GLORIOASA REVENIRE A DOMNULUI IISUS.

 

GLORIOASA REVENIRE A DOMNULUI IISUS

 În anul 63 î.H., romanii au cucerit Ierusalimul, după care în Israel a urmat perioada ocupației romane. Când au cucerit Ierusalimul, sub comanda lui Pompei, romanii au pătruns în Templu, direct în Sfânta Sfintelor - un adevărat afront  adus poporului evreu. Cine ar fi intrat acolo ar fi murit pe loc însă atunci nu a fost așa. Ce au găsit acolo a surprins pe toți. Tacitus, unul din cei mai mari istorici ai Antichității ne spune că atunci când Pompei cu trupele sale au intrat în Templu, Sfânta Sfintelor era complet pustie. Nu exista nimic, niciun obiect de cult. Tacitus o descrie ca fiind „neocupată”. Istoricul evreu Josephus ne spune: „în sanctuar nu era absolut nimic”. Așadar, pentru ce se face atâta caz, ce mare problemă era să intri într-o încăpere goală? Sfânta Sfintelor era locul cel mai sfânt din lume, locul unde era  prezent Dumnezeu. Primul Templu, ridicat în zilele lui Solomon în jurul anului 957 î.H., a fost construit după Cortul Întâlnirii (Tabernacolul) din perioada trecerii prin pustie din cartea Exod. În inima Cortului se afla Sfânta Sfintelor, locul cel mai sfânt, unde era așezat Chivotul Legământului acoperit de slava lui Dumnezeu, cunoscută sub numele de Shekinah. Marele Preot intra în Sfânta Sfintelor doar o dată pe an  când aducea jertfa în Ziua Ispășirii. Babilonienii au cucerit Ierusalimul în 537 î.H., au dărâmat Templul și au dus în robie  poporul evreu în Babilon. Profetul Ieremia le proorocise robia ca judecata Domnului pentru păcatele lor dar și că, după 70 de ani de robie, vor ridica din nou Templul. Profeția lui Ieremia s-a împlinit. Evreii s-au întors din Babilon cu un edict de a reconstrui Templul din Ierusalim (Ezra 1.1-4) emis de împăratul persan Cirus care i-a biruit pe babilonieni. Cărțile lui Ezra și Neemia descriu reconstrucția Ierusalimului și a Templului, care a devenit cunoscut sub numele de Al Doilea Templu.Conform învățăturilor ebraice, celui de-al Doilea Templu îi lipseau cinci lucruri prezente în primul Templu. 1. Chivotul Legământului;2. Focul sacru din cer care mistuia jertfa; 3. Shekinah, norul slavei lui Dumnezeu; 4. Urim și Thummim (pe hainele Marelui Preot, prin care se discernea  voia lui Dumnezeu); 5. Duhul profetic. Shekinah sau norul de slavă era cel mai important. Cuvântul Shekinah este un substantiv format din verbul ebraic „shachen” a locui. Era semnul că Dumnezeu este cu Israel. Domnul a fost prezent în norul de glorie care a călăuzit poporul evreu prin pustie în Exodul 13.21-22. Norul de slavă s-a manifestat la dedicarea Cortului Întâlnirii de către Moise (Exodul 40.34-37): „Atunci norul a acoperit cortul întâlnirii și slava Domnului a umplut cortul”. La dedicarea Casei Domnului ridicate de Solomon (1 Regi/Împărați 8.10-13) norul de slavă a umplut Primul Templu: „În clipa când au ieșit preoții din Locul Sfânt, norul a umplut Casa Domnului. Preoții n-au putut să rămână acolo să facă slujba din pricina norului, căci slava Domnului umpluse Casa Domnului. Atunci, Solomon a zis: „Domnul a zis că vrea să locuiască în întuneric! Eu am zidit o casă care va fi locuința Ta, un loc unde vei locui pe vecie!”” (1 Împărați 8:10-13). Ezechiel 10-11 arată  cum norul de slavă a părăsit Templul în urma păcatului comis de poporul Israel. Acest lucru s-a întâmplat înainte de a fi dărâmat de către babilonieni: Slava Domnului a plecat din pragul Templului și s-a așezat pe heruvimi. (Ezechiel 10:18). Slava Domnului s-a înălțat din mijlocul cetății și s-a așezat pe muntele de la răsăritul cetății, - acesta este Muntele Măslinilor -. (Ezechiel 11:23). După revenirea din robia babiloniană și construirea Templului, textul biblic nu mai menționează apariția norului  de slavă. Shekinah, prezentă în primul Templu sau în Chivotul Legământului nu mai era prezentă în Sfânta Sfintelor din cel de-al doilea Templu. Profeția lui Hagai descrie reconstruirea Templului după robia babiloniană. El a profețit: „Slava acestei Case din urmă va fi mai mare decât a celei dintâi”, zice Domnul oștirilor, „și în locul acesta voi da pacea”, zice Domnul oștirilor.” (Hagai 2:9). Așadar, „slava Casei din urmă” (al doilea Templu) va fi mai mare decât a celei dintâi (primul Templu). Utilizarea cuvântului „slavă” aici nu se referă la o clădire mai impunătoare, ci că slava lui Dumnezeu  se va revela mai puternic în locul acela. Dar norul slavei lui Dumnezeu nu a fost prezent niciodată în al Doilea Templu. La ce se referă profeția de aici, să fie o profeție falsă? Sau în realitate, această profeție s-a împlinit într-un mod diferit? În Evanghelia după Luca capitolul 2, citim cum Iosif și Maria l-au adus pe Iisus la Templu după tradiția evreiască  pidyon ha ben (răscumpărarea primului născut).  