LECȚIILE POSIBILE ALE ANULUI 1940.

 

LECȚIILE POSIBILE ALE ANULUI 1940

 În baza diverselor documente și a memoriilor actorilor implicați în tragicele evenimente din vara anului 1940, mai ales regele Carol al II-lea și cei câțiva politicieni importanți (Argetoianu, Gafencu, Iorga), am de subliniat câteva observații punctuale. În primul rând, 1940 este un an de „faliment” național, un an al neonorării obligațiilor pe care, atât clasa politică, dar și statul român le aveau față de România și față de cetățenii ei. În trei secvențe temporale diferite, - iunie, august și septembrie -, fără a trage un foc de armă, zdrobiți și dezonorați, pierdem importante părți din trupul țării. Cu excepția Cadrilaterului (obținut, printr-o eroare strategică în opinia mea, doar în 1913), atât Basarabia, cât și Transilvania de Nord reprezentau teritorii naționale, istorice, componente organice ale statalității românești multimilenare. Pe bună dreptate, la 30 august 1940, Mihail Popovici afirma că „niciodată în istoria românească nu s-a putut scrie o pagină atât de tristă”. Acest tragic „faliment” național a fost rezultatul unui lanț de erori politice și strategice, al unui proces care, în termenii de azi, ar fi definit ca proastă guvernare. Ca o paranteză, 1940 nu este singurul moment de „faliment” național al secolului al XX-lea, chiar dacă este, de departe, cel mai bine conturat și cel mai dramatic. Începem secolul al XX-lea tot cu un „faliment” național: răscoala de la 1907. În disperare de cauză, statul român pune tunurile asupra țăranilor răsculați, reprezentanți ai celei mai numeroase pături sociale, pentru a opri o mișcare de contestare ce risca să arunce în aer toată țara. Al doilea moment de „faliment” național este marcat la începutul lui 1918, prin Pacea de la Buftea-București. Printr-un tratat semnat în condiții foarte grele, România pierde teritorii. Este suficient să privești harta post-tratat ca să fii îngrozit de amputările suferite. Și, în sfârșit, cred că și momentul Decembrie 1989 este un semifaliment național. Deși nu se înregistrează modificări de graniță, din fericire pentru noi, România a fost singura țară a Europei Centrale care a plătit un preț greu pentru trecerea la democrație. În evenimentele tragice ale lui Decembrie 1989, înregistram peste o mie de morți, tribut al tranziției de la comunism la democrație, realitate tristă ce ar putea să genereze și să susțină o discuție legată de ideea unui „faliment” național. Am fost singurul stat incapabil să gestioneze o schimbare pașnică și pregătită din timp. Și, din păcate, în ultimii treizeci și doi de ani, nu am văzut pe cineva care să ne lămurească de ce nu am fost apți, de ce elita de la vremea respectivă nu a putut să pregătească o trecere ușoară, așa cum s-a întâmplat în țările Europei Centrale. Încheind paranteza, voi aminti că, după anul 1918, clasa politică românească nu a mai reușit să contureze un obiectiv național, un proiect major de dezvoltare, de acțiune strategică. Parafrazându-l pe P.P. Carp, clasa conducătoare românească a crezut că norocul nostru va fi veșnic. Pe măsură ce oamenii de stat competenți și prudenți ai începutului de secol XX părăseau scena (odată cu moartea regelui Ferdinand, în 1927, și mai ales a lui Ion I.C. Brătianu), aceștia erau înlocuiți cu politicieni superficiali, chiar incompetenți, preocupați îndeosebi de binele propriu. Cu câteva zile înainte de ultimatumul sovietic din luna iunie 1940, regele Carol al II-lea împărțea funcțiile importante ale nou-născutului său partid. În plus, ca un argument, când Nicolae Titulescu cerea imperativ „o mai bună politică internă”, știa la ce se referea. După părerea mea, a fost complet greșită ceea ce definim astăzi ca „mare strategie”, dacă ne uităm atât până în anul 1940, cât și după momentul pierderilor teritoriale. Aici trebuie să recunosc că, sunt puțin influențat de Stephen