DEZMEMBRAREA ROMÂNIEI MARI - DIMENSIUNILE UNUI EȘEC ANUNȚAT!

 

DEZMEMBRAREA ROMÂNIEI MARI - DIMENSIUNILE UNUI EȘEC ANUNȚAT!

 Într-un spațiu relativ restrâns ca dimensiuni, pentru a nu îngreuna lectura și a nu-i plictisi pe cititori, este destul de greu să vorbești despre anul 1940, despre ce a însemnat și ce efecte a avut el pe termen scurt, mediu și lung pentru România, pentru întreaga regiune. Prefer să mă raportez schematic la acest „moment”, nu înainte de a preciza că, la intervalul de durată care s-a scurs din 1940 până în prezent, fără onestitate nu se poate face o radiografie corectă. Este important să fim sinceri cu noi înșine. Este un mare avantaj pe care ți-l oferă distanțarea față de perspectivă, și anume posibilitatea de a ieși dintr-un anume tip de festivism specific spațiului ex-sovietic, țărilor care au fost abandonate pe orbita Moscovei, după 1944. Când spun „onestitate”, am în vedere și faptul că aceasta trebuie dublată de cunoaștere. Fără cunoaștere, riscăm să ajungem la concluzii eronate sau incomplete. Cronologic și factual, sunt câteva moment peste care nu putem trece și pe care trebuie să le avem în vedere pentru a înțelege cum s-a ajuns aici. Din punctul meu de vedere, suntem într-un mediu în care cunoaștem foarte bine ce s-a întâmplat în 1940. Este mai important să vedem cum s-a ajuns în acel punct al dezintegrării, cum a găsit acel an România și regiunea în întregul ei. Reperele trebuie căutate în context internațional, în context intern românesc, dar și în context intern sovietic. Mă refer la dimensiunea estică a unui eșec anunțat. Vorbim, în primul rând, despre lipsa relațiilor României cu tânărul stat sovietic, cu Rusia Sovietică, ulterior cu Uniunea Sovietică. Vorbim despre anul 1918, în care Basarabia se desprinde, cu acte în regulă, de fostul spațiu țarist și devine prima provincie care se unește cu România. Anticipând o paralelă cu anul 1940, avea să fie și prima provincie pierdută. Basarabia întinde „covorul roșu” pentru ce a însemnat crearea statului național unitar român în momentul de glorie al istoriei noastre - în anul 1918. Tot Basarabia este însă și cea care va deschide marea pagină de doliu a istoriei naționale. În 1918, Sfatul Țării votează Unirea cu România (având, într-adevăr, la bază adeziunea populației). Urmează anul 1924, important din perspectivă externă prin aceea că Uniunea Sovietică reușește să iasă din izolare internațională. Reperele acestea cronologice - de relații internaționale și de interacțiune - sunt importante deoarece modifică însăși paradigma acestor raporturi. De ce? Una este situația de la sfârșitul anului 1918 până în 1924, când Rusia era izolată, pe marginea prăpastiei, și cu totul alta cea de după 1924, când Rusia este recunoscută, în primul rând, de Franța, de Marea Britanie, dar și de alte mari puteri. Rusia devine vocală, se înarmează, depășește acel moment critic legat de foametea din anii 1921-1922, în care pierde cinci milioane de oameni. În relaționarea directă cu Bucureștiul, anul 1924 este important și din alt punct de vedere: formarea, în coastele României, a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești, cu capitala la Balta, apoi la Tiraspol. O mișcare geopolitică în plină desfășurare - ca să înțelegem efectele, pe termen lung, ale unor pași în politica internațională, în relaționarea interstatală. „Autonomia” inventată în 1924 s-a extins, a trecut Nistrul. S-ar fi vrut să treacă și Prutul. Efectele se văd și în prezent. Urmează anul 1934, în care sunt reluate relațiile româno-sovietice. Avem la București un „polpred” - reprezentant politic: este vorba de tovarășul Mihail Semionovici Ostrovski, care însă nu se acomodează bine și sfârșește în Siberia, unul dintre capetele de acuzare fiind spionaj în favoarea României. Apoi anul 1938, care marchează „momentul München”. În Germania, Hitler este deja la putere, în plină ascensiune și consolidare. Acest moment este important și din punct de vedere al politicii interne. Am pierdut întotdeauna în această paralelă: relațiile internaționale și politica internă. 