Bătrânul preot Simeon, care fusese înștiințat de Dumnezeu că nu va muri înainte să-l vadă pe Mesia, i-a întâmpinat cu aceste cuvinte:„Acum, slobozește în pace pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău. Căci au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o să fie, înaintea tuturor popoarelor, lumina care să lumineze neamurile și slava poporului Tău Israel.” (Luca 2:29-32). Simion a văzut cum slava lui Dumnezeu a intrat în Templu  odată cu acest copil recunoscut ca Mesia, după cum îi descoperise Duhul Sfânt. Când a crescut și a început lucrarea, Iisus  era plin de slava lui Dumnezeu, așa cum descrie Ioan: „Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl. Ioan a mărturisit despre El când a strigat: „El este Acela despre care ziceam eu: Cel ce vine după mine este înaintea mea, pentru că era înainte de mine.” Și noi toți am primit din plinătatea Lui și har după har.” (Ioan 1:14-16). Noul Testament consemnează în mai multe locuri că Iisus venea la Templu - de pildă Matei 21.12-15, Luca 2.41-50, Luca 20, Ioan 5, Ioan 7-10. Acolo El manifesta harul și plinătatea slavei lui Dumnezeu. El a mai spus că „Dar Eu vă spun că aici este Unul mai mare decât Templul.” (Matei 12:6).  Aici se referă la El însuși. La intrarea triumfală în Ierusalim, Iisus a intrat în Templu să-l curețe de  cei veniți acolo pentru afaceri și câștig, nu pentru închinare. De asemenea, El și-a manifestat harul și puterea dumnezeiască prin felurite semne și minuni: „Niște orbi și șchiopi au venit la El în Templu și El i-a vindecat. Dar preoții cei mai de seamă și cărturarii, când au văzut minunile pe care le făcea și pe copii strigând în Templu și zicând: „Osana, Fiul lui David!”, s-au umplut de mânie. Și I-au zis: „Auzi ce zic aceștia?” „Da”, le-a răspuns Iisus. „Oare n-ați citit niciodată cuvintele acestea: Tu ai scos laude din gura pruncilor și din gura celor ce sug?”” (Matei 21:12-16). El a proorocit dărâmarea Templului: „Când S-a apropiat de cetate și a văzut-o, Iisus a plâns pentru ea și a zis: Dacă ai fi cunoscut și tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ți dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile când vrăjmașii tăi te vor înconjura cu șanțuri, te vor împresura și te vor strânge din toate părțile: te vor face una cu pământul, pe tine și pe copiii tăi din mijlocul tău, și nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată.” (Luca 19:41-44). „Pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată.” Vremea cercetării se referă la faptul că Iisus nu a fost recunoscut ca Mesia, îndeosebi de conducătorii religioși (deși a fost recunoscut  de mulți oameni de rând) ceea ce  a dus la arestarea, procesul și răstignirea Sa, împlinind astfel profeția din Isaia 53: „Disprețuit și părăsit de oameni, om al durerii și obișnuit cu suferința. … Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți. Noi rătăceam cu toții ca niște oi, fiecare își vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră, a tuturor.” Iisus a împlinit această profeție prin moartea de la cruce, când sângele Lui cel scump s-a dat ca jertfă pentru păcatele omenirii. Când și-a îndeplinit misiunea, cu o simbolistică profundă, la Templu și în împrejurimi s-au întâmplat următoarele fapte: „Și îndată, perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat” (Matei 27:51). Perdeaua dinlăuntrul Templului era o draperie foarte grea care despărțea Sfânta Sfintelor de celelalte încăperi. O dată pe an, în Ziua Ispășirii, Marele Preot aducea jertfa și trecea prin acea perdea direct în prezența lui Dumnezeu. Acolo nu avea voie să intre nimeni, prezența lui Dumnezeu era atât de reală încât nimeni nu ar fi putut păși acolo fără să fie pe loc pedepsit. Perdeaua s-a rupt în două ca un simbol a ceea ce s-a înfăptuit la cruce. Jertfa Domnului Iisus  a deschis o cale  pentru ca oricine (evreu sau neevreu, bărbat sau femeie) crede în Domnul Iisus să poată intra direct în prezența Domnului. Această Cale a fost deschisă prin sângele scump al Domnului  Iisus, jertfa de răscumpărare pentru păcatele omenirii. După  jertfa de la Cruce, clădirea Templului  a devenit pustie spiritual, după cum relata  Iisus în Matei 23.39: „Căci vă spun că de acum încolo nu Mă veți mai vedea până când veți zice: Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!” (Matei 23:39). Jerfele aduse în Levitic 16-17 la Yon Kippur nu mai erau necesare pentru ispășirea păcatelor noastre, pentru că au fost înlocuite de Jertfa Domnului Iisus Mesia (vezi Evrei 8-9). Patruzeci de ani mai târziu, în anul 70 d.H.  romanii au dărâmat Templul care literalmente a fost pustiit. Remarcabil, în Talmud (comentarii și învățături evreiești), există un pasaj, care consemnează că, ceva neobișnuit, cu un impact puternic s-a petrecut cu 40 de ani înainte  de dărâmarea Templului. În Ziua Ispășirii, - Yom Kippur -, pe vremea primului Templu, dar și în timpul celui de-al doilea, erau aduși ca jertfă doi țapi, primul era „pentru Domnul” iar al doilea era țapul ispășitor. Primul țap era sacrificat în Sfânta Sfintelor, iar cel de-al doilea, țapul ispășitor, lua asupra lui toate fărădelegile poporului și urma să fie dus în pustie. I se lega la gât o pamblică stacojie  după care era dus  în pustie, la 12 mile de Ierusalim. O porțiune din această pamblică era legată de ușa Templului înainte ca țapului să i se dea drumul în pustie. Când țapul ajungea în sfârșit la prăpastie, preotul care ducea animalul, lua pamblica roșie, o tăia în două iar o parte o agăța de coarnele   animalului și cealaltă jumătate  o lega de  stâncă. Apoi împingea animalul în prăpastie. În cartea „The Fall Feasts of Israel”, Mitch Glaser scrie: „Mishna menționează o tradiție interesantă despre acest ceremonial. Înainte de a duce țapul în pustie, la ușa Templului se agăța un semn purpuriu. Când apărea un semn alb în locul celui purpuriu, însemna că Dumnezeu a primit jertfa și păcatele le erau iertate. Tradiția se baza pe versetele profetului Isaia: „Veniți totuși să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna.” (Isaia 1:18). Mishna relatează că cu patruzeci de ani înainte de dărâmarea Templului, fâșia albă nu mai apărea. Asta se întâmpla  în anul morții lui Mesia/Hristos”. Moartea Domnului a fost ultima jertfă  de ispășire, odată pentru totdeauna, iar acum sistemul de jertfe de la Templu nu-și mai aveau rostul. Templul nu-și mai avea nici el rostul și Domnul a îngăduit dărâmarea lui în anul 70. De atunci  Ierusalimul avea să fie cotropit de neamuri până la revenirea  lui Iisus, după înseși spusele Domnului: „Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până se vor împlini vremurile neamurilor.” (Luca 21:24). Strângerea din nou a poporului evreu în granițele Israelului este semnul care arată începerea acestui proces și indică apropiata revenire a Domnului. (vezi Zaharia 12-14).  Iisus le-a spus ucenicilor că va reveni pe norii cerului cu putere și cu mare slavă: „Îndată după acele zile de necaz, soarele se va întuneca, luna nu-și va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer și puterile cerurilor vor fi clătinate. Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate semințiile pământului se vor boci și vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere și cu o mare slavă.” (Matei 24:29-30).  După care, în mărire, înconjurat de îngeri, Iisus va sta pe scaunul de domnie al slavei Sale și va judeca națiunile lumii: „Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toți sfinții îngeri, va ședea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărți pe unii de alții cum desparte păstorul oile de capre.” (Matei 25:31-32). Domnul va restaura pe Israel, va domni din Ierusalim în Templul reconstruit unde va fi scaunul de domnie al lui Mesia.  În acel moment slava și gloria lui Dumnezeu va reveni în Templu în persoana lui Mesia și astfel se va împlini profeția lui Hagai care spunea: „slava Casei din urmă va în trece pe cea dintâi.” Ezechiel a descris în profeția din cap 10-11 cum  slava Domnului a părăsit  primul Templu, apoi descrie și revenirea slavei  la Templu în era mesianică (vezi Ezechiel 40-48): „M-a dus la poartă, la poarta dinspre răsărit. Și iată că slava Dumnezeului lui Israel venea de la răsărit. Glasul Său era ca urletul unor ape mari și pământul strălucea de slava Sa. Vedenia aceasta semăna cu aceea pe care o avusesem când venisem să nimicesc cetatea și vedeniile acestea semănau cu aceea pe care o avusesem lângă râul Chebar. Și am căzut cu fața la pământ. Slava Domnului a intrat în casă pe poarta dinspre răsărit. Atunci, Duhul m-a răpit și m-a dus în curtea dinăuntru. Și casa era plină de slava Domnului!” (Ezechiel 43:1-5). Când Mesia va intra în Sfânta Sfintelor, în noul Templu din Împărăția Milenară, slava Domnului va umple casa Domnului. El va conduce omenirea cu pace și neprihănire (Isaia 2:1-4) și  pământul va fi plin de cunoștința Domnului ca fundul mării de apele care-l acoperă. (Isaia 11.9). Abia așteptăm acele vremuri, mai ales acum, în întunecimea care cuprinde omenirea.