Fischer-Galați și de alți istorici români din exil sau istorici occidentali, care se ocupau de România, în ideea, în spiritul „principiului de sinceritate”, cum spunea Florin Constantiniu. Cred că este o întreagă discuție în ce măsură „marea strategie” a României, după remarcabila realizare, a fost adecvată vremurilor, deoarece constați că, de fapt, România avea probleme foarte grave. Nu că ne măriserăm teritoriul (aceasta nu știu dacă era o „problemă”), dar extinzându-ne granițele, aveam un procent important de minorități, aveam deja litigii teritoriale și dosare complicate cu trei dintre vecinii noștri. În interior, costurile războiului fuseseră enorme, iar problemele domeniilor social și economic erau foarte serioase. Ei bine, pe acest fond extreme de complicat, extrem de delicat, care a pus tot timpul în discuție viabilitatea proiectului, este clară imaginea clasei noastre politice care, în primul rând ea, a căzut în capcana luptei pentru beneficiile economice ale Unirii. Acest punct de vedere nu-l prea regăsim la istoricii români care s-au ocupat de perioada respectivă. Mai întâi, Partidul Național Liberal încerca să se identifice ca artizan al Unirii. Ca atare, într-o manieră directă, s-a înțeles faptul că este îndreptățit să administreze și să beneficieze de - sau să își însușească - o parte dintre beneficiile economice ale Marii Uniri, pentru că acest eveniment crucial a reprezentat, inevitabil, și o miză economică post-1918. Dar în Transilvania, Partidul Național Român, cel care dusese greul luptei naționale, avea propriile pretenții și dorea să îi fie recunoscut rolul și respectată poziția în noua Românie Mare. Știm foarte bine că, la un moment dat, s-a consolidat acea alianță între Partidul Național și Partidul Țărănesc. Tocmai pentru că ele vin din această luptă politică s-a irosit extrem de multă energie și s-a pierdut timp. Miza era reprezentată de beneficiile economice ale Marii Uniri. Putem spune - și nu cred că exagerez – că, după 1918, când România s-a concentrat asupra unor false amenințări, problemele importante ale țării nu au fost tratate corespunzător, de la reconcilierea cu minoritățile și cu vecinii și până la chestiuni de ordin social și economic. Toate aceste aspecte au pus accentul asupra a cât de pregătită era țara, în anul 1940, să facă față unei situații catastrofale. Sunt multe momente. Fischer-Galați sugerează inclusiv o diluare a Reformei agrare, iar el îi atribuie eroului militar din Primul Război Mondial, mareșalul Averescu, un rol în slăbirea Reformei agrare, pentru că marii proprietari de pământ, în ciuda promisiunilor regale și în ciuda unei situații rămase nerezolvate din 1907 până la vremea respectivă, nu au dorit să își țină cuvântul, așa cum fusese el formulat de rege. Nu doar că a fost încetinită Reforma agrară, dar, mai mult, s-a generat și acea compensație prin angajările preferențiale în sistemul administrativ românesc ale fiilor și fiicelor celor care cedaseră o parte din avere, ca formă de „reparație”. Deci ar trebui discutată și analizată polemica de la vremea respectivă (mai ales că România se confrunta cu criza economică). Cele două abordări - ale liberalilor și ale țărăniștilor - erau împărțite între cele două variante, adică deschiderea spre capitaluri și investiții străine, care, la vremea aceea, sub influența lui Madgearu, a practicat-o doar Partidul Național Țărănesc, sau, dimpotrivă, sprijinirea prevalentă a capitalului autohton, politică susținută de liberali. Foarte rar regăsim acest aspect abordat în cărțile de istorie. În ce măsură „marea strategie” - modul în care clasa politică, elita acesteia, a gândit metoda, tactica de ansamblu pentru dezvoltarea și apărarea României - a corespuns vremurilor? Dacă ar fi să coborâm în plan și să mergem la ceea ce se numește astăzi „strategia de securitate națională”, pentru mine, care am încercat în