1937 și 1938 sunt anii „Marii Terori” în Uniunea Sovietică. Stalin face „ordine” la nivelul elitelor militare, politice. Anul 1939 aduce cu sine „momentul septembrie” - România este deja lipsită de doi aliați importanți în plan regional. Nu mai are alături nici Cehoslovacia, nici Polonia. Aminteam de onestitate. Am fost curios să văd ce se află dincolo de monografiile și tratatele scriseîn anii respectivi. La „momentul 1924”, am fost stupefiat să constat în unele rapoarte, în evaluări diplomatice, o anume exaltare sau chiar o adevărată încântare: „Sovieticii recunosc elementul românesc de peste Nistru!” „Avem un milion de români peste Nistru. Rusia Sovietică sprijină dezvoltarea lor!” Vă dați seama cât de departe eram noi de realitate! Astfel, în 1934, foarte mulți lideri politici de la București și-au pus mari speranțe în reluarea relațiilor cu Sovietele. Chiar au crezut că, având reprezentare diplomatică, va fi posibilă o schimbare a registrului. Registru marcat de două probleme importante - Tezaurul și Basarabia. Acestea structurează, în continuare, relația dintre cele două spații. Revenim astfel la ideea de „efecte pe termen lung” ale unor mutări pe tabla de șah. Reprezentanța diplomatică sovietică la București nu a fost altceva decât un subcentru de spionaj. Cei trimiși în România au „zburdat” aproape nestingheriți prin toată țara. Contrainformațiile noastre abia mai făceau față deplasărilor de „serviciu” ale pseudoreprezentanților diplomatici. Anvergura paradigmei relațiilor bilaterale nu se modificase prea mult. În aceeași ordine de idei - după München, și chiar după septembrie 1939 -, am fost foarte uimit să văd în rapoartele diplomatice o anumită speranță. Oamenii încă mai sperau și credeau că va fi posibil ca urgia care învăluia Europa și regiunea la care facem referire să ocolească România, că aceasta va scăpa neatinsă. Mulți lideri politici își imaginau că există o șansă ca României să nu i se întâmple ceea ce li s-a întâmplat țărilor din jurul ei. România era, de fapt, complet izolată. Revenind la relațiile româno-sovietice, trebuie să mai subliniez un lucru. Sentimentele false de conștientizare a realităților în cauză veneau și dintr-o lipsă a exercițiului diplomatic autentic, de reprezentare, de cunoaștere, de informare la fața locului și de informare a decidenților de la București. Până în 1934, nu aveam reprezentare diplomatic la Moscova. Știam tot ce se întâmpla în Rusia doar prin rapoartele diplomaților noștri de la Varșovia, Atena, din Statele Unite, din țările nordice, de la Paris, Berlin. Cu alte cuvinte, o informare indirectă, tardivă, pentru că informația circula greu și era livrată la a doua ori la a treia mână, era filtrată. După 1934, am fost curios să găsesc o eventual schimbare în rapoartele trimișilor noștri la Moscova. Aceeași dezamăgire: rapoarte descriptive, superficiale din punct de vedere analitic. Nu am găsit evaluări temeinice în ele: scenarii, propuneri de acțiune. Singurul avantaj - ajungeau în țară mai rapid decât presa. Un mare minus, care conduce către ideea că în acești douăzeci și doi de ani, din 1918 până în 1940, trăiam de fapt într-o simbioză a iluziilor. Este de neconceput să elaborezi strategii de apărare, de dezvoltare a unor politici, fără cunoașterea adversarului. Și nu vorbim despre un simplu adversar, ci despre un inamic periculos, deosebit de agresiv. Uniunea Sovietică nu a recunoscut niciodată frontiera pe Nistru. Ceea ce ne obliga să rămânem „cu arma la picior” - militar, diplomatic, economic, din perspectiva armonizării poziției partidelor politice. Ne obliga la o atenție susținută, ceea ce, din păcate, nu s-a întâmplat. Mulți își imaginează că anul 1918 a fost urmat de o stare de exuberanță, în plan regional, în Basarabia. Momentul 1918 a fost urmat de un proces dificil de consolidare administrativă internă. Contrar propagandei sovietice, România a reluat o provincie