ÎNTREBĂRI FUNDAMENTALE PRIVIND TAINE ALE CREDINȚEI CREȘTINE.

 

ÎNTREBĂRI FUNDAMENTALE PRIVIND TAINE ALE CREDINȚEI CREȘTINE

1. De ce în articolul I din Simbolul Credinţei, numim pe Dumnezeu: Tatăl, Atotștiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor? Pentru că Dumnezeu a făcut cerul şi pământul şi tot ce există, cum ne spune Sf. Scriptură: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Gen. 1, 1). Psalmistul Îl laudă pentru puterea atotștiitoare: „Că în mâna Lui sunt marginile pământului și înălţimile munţilor ale Lui sunt. Că a Lui este marea şi El a făcut-o şi uscatul mâinile Lui l-au zidit” (Ps. 94, 4­5 - LXX). Dumnezeu a făcut totul din nimic. La creaţiune iau parte toate cele trei persoane ale Sf. Treimi. Despre părtaşia Cuvântului la facerea lumii, ne mărturiseşte Apostolul Pavel, zicând: „Ca în El (Fiul) au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute” (Col. 1, 16). Despre părtaşia Duhului mărturisesc cuvintele Sf. Scripturi: „Şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apei” (Gen. 1, 2). Dumnezeu a făcut lumea în timp, după o anumită ordine, cu scopul de a fi fericită şi de a slăvi pe Dumnezeu.

2. Ce se înţelege prin cuvintele „nevăzutelor”? Prin aceste cuvinte se înţelege lumea nevăzută, adică îngerii, cum ne explica Apostolul Pavel care, după citatul de mai sus, din Epistola către Coloseni, adaugă: „Fie scaunele, fie domniile, fie începătoriile, fie stăpânirile: toate prin El şi pentru El s-au făcut” (Col. 1, 16). Aceste nume arată cetele de îngeri, după cum vom vedea mai departe.

3. Care a fost făcută mai întâi: lumea văzută sau lumea nevăzută? Atât Sf. Scriptură cât și Tradiția Bisericii Primare ne învaţă că lumea nevăzută, lumea îngerilor, a fost facută mai întâi. Domnul însuşi spune lui Iov: „Când s-au făcut stelele, lăudatu-M-au cu glas mare toţi îngerii Mei” (Iov 38, 7). Îngerii au fost făcuţi cei dintâi, zice Păstorul lui Herma. Prin cuvântul „cerul”, din primul verset al cărţii Geneza: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”, se înţelege lumea nevăzută a cerului, adică îngerii.

4. Cum şi de ce a făcut Dumnezeu pe îngeri? Dumnezeu a făcut pe îngeri din nimic. I-a fost de ajuns să voiască, pentru a-i aduce la lumina. El i-a făcut din bunătatea Sa.

5. Ce sunt îngerii? Îngerii sunt duhuri, adică fiinţe spirituale fără trup, înzestrate cu minte, voinţă şi putere, cum spune Sf. Scriptură: „Cel ce face pe îngerii Săi duhuri şi pe slujitorii Săi pară de foc” (Ps. 103, 4 - LXX). Făpturile înzestrate cu minte sau raţiune se împart în îngeri şi oameni. Făpturile raţionale netrupeşti sunt îngerii. Ei sunt firi înţelegătoare; pentru că sunt fără de trup, au fost rânduiţi să locuiască sus, în Cer.

