O ISTORIE A BISERICII - PARTEA A DOUA
6. Cea
dintâi pătrundere a răului:
Un om numit Anania şi soţia sa Safira
intraseră în Adunarea/Biserica creştină (Faptele Apostolilor 5.1-11). Poate că
fuseseră atraşi în această mare mişcare de trezire care a avut loc, izbiţi de
faptele minunate ale harului Domnului. Nimeni nu-i silea să-şi vândă averea,
dar ei voiau să pară că sunt tot aşa de buni, de plini de râvnă şi darnici ca
şi alţii. Astfel Anania a adus banii apostolilor ca şi cum ar fi fost întreg preţul
vânzării; el însă oprise o parte din preţ, cu ştirea soţiei lui. Fără îndoială
că făceau aceasta de teamă să nu ajungă săraci, dacă ar fi dat totul. Oricum,
în inima şi în faptele lor era zgârcenie, prefăcătorie şi minciună. Dar Anania
şi Safira, care puteau să înşele pe oameni printr-o prefăcătorie dibace,
uitaseră un lucru: că Dumnezeu este de faţă în Adunare şi că Adunarea este
locuinţa lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt. Pe Dumnezeu nu-L poţi înşela. Duhul
lui Dumnezeu nu era de faţă numai ca să facă minuni şi ca să întoarcă suflete,
sau numai ca să lucreze o viaţă sfântă în cei credincioşi, ci şi ca să dea pe
faţă răul şi să-l judece în cei care mărturiseau că sunt creştini. Trebuia
neapărat să se vadă că Dumnezeul cel sfânt era de faţă în Adunare şi că a
înşela pe apostoli însemna a minţi pe Duhul Sfânt şi prin urmare pe Dumnezeu
Însuşi. Apostolul Petru, prin Duhul Sfânt, a priceput minciuna şi prefăcătoria
lui Anania şi a dat pe faţă pe acela care îndemnase pe acest nenorocit om să
facă un păcat aşa de mare: a dat pe faţă pe Satan, tatăl minciunii. Petru zice:
„Pentru ce ţi-a umplut Satan inima, ca să minţi pe Duhul Sfânt?” (Faptele
Apostolilor 5.3). Ce grozavă descoperire pentru Anania! Păcatul său este dat pe
faţă înaintea tuturor, cum s-a întâmplat altădată cu cel al lui Acan (losua 7).
Puterea lui Dumnezeu înmărmureşte inima lui Anania, judecata îl loveşte şi cade
mort. Da, Dumnezeul nostru, Dumnezeul harului, este totodată Dumnezeul cel
sfânt şi un foc mistuitor. Cam după trei ceasuri, Safira, fără să ştie de
judecata lui Dumnezeu ce venise asupra soţului ei, vine şi ea în adunare. La
întrebarea lui Petru: „Spune-mi, cu atât aţi vândut moşioara?” ea răspunde fără
să şovăie: „da”, rostind astfel hotărât o minciună vădită. Ce uitare şi ce
dispreţ faţă de sfinţenia şi starea de faţă a lui Dumnezeu! Mai vedem aici cum
un păcat târăşte după el altul mai mare. Dar judecata nu întârzie. Petru
rosteşte hotărârea: cade şi ea moartă la rândul ei! Astfel, starea de faţă în
Adunare a Dumnezeului Celui sfânt s-a arătat în chip vădit. Răul a fost dat pe
faţă şi judecat, ca şi odinioară în tabăra lui Israel. Totodată, o mare frică a
cuprins toată adunarea şi pe toţi cei care au auzit aceste lucruri. Precum am
văzut, Duhul Sfânt lucra cu multă putere în inimile celor credincioşi şi-i
făcea plini de râvnă şi de lepădare de sine. Anania şi Safira, făţarnici şi
mincinoşi, ar fi voit să se creadă însufleţiţi de aceste simţăminte, în timp ce
îi stăpânea iubirea de bani. Dumnezeu a judecat acest rău şi l-a ridicat din
Adunare. Dar Satan este totdeauna pornit împotriva Domnului Hristos şi
împotriva a ceea ce Îi este scump. El împinsese pe Anania şi Safira să mintă
şi-i târâse astfel în moarte. Această lovitură a Satanei împotriva Adunării a
fost înlăturată prin puterea lui Dumnezeu. Se vedea că Dumnezeu era în mijlocul
creştinilor şi Adunarea creştea mereu ca număr. Atunci Vrăjmaşul, ca s-o
dărâme, a încercat un alt mijloc : a căutat să lucreze asupra firii păcătoase
care este în noi şi să dea naştere, în inimile celor credincioşi, la gelozie şi
invidie, simţăminte potrivnice harului: s-au ivit plângeri şi murmure. Mulţimea
ucenicilor era alcătuită din Iudei, născuţi în Palestina şi vorbind limba
siriană, şi din Iudei grecizaţi, adică Iudei veniţi din ţări străine, care
vorbeau greceşte. Aceştia din urmă se plângeau că văduvele care se aflau
printre ei erau trecute cu vederea la împărţirea ajutoarelor de toate zilele:
murmurau împotriva Iudeilor din Palestina şi fără îndoială chiar împotriva
apostolilor. Ce putea să vindece acest rău, care ameninţa să aducă dezbinări în
Adunare şi care ar fi nimicit acea frumoasă înţelegere dintre cei care la
început erau o inimă şi un suflet? Înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu erau
acolo, ca să zădărnicească vicleşugurile Vrăjmaşului. Apostolii nu puteau să
lase lucrarea de vestire a Evangheliei, să se ocupe de nevoile fireşti ale
celor ce crezuseră. Trebuiau să folosească timpul pentru rugăciune şi
propovăduirea Cuvântului, două lucruri neapărat trebuitoare în viaţa oricărui
slujitor al lui Dumnezeu, care doreşte ca lucrarea sa faţă de suflete să fie
binecuvântată. Adunarea, după sfatul apostolilor, a ales deci şapte oameni,
plini de Duh Sfânt şi înţelepciune, ca să împartă ajutoarele celor ce aveau
nevoie. Aceşti oameni au fost înfăţişaţi apostolilor, care, după ce s-au rugat,
şi-au pus mâinile peste ei, încredinţându-i astfel lui Dumnezeu şi unindu-se cu
ei pentru lucrarea ce o aveau de îndeplinit. Duhul Sfânt ne-a păstrat numele
acestor şapte oameni, care sunt numiţi diaconi, cuvânt grecesc care însemnează
slujitori. Aceste nume, care sunt greceşti, ne spun că toţi erau dintre cei
care vorbeau greceşte, ceea ce ne arată duhul de har şi de bunăvoinţă care era
în Adunare; era totodată un rod adus de Duhul Sfânt. Astfel vicleşugul şi truda
Satanei de a lovi Adunarea au fost din nou date la o parte. El însă avea să-şi
arate în curând furia şi să dea atacuri noi.
7. Cel
dintâi martir:
Cuvântul martir însemnează martor. Domnul Isus
a fost numit „martorul credincios şi adevărat” (Apocalipsa 3.14), pentru că El,
când a fost pe pământ, a dat mărturie despre Dumnezeu cu credincioşie şi
potrivit cu adevărul. Toţi creştinii, tineri sau bătrâni, sunt chemaţi să fie
martori pentru Domnul Hristos, mărturisind numele Său şi slujindu-I cu
credincioşie; dar numele de martir s-a dat îndeosebi celor care, din dragoste
pentru El şi pentru credinţa în numele Său, au suferit chinuri şi chiar
moartea. Şi numărul acestora este destul de mare. Satan, marele vrăjmaş al lui
Dumnezeu, al Domnului Hristos şi al oamenilor, este totdeauna gata să facă rău.