să urmăresc mărturiile din acea perioadă ale actorilor implicați în marile evenimente derulate, este absolut clar faptul că tot ceea ce numim „strategia de securitate națională” a Regatului s-a redus la a se bizui, până în „pânzele albe” și fără niciun spirit critic, pe aliatul principal, care la vremea respectivă era Franța. Nu știu dacă a fost o chestiune de comoditate, de superficialitate, dar efectiv la noi toată tactica s-a bazat pe aliați. De aceea, la un moment dat, generalul Țenescu, citat de Argetoianu în „Însemnări zilnice”, spune în felul următor: „Planul nostru a fost să rezistăm numai timpul necesar pentru sosirea unui aliat.” Era de neconceput că Franța ar fi putut să piardă, să fie înfrântă, iar paginile care descriu momentul în care vestea prăbușirii Franței a ajuns la București sunt memorabile. Realizam că în clipa aceea se prăbușea marele nostru aliat și, efectiv, după pierderea partenerilor mai mici (Cehoslovacia și Polonia), România rămânea fără principalul său protector, țara care și ordonase, de altfel, spațiul central-european după Primul Război Mondial (aceasta apropo și de apariția pe hartă a Poloniei). La nivel de „mare strategie” și de „strategie de securitate națională”, lucrurile au fost gândite complet eronat (cel puțin la nivel de „strategie de securitate națională”, au existat anumite eforturi, pe când la nivel de „mare strategie”, nu cred că s-a gândit, la vremea respectivă, în termeni realiști). După 1918, multă vreme, a existat sentimentul că România Mare este eternă, că nimic rău nu se mai poate întâmpla și că singura preocupare trebuie să fie îmbogățirea. Acesta este un alt element care apare în memorii, elementul de corupție, ca factor ce a contribuit enorm la prăbușirea României, în anul 1940. Un alt factor, iarăși foarte interesant, privește incapacitatea noastră de a înțelege Rusia. Revista „Magazin istoric” a publicat relativ recent amintirile unui francez, care afirmă că românii dovedesc o superficialitate absolut periculoasă, sau „păguboasă”, zice el, în a înțelege Uniunea Sovietică și acțiunile sale. Dacă nu mă înșel, cred că tot prin memoriile lui Argetoianu se fac referiri la modul în care noi ne raportam la acțiunea diplomatică a Moscovei, la modul cum încercam să „citim” intențiile rușilor. Argetoianu relatează, citez: „Tătărăscu, prezent și la dejun, părea liniștit pe chestiunea rusească fi indcă Molotov îl va primi pe Davidescu; și i-a surâs. De data asta, l-a invitat să stea jos.” Molotov, când îl primea pe Davidescu, îl ținea în picioare și îl trata absolut nepoliticos. La București, Molotov „i-a surâs” - aici vorbim despre un fapt care se întâmpla cu câteva zile înainte de tristul deznodământ, iar ultimele două săptămâni înainte de ultimatum sunt pline de momente care arată că la București se trăia pe o altă lume. Inclusiv modul în care se împărțeau funcțiile în noua formațiune politică a lui Carol, pe care el o inițiase cu aproximativ o săptămână înainte de ultimatum, indică acest lucru. Mai reiese un element interesant, apropo de comportamentul sovietic. Cu aproximativ două-trei săptămâni înainte, rușii încă spuneau că nu au probleme cu noi, că nu se va ridica problema Basarabiei. Am aici, iarăși, câteva citate: „Argetoianu și Ghelmegeanu, împreună cu Colieu, inițiau, în primăvara anului 1940, o asociație culturală amicală ruso-română.” Bănuiesc că aici este o operațiune foarte sofisticată a Kremlinului. Pur și simplu, de a le spune românilor ceea ce voiau, în superficialitatea lor, apropo de iluzii, să audă (respectiv, lipsa de revendicări sau de probleme), până când s-au „copt” condițiile necesare pentru ca Uniunea Sovietică să își pună în aplicare planul (și aici este o discuție întreagă). Profesorul Adrian Niculescu, de exemplu, are o teorie foarte interesantă: fără prăbușirea Franței, nu ar fi existat ultimatumul. Este de discutat. Cred că