6. Ce însuşiri au îngerii? Îngerii sunt nemateriali, fiindcă sunt netrupeşti. De aceea, deşi îngerii pot vorbi între ei, n-au nevoie nici de limbă, nici de urechi ci-şi arată gândurile şi hotărârile fără cuvânt material. Când Apostolul Pavel ne vorbeşte despre limba îngerilor (I Cor. 13,1), el nu le atribuie, prin aceasta, trupuri, ci arată chipul de convorbire între îngeri. Tot aşa, când vorbeşte de „genunchiul celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesupt” (Filip. 2, 10), el nu atribuie îngerilor genunchi şi oase, ci arată închinarea datorată lui Dumnezeu, după felul nostru omenesc. Spre deosebire de noi, oamenii, îngerii sunt fiinţe spirituale personale, netrupeşti şi nemateriale. Îngerii sunt liberi, dispunând în libertate de voia şi hotărârile lor, aşa cum ne dovedeşte căderea lui Lucifer. Îngerii sunt inteligenţi, în continuă mişcare şi ştiutori. Deşi îngerii au cunoaştere mai înaltă decât a noastra, ei nu ştiu cele ce sunt în inimă şi nici cele viitoare. Aceasta arată ca ei sunt mărginiţi. „Cine a început să existe”, zice Teodoret al Cirului, „acela are o existenţă mărginită”. Că este aşa ne-o spune şi cuvântul Mântuitorului că fiecare om este sub paza sau sub grija unui înger (Matei 18, 10). De aceea, îngerii ocupă diverse locuri, se fac văzuţi şi se arată celor vrednici cu înfăţişare omenească (Gen. 18, 2). Fiind mărginiţi, îngerii nu sunt pretutindeni. Ei sunt prezenţi acolo unde sunt trimişi. Când sunt în cer, nu sunt pe pământ; când sunt trimişi de Dumnezeu pe pământ, nu sunt în cer. Deşi mărginiţi, ei nu sunt împiedicaţi de ziduri, de uşi, de încuietori, de peceţi. Acelora cărora Dumnezeu voieşte ca ei să li se arate, îngerii nu li se înfăţişeză cum sunt, ci cu o formă schimbată, ca să poată fi văzuţi. Îngerii nu sunt sfinţenia însăşi. Ei au sfinţenia de la Duhul Sfânt. Sfinţenia fiind din afără fiinţei lor, le aduce desăvârşirea prin împărtăşirea cu Duhul Sfânt. Ei îşi păstrează vrednicia prin stăruinţa în bine, având libera voie în alegere şi necăzând niciodată din cinstea de a şedea alături de Cel Bun. Puterile cereşti nu sunt sfinte prin firea lor. Altfel ele nu s-ar deosebi de Duhul Sfânt. Ele au de la Duhul Sfânt o măsură de sfinţenie pe potriva lor. Ele capătă nemurirea prin har şi părţicipă la luminare şi la har potrivit cu vrednicia şi cu rangul lor. Îngerii n-au fost creaţi copii, care apoi, desăvârşindu-se prin exerciţiu continuu, au ajuns demni de primirea Duhului Sfânt. Ei au avut de la început, de la facere, în însuşi actul facerii lor, sfinţenia pusă în fiinţa lor. Ei doresc şi caută binele. După măsura dragostei lor faţă de Dumnezeu, ei primesc măsura sfinţeniei. Între ei şi Duhul Sfânt este această deosebire că, pe când Duhul Sfânt are sfinţenia prin însăşi firea Sa îngerii au sfinţenia prin împărtăşire. Mulţi îngeri câştigând fericirea veşnică, au fost întăriţi în bine. Ei au fost ridicaţi la o treaptă mai presus de firea lor, şi, dacă nu mai pot greşi, nu este prin firea lor, ci prin harul lui Dumnezeu.

7. De ce se numesc îngeri şi care este numărul lor? Cuvântul înger, care vine din limba latină, iar în aceasta din limba greacă, înseamnă vestitor. Îngerii au, printre altele, să vestească oamenilor voia lui Dumnezeu, aşa cum Arhanghelul Gabriel a vestit pe Fecioara Maria că va naşte pe Mântuitorul (Luca 1, 26-38), iar pe preotul Zaharia că el şi soţia sa Elisabeta vor avea fiu (Luca 1, 11-20). Numărul îngerilor este foarte mare. Părinţii Bisericii numără nouă cete îngereşti. Dionisie Pseudo-Areopagitul le împarte în trei triade, sau trei serii de câte trei. Prima triadă este veşnic în jurul lui Dumnezeu, în unire nemijlocită cu Acesta, şi este formată din Serafimii cei cu câte şase aripi din Heruvimii cei cu ochi mulţi şi din Tronurile prea sfânte. A doua triadă este alcătuită din Domnii, Puteri şi Stăpâniri. A treia triadă este formată din Începătorii, Arhangheli şi Îngeri.