Cele două mijloace pe care le întrebuinţează, în acest scop, sunt viclenia sau
minciuna şi violenţa. El, de la început este mincinos şi ucigaş (Ioan 8.44) şi
totdeauna se slujeşte de inima rea a oamenilor, ca să aducă la îndeplinire
planurile sale. El caută să ţină pe oameni sub puterea sa, dar, când unii au
scăpat de el, crezând în Evanghelie, îşi dă silinţa, prin vicleşugurile sale,
să-i facă să cadă în păcat, sau, şi mai mult, îndeamnă pe oamenii săi să
prigonească pe sfinţi şi să-i omoare. Am văzut cum apostolii au fost
întemniţaţi şi bătuţi pentru numele Domnului Iisus şi cum Satan a căutat să
introducă păcatul în Adunare, ademenind pe Anania şi Safira. Acum avem să vedem
ce ne spune Duhul Sfânt despre omul care, cel dintâi şi-a dat viaţa pentru
Domnul Iisus. Este vorba despre Ştefan, unul din cei şapte bărbaţi aleşi ca să
aibă grijă de împărţirea ajutoarelor la cei săraci din Adunare. El era plin de
credinţă şi de Duh Sfânt, plin de har şi de putere. Nu se mulţumea numai să
slujească la masa celor săraci, ci făcea în popor semne şi minuni mari şi, cu
inima plină de dragoste pentru Domnul Iisus şi pentru sufletele păcătoşilor,
vestea Evanghelia. Astfel, Cuvântul lui Dumnezeu era primit şi crezut de mulţi
oameni, numărul ucenicilor se înmulţea mult şi o mare mulţime de preoţi veneau
la credinţă. Aceasta a întărâtat furia Satanei, care s-a slujit de Iudeii
necredincioşi, pe care i-a îndemnat să omoare pe Ştefan, aşa cum mai înainte
omorâseră pe Domnul Iisus. Unii din aceşti Iudei au început o ceartă de vorbe
cu Ştefan, care căuta să aducă suflete la Domnul Hristos. Acest martor
credincios al Domnului vorbea însă cu o înţelepciune dumnezeiască, nu cu una
omenească; Duhul Sfânt de care era plin îl învăţa ce trebuia să spună. Cine
putea să stea împotriva înţelepciunii şi Duhului cu care vorbea el? Nimeni; aşa
că vrăjmaşii, ruşinaţi de cuvintele lui, s-au năpustit asupra lui, l-au târât
în faţa sinedriului, marea adunare a căpeteniilor poporului, şi acolo au adus
împotriva lui nişte martori mincinoşi, care l-au învinuit că a hulit pe
Dumnezeu şi pe Moise. Ştefan era acolo, înaintea acelei adunări măreţe, care
avea ochii aţintiţi asupra lui; însă Duhul Sfânt umplea inima lui de gânduri
cereşti. Strălucirea lucrurilor dumnezeieşti se răsfrângea pe faţa sa, încât
vrăjmaşilor li se părea că văd faţa unui înger; într-adevăr, Dumnezeu trimisese
în mijlocul lor un înger ca să le aducă înştiinţarea cea din urmă (înger
înseamnă vestitor, sol). Marele preot l-a întrebat dacă învinuirile aduse împotriva
lui erau adevărate. Dar slujitorul lui Dumnezeu nu se gândeşte la el însuşi; el
se gândeşte la slava Domnului şi la binele sufletelor. Ştefan n-a încercat să
se apere şi să înlăture învinuirile vrăjmaşilor săi. El aminteşte Iudeilor
istoria lor din clipa când Dumnezeu, Dumnezeul slavei, a ales şi a chemat pe
Avraam, tatăl lor. Le aduce aminte de harul lui Dumnezeu ce s-a arătat
necurmat, dar şi de răzvrătirile lor neîncetate împotriva unui Dumnezeu atât de
răbdător şi bun; sfârşeşte apoi spunându-le: „Voi totdeauna vă împotriviţi
Duhului Sfânt; ca părinţii voştri, aşa faceţi şi voi. Pe care dintre proroci nu
i-au persecutat părinţii voştri? Au omorât pe cei care vesteau mai dinainte
venirea Celui Drept, pe care acum voi L-aţi dat prins şi L-aţi omorât, voi,
care aţi primit Legea dată prin îngeri şi n-aţi păzit-o!” (Faptele Apostolilor
7.51-53). Ştefan ar fi vrut să mai adauge câteva lucruri la cuvântarea sa, ca
să-i facă să se căiască, dar ei, în loc să le pară rău, ca aceia care
ascultaseră pe Petru în ziua Cincizecimii, s-au împotrivit încă odată Duhului
Sfânt. Auzind cuvintele slujitorului lui Dumnezeu, îi tăia pe inimă şi
scrâşneau din dinţi împotriva lui. Domnul, în harul Său, a voit să dea înaintea
mai marilor poporului o măreaţă mărturie şi cea din urmă - şi în acelaşi timp,
ca martorul Său credincios să fie sprijinit puternic în lupta sa hotărâtă
împotriva vrăjmaşilor. Ştefan, plin de Duhul Sfânt şi de gândurile cerului,
unde era Domnul său preaiubit, avea ochii aţintiţi spre cer. Şi deodată Dumnezeu
îi deschide cerul. El vede slava lui Dumnezeu şi pe Domnul Iisus, stând în
picioare la dreapta lui Dumnezeu. Ştefan nu putea să păstreze pentru el ceea ce
îi umplea inima; trebuia să dea mărturie despre slava Domnului Hristos. El
spune: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând în picioare la
dreapta lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 7.56). Ceea ce a încurajat totdeauna
pe martiri este privirea la Domnul Iisus în slava Sa. Pentru Iudei, aceasta era
cea din urmă chemare. Domnul Iisus era în picioare, gata să vină pentru ei,
dacă ar fi crezut. Dar inimile lor se împietriseră. Ei şi-au astupat urechile,
ca să nu mai audă glasul slujitorului lui Dumnezeu. Toţi, într-un gând, s-au
năpustit asupra lui. Niciunul n-a ridicat glasul în sprijinul lui, ci l-au
târât afară din cetate. Acolo l-au omorât cu pietre, ca să şteargă de pe pământ
urma acestui martor, care făcuse să strălucească înaintea lor lumina
dumnezeiască. Cei care l-au omorât şi-au pus hainele la picioarele unui tânăr,
numit Saul. Ce făcea cel dintâi martir, când pietrele curgeau ploaie asupra lui
ca să-l omoare? Se plângea, învinuia pe omorâtorii lui, cerea răzbunare? Nu. El
privea la Domnul Iisus şi era schimbat în chipul Lui. Gândul la Domnul Iisus îi
umplea întreaga inimă şi Lui şi-a încredinţat duhul. Dar, gândindu-se la Domnul
Iisus şi la cei care-1 omorau, şi-aduce aminte de ceea ce făcuse Domnul Iisus,
când a fost răstignit pe cruce. Acest iubit Mântuitor zisese: „Tată, iartă-i,
căci nu ştiu ce fac” (Luca 23.34). Şi Ştefan se ridică de sub greutatea
loviturilor şi, cu toate durerile ce le simţea în mădularele-i zdrobite, se
aşază în genunchi şi, după exemplul dumnezeiescului său învăţător, strigă cu
glas tare - toţi auzind această cea din urmă mărturie a dragostei: „Doamne, nu
le ţine în seamă păcatul acesta!” (Faptele Apostolilor 7.60). Cele din urmă
cuvinte ale lui sunt cuvinte de har. După aceste cuvinte, cel dintâi martir a
adormit. Ce dulce odihnă după suferinţele sale! Duhul său s-a dus la Domnul Iisus,
iar trupul, pe care nişte oameni temători de Dumnezeu l-au luat şi l-au
îngropat, aşteaptă în mormânt clipa când Domnul Iisus va veni şi când, la
glasul Său, morţii în Hristos vor învia. Nu suntem chemaţi să murim loviţi cu
pietre ca Ştefan, dar toţi suntem chemaţi să fim slujitori ai Domnului. Dacă
vrem să domnim cu El, trebuie să-I slujim şi să suferim pentru El.
8. Cea
dintâi prigonire:
Până aici, Adunarea nu era alcătuită decât din
Iudei din Ierusalim. Domnul însă voia ca ea să se întindă mai departe, înainte
de moarte, El spusese: „Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la
Mine pe toţi oamenii” (Ioan 12.32). Iudeii lepădaseră pe Domnul şi-L dăduseră
la moarte. Dumnezeu arătase o îndelungă răbdare faţă de ei, răspunzând la
rugăciunea Domnului Iisus: „Tată, iartă-i” şi le trimisese înştiinţări prin
apostolii şi slujitorii Săi, care, plini de Duhul Sfânt, le vesteau iertarea şi
mântuirea. Mulţi au primit vestea cea bună şi au crezut în Domnul; dar poporul
iudeu privit ca întreg, condus de mai marii săi, preoţi şi bătrâni, s-au
împotrivit Duhului Sfânt şi au dat la moarte pe martorul credincios Ştefan,
mărturisind prin aceasta în chip vădit că n-au vrut ca Domnul Iisus să
domnească peste ei (Luca 19.14). Aceasta a fost cea din urmă chemare pentru
Iudei ca popor; de acum ei n-aveau să mai aştepte decât judecata, care a şi
venit asupra lor curând: când Ierusalimul a fost dărâmat, iar ei împrăştiaţi.