sunt argumente pro și contra tezei potrivit căreia, dacă Franța nu s-ar fi prăbușit, Uniunea Sovietică nu ar mai fi dat României nefastul ultimatum. În ceea ce ne privește pe noi, problema rămâne aceeași: nepregătirea României pentru evoluții neașteptate, de fracturare completă a ordinii internaționale, bazate pe revendicări teritoriale, susținute de amenințări militare. Ultimul element, care a tot fost menționat (și nu voi insista asupra lui), este extrem de important: citind memorialistica epocii și analizând faptele, ajungi la concluzia că, efectiv, în cei doi ani, ’38-’39, premergători momentului ’40, clasa politică din România este incapabilă să înțeleagă mersul relațiilor internaționale, semnificațiile diferitelor evenimente, în ciuda unor avertismente. Simpla citire a unor telegrame în care diplomații români avertizau asupra unor posibile evoluții nedorite te face să te întrebi în ce măsură telegramele respective au avut impact asupra politicului. Calitatea materialului informativ este un aspect (și trebuie discutat) și sunt de acord cu domnul Vadim Guzun că, din punct de vedere strategic, nu am fost capabili să obținem informație și să înțelegem modul în care Uniunea Sovietică se va comporta față de noi, deși aveam totuși o istorie destul de îndelungată cu Rusia. O fractură de înțelegere și o manieră de a înfrumuseța realitatea ce ar merita în continuare reevaluări și studii. Pe de altă parte, chiar dacă și calitatea analizelor lăsa de dorit și chiar dacă structurile de decizie nu aveau informație, totuși, la vremea respectivă, clasa politică avea acces la experți independenți, la intelectuali, la experiența strategică a altora, pentru că în România se citea și atunci „Foreign Aff airs”. La începutul anului 1940, „Foreign Affairs” avea un număr dedicat Basarabiei, care a circulat și la București, fiind studiat în anumite cercuri. Din ce am văzut eu în telegramele Ministerului Afacerilor Externe, în mod clar, unii diplomați și-au făcut bine treaba. În continuare, totuși, clasa politică putea înțelege ce se întâmpla și putea lua deciziile necesare. Se pune însă întrebarea dacă există o diferență fundamentală între 1940 și situația de astăzi. În urmă cu peste opt decenii, politica externă era foarte elitistă, fiind exercitată de câțiva inițiați împreună cu șeful statului - în contextul respectiv, regele -, împreună cu unii dintre miniștri. Știm bine că formula aceasta de conducere era numită „constituționalism boieresc”, pentru că, oricum, accesul la decizie era foarte restrâns. Nivelul democrației în România interbelică era totuși relativ scăzut. Cred că este o mare diferență între ce a fost atunci și ce este acum. În ziua de azi, există informație pentru toată lumea și mulți avem acces la ea. Marile decizii nu mai sunt totuși doar pentru inițiați, pentru că există mass-media și zona universitară care democratizează și pun la dispoziția cetățeanului toate aceste studii, analize, informații, nu mai vorbesc despre accesul la expertiză și la cunoaștere străină (chiar dacă nu mai produci tu cunoaștere, produc alții și nu au nicio problemă să o răspândească). Probabil că acesta este un element care, dacă România s-ar mai confrunta cu o situație similară celei de acum peste optzeci de ani, atunci ar schimba în bine soarta noastră. „Marea strategie” a României este folosită și după 1940. După părerea mea, alianța cu Hitler - și, mai ales, greșeala tactică enormă de a invada Uniunea Sovietică peste Nistru - ne-au costat foarte mult și există efecte până astăzi.   