înapoiată, cu un nivel de analfabetism endemic, cu „elite” locale slabe. Elite care, după 1918, se „integrează” perfect nu doar în peisajul politic, dar și în „tabloul” negativ intern. Avem lideri politici regionali - de exemplu, personalități basarabene - care au jucat un rol extraordinar în Unirea de la 1918, dar care au dosare penale, urmare a implicării în acte de corupție. Prin fapte penale s-a decredibilizat ideea de România Mare. Revenind la cunoaștere, importantă când vorbim despre lecții învățate și neînvățate, am fost curios să văd dacă situația este diferită în zona intelligence-ului, în toți acești douăzeci și doi de ani. Nu foarte mult! Lucrurile au stat mai bine doar în zona contrainformațiilor. În zona informațiilor nu am înregistrat aproape niciun rezultat. Au fost câteva scheme de obținere de informații peste Nistru și sunt uimit să descopăr, în edițiile de documente rusești, că eram atrași pe piste greșite, că toate informațiile „prețioase” din zona militară erau furnizate de intelligence-ul sovietic, prin centrele plantate de-a lungul frontierei române. Eram mult prea deficitari la nivelul cunoașterii indirecte sau directe. Aceasta ar fi o primă lecție, pe care ar trebui să o învățăm, să ne-o asumăm și să încercăm să construim plecând de aici. Ofițerii de intelligence - chiar și diplomații angrenați în gestionarea complicatei dimensiuni estice - fie nu cunoșteau spațiul, fie îl cunoșteau, dar nu lucrau doar pentru România. Aceasta este o altă explicație a alterării profunde a capacității de apărare. Imaginea deformată a realităților pe care am avut-o înainte de 1940, în acei doi-trei ani antebelici, explică deruta și bâlbâiala. Bineînțeles, au fost voci care au spus răspicat că Franța și Marea Britanie ne-au trădat. Fiecare putere însă, în condiții de criză majoră, își apără teritoriul și interesul național. Concilierea de la München a fost pasul pe care britanicii și francezii au crezut că-l pot face în acel moment, ca să se salveze. Și-au reconsiderat, ulterior, politica externă, alianțele, acordurile. Este evident că după Cehoslovacia urmau și alte victime, alte anexări teritoriale. Capacitatea noastră de reacție era profund alterată. Speranțele - deșarte. S-a preferat o veritabilă „politică a struțului”. Dacă ar fi, totuși, să facem o ierarhizare a cunoașterii și a pregătirii la nivel național, în diverse domenii, bineînțeles că dimensiunea militară se impune. Ea prevalează în relația cu zona respectivă. Am căzut într-o capcană. În context, nu am fost puternici în anumite momente cruciale. A fost Rusia slabă, nu am fost noi puternici! Se acreditase impresia falsă că vom putea face față, că vom putea construi. Nu! Aveam un colos hrăpăreț în stânga Nistrului și trebuia să fim pregătiți pentru cel mai dramatic scenariu posibil în 1940: acela de a fi puși în fața unor revendicări teritoriale. Dar nu am fost pregătiți. În altă ordine de idei, am mai avut o culpabilizare a terților. Retragerea în sine, în 1940, a fost haotică. Desigur că trupele și unitățile militare sovietice înaintau. Până în primăvara anului 1939, dețineam informații vagi despre ceea ce înseamnă comasarea de trupe și unități militare la frontiera estică. Am început să facem analize și să încercăm să aflăm ceva după speech-urile de la cel de-al XVIII-lea Congres al Partidului Comunist (bolșevic) al URSS, după celebrul discurs al lui Molotov, din martie 1939. Atunci s-a „repus pe tapet” relația cu România. În primăvara anului 1939 acest lucru devenise clar. Ce puteam face? Puteam pregăti temeinic o eventual retragere. Frontiera aceasta, de sute de kilometri cu Rusia Sovietică, a fost bine păzită, cu mari sacrificii, de către militarii și grănicerii români. Este puțin cunoscut faptul că, în douăzeci și doi de ani, peste o mie de militari și grăniceri români au căzut la datorie, în timp de pace, apărând cu prețul vieții frontiera de pe Nistru. Nu mai vorbim de numeroasele victime civile și colaterale. Istoricii, opinia