Şi au rămas sub această judecată şi vor rămâne până când, smeriţi, vor
recunoaşte pe Acela pe care L-au lepădat, pe Domnul Iisus, ca împărat al lui
Israel. Aceasta se va întâmpla când Domnul Se va arăta din ceruri. Acum,
mântuirea trebuia să fie vestită Samaritenilor şi neamurilor, după Cuvântul
Domnului: „îmi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi
până la marginile pământului” (Faptele Apostolilor 1.8). Pocăinţa şi iertarea
păcatelor trebuiau vestite tuturor neamurilor, începând cu Ierusalimul. Iudeul
nu mai avea drepturi deosebite. Ca să fie mântuit, trebuia să creadă în Domnul
Iisus ca orice Samaritean sau păgân, şi astfel şi unii şi alţii se găseau
aşezaţi pe acelaşi tărâm în faţa lui Dumnezeu, primeau acelaşi Duh, făceau
parte din acelaşi trup al Domnului Hristos, Adunarea, şi aveau împreună intrare
la Tatăl în acelaşi Duh (Efeseni 2.17,18). Toţi alcătuiau un popor ceresc, nu
pământesc. Să vedem cum s-a înfăptuit aceasta. Răutatea mai marilor poporului
n-a fost potolită prin moartea lui Ştefan. Prigonirea s-a întins asupra
întregii Adunări din Ierusalim. În fruntea prigonitorilor se găsea acel tânăr
numit Saul, la picioarele căruia şi-au pus hainele cei care omorâseră cu pietre
pe Ştefan. El se învoise deci la uciderea sfântului martir şi, nemulţumit cu
aceasta, mânat de furie împotriva creştinilor, lua cu forţa pe bărbaţi şi pe
femei şi-i arunca în temniţă, dându-şi toată silinţa ca să-i facă să hulească
numele Mântuitorului. Astfel, prin prigoniri, Satan se silea să nimicească sau
să oprească lucrarea lui Dumnezeu. Dar se putea aşa ceva? Nu. Dumnezeu a făcut
ca şi silinţele Satanei împotriva Lui să slujească la îndeplinirea planurilor
Sale de har. Urmarea prigonirii a fost că toţi credincioşii, afară de apostoli,
s-au împrăştiat prin Iudeea şi Samaria şi chiar mai departe, precum vom vedea.
Şi ce-au făcut ei? Puteau păstra în inimile lor, numai pentru ei, comoara
cunoştinţei despre Mântuitorul şi despre nădejdea lor cerească? Nu, asta nu se
putea. Gura vorbeşte despre ceea ce este plină inima. Aceşti creştini
împrăştiaţi mergeau încoace şi încolo, vestind cuvântul dumnezeiesc. Fiecare
din ei, acolo unde-l călăuzea Dumnezeu, lumina în jurul său cu razele luminii
cereşti. Aşa se răspândea vestea bună a mântuirii şi Dumnezeu făcea ca răutatea
Satanei şi a oamenilor să se întoarcă spre slava Fiului Său şi spre binele
sufletelor. Printre cei care au părăsit Ierusalimul se afla şi Filip, unul din
cei şapte aleşi împreună cu Ştefan ca să slujească în Adunare. Este cunoscut
sub numele de Filip Evanghelistul, pentru că Domnul îi dăduse într-un chip
deosebit darul de a vesti Evanghelia, adică de a duce sufletelor neîntoarse la
Dumnezeu vestea bună a mântuirii. Cel care dă daruri oamenilor şi Adunării este
Domnul Iisus, care S-a înălţat la cer. Prin Duhul Său Sfânt, El hotărăşte ca
unii să fie apostoli şi proroci, iar alţii să fie păstori şi învăţători sau
evanghelişti (Efeseni 4.7-12). El îi cheamă şi îi trimite ca să pună în lucrare
aceste daruri de har. Filip a părăsit Ierusalimul, iar Domnul i-a călăuzit
paşii spre Samaria, ţară aşezată între Galileea, la miazănoapte, unde se află
Nazaretul, şi Iudeea la miazăzi, unde era marele oraş: Ierusalimul. Iudeii
dispreţuiau pe Samariteni, iar aceştia nu puteau să sufere pe Iudei. Ştim cum
Domnul Iisus trecuse de mai multe ori prin acest ţinut şi-Şi arătase harul Său
ca Mântuitor al lumii. Odată, obosit de călătorie, S-a aşezat lângă un puţ în
Samaria. O biată femeie, o mare păcătoasă, a venit să scoată apă; şi
Mântuitorul a făcut-o să cunoască apa vie şi veşnică a harului. Femeia, crezând
în El, a alergat la locuitorii din cetate ca să le vorbească despre Iisus, care
a rămas la ei două zile, vestindu-le mântuirea. Altă dată oamenii dintr-o
cetate din Samaria n-au voit să-L primească. Ucenicii ar fi voit să se coboare
foc din cer şi să fie nimiciţi aceşti oameni care nu primiseră pe Învăţătorul
lor. Dar El le-a zis: „Eu n-am venit să judec lumea, ci să mântuiesc lumea”
(Luca 9.52-56; Ioan 12.47). Acum, Domnul Iisus continuă lucrarea Sa de har faţă
de bieţii Samariteni dispreţuiţi de Iudei, trimiţându-le pe Filip să le aducă
la cunoştinţă vestea bună a mântuirii. Filip, prin puterea Domnului, vindeca pe
bolnavi şi scotea afară demoni. Dumnezeu dădea astfel adeverire Cuvântului Său.
Mulţimile din cetate au crezut vestea bună cu privire la Împărăţia lui Dumnezeu
şi la numele Domnului Iisus; au fost botezaţi şi astfel au fost primiţi în
Adunarea creştină. Apostolii, care erau la Ierusalim, când au auzit de lucrarea
minunată pe care o făcea Dumnezeu în Samaria, au trimis acolo pe Petru şi pe
Ioan. Samaritenii credincioşi nu primiseră încă Duhul Sfânt. Domnul, în
înţelepciunea Sa, nu voia ca Samaritenii, care aveau mari pretenţii, să se
creadă mai presus de Iudeii. El spusese odinioară femeii din Sihar: „Mântuirea
vine de la Iudei” (Ioan 4.22). Numai după rugăciunea apostolilor şi după ce
şi-au pus mâinile peste ei, a venit Duhul Sfânt asupra Samaritenilor. Acum erau
uniţi cu Domnul Hristos, şi în acelaşi timp cu Iudeii. Nu mai era deosebire, nu
mai era ură: aceeaşi dragoste umplea inimile lor. Zidul care-i despărţea era
înlăturat. Odinioară, Ioan, în neştiinţa sa, ceruse ca focul din cer să
nimicească pe Samariteni; acum el se roagă pentru ei. Apostolii, după ce au
vestit Cuvântul Domnului, s-au întors la Ierusalim şi, trecând prin Samaria,
vestesc Evanghelia în mai multe sate. Filip terminase ceea ce Domnul îi dăduse
să facă în Samaria şi acum a fost trimis să vestească Evanghelia în altă parte,
însă nu mulţimilor sau poporului întreg dintr-un oraş, ci unei singure
persoane. Slujitorul Domnului se supune învăţătorului Său: el ascultă, orice
poruncă i s-ar da. Fără îndoială că Filip îşi găsea plăcere în Samaria, în
mijlocul acestui popor întors la Dumnezeu prin mijlocirea sa şi care, de bună
seamă, avea o mare dragoste faţă de Filip. Dar un înger al Domnului îi aduce o
veste: „Scoală-te şi du-te spre miazăzi, pe drumul care coboară de la Ierusalim
la Gaza şi care este pustiu” (Faptele Apostolilor 8.26). Ce poruncă ciudată!