8. Ce chemare au îngerii? Am văzut că ei sunt vestitorii voii sau hotărârilor lui Dumnezeu. Uni dintre ei, ca firi curate, neînclinate spre rău, sau greu de mişcat la aşa ceva, se mişcă continuu în cor, în jurul Cauzei prime. Ei cântă laudele măririi dumnezeieşti, privesc veşnic slava cea veşnică, nu numai ca să se slăvească Dumnezeu, ci pentru ca şi ei, îngerii să primească binefaceri de la Dumnezeu. Îngerii slujesc lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Lucrul îngeresc acesta este - să facă totul pentru mântuirea oamenilor. După ce am căzut în păcat, Dumnezeu nu ne lasă fără sprijinul Său. El ne trimite câte un înger ca să ajute vieţii noastre. Îngerii sunt puternici şi gata să împlinească voinţa dumnezeiască. Ei se află, prin iuţeala firii lor, îndată acolo unde le porunceşte voinţa lui Dumnezeu. Îngerii sunt păzitorii oamenilor. Fiecare om este pus sub pază sau sub grija unui înger. Mântuitorul însuşi ne asigură de aceasta când zice: „Căutaţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mai mici; că zic vouă: că îngerii lor în ceruri pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri" (Matei 18,10). Fiecare om îşi are îngerul său păzitor care este al dreptăţii. Dar duhul cel rău, care este al nedreptăţii nu-i dă pace şi caută tot timpul să-l ispitească. Deosebim aceasta după gândurile bune sau rele din inima noastră. Unii îngeri, ca Arhanghelii, apară popoarele, cum au arătat Moise şi Daniel (Deut. 32, 8; Daniil 10, 5).

9. Ce sunt duhurile rele sau diavolii? Sunt acei îngeri care, în frunte cu capetenia lor, Lucifer, din trufie, au rupt comuniunea cu Dumnezeu, devenind duhuri rele, căzând deci din starea în care au fost creaţi. Aceştia ispitesc pe oameni şi le insuflă gânduri rele. Ei pot rătăci mintea oamenilor, ducându-i la călcarea poruncilor lui Dumnezeu. Diavolul sau satana poate chiar ucide oameni, după cuvântul Mântuitorului: „Acela ucigător de oameni a fost din început şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciună, dintru ale sale graieşte, căci este mincinos şi tatăl minciunii" (Ioan 8, 44). Iar Petru îndeamnă pe credincioşi astfel: „Fiti treji, privegheaţi, pentru că potrivnicul vostru, diavolul ca un leu, răcnind, umblă căutând pe cine să înghită" (I Petru 5, 8). Când Dumnezeu ne trimite îngerul Său păzitor, satana trimite şi el îngerul său rău, ca să distrugă viaţa noastră. Omul se afla între doi, care urmăresc scopuri opuse şi se străduiesc să învingă unul împotriva celuilalt . Dar diavolul nu poate sili pe om la păcat, ci numai îl ispiteşte. Diavolul nu poate să facă rău nici omului, nici altei făpturi dacă nu are învoirea de la Dumnezeu. Se cunoaşte cazul lui Iov (Iov 1, 12; 2, 6) şi al dracilor care se rugau de Mântuitorul zicând: „Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turmă de porci. Şi El le-a zis: Duceţi-vă. Iar ei ieşind, s-au dus în turma de porci" (Matei 8, 31, 32).

10. De unde le vine diavolilor această răutate? Această răutate le vine din iubirea de sine şi din mândrie. Dumnezeu i-a făcut buni, cum a făcut bun tot ce există (Gen. 1, 31), dar ei au călcat porunca ascultării de Dumnezeu şi au fost aruncaţi în întunericul cel mai adânc zice Scriptura: „Şi pe îngerii care nu şi-au păzit vrednicia, ci şi-au părăsit lăcaşul lor, i-a pus la păstrare sub întunernc, în lanţuri veşnice, spre judecata zilei celei mari" (Iuda 1, 6). Prin căderea lor radicală, ei au rupt total comuniunea harică cu Dumnezeu. Apropiindu-se mult de oameni, ei au o puternică influenţă asupra celor răi. La judecata obştească, satan împreună cu îngerii lui vor fi trimişi în focul veşnic, gătit lor încă de la început (Matei 25, 41).