Așadar, pentru falimentul național din 1940 au fost invocate foarte multe cauze, dar dacă s-ar pune problema să le prioritizăm, care ar fi acestea? Sistemul corupt patronat de Carol al II-lea? Problemele structural ale politicii de alianțe? Nepregătirea armatei este rezultatul corupției din sistemul politic și militar românesc, sau al slăbiciunii structurale a României? Cred că aici avem una dintre dificultățile care fac problematică asimilarea lecțiilor istoriei. Ajungem astfel la o a doua chestiune. Cum se transformă lecțiile istoriei în decizie concretă? Ne-ar trebui lideri versați în dezbaterile istoricilor și pregătiți să accepte, de o manieră nuanțată, aceste paralelisme cu trecutul. Lecțiile istoriei, în special cele ce pot fi extrase din perioada care ne interesează, sunt o problemă sensibilă și se vorbește de peste optzeci de ani, despre acest lucru. Deloc întâmplător, exact ceea ce discutăm azi despre anii 1938-1940 reprezintă sursa celor mai uzate și abuzate asemenea lecții. Acești ani au fost minați, s-au extras informații și interpretări noi pentru a justifica orice politică, de la încercarea de a-l elimina pe Gamal Abdel Nasser, în 1956, până la criticile aduse statelor occidentale, în anul 2014 și astăzi, în fața comportamentului Federației Ruse. Iată - se afirmă -, azi suntem puși în fața unei „noi perioade 1938-1940” și ne comportăm ca atunci. Numai că această transplantare a evenimentelor de acum peste optzeci de ani în zilele noastre este foarte problematică. Bineînțeles, istoricii - sau unii dintre ei - ar putea fi tentați de plasarea lor într-o poziție de consilieri de prim rang ai decidenților politici. Există aici o sursă de tensiune, pentru că a funcționa în această calitate înseamnă a simplifica, în condițiile în care istoricul este preocupat de particular, de nuanță. Istoria înseamnă un volum mare de variabile interconectate, înseamnă multicauzalitate, ceea ce face adeseori imposibilă o versiune simplificată, capabilă să ofere decidenților valoarea prescriptivă pe care o implică căutarea unor „lecții ale istoriei”. Se pot construi, de pildă, alternative perfect viabile din punct de vedere al argumentelor pro și contra München, de exemplu. Ce valoare are, în aceste condiții, metafora München-ului pentru zilele noastre, cum poate fi folosită astăzi, când ne uităm la negocierile dintre Occident și Rusia în privința Ucrainei? Acestea fiind spuse, realitatea este că nu avem la dispoziție prea multe instrumente pentru a descifra prezentul și a întrezări viitorul. Istoria - și mai exact înțelegerea critică a acesteia - este, în ultimă instanță, un ghid imperfect, dar necesar. Aș continua cu problema nuanțării cauzalității prăbușirii din 1940. Am auzit voci care au înclinat balanța spre factorul intern, spre „falimentul național”, ca rezultat al unor evoluții previzibile în acest sens. Alte voci au pus accentul pe aspectele internaționale. Aici și eu sunt de acord cu opinia că, fără prăbușirea Franței, contextual internațional ar fi fost radical diferit în vara anului 1940 și România era departe de a fi singura surprinsă, cu mâinile aproape goale, în fața amenințării. Pentru că nimeni nu își închipuia, în septembrie 1939, că Franța urma să se prăbușească în doar două săptămâni. Cu atât mai puțin francezii. Marea strategie a Imperiului Britanic avea ca pilon rezistența armată continuă a Franței pe continent. La rându-i, marea strategie a României era aceea de a utiliza resursele limitate pentru a păstra ce a câștigat în fața amenințării unei Mari Puteri. Îmi pare rău să o spun, dar, cu sau fără corupția regelui Carol al II-lea, cu lipsa sau fără lipsa de pregătire a elitei politice, România avea nevoie de o Mare Putere pentru a contrabalansa acea amenințare. În consecință, chiar dacă și-ar fi chivernisit mai bine resursele, resurse afectate asemenea celor ale altor țări lovite de Marea criză economică (insuficient menționată astăzi), România nu avea cum să-și gestioneze amenințările decât căutând un protector din exterior. Un stat - și mai ales o instituție militară - planifică de cele mai multe ori ceea ce numim „worst-case scenario”. Existau multiple dovezi că era un soi de complicitate între puterile de la graniță ostile