Cui să vestească Evanghelia? Dumnezeu ştia şi aceasta era de ajuns pentru
Filip. El ascultă fără şovăire. Aşa au făcut totdeauna adevăraţii slujitori ai
lui Dumnezeu. Filip a priceput îndată de ce l-a trimis Domnul acolo. Era cineva
pe acest drum pustiu. Era un om, căpetenie de popor, venit de departe, din
Etiopia, la Ierusalim, ca să se închine lui Dumnezeu. Fără îndoială, că era un
păgân care învăţase să cunoască pe adevăratul Dumnezeu, din Sfintele Scripturi,
pe care le duceau cu ei Iudeii răspândiţi pretutindeni. Înapoindu-se de la
Ierusalim, ce făcea el? Se gândea la bogăţiile sale, la ţara sa sau la
prietenii pe care avea să-i vadă din nou? Nu; alte gânduri umpleau sufletul
lui. Era un om care avea nevoi adânci, pe care averile şi situaţia lui înaltă
nu i le putuseră mulţumi. Dorea să cunoască pe Dumnezeu, căruia venise să I se
închine, şi pentru aceasta citea Cuvântul Său. Putea să facă mai mult? Desigur
că nu. Dar îi lipsea ceva. Omul sufletesc, adică aşa cum suntem din fire, nu
poate să înţeleagă lucrurile lui Dumnezeu, dacă nu-i deschide ochii lumina
cerească. (1 Corinteni 2.14). Acest fruntaş al poporului etiopian, care, de
bună seamă, nu era lipsit de înţelepciune omenească, nu înţelegea totuşi ce
citeşte. Dumnezeu însă răspunde totdeauna la nevoile sufletului şi la dorinţele
sincere ale inimii. El îndemnase pe Etiopian să citească un capitol care vorbea
despre Domnul Iisus, şi acum, pe această cale singuratică, pe care mergea
împreună cu însoţitorii lui, se găsea un trimis al lui Dumnezeu, care avea să-l
facă să înţeleagă ceea ce era întunecos pentru mintea lui. Era Filip, căruia
Duhul lui Dumnezeu îi spusese să se apropie de carul etiopianului. Filip
ascultă şi aude pe străin citind cu glas tare, în cartea prorocului Isaia,
frumosul capitol 53, care vorbeşte despre suferinţele şi slava Domnului. Filip
înţelegea bine acest capitol; cuvintele ce le auzea înfăţişau înaintea ochilor
inimii lui pe Învăţătorul pe care-L cunoştea şi-L iubea. El voia să ştie dacă
şi străinul se bucura ca el şi-l întrebă dacă înţelege ce citeşte. Marele om
etiopian nu s-a ruşinat să-şi arate neştiinţa faţă de evanghelistul sărac, ce
făcea drumul pe jos. Nu s-a ruşinat să-l urce în carul său şi să-l aşeze lângă
el. Şi iată-l ajuns şcolar şi învăţând din gura lui Filip că Cel care a fost
dus la moarte ca o oaie nu este altul decât Fiul lui Dumnezeu, făcut om aici pe
pământ, lepădat, dispreţuit de ai Lui, răstignit pe o cruce şi purtând acolo
povara păcatelor noastre, ca să le ispăşească. „Pedeapsa care ne dă pacea era
peste El şi prin rănile Lui suntem vindecaţi … Domnul a făcut să cadă asupra Lui
nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53.5,6). Iată pentru ce Filip a trebuit
să părăsească Samaria şi poporul ei; iată pentru ce a venit pe un drum pustiu:
ca să vestească Evanghelia; lumina a pătruns în inima omului aceluia, care a
înţeles Cuvântul lui Dumnezeu şi l-a primit cu bucurie. A înţeles că Dumnezeu,
căruia venise să I se închine, era Dumnezeul care-l iubea, Tatăl Domnului Iisus
şi Tatăl său. Ce bucurie umplea inima sa! A oprit carul acolo unde a găsit apă,
a cerut să fie botezat şi astfel a mărturisit, în faţa tuturor care-l însoţeau,
credinţa sa în Domnul Iisus. Prin credinţă, luase parte la moartea şi învierea
Domnului Iisus; la moartea Lui, ca să vadă că păcatele i-au fost şterse; la
învierea Lui, ca să trăiască o viaţă nouă (Romani 4.25; 6.4,6). Şi el a fost
adăugat Adunării ca mădular al trupului Domnului Hristos şi avea să ajungă, în
ţara sa depărtată, o lumină pentru a face cunoscut numele Domnului. Această
ţară se numeşte astăzi Etiopia. Numele Domnului Iisus este cunoscut şi acolo şi
creştinismul este mărturisit, deşi, din nenorocire, este amestecat cu o mulţime de greşeli şi
superstiţii. Astfel creştea Adunarea. Avea să se întindă mai mult printre
neamuri, cum vom vedea mai departe. Duhul a răpit pe Filip ca să-l ducă în alte
ţinuturi, să vestească Evanghelia; iar Etiopianul şi-a urmat singur drumul,
plin de bucurie, având în inima sa o comoară, faţă de care nu mai aveau niciun
preţ celelalte bogăţii de la curtea sa.
9. Istoria
lui Saul:
Marele
prigonitor ajunge apostol al Neamurilor:
Domnul voia ca vestea cea bună a mântuirii să
fie adusă la cunoştinţa neamurilor, pentru ca acei care aveau să creadă să fie
mântuiţi şi să intre în Adunare. Ucenicii, pe care prigoana îi izgonise din
Ierusalim, s-au împrăştiat până departe şi au vestit Cuvântul lui Dumnezeu.
Unii, venind în Antiohia, nu s-au mulţumit să vorbească numai Iudeilor, ci au
început să predice Evanghelia şi Grecilor, cu alte cuvinte şi celor ce nu erau
Iudei. Domnul a binecuvântat lucrarea lor. Filip, de asemenea, vestise Evanghelia
etiopianului care crezuse în Domnul Iisus şi fusese şi botezat. Acesta era
începutul marei lucrări de evanghelizare a neamurilor. Până atunci, neamurile
fuseseră fără Dumnezeu şi fără nădejde (Efeseni 2.12) în lume; dar lumina
strălucea acum şi pentru ele; Domnul Hristos, murind pe cruce pentru mântuirea
tuturor, voise să atragă la El pe toţi oamenii. Când însă Dumnezeu vrea să
înfăptuiască o mare lucrare, îşi alege un vas pe care-l pregăteşte pentru acest
scop. Aşa a fost ales Moise şi pregătit, ca să scoată pe Israel din Egipt;
într-o vreme mai aproape de noi, în unele ţări, au fost aleşi Luther şi alţii,
pregătiţi de Dumnezeu ca să aducă la îndeplinire, în Biserica decăzută, marea
lucrare a Reformei. Pentru a vesti Evanghelia la neamuri, Dumnezeu a ales un
om, pe care Şi l-a pregătit, pe care l-a înzestrat cu darurile trebuitoare şi
pe care l-a chemat, prin harul şi puterea Sa, atunci când a sosit vremea. Acest
om nu era păgân întors la Dumnezeu, ci un Iudeu; şi pentru a-Şi arăta slava şi
harul Său atotputernic, Dumnezeu a ales pe Iudeul cel mai plin de râvnă pentru
iudaism şi pe cel mai mare prigonitor al Domnului Hristos şi al ucenicilor Săi.
Este vorba de tânărul Saul, care fusese de faţă la moartea credinciosului
martir Ştefan şi care îşi dăduse încuviinţarea; acesta, plin de mânie împotriva
creştinilor, îi urmărea şi în casele lor şi-i ducea în închisoare. Pe acest
înfocat prigonitor l-a ales Dumnezeu, de la naştere, ca să facă din el unul din
slujitorii Săi cei mai credincioşi, ca să fie vestitorul credinţei pe care mai
întâi voia s-o nimicească. Vreau să înfăţişez aici istoria lui, istorie
minunată, care ne arată puterea şi mărimea harului lui Dumnezeu lucrând într-un
om, istorie strâns legată de cea a Adunării din cele dintâi timpuri; prin scrierile
sale insuflate de Dumnezeu, acest slujitor credincios al Domnului continuă şi
va continua până la sfârşit să înveţe şi să zidească Adunarea lui Dumnezeu. Saul
se născuse în Tars, un oraş din Cilicia. Deşi Iudeu, coborâtor din părinţi
Iudei din seminţia lui Beniamin, Saul, prin naşterea sa, era cetăţean roman.
Această stare îi aducea mari foloase. Cetăţeanul roman avea o stare deosebită
în faţa legilor: nu putea fi pedepsit sau închis fără judecată; unele pedepse,
cum erau bătaia cu biciul sau răstignirea, nu i se puteau da, şi el avea
dreptul, în cele din urmă, dacă nu era mulţumit cu judecata, să ceară să fie
judecat chiar de împăratul de la Roma. Nu ştim nimic despre părinţii lui Saul,
decât că tatăl său fusese fariseu. Poate că n-au rămas la Tars, ci s-au mutat
la Ierusalim, căci Saul însuşi spune că a fost crescut în acest din urmă oraş
(Faptele Apostolilor 22.3). Avea o soră, al cărei fiu se afla în Ierusalim
într-o împrejurare însemnată din viaţa lui Saul (Faptele Apostolilor 23.16).
Acest tinerel auzise cum o ceată de Iudei se legaseră cu jurământ să ridice
viaţa unchiului său şi a înştiinţat despre aceasta pe ofiţerul care-l păzea pe
Pavel. Dumnezeu Se foloseşte în felul acesta de acel tinerel, ca să scape viaţa
slujitorului Său. Unele rude ale lui Pavel sunt amintite de el în Epistola
către Romani. Doi dintre ei, Andronic şi Iunia, erau credincioşi renumiţi prin
lucrarea lor în Adunare. Trimiţându-le salutare, el îi numeşte „cu vază printre
apostoli”. Se întorseseră la Dumnezeu înainte de el şi, ca şi el, erau închişi
pentru Domnul. O altă rudă a lui Pavel, care de asemenea se găsea în adunarea
din Roma, se numea Ierodion, dar nu ştim mai mult despre el (Romani 16.7,11).
Observaţi cât de simple sunt toate în istorisirile Scripturii! Dumnezeu n-a lăsat
nimic, în aceste scrieri sfinte, care să ne mulţumească doar curiozitatea. Ne-ar
plăcea să mai dăm câteva amănunte despre înfăţişarea din afară a lui Saul;
aceasta însă nu-i de niciun folos lucrării pentru care îl pregătea Dumnezeu.
Dumnezeu Se slujeşte de ceea ce n-are înfăţişare impunătoare în afară, de ceea
ce este slab şi neputincios, aşa cum Se poate sluji de ce este mare şi frumos
în afară. Nu ne este spus nimic despre înălţimea sau înfăţişarea Domnului Iisus,
nici despre ale vreunui apostol. În ce priveşte Saul, se pare că, după cum
spune el însuşi, înfăţişarea sa din afară era lipsită de frumuseţe şi vrednică
de dispreţ, şi că vorbirea sa n-avea nimic atrăgător (2 Corinteni 10.10; 12.7;
1 Corinteni 2.3; Galateni 4.14); însă puterea Domnului, care îşi face lucrarea
prin acest vas fără înfăţişare deosebită în afară, se arată în chip foarte
izbitor. Dar dacă vasul pe care Dumnezeu îl pregătea ca să vestească Evanghelia
departe, printre neamuri, n-avea o înfăţişare impunătoare, era înzestrat totuşi
cu daruri sufleteşti: înţelepciune, cunoştinţe felurite, iar după întoarcerea
sa la Domnul i se dăduseră cunoştinţe duhovniceşti şi înţelepciune
duhovnicească, fără de care nu se poate pătrunde în lucrurile lui Dumnezeu.
