţenie al Împărăţiei (Col. 3:12 scl.), etc.. Din acest punct de vedere, „vremea Bisericii” poate fi privită ca o avanpremieră a Împărăţiei. Din punct de vedere spiritual, adunarea credincioşilor este: „Basileia” (împărăţia), iar Hristos este „Basileous” (Împăratul). Instaurarea Împărăţiei în toată splendoarea şi autoritatea ei mondială nu se va face însă decât la cea de a doua venire a Domnului Iisus Hristos. În clipa aceea lumea se va afla în cea mai teribilă încleştare militară: Armaghedonul. „Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa.” (Mat.24:21-22). Atunci, evreii Îl vor întreba pe Domnul Iisus: „De unde vin aceste răni pe care le ai la mâini?” şi El le va răspunde: „În casa celor ce Mă iubeau le-am primit.” (Zah.13:6). Dumnezeu va răscumpăra atunci pe Israel din „alunecarea” despre care vorbeşte apostolul Pavel (Rom. 9-11), şi se va împlini ce scrie proorocul Zaharia: „Atunci voi turna peste casa lui David şi peste toţi locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare şi de rugăciune, şi îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge, cum plânge cineva pe singurul lui fiu, şi-L vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe un întâi-născut.” (Zah. 12:10). Pavel spune că, dacă alunecarea evreilor a fost o binecuvântare pentru Neamuri, ce va fi atunci „plinătatea întoarcerii lor?” (Rom. 11:12). Cred că prima binecuvântare a întoarcerii lor va fi activitatea celor 144.000 de evanghelişti de talia apostolului Pavel care vor duce Evanghelia Împărăţiei pe tot Pământul. Rodul predicării lor va fi mulţimea fără număr care vine la Dumnezeu „din Necazul cel Mare” (Apoc. 7:4-8, 9-14). Însă, cea mai mare binecuvântare va fi „reaşezarea tuturor lucrurilor” despre care vorbeşte apostolul Petru în predica sa: „Pocăiţi-vă dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare, şi să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Iisus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor: despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi prooroci din vechime. În adevăr, Moise a zis părinţilor noştri: Domnul, Dumnezeul vostru vă va ridica dintre fraţii voştri un prooroc ca mine; pe El să-L ascultaţi în tot ce vă va spune. Şi oricine nu va asculta de Proorocul acela, va fi nimicit cu desăvârşire din mijlocul orodului.  De asemenea, toţi proorocii, de la Samuel şi ceilalţi, care au urmat după el, şi au vorbit, au vestit zilele acestea. Voi sunteţi fiii proorocilor şi ai legământului, pe care l-a făcut Dumnezeu cu părinţii noştri, când a zis lui Avraam: Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta” (F.A. 3:19-25). În extraordinarele sale pasaje mesianice, profetul Isaia descrie câte ceva din „noua ordine mondială” a lui Dumnezeu pregătită pentru vremea Mileniului: „Apoi o Odraslă va ieşi din tulpina lui Isai, şi un Vlăstar va da din rădăcinile lui. Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul. Plăcerea lui va fi frica de Domnul; nu va judeca după înfăţişare, nici nu va hotărî după cele auzite, ci va judeca pe cei săraci cu dreptate, şi va hotărî cu nepărtinire asupra nenorociţilor ţării, va lovi pământul cu toiagul cuvântului Lui, şi cu suflarea buzelor Lui va omorî pe cel rău. Neprihănirea va fi brâul coapselor Sale, şi credincioşia brâul mijlocului Său. Atunci lupul va locui împreună cu mielul, şi pardosul se va culca împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu şi vitele îngrăşate, vor fi împreună şi le va mâna un copilaş; vaca şi ursoaica vor paşte la un loc, şi puii lor se vor culca împreună. Leul va mânca paie ca boul, pruncul de ţâţă se va juca la gura bortei năpârcii, şi copilul înţărcat va băga mâna în vizuina basilicului. Nu se va face nici un rău şi nici o pagubă pe tot muntele Meu cel sfânt; căci pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă. În ziua aceea, Vlăstarul lui Isai va fi ca un steag pentru popoare; Neamurile se vor întoarce la El, şi slava va fi locuinţa Lui. În acelaşi timp, Domnul Îşi va întinde mâna a doua oară, ca să răscumpere rămăşiţa poporului Său, risipit în Asiria şi în Egipt, în Patros şi în Etiopia, la Elam, la Şinear şi la Hamat şi în ostroavele mării. El va înălţa un steag pentru Neamuri, va strânge pe surghiuniţii lui Israel, şi va aduna pe cei risipiţi ai lui Iuda, de la cele patru capete ale pământului. Pizma lui Efraim va înceta, şi vrăjmaşii lui Iuda vor fi nimiciţi; Efraim nu va mai fi gelos pe Iuda, şi Iuda nu va mai fi vrăjmaş lui Efraim, ci vor zbura pe umărul filistenilor la apus, şi vor jefui împreună pe fiii Răsăritului. Edom şi Moab vor fi prada mâinilor lor, şi fiii lui Amon le vor fi supuşi. Domnul va seca limba mării Egiptului, Îşi va ridica mâna asupra Râului în mânia Lui, îl va împărţi în şapte pâraie, aşa că îl vor putea trece încălţaţi. Şi va fi un drum pentru rămăşiţa poporului Său, care va mai rămâne în Asiria, cum a fost pentru Israel, în ziua când a ieşit din ţara Egiptului.” (Is. 11:1-16). În alte pasaje, Isaia trece cu descrierea dincolo de pragul Împărăţiei mesianice, anticipând zorii eternităţii (Is. 60:1-2; 65:17-25; 66:19-24). Aceeaşi realitate viitoare este descrisă şi de profetul Ezechiel: „Voi face din ei un singur neam în ţară, pe munţii lui Israel, toţi vor avea un singur împărat, … Robul Meu David va fi împărat peste ei, şi toţi vor avea un singur păstor. Vor urma poruncile Mele, vor păzi legile Mele şi le vor împlini.” (Ez. 37:22-28; 47:1-12).