11. Ce se înţelege prin cuvintele „văzutelor tuturor”? Sf. Scriptură ne spune că la început Dumnezeu a făcut cerul şi pământul (Fac. 1, 1). Am văzut mai înainte că „cerul” din aceste cuvinte înseamnă lumea nevăzută a îngerilor. Pământul înseamna lumea văzută. Această lume văzută, adică pământul cu toate ale lui, era la început nevăzut şi netocmit, adică fără formă (Gen. 1, 2). Creând lumea, Dumnezeu a urmat o anumită ordine a făpturilor, ca să îngăduie acestora să se sprijine unele pe altele, în înţelesul că cele ce urmau nu puteau să apară fără cele dinainte. Aşa, Dumnezeu a făcut în ziua întâi lumina, fără de care nu este cu putinţă nicio lucrare şi nicio creştere. în ziua a doua a făcut tăria, sau cerul văzut; în a treia, adunarea apelor, uscatul şi toate ierburile şi plantele; în ziua a patra, luminătorii cerului, soarele, luna şi stelele; în ziua a cincea, peştii şi păsările; în ziua a şasea, animalele cu câte patru picioare, târâtoarele, tot felul de animale şi la urmă pe om (Gen. 1, 3-26). În ziua a şaptea Dumnezeu S­a odihnit de lucrarile Sale. Ordinea aceasta în care diferite feluri de viaţă şi de făpturi apar într-o înlănţuire firească şi necesară, începând cu lumina şi terminând cu omul, arată adânca înţelepciune a Ziditorului. Omul a fost făcut în urma celorlalte lucruri pentru că se cuvenea să fie pregătită împărăţia şi apoi să vină împăratul ei - omul. Omul nu putea să apară decât atunci când toate cele trebuitoare vieţii lui erau create. El nu putea veni în lume înainte de apariţia vieţii. Plantele şi toate celelalte animale trebuiau să apară înaintea lui.

12. Pornirile cele rele ale făpturilor au fost de la început? Nu. Făpturile au fost curate, nevinovate şi nevătămătoare atunci când au fost zidite: „Şi a privit Dumnezeu toate câte făcuse şi iată erău bune foarte” (Gen. 1, 31).

13. Ce ne descoperă Sf. Scriptură despre facerea omului şi starea lui dinainte de păcat? Sf. Scriptură ne spune că în ziua a şasea, după ce a făcut toate celelalte fiinţe, Dumnezeu, în Sf. Treime, a zis: „Să facem pe om după chipul Nostru şi după asemnnare” (Gen. 1, 26). „Şi, luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Gen. 2, 7). Omul a fost făcut deci printr-un act special, din mânile lui Dumnezeu, cum zice un prooroc: „Mâinele Tale m-au făcut şi m-au zidit” (Iov 10, 8). Aceasta arată cinstea deosebită dată de Dumnezeu omului. După ce existenţa lui a fost hotărâtă înainte de facerea lumii şi la fel şi stăpânirea lui asupra acesteia, Dumnezeu îi pregăteşte aducerea lui la existenţă şi alcătuirea fiinţei lui. Omul a fost făcut din pământ, în vârstă tânără, bărbătească.

14. Ce spune Sf. Scriptură despre femeie? Dumnezeu a văzut ca nu este bine să fie omul singur: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său ... a făcut bărbat şi femeie” (Gen. 1, 27). „Şi a făcut Domnul Dumnezeu coasta pe care a luat-o din, Adam, femeie, şi a adus-o lui Adam. Şi a zis Adam: Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va nume femeie, pentru, că este luată din bărbatul său” (Gen. 2, 22-23). Cea dintâi femeie, Eva, a fost făcută pentru continuarea neamului omenesc, aşa cum tot cartea Genezei spune: „Şi i-a binecuvântat Dumnezeu pe ei zicind: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul ...” (Fac. 1, 28). Eva a fost făcută din coasta lui Adam ca să nu fie bănuiala că altcineva a fost ziditorul femeii decât Dumnezeu.

15. De ce Eva n-a fost făcută din aceeaşi ţărână ca Adam? Eva n-a fost făcută din ţărână, ci din coasta lui Adam, pentru că în bărbat şi în femeie este o singură fire trupească, un singur izvor al neamului omenesc. De aceea, de la început n- au fost făcuţi pereche, bărbat şi femeie, sau doi bărbaţi, ori două femei, ci mai întâi bărbatul şi apoi, din el, femeia.

16. Ce înseamnă chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în om? Chipul lui Dumnezeu în om este mănunchiul de puteri sufleteşti: raţiunea, voinţa, simţirea, cu care omul se îndreaptă spre Dumnezeu printr-o activitate neobosită pentru desăvârşire, iar asemănarea lui Dumnezeu în om este înfăptuirea acestei desăvârşiri prin împreună lucrarea harului dumnezeiesc cu silinţele omului. În amănunt, chipul lui Dumnezeu înseamnă: stăpânirea peste făpturile pământului, potrivit cuvântului Scripturii: „ ... umpleţi pământul şi-l supuneţi şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile care se mişcă pe pământ şi peste tot pământul” (Gen. 1, 28). ,,Micşoratu-l-ai pe dânsul (pe om) cu puţin faţă de îngeri, cu slavă şi cu, cinste l-ai încununat pe el şi l-ai pus pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale” (Ps. 8, 5-6);

17. După ce Dumnezeu a făcut pe om, unde l-a aşezat? După ce a făcut pe om, Dumnezeu l-a aşezat în Rai şi i-a pus hrană la îndemâna, facând „Să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de măncat” (Gen. 2, 9). În Rai se aflau şi pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului.

18. Care era starea omului în Rai, înainte de păcat? În Rai primul om era împodobit cu minte sănătoasă, inină curată şi voinţă liberă. El însă nu era desăvârşit, căci desăvârşirea se câştigă prin încercare şi deprindere. Ea constă în curăţia păstrată prin împreună lucrarea chipului cu harul de la început. Firea omenească era înfrumuseţată prin părtăşia ei cu Duhul Sfânt (Gen. 2, 7). Numai această părtăşie îi asigura lumina sfinţeniei şi apropierea de Dumnezeu. Mintea lui Adam era într-o continuă înălţare minunată spre Dumnezeu, trupul era liniştit, ferit de orice plăcere vinovată. Nu era încă în el framântarea mişcărilor neorânduite. Sfinţenia primilor oameni nu era desăvârşită, dar ea nu era nici numai o stare de nepăsare şi neştiinţă copilărească, aşa cum pretind unii, ci o stare de nevinovăţie şi nerăutate. Îmbrăcaţi în haina Duhului Sfânt, primii oameni n-aveau pofta trupului. De aceea nu simţeau nevoia de a se acoperi. Ei se acopereau cu harul divin. S-au acoperit cu harul, adică cu acoperământul nepiericiunii, cât timp au fost aproape de Dumnezeu. Adam si Eva trăiau în Rai ca îngerii, deci fără trebuinţa îmbrăcăminţii. Scriptura zice: „Adam şi femeia lui erau amândoi goi şi nu se ruşinau” (Gen. 2, 25). Neascultarea şi păcatul nesăvârşindu-se încă, ei erau îmbrăcaţi în mărirea cea de sus. De aceea nu se ruşinau. După călcarea poruncii însă, a venit ruşinea şi cunoaşterea goliciunii. Adam apare înzestrat cu o uimitoare uşurinţă de cunoaştere şi cu o înţelepciune deosebită. Din primele clipe ale facerii lui el se înfăţişează cu o minte ageră, ca unul care păstra în el lumina limpede şi curată, dată lui de Dumnezeu, şi-şi menţinea vrednicia neatinsă a firii. Harul care punea pe Adam în legătură cu Dumnezeu l-a înzestrat cu puterea ca el să dea nume făpturilor supuse lui: „Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor pământului” (Gen. 2, 20). În limbă, adică în puterea de a vorbi, pe care o capătă Adam odată cu zidirea lui, se arată firea raţională a omului. Primii oameni, înainte de păcat, trăiau o viaţă fericită. Ei n-au fost zidiţi nici nemuritori, nici muritori, ci în stare de a ajunge la nemurire sau să moară, după ascultarea sau neascultarea lor faţă de porunca lui Dumnezeu. Prin urmare, starea omului înainte de păcat era o stare de curţie, de fericire, de cunoaştere, de putinţă de a nu muri, dar nu era o stare de desăvârşire deplină. Omul putea înainta spre această desăvârşire, după cum se şi putea abate de la desăvârşire, folosindu-se de acelaşi mare dar, pe care Ziditorul l-a pus în el: libertatea.