Fără îndoială că Saul fusese crescut, ca şi ceilalţi tineri Iudei, învăţând în
şcoli să citească şi să cunoască Legea şi Talmudul. Cunoscuse apoi lucrările
scriitorilor greci, a căror limbă se vorbea în Răsărit şi care este aceea în
care s-a scris Noul Testament. Mai mult, era obiceiul la Iudei, chiar când
tinerii erau bogaţi şi urmăreau să ajungă rabini sau învăţători ai Legii, să
înveţe şi o meserie. Saul a învăţat şi el o meserie: facerea corturilor
(Faptele Apostolilor 18.3). Îl vedem mai târziu, când vestea Evanghelia,
lucrând în această meserie şi câştigând cele trebuitoare pentru el şi pentru
tovarăşii săi de lucru (Faptele Apostolilor 20.34). Nu ştim la ce vârstă a
venit la Ierusalim, dar în această cetate a fost crescut şi a învăţat, ca să
ajungă rabin, la picioarele, adică sub grija şi autoritatea lui Gamaliel.
Acesta era un învăţător vestit, respectat printre Iudei; el a luat partea lui
Petru şi Ioan în sinedriu, când ceilalţi Iudei voiau să-i omoare. Saul a fost
învăţat, așadar, de Gamaliel după cerinţele Legii şi a ajuns plin de râvnă
pentru Dumnezeu. El se deda cu sârguinţă învăţăturii şi înainta în ea mai mult
decât mulţi de vârsta lui, fiind foarte plin de râvnă pentru tradiţia pe care
învăţătorii Legii o adăugaseră la Cuvântul lui Dumnezeu, sub cuvânt că-l
explică, dar adesea îl desfiinţa, aşa cum a spus Domnul Iisus fariseilor. Însă
tânărul Saul nu se deosebea numai prin înţelepciune şi înaintarea în
învăţătură; avea pe inimă să trăiască după învăţăturile Legii, cu un cuget
curat şi-şi dădea silinţa să facă tot ce-i spuneau Legea şi tradiţia. Era deci
fariseu, ca şi strămoşii lui. Fariseii erau, printre Iudei, partida cea mai
credincioasă religiei lor, spre deosebire de saduchei, care credeau că nu mai este
nimic dincolo de lumea văzută şi care iubeau mult bunurile acestei lumi. Fariseii
păstrau şi păzeau cu grijă adevărurile mai de seamă despre judecată, despre o
viaţă veşnică ce urmează după cea pământească şi despre existenţa lumii
nevăzute de duhuri; pe de altă parte, păzeau cu mare grijă toate poruncile
Legii şi cele adăugate de tradiţia bătrânilor. A păzi Legea era un lucru bun,
dar, pentru cei mai mulţi, evlavia nu era decât o formă şi un mijloc de a
atrage asupra lor privirile oamenilor. De aceea Domnul Iisus îi numeşte
făţarnici. Saul nu era aşa. El era serios, plin de râvnă curată pentru
Dumnezeu, iar în ce priveşte dreptatea după Lege, fără vină. Era cu toată inima
pentru iudaism, pe care-l socotea adevărata religie; stătea departe de deşertăciunile
şi plăcerile lumii care-l înconjurau şi voia să slujească numai lui Dumnezeu.
însă râvna sa era oarbă: el nu se vedea un biet păcătos pierdut şi voia să
dobândească mântuirea prin faptele sale şi prin râvna sa pentru Lege. Fără
îndoială că el se afla la Ierusalim când Domnul Iisus a fost prins, condamnat
pe nedrept şi răstignit. El auzise vorbindu-se despre minunile şi învierea Lui.
Însă, orbit de gândurile inimii sale şi ascultând de spusele învăţătorilor săi,
învăţătorii Legii, ca şi ei, poate că pusese pe seama Satanei minunile făcute
de Domnul Iisus şi poate că dăduse crezare minciunii că ucenicii Lui I-au furat
trupul, ca să se creadă că a înviat. Ca şi învăţătorii lui, credea că Domnul Iisus
ar fi voit să dărâme templul şi să desfiinţeze Legea şi că, din pricina
creştinilor, Romanii voiau să nimicească neamul evreiesc. Şi Saul, fără să
cerceteze dacă învăţătorii săi spuneau adevărul, a început să urască numele şi
persoana Domnului Hristos. Prin aceasta, el urma povârnişul firesc al bietelor
noastre inimi, care sunt vrăjmaşe lui Dumnezeu, deşi socotesc adesea că-I
slujesc. Nu era nimic pe care Saul să nu
creadă că trebuie să-l facă împotriva Domnului Hristos şi împotriva alor Săi.
Îşi mai arătase el ura prin felul cum s-a purtat la moartea lui Ştefan, pe care
o încuviinţase. Şi în loc ca vorbele pline de dragoste ale acestui martir, care
murea, să-i atingă inima, i-au mărit şi mai mult furia împotriva creştinilor.
Aşa este omul în starea sa de păcat şi chiar omul religios care n-are viaţa din
Dumnezeu: se arată mai înverşunat decât lumea împotriva copiilor lui Dumnezeu.
Dragostea Domnului Iisus a întâlnit numai ură din partea Iudeilor; dragostea şi
răbdarea ucenicilor nu întâlneau decât ură din partea lui Saul şi din partea
mai marilor Iudeilor. Saul începuse să prigonească pe creştini la Ierusalim:
intra prin case, târa la închisoare bărbaţi şi femei, îşi dădea încuviinţarea
când erau duşi la moarte şi îşi arăta toate silinţele să-i facă să hulească
numele Domnului Iisus. Cu alte cuvinte, îi prigonea peste măsură. Nemulţumit
numai cu ce făcea în Ierusalim, a voit să urmărească pe creştini chiar şi în
oraşele străine. În acest scop, a cerut de la marele preot şi de la bătrâni
scrisori către sinagogile din alte cetăţi, să pună mâna pe creştini şi să-i
aducă legaţi la Ierusalim ca să fie judecaţi. Toate acestea le făcea din
neştiinţă, crezând că slujeşte lui Dumnezeu; dar aceasta nu-l scutea de
răspundere. Neştiinţa nu dezvinovăţeşte pe cel care săvârşeşte răul. Chiar
Pavel a recunoscut mai târziu că era un hulitor, un prigonitor, cel dintâi
dintre păcătoşi, şi se învinovăţeşte cu durere că a prigonit Biserica lui
Dumnezeu (1 Timotei 1.13; 1 Corinteni 15.9). Cu toată religia şi dreptatea lui
după Lege, cu tot cugetul său bun, Saul alerga pe calea largă a pierzării, când
Domnul, pe care-L ura, a venit, în harul Său, să-l oprească şi să-l mântuiască.
Cum? Vom vedea în cele ce urmează.
Întoarcerea
la Dumnezeu a lui Saul;
Pe măsură ce Saul urmărea pe creştini, creştea
şi ura sa împotriva lor şi, cum am mai spus, în pornirea lui nebună împotriva
numelui Domnului Iisus şi în dorinţa de a face să nu se mai audă pe pământ, a
luat hotărârea să urmărească pe ucenicii Domnului într-alte cetăţi, pe unde
i-ar fi putut găsi. Printre aceste cetăţi era una foarte mare şi cu renume. Era
Damascul, aşezat la vreo 240 km. spre miazănoapte de Ierusalim, cetate veche,
despre care se vorbeşte de mai multe ori în Scriptură, chiar pe vremea lui
Avraam (Geneza 15.2), şi care există şi azi. Pe vremea lui Pavel, se găsea
acolo un mare număr de Iudei, care aveau mai multe sinagogi. Printre ei se
aflau şi ucenici ai Domnului Iisus. Cum veniseră aici? Scriptura nu ne spune,
însă poate că erau dintre aceia care se întorseseră la Dumnezeu în ziua
Cincizecimii sau poate vor fi fost Iudei creştini care, după moartea lui
Ştefan, au fost împrăştiaţi de marea prigonire care s-a ridicat împotriva lor. Oricum
ar fi, Saul, plin de gânduri de ură împotriva ucenicilor Domnului şi dorind să
se ducă la Damasc, a cerut de la marele preot să-i dea, către sinagogile din această
cetate, scrisori care să-l încuviinţeze să pună mâna pe ucenicii Domnului Iisus
care s-ar fi găsit acolo. Voia să-i aducă legaţi la Ierusalim, pentru ca acolo
să fie pedepsiţi. Nu este greu să înţelegem cât de bine va fi fost primită
cererea sa de către mai marii poporului, care îşi arătaseră ura împotriva Domnului
Iisus şi-L dăduseră la moarte şi care omorâseră şi pe martorul Său credincios,
Ştefan, ca unii care spunea despre Domnul Iisus: „Nu vrem ca Omul acesta să
stăpânească peste noi.” Saul pleacă cu
scrisorile sale. Ni-l închipuim urmându-şi drumul, frământând în minte gânduri
de răzbunare împotriva acestor ticăloşi de nazarineni, care, credea el, voiau
să desfiinţeze Legea şi să se împotrivească lui Dumnezeu; îl vedem rostind hule
în el însuşi împotriva Domnului Hristos, pe care-L privea ca pe un înşelător.