publică sunt, și acum, divizați. Unii consideră că Basarabia trebuia apărată cu orice preț. Trecerea tancurilor peste Nistru a fost însă precedată de prea binecunoscuții pași formali de înaintare a ultimatumului. Teoretic, a existat posibilitatea unei contraacțiuni militare. Părerile sunt împărțite, însă evacuarea Basarabiei și a nordului Bucovinei trebuia pregătită și organizată corespunzător, în opinia mea. S-ar fi salvat mult din imaginea și din avuția României, din prestigiul Armatei, al Jandarmeriei, din eforturile militare și financiare semnificative care s-au făcut pentru apărarea acestor provincii, în cei douăzeci și doi de ani. Revenind la anul 1940, România era de mult prăbușită. Numai că mulți contemporani nu o știau, deși au fost și minți lucide care au înțeles fenomenele la care asistau, precum și cauzele lor. Întrebarea fundamental este: cum o elită politică a țării renunță, în câteva ore - în ziua de 27 iunie 1940 - la milioane de oameni și la o parte din teritoriu, fără să miște un deget? Analizele privind evoluțiile din Europa sunt extraordinare, dar trebuie să avem în vedere și factorul uman. Mă gândesc la acele douăzeci și patru de ore din viața unui om care s-a numit Carol al II-lea. În seara de 26 iunie, dormea alături de Elena Lupescu, amanta sa. La trei dimineața, este trezit și i se transmite că a venit o telegram de la ambasadorul nostru la Moscova, Gheorghe Davidescu, în care se spunea că există un ultimatum sovietic. Regele și elitele politice nu bănuiau nimic și nu-și puneau niciun fel de problemă în urma atacării Finlandei, a Poloniei, deși URSS nu ne recunoscuse granița pe Nistru și aveam, practic, de ani de zile, o situație de front pe această graniță, cu numeroase victime. Au mai fost și zeci de mii de refugiați din Uniunea Sovietică, sinistrați care încercau să scape de foametea din Ucraina și încercau să se salveze în România. Regele se declară șocat. Dar el, a doua zi, la ora opt dimineața, este în Sala Tronului de la Palatul regal, unde asistă la examenul de bacalaureat al fiului său, Mihai. Statul român se prăbușea și capul statului participă la examenul de bacalaureat, unde stă până la ora douăsprezece. Examenul se termină cu succes, se ciocnește șampanie, apoi regele rămâne la masa protocolară, cu profesorii. Abia la ora treisprezece se întrunește Consiliul de Coroană, un organism consultativ. După prezentarea situației, ia cuvântul șeful Statului-Major, care spune că nu se poate face nimic. După zece ani de domnie, în care s-a promis solemn, la toate paradele și evenimentele, că pământul țării va fi apărat și nicio brazdă nu va fi cedată, armata română recunoaște că nu are capacitatea să apere teritoriul național. La nivelul elitelor românești, se întâmpla o degradare serioasă față de generația 1918, chiar față de generația mai îndepărtată, cea a revoluționarilor de la 1848 și a Unirii de la 1859, când apare pe hartă statul România. Din păcate, soarta a făcut ca, în 1927, regele Ferdinand și premierul Ion I.C. Brătianu să moară la câteva luni distanță, în mod neașteptat. Regele moare în iulie, iar Brătianu în noiembrie. Atunci se prăbușesc doi dintre pilonii care asiguraseră acea generație uimitoare, generația care reușise marele eveniment istoric din 1918. Rămâne Iuliu Maniu, unul dintre puținii cu adevărat democrat. Statul român modern este fondat de generația 1848, pe modelul occidental. Doar peste un deceniu, foștii revoluționari întorși din exil reușesc unirea Moldovei cu Țara Românească în baza programului de factură occidental prin care România este scoasă din periferia Imperiului Otoman, la frontiera orientală a Europei, fiind introdusă în sistemul de valori european. Dar nu a fost deloc simplu. Alegerile au fost trucate în Moldova, partida antiunionistă a câștigat prin fraudă, dar lucrurile au fost demascate în fața opiniei publice internaționale și întreg procesul electoral a fost reluat, cu deznodământul cunoscut. La 1858-1859, Unirea României (și apariția statului român) deja se hotăra prin alegerea divanurilor ad-hoc și apoi prin alegerea domnitorului. A fost o luptă dură în care liderii partidei unionist au făcut eforturi extraordinare de a explica ce înseamnă Unirea și, în același timp, de a face față acțiunilor dirijate de Puterile care nu doreau unirea celor două Principate. Dacă toți acești oameni, mici sau mari, nu ar fi fost în locul potrivit, la timpul potrivit, nu se știe dacă am mai fi existat ca „România”. Dar în 1940, elita românească nu mai avea capacitatea să acționeze nici lucid, nici în interesul național, sacrificându-se pe sine. Din contră, interesele personale sau de grup au fost de multe ori prioritare în sânul elitelor, după realizarea României Mari. Statul era spoliat de o conducere coruptă, în timp ce propaganda ducea mesajul unei Românii glorioase. În vara lui 1940, cu numai câteva săptămâni înainte de ultimatumul sovietic, regele Carol al II-lea a sărbătorit zece ani de domnie. Omagiul adus monarhului avea să fie copiat mai târziu de propaganda lui Nicolae Ceaușescu. Atunci a primit Carol al II-lea un volum scris de mână de către marii intelectuali ai țării. Un rege care instituise un regim de autoritate personală concentrase întreaga putere în mâinile sale, în 1938. Alegerile din 1937 aduc guvernului Tătărescu 37% din voturi, insuficient ca să obțină poziția ce îi dădea posibilitatea de a-și construi majoritatea. Mișcarea Legionară este pe locul III, cu 16% din voturi. Iar regele aduce la putere guvernul Goga-Cuza. Octavian Goga este un extremist dus la limită, de un antisemitism violent, iar primele legi pe care le emite acest guvern sunt cele antisemite, scoțând din calitatea de cetățeni poate sute de mii de evrei trăitori în comunitatea din România. Statul român le smulge această calitate pe baza unei revizuiri, ca apoi să-i expulzeze. Foarte asemănător cu ceea ce se întâmpla în Germania lui Hitler. Carol al II-lea, convins că va manevra pe toată lumea, face următorul pas și își asumă puterea absolută prin Constituția din 1938. Nu mai exista separația puterilor în stat, partidele sunt desființate, regele emitea legi și tot el le aproba. Astfel a rămas singur la putere, iar în momentul în care a venit „furtuna” și lucrurile au mers prost, a trebuit să plece. Dar cu ce preț? Este prețul plătit pentru că o elită în derivă a abandonat valorile pe care s-a construit statul și apoi a căutat să se salveze sărind dintr-o barcă în alta, după cum bătea vântul. Dar fără succes. Hitler nu are încredere în Carol al II-lea, iar regele nu reușește să joace ultima carte ce îi mai rămăsese, petrolul și grâul atât de necesare lui Hitler pentru continuarea războiului. În economia viitoarelor campanii din Est, petrolul românesc juca un rol esențial pentru Hitler. În momentul în care Stalin, prin ocuparea Basarabiei, se apropie de câmpurile petroliere românești, Hitler începe să se gândească la faptul că Stalin are ambiții prea mari, mai ales că intrase și în Bucovina, o surpriză pentru Berlin. Ce s-ar fi întâmplat dacă românii ar fi și jucat această carte? Ar fi permis Germania ca petrolul românesc să ajungă în mâinile sovieticilor? Răspunsul este nu, Germania a garantat frontierele României, cât mai rămăseseră, tocmai pentru că nu avea rezerve suficiente de petrol. Știți cum încheie regele, în jurnalul său, seara de 27 iunie, când cedează Basarabia? Discută despre cum toți cei din sala în care s-a ținut Consiliul de Coroană își împărțeau noile posturi ministeriale, după ce au decis că vor ceda Basarabia. Carol al II-lea, după ce face această ultimă împărțeală, își sfârșește însemnările adăugând că se retrage în dormitor și plânge în brațele Elenei Lupescu. Un sfârșit ridicol și melodramatic în dormitoarele regale, dar tragic pentru țară și pentru milioane de oameni. Între lecțiile pe care le avem de învățat, trebuie să ne gândim la apărarea valorilor fundamentale și la cum anume să facem ca mintea și sufletul oamenilor să fie alături de aceste valori.