19. Cu ce scop a făcut Dumnezeu pe om? Dumnezeu a făcut pe om pentru ca acesta să se împărtăşească de bucuria de a fi în preajma lui Dumnezeu şi de fericirea de a cunoaşte, de a iubi şi de a slăvi pe Dumnezeu. El este încununarea întregii zidiri, este o lume în mic (microcosm). Prin trupul său, el face legătura cu lumea, iar prin sufletul său, el face legătura cu Dumnezeu. Omul a fost făcut să fie făptura aleasă a slavei dumnezeieşti. Rostul său în Rai era să împlinească porunca lui Dumnezeu.

20. Care este porunca lui Dumnezeu, de care Adam trebuia să asculte? Porunca pe care Dumnezeu a dat-o lui Adam era aceasta: „Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Gen. 2, 17).

21. Adam şi Eva au păzit această poruncă? Un timp au păzit-o. Dar din îndemnul diavolului în chip de şarpe şi sub pornirea mândriei lor, Eva întâi, şi Adam după ea, au mâncat din pomul oprit, călcând porunca lui Dumnezeu. Dumnezeu a blestemat pe şarpe, a prezis necazuri şi suferinţe primilor oameni, i-a scos afară din Rai, dar le-a făgăduit pe Mântuitorul (Gen. 3, 15 şi urm.).

22. Cum se numeşte acest păcat al lui Adam? Acest păcat se numeşte păcatul strămoşesc, fiindcă îşi are originea în căderea protopărinţilor noştri prin neascultare faţă de porunca dată lor de Dumnezeu (Gen. 2, 16-17; 3, 6-19). Păcatul acesta a trecut la toţi oamenii, cum spune Apostolul Pavel: „Printr-un om (Adam) a intrat păcatul în lume” (Rom. 5, 12).

23. Cum se moşteneşte păcatul strămoşesc? Aceasta este o taină mare. Ceea ce se poate spune este că păcatul acesta, pe care-l moştenim din tată în fiu, prin naşterea firească, nu ni se socoteşte ca păcat al nostru, personal, ci ca o stare păcătoasă, ca o înclinare spre păcat, izvorâtă din călcarea poruncii dumnezeieşti şi care este egală cu păcatul, în faţa legii lui Dumnezeu.

24. Care au fost urmările păcatului strămoşesc? Păcatul strămoşesc a adus primilor oameni pierderea harului lui Dumnezeu, adică ruperea legăturii cu Dumnezeu, cu ei înşişi şi cu lumea. Acest păcat a mai adus slăbirea chipului lui Dumnezeu în om, prin întunecarea în parte a puterilor sufletului şi prin înclinarea mai mult spre rău decât spre bine. Mintea se mişcă greu, deosebeşte anevoie cele ce are de cunoscut şi mai mult se depărtează decât se apropie de luminile curate ale Duhului. Ea nu mai vede decât anevoie pe Dumnezeu, priveşte mai mult spre lucrurile pieritoare, legate de viaţa trecătoare. Dar această slăbire nu înseamnă ştergerea sau stingerea completă a chipului lui Dumnezeu în om. Omul n-a murit cu totul pentru cele dumnezeieşti. El s-a îmbolnăvit. Chipul lui Dumnezeu în el a slăbit, s-a întunecat. Prin păcatul strămoşesc, primii oameni au pierdut sfinţenia, curăţia şi putinţa de a nu muri . Pierzând harul, ei au pierdut şi roadele harului. Dacă ar fi ascultat porunca dumnezeiască, Adam şi-ar fi asigurat, cu ajutorul lui Dumnezeu, putinţa de a nu muri, la care ar fi contribuit şi pomul vieţii, de care el nu s-a putut folosi, fiindcă a fost scos din Rai (Gen. 3, 22-23). Prin păcatul lor, primii oameni şi-au pierdut liniştea desăvârşită a trupului, căci păcatul a trezit în ei pofta cărnii. Despărţiţi de cele veşnice şi lunecând spre piericiune, trupurile lor s-­au deschis plăcerilor şi necurăţiilor. Firea întreagă s-a îmbolnăvit de păcat prin neascultarea unuia singur. Pierzând harul care-i acoperea, ei au fost dezbrăcaţi de înălţarea spre Dumnezeu şi de privirea directă a lui Dumnezeu. Pedeapsa cea mai mare a păcatului a fost moartea, care după Apostolul Pavel este „plata păcatului” (I Cor. 15, 22); moartea, cu cele trei trepte ale ei: trupească, sufletească şi veşnică. Dumnezeu însuşi a vestit primilor oameni că vor muri dacă nu vor asculta porunca (Gen. 2, 17). Neascultând-o, pedeapsa lor a fost moartea. Nu trebuie să se creadă că Adam şi Eva şi-au atras această pedeapsă pentru că au mâncat dintr-un anumit pom purtător de nenorociri şi de moarte, ci numai pentru că au călcat porunca dumnezeiască.

25. După facerea lumii, Dumnezeu Se îngrijeşte de ea? Dumnezeu Se îngrijeşte de lume. Această lucrare prin care Dumnezeu Se îngrijeşte de lume se numeste pronie sau providenţă. Prin pronie, Dumnezeu păstrează lumea în totalitatea ei şi fiecare lucru şi fiinţă în parte, le ocroteşte şi le îndreaptă, prin diferite mijloace, spre scopurile pentru care au fost create. Pronia sprijină orice lucrare bună. De ea ţine profeţia în Vechiul Testament şi planul mântuirii. Ea se arată în toate lucrurile lumii, de la cele mai mici până la cele mai mari, pe care Dumnezeu le cunoaşte şi le îngrijeşte, cum ne spune Mântuitorul însuşi: „Priviţi la păsările cerului, că nici nu seamănă, nici nu seceră, nici, nu adună în jitniţe, şi TatăL vostru Cel ceresc le hrăneşte” (Matei 6, 26). „Au doar nu se vând două vrăbii pentru un ban? Şi niciuna dintre ele nu va cădea pe pământ fără ştirea Tatălui vostru” (Matei 10, 29). Dumnezeu nu numai că a adus la lumină zidirea, dar după ce a adus-o, o îngrijeşte. De zici îngeri, de zici arhangheli, de zici puterile cele de sus, de zici toate cele văzute şi nevăzute, toate acestea se bucură de pronia Lui. Fără această lucrare ele se duc, se scurg şi pier. În fapt, înfăţişarea, ordinea şi măiestria lucrurilor văzute ne arată pronia dumnezeiască. Prin pronie, Dumnezeu nu numai păstrează, dar şi conduce lumea spre mai multă viaţă (Ioan 10, 10), spre desăvărşirea şi transfigurarea întregii creaţii (Evr. 2, 5). Efrem Sirul scrie despre pronie astfel: „Am văzut case şi m-am gândit la gospodar. Am văzut lumea şi am înţeles pronia. Am văzut corabie fără cârmaci scufundându-se. Am văzut faptele oamenilor neisprăvind nimic fără Dumnezeu, Care le conduce. Am văzut cetăţi şi republici deosebite în constituţia lor şi am înteles că toate există în rânduiala lui Dumnezeu. Turma e de la păstor, iar creşterea tuturor pe pământ e de la Dumnezeu.” Prin pronie, Dumnezeu opreşte răul şi îl întoarce spre bine. Dumnezeu păstrează şi conduce lumea, conlucrând cu puterile făpturilor, nu fără ele.