Dar nu-i fusese inima mişcată, când a văzut moartea atât de frumoasă a lui
Ştefan? Nu. Aşa este inima omenească: oarbă şi împietrită. Cu toată strădania
sa de a duce o viaţă curată, cu toată religia sa şi cu toate că-şi tot
închipuia că este plăcut lui Dumnezeu, Saul alerga totuşi spre pierzare, pentru
că lepăda pe Domnul Hristos. Dumnezeu avea însă gânduri de har faţă de Saul,
iar Domnul Iisus, pe care-L ura, îl urmărea de sus din cer cu multă iubire:
Domnul nu voia să-l piardă, ci să-l mântuiască. Saul mergea înainte pe drumul
Damascului cu însoţitorii săi; poate că aceştia erau oameni daţi de marele
preot ca să-l ajute să aducă la îndeplinire planul său. Se apropia de cetate,
când deodată, pe la amiază, ca iuţeala unui fulger, o lumină mai luminoasă decât
a soarelui a strălucit împrejurul lui şi împrejurul celor care-l însoţeau.
Toţi, şi Saul împreună cu ei, cuprinşi de frică, au căzut cu faţa la pământ sub
zguduirea puternică a acestei arătări cereşti. Din mijlocul acestei străluciri
s-a auzit un glas. Cineva se afla în acestă lumină cerească, ce întrecea pe a
soarelui, şi i-a zis: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?” (Faptele
Apostolilor 9.4). Era Cineva care cunoştea pe Saul, Cineva care vedea ce era în
inima lui şi care-i urmărea toate mişcările împotriva ucenicilor Domnului Iisus.
Saul ştia că acest glas venea din cer; ştia şi că Dumnezeu locuieşte în nor, în
întuneric; dar cine era Cel care locuia în această strălucire, în această slavă
care-l orbea? El nu ştia, dar îşi dădea seama că trebuie să fie mare şi
puternic! Saul, doborât, culcat cu faţa la pământ, a întrebat: „Cine eşti,
Doamne?” Recunoştea că Cel care-i vorbea era vrednic de acest nume. Şi ce mare
trebuie să fi fost uimirea sa, înmărmurirea sufletului său, când a auzit un
glas zicându-i: „Eu sunt Iisus din Nazaret, pe care-L prigoneşti” (Faptele
Apostolilor 22.8). Cel care îi vorbea din mijlocul slavei cereşti era Cel
răstignit, Nazarineanul dispreţuit, Acela pe care Saul credea că nu-L poate urî
de ajuns. N-a rămas deci în mormânt. Era Dumnezeu, oglindirea slavei Sale,
Acela pe care Saul îl urmărea cu toată ura! Ce tulburare în inima fariseului
fără cusur în ochii săi, care zăcea acum în ţărână! Toate lucrurile cu care
s-ar fi putut lăuda în faţa oamenilor: purtarea lui bună, râvna pentru Lege,
dreptatea lui însuşi, toate s-au nimicit. El era cel dintâi dintre păcătoşi,
pentru că se împotrivise Fiului lui Dumnezeu care era în slavă. Şi aceşti
credincioşi aşa de dispreţuiţi în ochii lui, erau atât de strâns uniţi cu El,
încât erau una cu El; cine se atingea de ei, lovea chiar în Domnul Hristos! Însă
Domnul Iisus, care a trântit la pământ mândria lui Saul şi l-a încredinţat
despre starea lui de păcat, voia să-i spună altceva. Avea să-i vorbească despre
har, dar aceasta se va petrece puţin mai târziu. Saul, trântit la pământ,
umilit, recunoscând drepturile Domnului Iisus asupra lui, întreabă cu supunere:
„Ce să fac, Doamne?” (Faptele Apostolilor 22.10). Domnul nu-i spune, dar îi
porunceşte să se ridice şi să meargă în Damasc. Acolo, cineva din acei pe care
el îi dispreţuise trebuia să-l înveţe pe el, ucenicul lui Gamaliel. Domnul voia
să Se slujească de o unealtă a Sa, ca să vorbească lui Saul. Saul n-a aruncat
înapoi cu piciorul împotriva ţepuşului, inima sa s-a supus: nu s-a împotrivit
viziunii cereşti. S-a sculat de la pământ, însă strălucirea slavei cereşti îi
luase posibilitatea de a vedea. Iată-l supus, pe el care nu se supunea şi care
nu se călăuzea decât de gândurile sale; iată-l slab, pe el care era aprins,
dârz şi poruncitor. Este zdrobit în toate privinţele. Cei care erau cu el l-au
condus de mână la Damasc şi acolo, timp de trei zile, fără să vadă, fără să
mănânce sau să bea, despărţit de lumea înconjurătoare prin pierderea vederii,
rămâne singur cu Dumnezeu, aducându-şi aminte de descoperirea minunată pe care
a avut-o şi, sub povara păcatului, se umileşte şi se roagă. Ce durere, ce
căinţă! Ce nelinişte în sufletul său, văzându-se dezbrăcat de tot ceea ce
crezuse că are preţ în faţa lui Dumnezeu! El se socotise drept, dar dreptatea sa
nu era decât o haină mânjită. Cum să scape? Cum să fie mântuit? Dumnezeu
răspunde totdeauna acestor trebuinţe ale unui suflet ce se căieşte, acestor
rugăciuni ale unei inimi zdrobite. Domnul Iisus S-a descoperit lui Saul în
slava Sa, ca să-i arate păcatul şi nimicnicia lui; acum caută să i Se arate în
dragostea Sa, ca să-i câştige inima. Aşa lucrează Dumnezeu totdeauna. În Damasc
era un ucenic, numit Anania. Nu ni se spune nimic despre starea lui, nu ne este
istorisit nimic despre viaţa sa, nici înainte, nici după întâmplarea care-l
pune în legătură cu Domnul Iisus, pe care-L cunoştea. Domnul Se adresează lui
Anania şi acesta, fără să arate vreo teamă, fără să cadă la pământ, ca Saul,
auzind acest glas ceresc, răspunde: „Iată-mă, Doamne!” (Faptele Apostolilor
9.10). Şi Domnul spune ucenicului Său să se ducă să caute pe păcătosul care se
căieşte şi, dându-i vederea, să-i ducă vestea iertării. „El se roagă”, adaugă
Domnul, vorbind despre Saul. Un om care se roagă şi a cărui rugăciune i-o
primeşte Dumnezeu, este iubit de El. Ce har pentru Anania să fie ales să ducă o
astfel de veste! Dar el nu cunoştea pe Saul decât ca pe un straşnic prigonitor
al sfinţilor şi stă la îndoială, când este vorba să meargă să-l caute. În toată
nevinovăţia, el îşi mărturiseşte teama sa Domnului, care, plin de bunăvoinţă
faţă de slăbiciunea ucenicului Său, îl linişteşte, spunându-i: „Du-te, căci el
este un vas, pe care l-am ales ca să ducă numele Meu înaintea neamurilor,
înaintea împăraţilor şi înaintea fiilor lui Israel; şi îi voi arăta tot ce
trebuie să sufere pentru numele Meu” (Faptele Apostolilor 9.15,16). Anania
ascultă de dumnezeiescul său învăţător şi se duce, ca vestitor al harului, să
aducă la cunoştinţă lui Saul, păcătosului zdrobit, vestea bună a iertării, din
partea aceluiaşi Domn care i Se arătase în slava Sa şi-l oprise în cale. Anania
spune: „Frate Saul, Domnul Iisus, care ţi S-a arătat pe drumul pe care veneai,
m-a trimis ca să capeţi vederea şi să te umpli de Duh Sfânt” (Faptele
Apostolilor 9.17). Apoi îşi pune mâinile peste el, şi numaidecât Saul vede pe
trimisul Domnului. Dar în timp ce i-a venit vederea trupului, a dobândit şi
vederea sufletului, care l-a făcut să recunoască în Domnul slavei pe
Mântuitorul răstignit ca să-i ridice păcatele, pe Fiul lui Dumnezeu, care l-a
iubit şi S-a dat pentru el. Mai târziu, putea să spună cu tărie: „O, adevărat
şi cu totul vrednic de primit este cuvântul care zice: „Hristos Iisus a venit
în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (1
Timotei 1.15). Saul este botezat şi intră în Biserica lui Dumnezeu pe care o
prigonise şi pe care voise s-o nimicească; ajunge astfel un slujitor plin de
râvnă. Primeşte Duhul Sfânt, care, adeverindu-i împreună cu duhul său că este
copil al lui Dumnezeu, îl umple de putere pentru slujba ce o avea de
îndeplinit. Se uneşte cu ucenicii care erau în Damasc şi pe care voia să-i
arunce în închisoare, şi vesteşte cu îndrăzneală în sinagogi că Iisus este Fiul
lui Dumnezeu. Ce schimbare! Aceasta este minunea harului Domnului Hristos, care
a iertat pe cel mai mare păcătos şi a câştigat inima cea mai îndepărtată de El,
ca să facă din acest om ucenicul cel mai credincios, slujitorul cel mai
devotat.