României. Lecția generală a anului 1940 este aceea că România are nevoie de consolidare internă pe toate planurile și, în primul rând, are nevoie de instituții democratice funcționale. Dar are nevoie și de o alianță predictibilă. Situația este radical diferită în 2022, deoarece niciodată până în prezent nu s-a aflat pe teritoriul nostru o forță militară a unei Mari Puteri cu care nu avem graniță! În esență, statele din estul Europei (cel puțin unele dintre ele) au fost cele mai fericite când au primit protecție din partea unei puteri aflate la distanță, care nu are interese teritoriale în regiune. Problema este că exact această lipsă de interes concret în regiune face mai puțin predictibilă reacția acelei Mari Puteri într-un moment de criză, cum s-a întâmplat cu Franța.  Din punctul meu de vedere, nu există alternativă la varianta titulesciană, adică o variantă construită pe alianța cu puterile occidentale. Polonia, de pildă, visează o alternativă. România este acuzată de lipsă de imaginație (cineva ar putea argumenta că este vorba mai degrabă de lașitate), dar eu cred că, la un nivel mai profund, politicienii noștri au înțeles că, în lipsa acestei implicări, România nu are resursele necesare pentru a face față amenințărilor. S-a conturat și o mare problemă în întreaga discuție despre anul 1940 și lecțiile sale. Să afirmăm că politica externă românească a fost eronată ar impune automat să construim o alternativă credibilă, ceea ce este imposibil, referindu-ne la un eveniment din trecut. Care ar fi fost marea strategie românească viabilă, capabilă să ne garanteze șansa unui alt rezultat în 1940? Ar fi generat consolidarea internă corectă un rezultat diferit? Chestiunea petrolului românesc a fost invocată în mod repetat, ca o carte pe care România ar fi trebuit să o joace mai bine în vara lui 1940, cu un deznodământ diferit. A folosi petrolul românesc ca instrument de negociere în acel moment echivala, în esență, cu ceea ce s-a întâmplat după Dictatul de la Viena, respectiv să lași supraviețuirea statului român pe seama armatei germane. Pentru că petrolul nu putea să fie dat decât Germaniei, iar Germania avea o agendă care includea și satisfacerea parțială a cererilor Ungariei și gestionarea pașnică a relațiilor cu URSS, într-un moment în care războiul din Vest nu fusese încheiat prin capitularea Marii Britanii. Drept urmare, ajungem în același scenariu. Trebuie să ținem cont că aveam de-a face cu o situație caracterizată prin incertitudine extremă. Adică niciuna dintre opțiuni nu era bună. Eu aș lăsa loc de mai multă înțelegere pentru politicienii români - buni sau nu - din 1940. Consolidarea internă este, bineînțeles, un deziderat absolut onorabil, dar foarte greu de transpus în practică, în contextul interbelic intern și internațional.  În perioada interbelică, avem douăzeci de ani fracturați de ruptura numită Marea criză economică. Viața politică se desfășura, începând cu 1919, pe cu totul alte coordonate, care o bulversează complet. Nu exista prea mult timp pentru consolidare, pentru a depăși - să spunem - măcar o parte dintre acele bariere structurale. Îmi pare rău că ofer puține răspunsuri - și mai multe întrebări -, dar cred că din aceste întrebări se naște acea cunoaștere care a fost invocată. Altfel, este destul de ușor să îl considerăm pe Carol al II-lea direct vinovat, dar cred că, în condițiile acelea, centrul de greutate cade cumva asupra acestor probleme pe termen mai lung. Factorul uman, fără îndoială, contează. Fără oameni, toate aceste cauzalități nu s-ar manifesta, însă tot acești factori sunt foarte greu de corectat. Și asta nu înseamnă câtuși de puțin că elita politică nu trebuie să facă totul în interesul comunității pe care o reprezintă, nu trebuie să încerce să creioneze o viziune despre dezvoltarea acesteia, conștientă fiind de oportunitățile și riscurile din mediul internațional.