10. Istoria
lui Corneliu:
Petru
deschide Neamurilor uşa împărăţiei cerurilor:
Saul, despre a cărui minunată întoarcere la Dumnezeu am vorbit mai înainte, fusese ales de Dumnezeu să ducă neamurilor Evanghelia. Apostolul Petru însă este cel care, după porunca Domnului, le deschide cel dintâi uşa mântuirii. Domnul Iisus îi spusese încă de când era pe pământ: „Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ, va fi legat în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat în ceruri” (Matei 16.19). În ziua Cincizecimii, Petru deschisese Iudeilor împărăţia cerurilor, vestindu-le iertarea păcatelor în numele Domnului Iisus; acum căuta să facă părtaşi la aceeaşi binecuvântare şi pe neamuri, adică pe cei care nu erau Iudei. Pentru aceasta însă Petru avea nevoie de o poruncă anume din partea lui Dumnezeu, căci Iudeii n-aveau nicio legătură cu neamurile; ei credeau că binecuvântările cereşti li se cuvin numai lor şi chiar Petru încă nu înţelesese că Domnul voia ca iertarea păcatelor să fie vestită în numele Lui tuturor neamurilor, nici faptul că Domnul Iisus, prin cuvintele: „când voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine însumi pe toţi” (Ioan 12.32), înţelegea orice neam de pe pământ. Crucea este aceea care a surpat zidul dintre Iudei şi păgâni (neamuri), arătând că şi unii şi alţii erau păcătoşi şi că aveau deopotrivă nevoie de un Mântuitor. Acest fapt însemnat al primirii neamurilor în Biserica sau în Adunarea creştină a avut loc în Cezareea, nu în Ierusalim, şi avem să vedem ce ne spune Cuvântul lui Dumnezeu în privinţa aceasta. Oraşul Cezareea era aşezat pe ţărmul mării, spre miazănoapte-apus, la o depărtare de 120 Km. de Ierusalim. În timpul de faţă i se mai văd ruinele; pe vremea apostolilor însă era mare şi însemnat. Acolo era reşedinţa guvernatorului roman şi tot acolo se afla reşedinţa administraţiei civile şi militare a ţării. Puţini Iudei se statorniciseră acolo; era deci un oraş mai mult păgân; totuşi avea un loc însemnat în orânduirile Domnului. În acest oraş se găsea un ofiţer roman, cu numele Corneliu. El era cucernic şi temător de Dumnezeu, fără a fi, cu toate acestea, un prozelit iudeu. Nu ştim de unde i-o fi venit cunoştinţa despre adevăratul Dumnezeu; poate că îi căzuseră în mână scrierile Vechiului Testament. În acea vreme se găseau printre păgâni multe suflete dezgustate de slujirea la idoli şi pe care Dumnezeu le pregătea pentru lucruri mai bune. Cunoştinţa despre un singur Dumnezeu şi Creator al lumii se răspândea prin Iudeii împrăştiaţi, iar sufletele acestea o primeau cu râvnă. Evlavia lui Corneliu se vedea în viaţa sa. Întreaga lui casă se temea de Dumnezeu ca şi el; ba chiar în ceata sa de ostaşi avea soldaţi cucernici: dovada influenţei pe care o avea asupra celor din jur. El făcea multe milostenii poporului şi se ruga totdeauna lui Dumnezeu. Aceste două lucruri, iubirea faţă de aproapele şi dependenţa de Dumnezeu arătau clar evlavia sa. Mai mult, tot neamul iudeilor îl vorbea de bine. El era departe de a-i dispreţui sau de a-i prigoni, cum făceau cu bucurie Romanii. Corneliu ne aminteşte pe celălalt sutaş roman, care a venit să ceară Domnului vindecarea robului său bolnav şi care a dat Domnului Iisus prilejul de a vesti mai dinainte intrarea neamurilor în împărăţia cerurilor. Corneliu era un om cu inima îndreptată spre Dumnezeu; dar nu în aceasta stă mântuirea: Corneliu nu era mântuit prin evlavia, milosteniile şi rugăciunile sale. Însă Dumnezeu, care începuse o bună lucrare în el, voia s-o şi isprăvească şi l-a făcut să audă vestea bună a mântuirii în Domnul Hristos. Într-o după amiază, pe la ora trei, pe când postea şi se ruga în casa sa, a văzut lămurit, într-o viziune, un om cu o haină strălucitoare, stând înaintea lui. Era un înger sfânt al lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu l-a trimis ca răspuns la rugăciunile sale. Îngerii sunt duhuri slujitoare, slujitori pe care Dumnezeu îi întrebuinţează spre binele celor ce sunt pe calea mântuirii. Îngerul nu era însărcinat să vestească Evanghelia lui Corneliu, ci să-i facă doar cunoscut pe omul pe care Dumnezeu l-a ales pentru aceasta. Aceasta era o înştiinţare fericită pentru sutaşul roman. „Corneliu”, îi zice îngerul. Corneliu s-a înfricoşat de această arătare neaşteptată în locul retras unde se ruga. „Ce este, Doamne?” întreabă el, cunoscând că acela care-i vorbea era un trimis al cerului. „Rugăciunile şi milosteniile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu şi El Şi-a adus aminte de ele” (Faptele Apostolilor 10.4), îi spune trimisul ceresc. Dumnezeu răspunde totdeauna la rugăciunea sinceră. El îşi are ochii îndreptaţi asupra celor care au inima curată şi care lucrează cu credincioşie, după cunoştinţa pe care o au despre El. Cei care se tem de El, îi sunt plăcuţi. Începutul înţelepciunii este frica de Domnul (Proverbe 9.10). Ce era deci cu rugăciunea lui Corneliu, pe care i-a ascultat-o? Vedem din cele ce urmează. Corneliu dorea să cunoască mai bine pe Dumnezeu; el avea sete de mântuire şi Dumnezeu venea să răspundă acestor nevoi ale inimii sale. Îngerul îşi urmează vorbirea, zicându-i: „Trimite dar la Iope şi cheamă pe Simon, zis şi Petru; el găzduieşte în casa lui Simon, un tăbăcar, lângă mare; când va veni el, îţi va spune cuvinte prin care vei fi mântuit tu şi toată casa ta” (Faptele Apostolilor 10.6; 10.32; 11.13,14). Aşadar, Corneliu dorea să fie mântuit. Îndată ce a plecat îngerul de la el, Corneliu, cu inima plină de tulburare, de bucurie şi de recunoştinţă faţă de acest Dumnezeu aşa de bun, care-i ascultase rugăciunea, a trimis la Iope două din slugile sale şi un ostaş cucernic, după ce le-a istorisit tot ce i s-a întâmplat. Ce apropiere sufletească era între acest stăpân şi slugile sale! Aceasta, fiindcă toţi se temeau de Dumnezeu. Iope sau Iafa, la vreo 50 Km. spre miazăzi de Cezareea, era un oraş foarte vechi, aşezat într-o câmpie bogată şi roditoare. Se aminteşte de el şi în cartea lui Iosua, ca fiind în stăpânirea seminţiei lui Dan (Iosua 19.46). Era port la mare, cu oarecare însemnătate; acolo, pe vremea lui Solomon şi a lui Ezra, erau aduse lemne de cedru din Liban pentru facerea templului (2 Cronici 2.16); acolo, prorocul Iona s-a suit într-o corabie (Iona 1.3) ca să fugă departe de faţa Domnului de care nu voia să asculte. Iată acum în ce fel a fost condus Apostolul Petru la Iope. Pe când vizita adunările din Iudeea, a ajuns în Lida, oraş numit altădată Lod şi aşezat la vreo 20 Km. de Iope, pe drumul Ierusalimului. Şi acum este un orăşel înfloritor, înconjurat cu bogate grădini de măslini, de rodii, smochini şi alţi pomi, în mijlocul unui ţinut foarte bogat. Acolo a vindecat Petru, în numele Domnului Hristos, un om olog numit Enea, care zăcea de opt ani. Acesta a fost mijlocul de care S-a servit Dumnezeu ca să atragă la Evanghelie un mare număr de locuitori din Lida şi din Sarona. Astfel creştea Adunarea creştină. Însă Petru trebuie să meargă să-şi îndeplinească lucrarea la Iope. Dumnezeu voia să-Şi arate şi în acest oraş harul şi puterea Sa minunată; iată de ce împrejurare S-a servit, ca să ducă acolo pe apostol. În adunarea din Iope era o femeie evlavioasă, cu numele Dorca. Viaţa sa era predată în întregime Domnului. Ea se îngrijea de săraci, cărora le făcea o mulţime de milostenii, iar văduvelor sărace, pentru care lucra, le făcea cămăşi şi veşminte. S-a îmbolnăvit şi a murit; dar, cum vom vedea, moartea ei, o mare încercare pentru ucenici, trebuia să fie pentru arătarea slavei lui Dumnezeu. Aşa este totdeauna cu încercările pe care le trimite Dumnezeu copiilor Săi. Creştinii din Iope auziseră că Petru era în Lida, la o mică depărtare de ei şi numaidecât au trimis să-l cheme, spunându-i jalea în care se aflau. Petru a ajuns la Iope, a fost dus în camera de sus, unde se găsea trupul Dorcăi, înconjurat de văduve, care plângeau pe prietena lor, plecată dintre ele. Apostolul, simţind împreună cu cei îndureraţi, ca şi odinioară cerescul său Învăţător, a scos afară toată lumea şi, singur cu Domnul său, Îl rugă să-Şi arate puterea şi să mângâie pe cei care plângeau, precum altădată mângâiase pe văduva din Nain, pe Marta şi Maria. Petru ştia că rugăciunea sa are să fie ascultată, căci Domnul îi zisese: „Orice veţi cere în numele Meu, voi face” (Ioan 14.13). Întorcându-se spre trup, a zis: „Tabita (sau Dorca), scoală-te” (Faptele Apostolilor 9.40). Şi cea moartă a fost adusă la viaţă. Toată cetatea Iope a aflat de această arătare minunată a puterii lui Dumnezeu, prin mijlocirea apostolului, şi mulţi de acolo au crezut în Domnul. Petru a mai rămas în mijlocul credincioşilor din acest oraş câteva zile şi aici, la Simon curelarul, aveau să-l găsească trimişii lui Corneliu. Pe când se apropiau de Iope trimişii lui Corneliu, Petru s-a suit să se roage pe acoperişul casei, pe la vremea prânzului. L-a ajuns foamea şi, pe când îi pregăteau mâncarea, a văzut, într-o răpire sufletească, cerul deschis şi un vas ca o faţă de masă mare, legată cu cele patru colţuri, coborându-se lângă el şi având înăuntru animale cu patru picioare, târâtoare de pe pământ şi păsările cerului, toate necurate după Lege, a căror carne nu trebuia s-o mănânce un Iudeu. În acelaşi timp, s-a auzit un glas din cer, spunând lui Petru: „Petre, scoală-te, taie şi mănâncă!” Petru, ca un Iudeu credincios, a răspuns: „Nicidecum, Doamne, căci niciodată n-am mâncat ceva întinat sau necurat”. Şi glasul i-a zis a doua oară: „Ce a curăţit Dumnezeu, să nu numeşti întinat”. Lucrul acesta s-a făcut de trei ori (Faptele Apostolilor 10.11-16). Prin aceasta Dumnezeu voia să arate apostolului însemnătatea celor ce voia să-l înveţe. La început, el însă n-a înţeles ce însemnează această viziune. Dumnezeu nu l-a lăsat, ci a căutat să-i arate lămurit despre ce este vorba. Trimişii lui Corneliu sosiseră în acea clipă la poarta casei şi întrebau dacă Simon, zis şi Petru, găzduieşte acolo. În acelaşi timp, Duhul Sfânt i-a zis: „Iată că te caută trei oameni; scoală-te, coboară-te şi du-te cu ei fără şovăire, căci Eu i-am trimis” (Faptele Apostolilor 10.19-20). Duhul Sfânt călăuzea în chip sigur pe slujitorul lui Dumnezeu în slujba pe care avea s-o împlinească. Acest lucru era de neapărată nevoie într-o împrejurare ca aceasta, căci apostolii, Iudei credincioşi, ţinând încă la tradiţie, n-ar fi voit nicidecum să meargă la un păgân, fără să aibă o poruncă lămurită din partea lui Dumnezeu. Petru s-a coborât şi a ascultat cuvintele spuse din partea lui Corneliu. Atunci a înţeles el ce înseamnă viziunea pe care a avut-o; a văzut că zidul dintre Iudei şi neamuri a fost dărâmat şi că aceşti păgâni, socotiţi necuraţi şi înfăţişaţi prin acele animale, din care n-ar fi voit să mănânce, erau curăţiţi chiar de Dumnezeu, ca să aibă şi ei parte de harul mântuirii. Petru a găzduit pe slujitorii lui Corneliu în noaptea aceea, iar a doua zi a plecat cu ei, însoţit şi de şase fraţi din Iope (Faptele Apostolilor 11.12). În felul acesta, el avea mai mulţi martori ai lucrării pe care Dumnezeu, în marea Sa îndurare, avea s-o facă în folosul bieţilor păgâni, cufundaţi până atunci în întuneric şi în umbra morţii, fără Dumnezeu şi fără nădejde în lume. Ce se petrecea la Cezareea? Corneliu nu voia să se folosească singur de înştiinţarea pe care i-o trimitea Dumnezeu prin Petru. El şi-a strâns rudele şi prietenii de aproape. Când avem cu adevărat pe inimă mântuirea sufletului nostru, dorim ca şi alţii să audă Evanghelia, ca şi noi. Când Petru a intrat în casă, Corneliu i-a ieşit înainte şi i s-a aruncat la picioare, ca să i se închine. Dar apostolul l-a ridicat, spunându-i că şi el nu este decât un om. Închinarea se cuvine numai lui Dumnezeu. Petru urmează pe Corneliu în locul unde erau adunaţi cei ce doreau să audă vestea bună. A început să le spună că el, ca Iudeu, n-ar fi putut să vină la ei, dar Dumnezeu i-a arătat că nu trebuie să socotească pe niciun om necurat. Apoi i-a întrebat cu ce gând au trimis după el. Corneliu i-a istorisit viziunea pe care a avut-o şi a încheiat cu cuvintele: „Am trimis îndată la tine şi bine ai făcut că ai venit. Acum dar, toţi suntem aici, înaintea lui Dumnezeu, ca să ascultăm tot ce ţi-a poruncit Domnul să ne spui” (Faptele Apostolilor 10.33). Corneliu avea simţământul stării de faţă a lui Dumnezeu şi o puternică dorinţă de a auzi Cuvântul Lui! Aceasta a fost o întâlnire binecuvântată, căci Sfântul Duh a lucrat cu putere prin cuvântul apostolului. Petru a început să recunoască, în adevăr, în faţa ascultătorilor săi dintre neamuri, că „Dumnezeu nu este părtinitor, ci că, în orice popor, cine se teme de El şi practică dreptatea, este primit de El” (Faptele Apostolilor 10.34, 35). Apoi le-a vestit Evanghelia, vestea bună cu privire la Domnul Iisus Hristos, Domnul tuturor, al neamurilor şi al Iudeilor. Le-a spus cum Dumnezeu a trimis fiilor lui Israel vestea bună a păcii prin Domnul Iisus Hristos; cum Domnul Iisus din Nazaret, uns cu Duhul Sfânt şi cu putere, umbla din loc în loc făcânt bine şi vindecând pe cei care erau apăsaţi de Diavolul; cum Iudeii L-au dat la moarte pe cruce, dar totodată, cum Dumnezeu L-a înviat din morţi şi L-a rânduit judecător al celor vii şi al celor morţi. Petru termină cuvântarea sa atât de simplă prin cuvintele: „Toţi prorocii mărturisesc despre El că oricine crede în El, primeşte prin Numele Lui, iertarea păcatelor” (Faptele Apostolilor 10.43). Oricine, nu numai Iudeii, ci şi neamurile sunt cuprinse în acest cuvânt. În timp ce Corneliu şi prietenii săi ascultau cele din urmă cuvinte ale lui Petru, care vesteau harul lui Dumnezeu, fără îndoială că au fost cuprinşi de bucurie în inimile lor şi au crezut, căci Petru încă vorbea, când Duhul Sfânt S-a coborât peste cei ce-l ascultau. Se putea spune despre ei ca despre Efeseni: „Şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit” (Efeseni 1.13). Iudeii veniţi din Iope cu Petru s-au mirat când au văzut că neamurile s-au făcut părtaşi la acelaşi har ca şi ei; dar nu puteau să aibă îndoială în privinţa aceasta: puterea Duhului Sfânt se arăta în aceşti credincioşi de curând, prin faptul că vorbeau în limbi străine şi li se deschisese gura ca să slăvească pe Dumnezeu. Fiind pecetluiţi cu Duhul Sfânt, ei făceau parte din adunarea creştină, întocmai ca şi Iudeii. Petru a poruncit să fie botezaţi în numele Domnului Iisus Hristos, fapt care era semnul văzut al primirii în Adunare. Petru îşi îndeplinise sarcina cu privire la neamuri; el le deschisese uşa şi acum Dumnezeu, prin slujba lui Pavel şi a altora, voia să aducă în Biserică o mare mulţime de oameni dintre neamuri, care trăiseră până atunci în neştiinţă despre Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu