O ISTORIE A BISERICII - PARTEA A PATRA.

O ISTORIE A BISERICII - PARTEA A PATRA

16. Lucrarea lui Pavel la Filipi:

Istoria Lidiei: Apostolul şi cei ce-l însoţeau se găseau acum în Europa, veniţi aici să înceapă lucrarea Domnului. În această parte a pământului, locuită de noi, Biserica trebuia să ia o mai mare dezvoltare. La marginile acestei Europe trebuia să strălucească Evanghelia. Putem să ne aducem aminte, în această privinţă, de vechea binecuvântare prorocească a patriarhului Noe: „Dumnezeu să lărgească locurile stăpânite de Iafet; Iafet să locuiască în corturile lui Sem …” (Geneza 9.27). În răsărit locuiesc urmaşii lui Sem, din care a ieşit Israel, poporul ales, al cărui Dumnezeu era Domnul şi din mijlocul căruia S-a născut Mântuitorul lumii. Urmaşii lui Iafet, din care ne tragem şi noi, au trebuit să se împrăştie spre apus, să umple Europa şi apoi tot pământul cu numeroasele lor colonii: „să locuiască în corturile lui Sem”. În acelaşi timp, cunoaşterea Dumnezeului lui Sem şi a Mântuitorului făgăduit venea să lumineze şi pe aceşti harnici şi puternici copii ai lui Iafet. Pavel, fără să se oprească la Neapole, s-a dus la Filipi, cetate însemnată, locuită în mare parte de colonişti romani. Potrivit obiceiului său, apostolul a căutat mai întâi pe Iudeii care locuiau la Filipi. Se pare că erau puţini, căci n-aveau sinagogă în cetate. Se adunau afară, dincolo de poarta cetăţii, aproape de râul Strimon. În acest loc, ales, fără îndoială ca să poată să facă spălările religioase obişnuite, Iudeii se adunau pentru rugăciune. Acolo, în ziua sabatului, a venit şi Pavel împreună cu cei ce-l însoţeau, ca să fie cu mica adunare, care, în mijlocul păgânilor, se închina adevăratului Dumnezeu. Este drept că această adunare nu cunoştea încă toate bogăţiile harului lui Dumnezeu, dar avea să le audă vestindu-se. Se pare că în această zi nu veniseră Iudei, bărbaţi, la adunare; cel puţin, istorisirea lui Luca nu vorbeşte decât despre femei că erau adunate. Către ele şi-au îndreptat cuvântul slujitorii lui Dumnezeu. Printre ele se găsea una numită Lidia. Ea era de fel din Tiatira, o cetate în Asia Mică, unde mai târziu găsim o adunare/biserică creştină, căreia, în Apocalipsă, Domnul i-a trimis o înştiinţare prin robul său Ioan (Apocalipsa 2.18). Lidia era vânzătoare de purpură, o stofă aleasă şi foarte scumpă, de culoare violetă sau roşie, pe care o purtau numai împăraţii şi oamenii foarte bogaţi; mai erau îmbrăcate cu ea şi statuile zeilor. Vopseaua cu care se colora purpura se scotea dintr-un fel de melc ce se găseşte pe ţărmurile Mării Mediterane; şi, deoarece fiecare animal nu dă decât câteva picături, se înţelege pentru ce stofele colorate astfel costau aşa de scump. Lidia câştigase fără îndoială o oarecare îndemânare în negustoria sa; dar, ceea ce era mai de preţ, ea avea în inimă teamă de Dumnezeu şi dorinţa de a-L cunoaşte. Şi Scriptura spune că „frica de Domnul este începutul înţelepciunii” (Psalmul 111.10 - T.M). Lidia avea deci să înveţe în curând să cunoască pe Cel ce este „înţelepciunea lui Dumnezeu pentru noi” (1 Corinteni 1.24, 30). Lidia nu era Iudeică din naştere, dar învăţase să cunoască pe adevăratul Dumnezeu, căruia Îi slujea, şi-i plăcea să se adune cu Iudeii ca să se roage. Lidia a avut parte de această binecuvântare, pe care Dumnezeu o dă celor ce-L caută. Ea asculta ce spuneau trimişii Domnului. Înainte de Lidia, vedem la picioarele Domnului Iisus, ascultând cuvântul Său, o altă femeie evlavioasă: Maria; Domnul Iisus spune că ea şi-a ales partea cea bună. Tot Domnul, într-altă parte, zice: „Ferice de cei care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc.” (Luca 11.28). Aşa era Lidia. Ea nu se mărginea numai să-şi plece o ureche neatentă la ceea ce se spunea. Ea îşi dădea silinţa să priceapă bine cuvintele trimişilor lui Dumnezeu şi în curând ea a fost unul din preafericiţii de care vorbeşte Domnul. Însă toate silinţele Lidiei, care asculta, ar fi fost zadarnice, dacă n-ar fi lucrat Dumnezeu în inima ei. Ca să înţelegem lucrurile lui Dumnezeu, trebuie ca Dumnezeu Însuşi să ni le descopere; şi aceasta o face, punând Cuvântul Său în inima noastră prin Duhul Său, aşa ca noi să vedem ce suntem - sărmani păcătoşi pierduţi - şi ce a făcut Dumnezeu pentru noi, în harul Său, ca să ne mântuiască. Acestea erau lucrurile de preţ pe care le vestea Pavel. Dumnezeu a deschis inima Lidiei ca să asculte cu luare aminte şi ea a primit vestea bună a mântuirii şi a dragostei minunate a lui Dumnezeu şi a Domnului Hristos. Lidia a crezut în Domnul. A fost adăugată Adunării creştine împreună cu toată casa ei. Aşa s-a întemeiat biserica din Filipi, cea dintâi în Europa, numărând la început o femeie simplă şi familia sa. Dumnezeu Se slăveşte astfel totdeauna în slăbiciune; ceea ce face El, pare slab în ochii oamenilor, dar este începutul unei mari binecuvântări. Cuvântul lui Dumnezeu primit în inimă aduce totdeauna roade în viaţă. Cel dintâi rod este dragostea, ce se arată mai întâi faţă de slujitorii scumpi ai lui Dumnezeu, care se ostenesc pentru lucrarea Stăpânului lor. Lidia nu putea să sufere gândul ca apostolii şi însoţitorii lor să fie siliţi să meargă într-o casă străină sau să fie găzduiţi de oameni necredincioşi. Ea făcea parte acum din familia lui Dumnezeu, ca şi ei; casa ei era deci a lor, şi astfel i-a silit să intre şi să rămână în casa ei, ca dovadă că ei o socoteau credinciosă Domnului. Dragostea pe care o avea în inimă pentru Domnul s-a arătat în afară prin dragoste pentru trimişii Lui. Ne-am întins cam mult asupra istoriei Lidiei. Am făcut aceasta, însă, pentru că, găsim aici exemplul unei adevărate întoarceri la Dumnezeu, înfăţişată prin aceste trei lucruri: ea asculta; Dumnezeu i-a deschis inima; şi, primind şi crezând Cuvântul Său, viaţa lui Dumnezeu s-a arătat în ea prin lucrări de dragoste.

Întoarcerea la Dumnezeu a temnicerului: am văzut începutul liniştit şi fericit al adunării din Filipi. Apostolii s-au mai dus la locul de adunare, ca să facă să înainteze lucrarea lui Dumnezeu. Fără îndoială că şi alte suflete, ca şi Lidia, au fost aduse la Domnul. Epistola lui Pavel către Filipeni numeşte pe mai mulţi. Însă Vrăjmaşul nu poate să vadă suflete mântuite, fără să caute să se împotrivească harului lui Dumnezeu. Aceasta s-a întâmplat numaidecât şi la Filipi. În această cetate se găsea o biată femeie sclavă, care „avea un duh de ghicire”, cum se spunea despre acele persoane care ziceau că au darul să prevadă viitorul sau să ghicească şi care erau numeroşi în acea vreme, cum din nenorocire sunt şi în zilele noastre, deşi poartă alte nume. Astfel de fiinţe însă sunt nişte unelte nenorocite ale Satanei, iar cei ce-i ascultă sunt înşelaţi. Roaba de care vorbim era, în adevăr, posedată de un duh rău; şi stăpânii ei se slujeau de ea, ca să aibă câştig din partea celor care veneu să li se spună viitorul. Într-o zi, pe când slujitorii lui Dumnezeu se duceau la locul de rugăciune, i-a întâlnit această nefericită roabă. Numaidecât duhul care era în ea, recunoscând în apostoli puterea dumnezeiască, a fost silit să mărturisească acest lucru prin gura roabei. Ea s-a luat după ei, strigând: „Oamenii aceştia sunt robii Dumnezeului Celui Prea Înalt şi ei vă vestesc calea mântuirii.” (Faptele Apostolilor 16.17). Demonii, când se găseau în faţa Domnului Iisus pe pământ strigau: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu”. Domnul Iisus însă nu voia să primească mărturia din partea lor, ci le închidea gura, scoţându-i din trupul celor stăpâniţi. Nici Pavel, pentru lucrarea sa, nu putea să primească mărturie de la un duh rău. De aceea, după ce l-a suferit mai multe zile, necăjit, a poruncit duhului, nu în numele său, ci în numele Domnului Iisus, să iasă din această roabă. Chiar în ceasul acela, duhul a ieşit şi biata roabă a fost eliberată. Stăpânii roabei şi-au pierdut orice nădejde de câştig. Era o grozavă pagubă pentru zgârcenia lor. Satan, care căutase să se facă ajutorul apostolilor şi care-şi vedea şiretlicul zădărnicit, s-a slujit de gândurile rele ale stăpânilor roabei, ca să-i ridice împotriva lui Pavel şi a lui Sila. Mâniaţi din cauza pierderii câştigului pe care-l aveau de pe urma roabei şi voind să se răzbune, au târât pe cei doi slujitori ai lui Dumnezeu în faţa judecătorilor, care-şi aveau reşedinţa în piaţa publică. Ei nu puteau să le aducă învinuirea că au făcut bine roabei lor; de aceea au alergat la defăimare şi minciună, spunând: „Oamenii aceştia ne tulbură cetatea; sunt nişte Iudei, care vestesc nişte obiceiuri pe care noi, Romanii, nu trebuie nici să le primim, nici să le urmăm.”(Faptele Apostolilor 16.20, 21). Aceasta era o învinuire grea, căci legile romane pedepseau aspru pe cei care căutau să răspândească o religie nouă. Spunând că Pavel şi Sila erau Iudei, au aţâţat ura pe care o aveau păgânii faţă de acest popor dispreţuit. Toată mulţimea care a auzit aceste învinuiri s-a ridicat împotriva apostolilor. Judecătorii, voind cu tot dinadinsul să-i liniştească, în loc să cerceteze cauza cu dreptate, au poruncit ca Pavel şi Sila să fie bătuţi cu nuiele şi aruncaţi în temniţă. Puţin le păsa de cei doi Iudei străini. Au pus să se smulgă hainele de pe apostoli şi le-au dat peste tot trupul gol un mare număr de lovituri, ce au lăsat urme sângeroase. Apoi, aproape morţi cum erau, cu hainele sfâşiate, apostolii au fost aruncaţi în temniţă. Temnicerului i s-a dat poruncă să-i păzească bine. În temniţă îi aştepta un nou chin. Temnicerul, primind o astfel de poruncă, trebuia să asculte de mai marii săi. A aruncat astfel pe apostoli în temniţa dinăuntru, fără îndoială o încăpere întunecoasă, şi le-a pus picioarele în butuci. Aceştia erau nişte buşteni de lemn cu nişte deschizături în care se băgau picioarele şi apoi se strângeau, aşa încât nu mai îngăduiau nicio mişcare. Satan şi oamenii făcuseră tot ce stătea în puterea lor împotriva slujitorilor lui Dumnezeu; dar ei nu pot atinge decât trupul şi Domnul a zis: „Să nu vă temeţi de cei care ucid trupul şi după aceea nu mai pot face nimic.” (Luca 12.4).Pavel şi Sila ştiau aceasta. În temniţa aceea întunecoasă în care zăceau, o lumină cerească le umplea inimile. Ei se gândeau la Cel care i-a iubit şi care a suferit mai mult decât ei din partea oamenilor, la Cel care a suferit judecata şi moartea pe cruce, ca să-i mântuiască. Se socoteau fericiţi să sufere şi ei ceva pentru El. Îşi îndreptau privirile în sus şi, întocmai ca Ştefan, vedeau, prin credinţă, în slavă, pe Domnul Iisus, Fiul Omului, care-i iubea şi avea să-i ia într-o zi la El. Nu se simţeau nenorociţi, nici nu se plângeau, ci erau plini de dragoste pentru Mântuitorul lor şi se bucurau de o pace adâncă şi de o fericire negrăită. Ceea ce umplea sufletul lor se arăta în afară. Pe la miezul nopţii, când întunericul domnea pretutindeni, în acest loc unde de obicei se auzeau numai gemete şi blesteme, aceşti doi oameni preafericiţi cântau cântări de laudă lui Dumnezeu. Ce biruinţă asupra Vrăjmaşului, care credea că le-a închis gura! Rugăciunile şi laudele lor erau o mărturie şi o predică: „Cei închişi îi ascultau”. Ce mare trebuie să fi fost uimirea lor! Astfel, Dumnezeu era slăvit într-o temniţă întunecoasă. Răspunsul la rugăciunile şi încrederea lor n-a întârziat. Dumnezeu, în puterea Sa, a venit să arate ce erau pentru inima Lui aceşti doi întemniţaţi. Deodată s-a făcut un mare cutremur de pământ. Temeliile închisorii au fost clătinate; uşile tari şi bine încuiate s-au deschis; butucii, legăturile şi lanţurile care strângeau mădularele celor închişi au fost sfărâmate; şi astfel toată puterea omului a fost ca şi nimicită dinaintea lui Dumnezeu. Puterea dumnezeiască avea însă să smulgă Satanei o altă pradă.Temnicerul, deşteptându-se din somn, a alergat să vadă dacă totul era în rânduială. Cât a rămas de încremenit, când a văzut uşile temniţei deschise! Şi-a închipuit îndată că toţi cei închişi au fugit şi, deoarece el răspundea de ei cu viaţa lui, în deznădejdea sa, a scos sabia ca să se omoare. Dumnezeu însă nu deschisese uşile temniţei ca legile să fie înfrânte. Arătându-Şi puterea, El avea alte gânduri, gânduri de îndurare. El Însuşi a ţinut în loc pe cei închişi. În clipa în care bietul temnicer voia să-şi curme viaţa şi să se prezinte astfel înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu, s-a auzit glasul harului, care voia să mântuiască pe păcătos şi să nu-l lase să piară: „Să nu-ţi faci niciun rău, căci toţi suntem aici.” (Faptele Apostolilor 16.28). Temnicerul, izbit de aceste cuvinte atât de neaşteptate, cere o lumină, sare înăuntru, unde aruncase pe slujitorii lui Dumnezeu şi cade la picioarele lor, tremurând tot de spaimă.Cum s-au schimbat toate! În ce lumină nouă îi vede acum! Locul acelora pentru care Dumnezeu mijloceşte în felul acesta nu era în temniţă. El îi scoate afară. Dar totodată se vede şi el în lumina lui Dumnezeu. îşi dă seama că este pierdut şi, cu inima neliniştită, întreabă: „Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” Întrebarea n-a rămas fără răspuns. Acelaşi cuvânt de har, care l-a împiedicat să-şi facă rău, vine acum să-i facă bine şi să-i aducă pacea în inimă. Apostolii îi răspund numaidecât: „Crede în Domnul Iisus şi vei fi mântuit tu şi casa ta.” (Faptele Apostolilor 16.28-31). Pentru temnicer, ca şi pentru toţi, aceasta este singura cale a mântuirii. Numele Domnului Iisus este singurul nume dat oamenilor, prin care trebuie să fie mântuiţi. Lumina şi harul dumnezeiesc au intrat astfel în această tristă locuinţă, ca să facă din ea o casă de bucurie. Silinţele Satanei s-au întors împotriva lui. El făcuse ca apostolii să fie băgaţi în temniţă, ca să le astupe gura; acolo însă au fost mântuite suflete. Ce minunat lucrează puterea şi dragostea lui Dumnezeu! Slujitorii Domnului, după cele dintâi cuvinte de pace, au continuat vorbirea despre vestea bună a mântuirii către temnicer şi către toţi cei din casa sa. Temnicerul a crezut şi credinţa sa s-a arătat numaidecât prin dragoste, cum s-a arătat şi la Lidia. El i-a luat chiar în ceasul acela din noapte şi le-a spălat rănile. După această mărturisire, el şi ai lui au fost adăugaţi Adunării creştine. Un alt rod al credinţei s-a arătat la temnicer: gândindu-se la nevoile celor care acum erau pentru el fraţi preaiubiţi, i-a dus acasă şi le-a pus masa,bucurându-se că au fost aduşi la cunoştinţa dragostei minunate a lui Dumnezeu pentru mântuirea lor. Ce noapte fericită pentru ei toţi! Trecuseră din întuneric la lumină şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu. Când s-a făcut ziuă, judecătorii au crezut că, liniştindu-se zarva, pot să dea drumul acestor oameni, împotriva cărora n-aveau nicio judecată de făcut. Au trimis poruncă temnicerului să le dea drumul; temnicerul a spus lui Pavel. Însă Pavel, care suferise nedreptate, nu putea, pentru slava Evangheliei, să primească să i se dea drumul în ascuns, ca unui om fără căpătâi. El n-a vrut să iasă din temniţă şi a cerut ca judecătorii înşişi să vină să le dea drumul, întrucât ei erau cetăţeni romani şi n-ar fi trebuit să fie loviţi şi aruncaţi în închisoare fără judecată. Judecătorii s-au temut când au auzit că au pus mâinile pe nişte cetăţeni romani; s-au grăbit să-şi ceară iertare lui Pavel şi lui Sila şi i-au scos afară din temniţă, rugându-i în acelaşi timp să plece din cetatea lor. Apostolii, fiind acum liberi, au intrat în casa Lidiei, unde găzduiau, au adunat pe fraţi şi, după ce i-au mângâiat şi le-au dat îndemnuri, au plecat din Filipi, ca să-şi continue lucrarea în altă parte. Astfel a fost întemeiată cea dintâi adunare creştină în Europa. Alcătuită din câţiva Iudei, din prozeliţi şi păgâni, era credincioasă Domnului şi iubită de slujitorii Săi, care au suferit, ca să-i vestească Evanghelia. Din epistola pe care le-a scris-o, vedem cât de mult iubea Pavel pe scumpii săi Filipeni.

17. Lucrarea lui Pavel la Tesalonic şi la Bereea:

 Pavel şi Sila, părăsind cetatea Filipi, au lăsat pe Timotei şi pe Luca să înveţe şi să întărească pe sfinţi; iar ei s-au îndreptat spre Tesalonic, altă cetate însemnată a Macedoniei, care există şi azi. Aici se găsea o sinagogă a Iudeilor. Era un centru, unde veneau Iudeii din cetăţile vecine, ca să se adune în zilele de sabat.Cu toate că suferise mult în Filipi, Pavel era plin de îndrăzneală în slujba scumpului său Stăpân şi gata să vestească Evanghelia, oricât l-ar fi costat. Astfel a intrat cu îndrăzneală în sinagogă, după obiceiul pe care-l avea de a aduce vestea cea bună, mai întâi celor din neamul său. De bună seamă că a găsit aici mulţi ascultători, Iudei şi Greci prozeliţi, adică păgâni care învăţaseră să cunoască pe adevăratul Dumnezeu şi care luau parte la slujba religioasă ce se făcea în sinagogă. Această slujbă consta din rugăciuni şi din citirea anumitor texte din Scriptură, la care se adăugau unele îndemnuri (vezi Luca 4.16-27 şi Faptele Apostolilor 13.14,15), ce erau date de cei ce se credeau chemaţi pentru aceasta sau de aceia care erau invitaţi de mai marii sinagogii. Apostolul Pavel s-a folosit de această libertate, ca să înfăţişeze adevărul lui Dumnezeu cu privire la Domnul Iisus, adevăr care îi umplea inima. Trei zile de sabat, apostolul a vorbit cu ei din Scripturile Sfinte, pe care aceştia le respectau ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu. Şi ce le înfăţişa el, sprijinindu-se pe aceste scrieri sfinte? Două lucruri: cel dintâi era acela că Domnul Hristos, adică Mesia, pe care-L aşteptau Iudeii, trebuia să sufere şi să învieze din morţi, fiindcă Scripturile spuneau acestea (Isaia 53 şi Psalmul 16 - T.M.) şi pentru că lucrul acesta era de neapărată nevoie pentru mântuirea noastră. Dar Iudeii, plini de gândurile lor pământeşti, nu voiau să vadă în Mesia decât un Împărat puternic, care să-i scoată de sub jugul vrăjmaşilor lor. Ei nu se puteau obişnui cu gândul că acest Mesia trebuia mai întâi să sufere, să moară şi să învieze, apoi să intre în slava Sa. Al doilea lucru pe care-l înfăţişa Pavel este că Iisus din Nazaret, Cel al cărui nume ajunsese la urechile Iudeilor, era cu adevărat Hristosul, Mesia vestit de proroci. Apostolul putea să arate că s-au împlinit Scripturile în naşterea, viaţa şi moartea Lui. În ce priveşte învierea Sa, nu erau atâţia martori? Nu-L văzuse şi auzise chiar el, Pavel, pe Domnul Hristos în slava dumnezeiască, aşa că din hulitor şi prigonitor a ajuns credincios şi apostol? Dar ruşinea crucii era un lucru pe care Iudeii nu-l puteau suferi. Hristos răstignit era pentru ei o nebunie.Totuşi puterea harului a lucrat în sufletele multora. Duhul Sfânt a sădit Cuvântul în cugetul şi în inima lor: au primit cu bucurie ce le spunea Pavel, ca fiind nu cuvântul oamenilor, ci Cuvântul lui Dumnezeu. Printre cei care au crezut şi au trecut de partea lui Pavel şi lui Sila se găseau Iudei, o mare mulţime de Greci prozeliţi, femei de frunte în număr destul de mare şi păgâni, care s-au întors de la idoli la Dumnezeu, ca să slujească Dumnezeului celui viu şi adevărat şi să aştepte din ceruri pe Domnul Iisus, Fiul Său, pe care L-a înviat din morţi. Întoarcerea Domnului Iisus, ca să ia cu El pe preaiubiţii Lui, era totodată un adevăr pe care Pavel îl vestea celor întorşi de curând la Dumnezeu. Apostolul şi-a îndeplinit cu bucurie slujba sa printre aceşti creştini tineri în credinţă, dar plini de dragoste şi de nădejde. El îi îngrijea cum îşi îngrijeşte copiii o doică, lucrând zi şi noapte cu mâinile lui ca să nu fie sarcină niciunuia dintre ei, dându-le astfel, pe lângă învăţături, exemplul unei vieţi de om sfânt, ca şi ei să înveţe să meargă într-un chip vrednic de Dumnezeu (vezi 1 Tesaloniceni 1 şi 2). Însă, în timp ce lucrarea lui Dumnezeu înainta astfel, Vrăjmaşul nu dormea: în curând a stârnit o prigonire. Ea a venit şi de data aceasta tot de la Iudeii necredincioşi. Plini de mânie, când au văzut că adunarea lui Dumnezeu se alcătuieşte în numele Domnului Hristos, au asmuţit pe nişte oameni fără căpătâi din mulţime şi, cu ajutorul lor, s-au năpustit asupra casei unde locuiau Pavel şi Sila, ca să-i scoată de acolo şi să-i aducă afară la poporul înfuriat. Negăsind pe apostoli, au pus mâna pe Iason, stăpânul casei, care era unul din noii creştini, şi l-au târât împreună cu vreo câţiva fraţi înaintea mai marilor cetăţii. Dar ce vină puteau să le aducă? Că au primit pe aceşti oameni care, ziceau ei, „au răscolit lumea”. Era adevărată această învinovăţire? Nu. Apostolii vesteau pacea: pacea cu Dumnezeu şi pacea între oameni. Cei care „răscoleau” erau Satan şi uneltele lui, oamenii care nu voiau să primească pe Domnul Iisus, de teamă că au să fie abătuţi de la faptele lor rele. Însă creştinilor li se mai aducea o învinovăţire. Erau învinuiţi că nu ascultă de legile Cezarului, împăratul roman, şi că spun că este un alt împărat, Iisus. Era oare adevărat? Nu. Apostolii îndemnau pe credincioşi să fie supuşi stăpânirilor, ca unele ce sunt rânduite de Dumnezeu, iar Domnul Iisus spusese: „Împărăţia Mea nu e din lumea aceasta.” (Ioan 18.36; Romani 13.1). Mai-marii şi cei care au auzit aceste cuvinte de învinovăţire s-au tulburat. Dar, întrucât Iason şi ceilalţi fraţi locuiau în cetate şi erau bine cunoscuţi, s-au mărginit să le ceară o garanţie că, din partea lor, n-a fost tulburată ordinea publică; şi aşa le-au dat drumul. Îndată după aceea, fraţii au trimis noaptea pe Pavel şi pe Sila, ca să-i pună la adăpost de ura Iudeilor, care ar fi putut să-i învinuiască mai uşor că sunt răzvrătitori, întrucât erau străini. Însă, în mijlocul prigonirilor, lucrarea lui Dumnezeu se întindea şi Adunarea Domnului creştea. În Tesalonic se alcătuise o adunare şi, mai târziu, Pavel, scriindu-i, i se adresa în chipul următor: „Pavel, Silvan (sau Sila) şi Timotei, către Biserica Tesalonicenilor, care este în Dumnezeu Tatăl şi în Domnul Iisus Hristos: Har vouă şi pace! …” Vedem în această epistolă că prigonirea nu s-a oprit după plecarea apostolilor, căci Pavel zice: „ …Pentru că şi voi aţi suferit acelaşi lucruri din partea celor de un neam cu voi, ca şi ele din partea Iudeilor”. Dar, în mijlocul necazurilor, ei au rămas statornici şi inima lui Pavel era plină de mângâiere. El zice: „Cine este nădejdea, sau bucuria, sau cununa noastră de laudă? Nu sunteţi voi, înaintea Domnului nostru Iisus Hristos, la venirea Lui?” (1 Tesaloniceni 1.1; 2.14, 19). Ceea ce bucură inima unui slujitor al lui Dumnezeu este mai întâi întoarcerea sufletelor la Dumnezeu, iar apoi să vadă aceste suflete rămânând statornice şi crescând în cunoaşterea şi dragostea Domnului, mergând într-un chip vrednic de El. Fraţii din Tesalonic au trimis pe Pavel şi pe Sila la Bereea, altă cetate a Macedoniei, spre miazăzi-apus de Tesalonic. Pe Pavel l-au însoţit şi câţiva creştini din Tesalonic, care au rămas împreună cu el. Doi dintre ei sunt pomeniţi mai departe şi anume Aristarh şi Secund (Faptele Apostolilor 20.4). Şi Timotei s-a întâlnit cu Pavel la Bereea. Ce mângâiere pentru apostol să se găsească împreună cu aceşti credincioşi tovarăşi de lucru şi de rugăciuni! Totodată, îl vedem plin de îndrăzneală intrând cu Sila, la Bereea, în sinagoga Iudeilor, ca să le vestească Evanghelia. Iudeii de aici n-au arătat împotrivire: aveau o inimă mai aleasă decât cei din Tesalonic şi n-aveau prejudecăţi cu privire la gândurile sau la tradiţia lor. Pavel le-a vestit aceleaşi adevăruri ca şi celor din Tesalonic şi le dovedea cu Scriptura. Cei din Bereea, plini de bunăvoinţă, s-au apucat să cerceteze în fiecare zi Scripturile, ca să vadă dacă învăţătura lui Pavel se potrivea cu ele. Acelaşi lucru îndemna şi Domnul Iisus pe Iudei, când le spunea: „Cercetaţi Scripturile … căci tocmai ele mărturisesc despre Mine.” (Ioan 5.39).Urmarea vestirii Evangheliei şi a învăţăturilor date de apostoli n-a întârziat să se arate în aceste inimi bine pregătite. Sămânţa fusese aruncată în pământ bun. Cuvântul fusese ascultat şi înţeles şi a adus rod. Mulţi Iudei din Bereea au crezut, de asemenea multe din femeile cu vază ale Grecilor, cum şi alţi oameni în număr destul de mare. Aceste femei şi aceşti oameni erau prozeliţi, adică, precum am spus şi mai înainte, oameni născuţi în păgânism, dar aduşi la cunoaşterea adevăratului Dumnezeu. De aici şi din alte locuri, vedem că Evanghelia era bine primită de prozeliţi. Aşa s-a întemeiat adunarea din Bereea. Însă slujitorii lui Dumnezeu nu şi-au putut continua în linişte, multă vreme, lucrarea lor. Iudeii necredincioşi din Tesalonic au auzit că Pavel vestea Cuvântul lui Dumnezeu la Bereea. Numaidecât au venit acolo, mânaţi de ura lor împotriva lui Pavel şi împotriva numelui Domnului Iisus, şi au răsculat şi acolo mulţimea, fireşte, prin aceleaşi mijloace pe care le-au întrebuinţat şi la Tesalonic. Ura lor se îndrepta mai ales împotriva lui Pavel; ar fi voit să ia viaţa acestui martor credincios al Domnului, a cărui întoarcere la Dumnezeu era o dovadă destul de izbitoare a puterii Domnului Hristos. De aceea, fraţii din Bereea au trimis numaidecât pe Pavel spre mare, luând măsuri ca Iudeii, care voiau să-l urmărească, să-i piardă urma. Cei care însoţeau pe apostol, l-au dus până la Atena, la o mare depărtare de Macedonia. Sila şi Timotei au rămas la Bereea, ca să continue să înveţe pe creştini. Pavel le spusese să vină cât mai curând la el.

18. Pavel la Atena:

 Pavel a fost însoţit până la Atena, unde aştepta pe Sila şi pe Timotei, cei doi tovarăşi de drum şi de lucru. Atena, care acum este capitala Greciei, a fost una din cetăţile cele mai vestite din vechime. Pe vremea lui Pavel, era supusă Romanilor şi, deşi decăzută de la vechea ei măreţie, era încă locul de întâlnire al multor străini şi a o mulţime de filozofi din diferite şcoli.Ceea ce deosebea pe locuitorii săi era, alături de o nespus de mare bunăcuviinţă în vorbire, o mare dorinţă de a cunoaşte, care-i făcea să alerge după orice noutate. Cetatea era plină de temple şi altare ridicate feluriţilor zei mincinoşi. Putem să înţelegem simţămintele care au răscolit inima şi gândurile credinciosului slujitor al Domnului Hristos, văzând atâtea suflete cufundate în întunericul închinării la idoli, rătăciţi prin închipuirile zadarnice ale oamenilor şi astfel ţinuţi departe de Dumnezeu. Duhul îi era întărâtat. S-a adresat Iudeilor, în sinagogă, şi prozeliţilor, care mai aveau oarecare cunoştinţă despre adevăratul Dumnezeu; apoi, în toate zilele, în piaţă, stătea de vorbă cu aceia pe care îi întâlnea. Despre ce vorbea el? Despre ceea ce îi umplea inima, adică despre Domnul Iisus şi despre biruinţa pe care a câştigat-o El asupra morţii, ca să ne scape de păcat şi să ne aducă la viaţă. Printre cei care îl ascultau, se găseau filozofi, adică oameni înţelepţi ai aceste lumi, care umblau să găsească adevărul, dar nu reuşeau, pentru că adevărul este în Dumnezeu, iar „lumea cu înţelepciunea ei n-a cunoscut pe Dumnezeu.” (1 Corinteni 1.21). Dintre aceşti filozofi, unii erau epicurieni, iar alţii stoici. Cei dintâi căutau fericirea în tot felul de plăceri; stoicii nu urmăreau plăcerile, ci virtutea, la care ajungeau prin neîntrerupte silinţe; de asemenea căutau să stăpânească suferinţele, pe care le întâmpinau cu bărbăţie şi dispreţ. Atât unii cât şi ceilalţi erau în mare necunoştinţă cu privire la Dumnezeu. Cuvintele lui Pavel li se păreau ciudate. Ei ziceau: „Pare că vesteşte nişte dumnezei străini”. Numele Domnului Iisus era pentru mintea lor un nume de zeu. Unii, mai uşuratici, îşi băteau joc de apostol şi-l socoteau palavragiu. Alţii au vrut să afle mai mult despre cele ce auziseră de la Pavel. L-au dus astfel la Areopag. Acesta era o clădire aşezată pe un loc înălţat, unde-şi avea reşedinţa un tribunal, odinioară vestit, dar unde se adunau totodată învăţaţii şi oamenii de stat, ca să stea de vorbă între ei. Acolo, departe de zgomotul din piaţa publică, Pavel putea mai uşor să spună, în faţa tuturor, adevărul pe care i-l încredinţase Dumnezeu. Astfel conducea Domnul pe iubitul Său slujitor, ca să dea mărturie despre El înaintea celor mari şi celor mici, înaintea celor învăţaţi şi a celor neînvăţaţi. Filozofii l-au întrebat pe Pavel: „Putem să ştim care este această învăţătură nouă, pe care o vesteşti tu?” (Faptele Apostolilor 17.19). Atunci Pavel, stând în picioare în mijlocul lor, le-a spus adevărul cu privire la Dumnezeu şi la judecată, cu privire la Domnul Iisus şi la învierea Sa, aşa cum puteau să-l înţeleagă aceşti înţelepţi vestiţi, dar neştiutori. Apostolul, străbătând oraşul, văzuse, în mijlocul mulţimii de idoli, un altar pe care era scris: „Unui Dumnezeu necunoscut!” Se povesteşte că, în vremurile vechi, o boală grozavă bântuia cetatea şi că Atenienii, neştiind care este zeul pe care trebuiau să-l îmblânzească, au zidit un altar, „unui Dumnezeu necunoscut”. De altfel, în adâncul conştiinţei religiilor păgânismului, se găseşte gândul că este un Dumnezeu mai mare peste ceilalţi, însă necunoscut. Pavel, călăuzit de înţelepciunea Duhului lui Dumnezeu, se foloseşte de această împrejurare, pe care o reaminteşte ascultătorilor săi şi le spune: „Ceea ce voi cinstiţi fără să cunoaşteţi, aceea vă vestesc eu. Dumnezeu, care a făcut lumea şi tot ce este în ea, este Domnul cerului şi al pământului şi nu locuieşte în temple făcute de mâini. El nu este servit de mâini omeneşti, ca şi când ar avea nevoie de ceva, El, care dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile.” (Faptele Apostolilor 17.23-25). Astfel, aceşti filozofi, atât de mândri de ştiinţa lor, aveau nevoie să fie învăţaţi de Pavel ceea ce un copil creştin ştie de mic şi anume că este un singur Dumnezeu, care a creat toate lucrurile şi care îngrijeşte de tot ce a făcut: El este Domnul, Cel care stăpâneşte în cer şi pe pământ. Mai mult, El umple totul cu prezenţa Sa. Bieţii păgâni nu cunoşteau aceste adevăruri însemnate, dar noi „prin credinţă înţelegem că lumile au fost întocmite prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd” (Evrei 11.3); şi mai ştim că Dumnezeu este în tot locul. Filozofii aceia îşi închipuiau că Dumnezeu stă departe de oameni şi nu are grijă de ei; ei mai credeau că fiecare neam îşi are o obârşie deosebită: Grecii şi Romanii socoteau că celelalte neamuri sunt barbare. De aceea Pavel adaugă: „El a făcut fiecare neam de oameni dintr-un singur sânge ca să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat ţinuturi rânduite şi hotare locuirii lor.” (Faptele Apostolilor 17.26). Noi ştim că Negrul, Chinezul sau Indianul, ca şi noi, ne tragem toţi din acelaşi om, din Adam; mai ştim totodată că Dumnezeu, în cârmuirea Sa desăvârşită, conduce toate lucrurile şi că nicio pasăre nu cade la pământ fără ştirea Sa. Păgânii însă nu ştiau deloc aceste lucruri. Pavel le arată mai departe că, dacă L-ar fi căutat, ei ar fi putut să cunoască pe Dumnezeu, fiindcă a dat atâtea dovezi de existenţa şi atotputernicia Sa. „El nu este departe de fiecare dintre noi. Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa.” (Faptele Apostolilor 17.27-28). Unii din poeţii lor observaseră acest mare adevăr, că omul nu este un simplu animal, cum vor să ne facă să credem şi unii oameni din zilele noastre. Aceşti poeţi din vechime, mai înţelepţi decât palavragii din zilele noastre, spuseseră: „Din El ne tragem obârşia …”, adică din Dumnezeu, care, după ce a făcut trupul omului, i-a suflat în nări suflare de viaţă. Apostolul întăreşte acest cuvânt, ca să arate deşertăciunea idolilor: „Astfel dar, fiindcă ne tragem obârşia din Dumnezeu, nu trebuie să credem că Dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite potrivit artei şi imaginaţiei omului.” (Faptele Apostolilor 17.29). Însă Pavel avea să vestească altceva filozofilor şi păgânilor cărora le vorbea. Cineva poate să recunoască existenţa unui Dumnezeu mai presus de toate, care conduce toate lucrurile; poate să recunoască înălţimea obârşiei omeneşti şi deşertăciunea idolilor. Atât nu este de ajuns. Trebuie să cunoască pe Dumnezeu prin Domnul Iisus, omul înviat, ca Cel ce judecă adâncimile inimii. Trebuie să cunoască harul lui Dumnezeu venit prin Domnul Iisus. De aceea apostolul continuă astfel: „Dumnezeu, deci, trecând cu vederea timpurile de neştiinţă, porunceşte acum tuturor oamenilor (învăţaţi sau neînvăţaţi, bogaţi sau săraci) de pretutindeni (din Atena sau din Roma, ba chiar şi barbarilor) să se pocăiască, pentru că a rânduit o zi în care va judeca după dreptate pământul locuit, Omul pe care L-a rânduit şi despre care a dat tuturor o dovadă de netăgăduit prin faptul că L-a înviat dintre cei morţi …” (Faptele Apostolilor 17.30-31). Astfel a făcut Dumnezeu să strălucească lumina Sa în ochii acestui popor învăţat al Atenei, lumina cunoştinţei Sale, care aşază cugetul în faţa Sa şi care cheamă pe oameni să se pocăiască, să se întoarcă la El, în vederea judecăţii pe care trebuie s-o facă prin Domnul Iisus, Omul pe care L-a înviat dintre cei morţi. Învierea Domnului Hristos era o dovadă a biruinţei Sale asupra Celui Rău şi a împuternicirii Sale de Judecător al lumii. Apostolul ar fi putut să vorbească mai departe despre Domnul Iisus, înfăţişându-l nu numai ca Judecător, ci şi ca Mântuitor, Însă mulţimea învăţată se săturase de vorbele sale. Atâta timp cât a vorbit despre un Dumnezeu creator, l-au ascultat; dar auzind că le vorbeşte despre învierea morţilor, lucru de necrezut pentru duhul lumesc, dar pe care-l descoperă Dumnezeu, unii, în uşurătatea lor necredincioasă, şi-au bătut joc de învăţătura lui Pavel, care vestea o altă viaţă şi care tulbura inima dedată plăcerilor; alţii au amânat ascultarea acestor lucruri pentru altădată, ca şi cum acest altădată ar fi în puterea noastră. Pavel a ieşit din mijlocul acestor înţelepţi ai lumii, care au rămas mai departe în întunericul lor. Vorbirea lui, însă, n-a avut niciun rod? Ba da: Dumnezeu a binecuvântat şi acolo Cuvântul Său, pentru câteva suflete. Unii au crezut ce a spus Pavel şi au trecut de partea lui. Se înţelege că acestora el le-a dat şi alte învăţături despre adevărurile sfinte sale credinţei. Printre aceştia să găsea Dionisie, un membru al Areopagului, şi o femeie numită Damaris. Nu ştim nimic mai mult despre aceste două fiinţe, dar Domnul le cunoştea şi a voit ca numele lor să ne fie păstrate. Cât de preţios este pentru adevăraţii credincioşi să ştie că, dacă sunt necunoscuţi de lume, Domnul îi cunoaşte pe nume!

19. Pavel la Corint:

 La Atena se întorseseră la Domnul mai multe persoane şi astfel luase fiinţă şi acolo o adunare. Din această cetate, Pavel s-a dus la Corint, una din cele mai de seamă cetăţi greceşti, vestită prin comerţul, bogăţiile şi şcolile sale, dar mai ales prin luxul locuitorilor, iubirea lor de plăceri şi viaţa lor stricată, întreţinută prin închinarea la idolii necuraţi. Era cu adevărat o întăritură a Satanei, care ţinea sufletele de acolo înlănţuite prin plăceri trupeşti vinovate şi prin gândurile greşite ale înţelepciunii omeneşti. Aşadar, Pavel se găsea acolo într-un loc care avea multă nevoie de Evanghelie, care este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede; în acelaşi timp, sarcina sa era deosebit de grea; însă Domnul este de ajuns pentru orice şi Pavel ne-a arătat că aşa este. Potrivit obiceiului său, apostolul a căutat în primul rând pe Iudei. Printre ei, a găsit pe unul cu numele Aquila. Fiindcă-l găsim amintit de mai multe ori, ca şi pe soţia sa Priscila, în Fapte şi în Epistolele lui Pavel, vom spune câteva cuvinte despre ei. În timp ce oamenii păstrează în istoriile lor nume de eroi şi de cuceritori vestiţi, Dumnezeu scrie, în Cartea Sa, numele slujitorilor Săi, destul de smeriţi şi neînsemnaţi în faţa lumii, însă mari şi de preţ în ochii Lui. Aşa erau Aquila şi Priscila. Aquila era de neam din Pont, un ţinut în Asia Mică; locuia însă la Roma, marele oraş împărătesc. Era lucrător de corturi, care erau de trebuinţă pentru armate în timp de război, cum şi pentru călătoriile din acele timpuri. Iudeii din Roma, dând naştere la tulburări, au fost izgoniţi de acolo de împăratul Claudius şi astfel Aquila şi Priscila au venit la Corint, unde şi-au continuat meseria. Am văzut că şi Pavel învăţase această meserie. Lucrând corturi, el purta grijă şi de nevoile lui şi de ale celor ce-l însoţeau, ca să nu fie sarcină nimănui. Făcând cunoştinţă cu Aquila şi Priscila, s-a mutat în casa lor şi lucra împreună cu ei. Cuvântul lui Dumnezeu nu ne spune când şi prin ce mijloc s-au întors la El, Aquila şi Priscila. Poate că prin lucrarea lui Pavel la Corint; oricum, nu ne îndoim că, în tovărăşia apostolului, ei au înaintat în harul şi în cunoaşterea Domnului, aşa ca să poată învăţa şi pe alţii, precum vom vedea, şi să fie „tovarăşii de lucru” ai lui Pavel. Ei au ajuns prietenii lui de aproape până la moarte. Apostolul, la sfârşitul Epistolei către Romani, vorbeşte de ei în felul următor: „Salutaţi pe Priscila şi pe Aquila, lucrători împreună cu mine în Hristos Iisus, care şi-au pus capul în joc ca să-mi scape viaţa; le mulţumesc nu numai eu, ci şi toate bisericile dintre neamuri. Salutaţi şi adunarea din casa lor.” (Romani 16.3-5). De aici, vedem că Aquila şi Priscila s-au întors iarăşi la Roma, la câţiva ani după ce plecaseră de acolo. Într-adevăr, după ce Pavel a rămas cu ei la Corint un an şi jumătate, au plecat împreună la Efes, unde au stat mai mult de doi ani şi de unde, apoi, singuri, s-au dus la Roma. Poate că în Efes, Aquila şi Priscila îşi vor fi pus capul în joc pentru Pavel, în marea tulburare ridicată împotriva lucrării Evangheliei şi despre care vom vorbi. Vedem la aceşti credincioşi ceva şi mai frumos. În Epistola către Romani şi în cea către Corinteni se arată că adunarea se făcea, şi la Roma şi la Efes, în casa lui Aquila şi Priscila (Romani 16.5; 1 Corinteni 16.19). Pe atunci nu erau clădiri mari sau mici, mai mult sau mai puţin împodobite, făcute anume pentru adunare. Nu. Sfinţii din cele dintâi timpuri aveau adunarea lui Dumnezeu, în casa vreunui credincios: de exemplu, la Aquila, meşteşugar nebăgat în seamă, sau la Filimon, om mai bogat, se pare (Filimon 2; 1 Corinteni 16.19; Faptele Apostolilor 18.13).Ce cinste deosebită pentru cei ce deschideau casele lor pentru adunare, poate cu primejdia vieţii lor! Mai târziu, Aquila şi Priscila au venit iarăşi la Efes, cum vedem în Epistola a doua a lui Pavel către Timotei (4.19). Iată tot ce ştim despre Priscila şi Aquila. Nebăgaţi în seamă, ei au lucrat mult pentru Domnul. Cum s-a sfârşit viaţa lor pe pământ, nu ştim. Acum ei sunt la Domnul Iisus împreună cu prietenul lor Pavel, aşteptând, ca şi el, cununa dreptăţii, păstrată tuturor care iubesc arătarea Lui. Ce viaţă fericită şi ce sfârşit fericit au slujitorii adevăraţi ai Domnului Iisus! Să cercetăm acum istoria lucrării lui Pavel la Corint.Pentru întreţinerea sa şi a însoţitorilor săi, acest mare apostol şi slujitor deosebit al Domnului lucra corturi în atelierul lui Aquila, ca un lucrător nebăgat în seamă. Lui nu-i era ruşine să lucreze cu mâinile sale; dimpotrivă. Domnul său nu trăise în sărăcie? N-a fost Domnul Iisus fiul tâmplarului, El Însuşi tâmplar, cum citim în Evanghelii? (Matei 13.55; Marcu 6.3). Însă când venea ziua sabatului, Pavel, lucrătorul de corturi, se ducea în sinagogă şi vorbea despre Evanghelie, înduplecând atât pe Iudei cât şi pe Greci. În curând au venit în Corint şi cei doi credincioşi tovarăşi de lucru, Sila şi Timotei, care până atunci rămăseseră în Macedonia. Pavel a fost foarte mult încurajat de venirea lor şi de veştile bune pe care i le-a adus Timotei despre credinţa şi stăruinţa creştinilor din Tesalonic, în mijlocul prigonirilor. Atunci a început să vestească Evanghelia cu mai multă râvnă. Puterea şi adevărul Cuvântului lui Dumnezeu îi umpleau inima: voia să împărtăşească şi Iudeilor credinţa sa şi, sprijinindu-se pe Scripturi, le dovedea că Iisus este Hristosul. Dar, vai! şi acolo, ca şi în alte părţi, aceşti Iudei nu voiau să audă fericita veste, care le aducea la cunoştinţă împlinirea în Domnul Hristos a ceea ce au spus mai dinainte profeţii şi lepădau binecuvântările cereşti, care li se aduceau prin Evanghelie. Nedând crezare Cuvântului lui Dumnezeu şi mărturiei lui Pavel, ei s-au împotrivit şi au hulit pe Domnul Hristos. Atunci apostolul şi-a scuturat hainele şi le-a zis: „Sângele vostru să fie asupra capului vostru; eu sunt curat. De acum încolo, mă voi duce la neamuri.” (Faptele Apostolilor 18.6). Ce cuvinte serioase! Scuturându-şi hainele, apostolul arăta că nu mai avea nicio legătură cu ei; şi spunându-le: „sângele vostru să fie asupra capului vostru”, el arunca în totul asupra lor răspunderea nenorocirii şi pierzării, la care se duceau singuri. Ce lucru grozav să nu primeşti Cuvântul lui Dumnezeu sau să i te împotriveşti! Niciunul din cei ce pier din pricina necredinţei, nu va putea să învinovăţească pe altcineva pentru trista lor soartă.Voind să şi facă tot ceea ce a spus, Pavel a ieşit din sinagogă şi, ca să arate că el nu mai are legătură cu mulţimea Iudeilor necredincioşi, s-a dus la un om, numit Iust. Acesta nu era Iudeu, ci prozelit dintre neamuri, cum arată şi cuvintele „temător de Dumnezeu”. Casa lui Iust era vecină cu sinagoga, aşa că, dacă vreun Iudeu care se ducea acolo avea inima mişcată şi voia să urmeze pe Pavel, n-avea decât să intre la Iust. Ar fi dat astfel pe faţă mărturia că nu încuviinţează pe ceilalţi Iudei. Trebuie însă o puternică hotărâre din inimă ca să lepezi religia lumii şi să urmezi pe Dumnezeu. Lucrul apostolului în mijlocul Iudeilor n-a fost totuşi zadarnic. Însuşi fruntaşul sinagogii, numit Crisp, împreună cu toată casa sa, au crezut şi ei. Şi unii şi alţii au fost primiţi prin botez, în Adunarea creştină. Afară de Crisp, ni s-au păstrat şi numele altor creştini din Corint; de exemplu Gaius, la care se aduna Biserica; Ştefana, pe care însuşi Pavel a botezat-o, împreună cu toată casa sa, cum făcuse de altfel şi cu Crisp şi Gaius (Romani 16.23; 1 Corinteni 1.14-16). Apostolul a scris mai târziu Corintenilor cu privire la casa lui Ştefana, că ea este cel dintâi rod al Ahaiei şi că s-a dedicat cu totul în slujba sfinţilor (1 Corinteni 16.15). Totodată, Pavel recomandă adunării să preţuiască pe astfel de oameni. Apostolul nu se mulţumea numai cu acest rod al lucrului său, deşi avea tot dreptul să se bucure şi de atâta. El spusese - şi asta-i era însărcinarea - „de acum încolo mă voi duce la neamuri”; de aceea a început să vestească Cuvântul către Greci. Dar la aceştia, dacă nu mai întâlnea necredinţa iudaică, găsea gândirea deşartă a înţelepţilor acestei lumi, vorbirea atrăgătoare şi meşteşugită a învăţaţilor, cum şi stricăciunea grozavă a păgânismului. Se înţelege că el şi-a simţit slăbiciunea, el un biet om care făcea corturi, dintr-un neam dispreţuit; el, care n-avea vorbire uşoară şi a cărui înfăţişare n-avea nimic atrăgător. Ce să facă în faţa acestor filozofi, care judecau orice lucru, a acestor batjocoritori, a acestor iubitori de bani, înlănţuiţi în plăceri? În epistola sa, el scrie ce simţea în faţa acestei sarcini atât de grele: „Şi eu am fost printre voi în slăbiciune, în temere şi în mare cutremur.” (1 Corinteni 2.3). Dar Domnul ştia toate acestea; El cunoştea cutremurul de inimă al lui Pavel. Totodată a venit El Însuşi să dea curaj slujitorului Său. Noaptea, El i-a zis într-o viziune: „Nu te teme, ci vorbeşte şi nu tăcea, căci Eu sunt cu tine şi nimeni nu va pune mâna pe tine, ca să-ţi facă rău, fiindcă am mult popor în această cetate.” (Faptele Apostolilor 18.9-10). Pavel încerca atunci ceea ce spune el într-un loc: „Când sunt slab, atunci sunt tare”; şi aceasta, pentru că Domnul îl întărea. Sprijinit de gândul că Domnul era cu el şi că lucrul lui avea să fie binecuvântat din belşug, ca să se arate cei ce sunt ai Domnului în această cetate mare, Pavel a lucrat cu râvnă şi, timp de un an şi jumătate, a învăţat acolo pe oameni Cuvântul lui Dumnezeu. Despre ce vorbea el şi ce mijloace întrebuinţa ca să încredinţeze pe ascultători? Răspunsul la aceste întrebări îl găsim în epistolele pe care, mai târziu, le-a scris adunării lui Dumnezeu care luase fiinţă în Corint. El spune: „Noi propovăduim pe Hristos cel răstignit … puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 1.23-24). Apoi, mai departe: „V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi.” (1 Corinteni 15.3-4). În acelaşi timp, Evanghelia pe care Pavel o vestea Corintenilor era cea „a slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu.” (2 Corinteni 4.4). Cu alte cuvinte, după ce le-a făcut cunoscut un Mântuitor răstignit pe cruce şi mort ca să ispăşească păcatele, dar înviat apoi prin puterea lui Dumnezeu, ca dovadă că Dumnezeu a primit jertfa Sa, el le-a arătat pe Domnul Iisus în slavă, unde este Mijlocitorul nostru înaintea lui Dumnezeu. Dar ce mijloace întrebuinţa apostolul ca să înduplece pe Iudei - care socoteau crucea un scandal şi care se simţeau înjosiţi să li se înfăţişeze un om răstignit drept Mesia - şi ca să încredinţeze pe Greci - pentru care aceeaşi cruce era o nebunie? - Era el bogat? Nu, ci era nevoit să lucreze cu mâinile. Avea o stare înaltă în lume? Nu, era meseriaş, care făcea corturi. Era un om cu vorbire frumoasă, care să atragă pe ascultători? Nu. El zice: „ … Când am venit la voi, n-am venit să vă vestesc mărturia lui Dumnezeu cu o vorbire sau înţelepciune strălucită … Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte convingătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere.” (1 Corinteni 2.1-4). Apostolul prezenta Cuvântul lui Dumnezeu simplu, iar Duhul Sfânt îl însufleţea în inimă.Urmarea cuvântărilor lui Pavel la Corint a fost însemnată. S-a alcătuit acolo o adunare numeroasă, dar nu din înţelepţi sau din cei de neam mare. Apostolul le scria: „Fraţilor, uitaţi-vă la voi, care aţi fost chemaţi: printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales.” (1 Corinteni 1.26). Da, în ochii lumii erau slabi, neînsemnaţi, dispreţuiţi; înaintea lui Dumnezeu erau bogaţi şi de mare preţ. Cei ce crezuseră în Domnul acolo fuseseră mari păcătoşi; acum erau spălaţi de păcatele lor, sfinţiţi, îndreptăţiţi în numele Domnului Iisus şi prin Duhul lui Dumnezeu. Într-adevăr, în El avem o bogăţie mai mare şi un nume mai slăvit decât tot ce poate da pământul. Domnul Hristos a fost făcut de Dumnezeu, pentru noi, „înţelepciune, dreptate, sfinţire şi răscumpărare.” (1 Corinteni 1.30). Este vreo comoară mai de preţ decât aceasta? Pavel scria mai târziu Corintenilor că „harul lui Dumnezeu, care v-a fost dat în Iisus Hristos … v-a îmbogăţit în toate privinţele, cu orice vorbire şi cu orice cunoştinţă.” (1 Corinteni 1.4-5). Aşa erau sfinţii din Corint; lucrul lui Pavel, timp de 18 luni, cât a petrecut în această cetate, adusese un rod frumos. Însă, în timp ce Pavel vestea Evanghelia, sufletele credeau şi erau mântuite, iar Adunarea creştea, Vrăjmaşul veghea şi a căutat şi acolo, ca şi în alte părţi, să împiedice lucrarea slujitorului lui Dumnezeu. Şi de data aceasta, tot Iudeii au fost uneltele de care s-a slujit. Cârmuitorul roman al ţinutului Ahaia, al cărei oraş mai de seamă era Corintul, era pe atunci proconsulul Gallio. Acesta era un om învăţat, cu o fire blândă, şi frate cu un vestit filozof, numit Seneca, ale cărui scrieri se păstrează şi azi. Iudeii necredincioşi, totdeauna plini de ură împotriva numelui Domnului Iisus şi împotriva slujitorilor Săi credincioşi, au pus mâna pe Pavel şi l-au târât înaintea scaunului de judecată.Ce învinuire puteau să-i aducă? De data aceasta n-au mai spus că Pavel se ridica împotriva stăpânirii romane, ci, întrucât religia lor iudaică era recunoscută de Romani, ei au spus dregătorului: „Omul acesta înduplecă pe oameni să se închine lui Dumnezeu într-un fel care este împotriva legii”. Romanii aveau legi foarte severe împotriva celor care propovăduiau religii noi şi Iudeii trăgeau nădejde că Pavel are să fie pedepsit din cauza aceasta. De data aceasta însă, ura lor nu le-a slujit bine. Gallio era un om nepăsător faţă de lucrurile lui Dumnezeu. În mintea lui, era vorba de neînţelegeri de nume şi de cuvinte. El spune că este pus acolo să facă dreptate când este vorba de crime şi nelegiuiri, nu de neînţelegeri religioase. Şi avea dreptate. Pavel ar fi voit să înceapă vorba, nu ca să se apere, ci ca să folosească această împrejurare pentru a vesti Evanghelia; dar cârmuitorul, după ce le-a spus că nu vrea să fie judecător al unor astfel de lucruri, i-a alungat pe toţi cu dispreţ. Pretutindeni Iudeii nu puteau să fie suferiţi de păgâni, fiindcă erau un popor ce stătea departe de ceilalţi. Iudeii aveau dreptate să nu se amestece în obiceiurile rele ale păgânismului, însă, deşi despărţiţi de păgâni, n-aveau totuşi o viaţă curată, care să insufle respect păgânilor, cum le spune Pavel în Epistola către Romani.Se lăudau că ei cunosc pe Dumnezeu şi că au Legea Lui, dar călcau această Lege şi necinsteau pe Dumnezeu în toate felurile, încât, din cauza lor, numele lui Dumnezeu era hulit printre neamuri (Romani 2.17-24). Totodată, apostolul rosteşte împotriva lor aceste cuvinte: Nu plac lui Dumnezeu şi sunt vrăjmaşi tuturor oamenilor.” (1 Tesaloniceni 2.15). Şi ei credeau că sunt religioşi! Nimic nu este mai urât înaintea lui Dumnezeu decât să mărturiseşti că eşti religios, dar să tăgăduieşti adevărata religie prin viaţa de toate zilele. Mulţimea de păgâni care înconjura scaunul de judecată în aşteptarea hotărârii cârmuitorului, văzând dispreţul cu care Gallio a alungat pe Iudei, şi-a îndreptat ura împotriva lor. A pus mâna pe Sosten, noul fruntaş al sinagogii, cel care va fi învinovăţit pe Pavel, şi a început să-l bată. Ce făcea Gallio, sub ochii căruia se petreceau acestea? Nimic. Ce-i păsa lui că este bătut un Iudeu? Nu s-a purtat bine, căci era dator să fie drept faţă de toţi. Însă Dumnezeu care s-a slujit de nepăsarea religioasă a lui Gallio ca să scape pe Pavel, îngăduia ca, prin nedreptatea lui, răutatea Iudeilor să se întoarcă asupra capului lor. Pavel a putut să continuie, acolo, destul de multă vreme, lucrarea binecuvântată a Evangheliei, vestind păcătoşilor mântuirea, învăţând şi încurajând pe sfinţi. Apoi şi-a luat ziua bună de la fraţi şi a plecat, împreună cu prietenii săi Aquila şi Priscila, la Efes, unde-l vom găsi mai departe. Mai târziu Pavel vine iarăşi la Corint, dar n-avem ştiri amănunţite despre lucrarea făcută cu acest prilej. Din Efes, el a scris două epistole adunării din Corint. Sunt printre cele mai lungi pe care le avem de la Pavel şi vorbesc despre lucruri foarte însemnate. Ele întregesc ştirile pe care le avem despre Corinteni şi de aceea vom spune câteva cuvinte despre ele. Apostolul aflase de la fraţii veniţi din Corint că în adunare pătrunsese mult rău. Credincioşii, în loc să trăiască în iubire şi înţelegere, alcătuiseră mai multe partide. Unul se lăuda că este al lui Petru, altul al lui Pavel, altul al lui Apolo. Din lipsă de veghere, unul dintre ei căzuse şi trăia în desfrânare, iar ceilalţi îl îngăduiau. Sub cuvânt că erau liberi, luau parte la sărbătorile păgâneşti. Unii puneau la îndoială apostolatul lui Pavel. Neorânduiala pătrunsese adânc în adunare: femeile ar fi vrut să vorbească şi ele; cina era pângărită; darul vorbirii în limbi şi cunoştinţa ajunseseră pricini de laudă, nu mai erau spre zidirea altora, întrucât fiecare se grăbea să vorbească, ba chiar mai mulţi deodată; şi ceva şi mai rău: în adunare se strecuraseră învăţături greşite cu privire la înviere. Ce stare tristă pentru o adunare a lui Dumnezeu! Ce a făcut Pavel? Inima lui era foarte îndurerată, însă, încrezându-se în Dumnezeu, care chemase pe Corinteni la părtăşia cu Fiul Său, Iisus Hristos, şi care este credincios, le-a scris ca să le trezească din nou cugetul şi să-i aducă la o purtare vrednică de părtăşia cu Domnul. Astfel, înţelepciunea şi bunătatea lui Dumnezeu au prevăzut pentru toate timpurile, în aceste epistole, ce-i trebuie Bisericii ca să fie călăuzită în mersul ei; căci ce s-a scris este nu numai pentru Corinteni, ci totodată pentru „toţi cei ce cheamă în vreun loc numele lui Iisus Hristos.” (1 Corinteni 1.2). Să străbatem, așadar, unele din învăţăturile pe care Pavel le dă Corintenilor şi care se îndreaptă şi către noi.El ne spune mai întâi ce este adunarea creştinilor dintr-o localitate. Este Adunarea lui Dumnezeu, înfăţişând Adunarea întreagă, alcătuită din toţi credincioşii. Este Templul lui Dumnezeu, căci Duhul Sfânt locuieşte în ea. Ce sfinţenie trebuie să fie într-o adunare! Cel care-şi zice „frate” şi trăieşte în păcat, trebuie să fie dat afară. Adunarea este „trupul” lui Hristos, El fiind Capul. Credincioşii sunt mădulare ale trupului şi uniţi cu Hristos prin Duhul Sfânt. Fiecare mădular îşi are slujba sa, întrebuinţarea sa, şi toţi sunt chemaţi să alerge în ajutorul celorlalţi, fără ceartă, fără mânie. Cina Domnului, în amintirea morţii Lui, până va veni El, se sărbătoreşte în Adunare. Este părtăşia cu sângele şi cu trupul Său, date pentru noi. Pâinea, împărţită între toţi, aminteşte că cei care iau parte sunt mădularele ale trupului Domnului Hristos. Adevăraţii credincioşi, şi numai ei, au dreptul şi harul să ia parte la cina Domnului. Darurile (învăţătura, prorocia, limbile etc.) sunt date în Adunare nu prin mijlocirea oamenilor sau rânduiala Bisericii, ci Duhul Sfânt le împarte de-a dreptul cum găseşte cu cale, dând unuia înţelepciune, altuia cunoştinţă, altuia prorocire etc.. Totul trebuie să fie făcut cu rânduială, spre folosul altora, în vederea zidirii celor credincioşi. Şi mai presus de toate, trebuie să domnească dragostea.Viaţa morală a fiecăruia în parte este totodată pricina îndemnurilor apostolului. Cel credincios trebuie să se despartă de orice lucru rău şi să trăiască în sfinţenie, căci el este un mădular al trupului Domnului Hristos; iar trupul său este templul Duhului Sfânt. Trebuie să slăvim pe Dumnezeu în trupul nostru. Creştinul trebuie să se ferească de judecăţi şi mai degrabă să sufere când i se face nedreptate. Trebuie să fugă de închinarea la idoli; să nu ia parte la mesele şi la sărbătorile în cinstea idolilor, căci aceasta ar însemna să ia pate la masa demonilor. În sfârşit, în privinţa greşelii unora dintre Corinteni care spuneau că nu este înviere, apostolul statorniceşte mai întâi faptul neîndoelnic că Domnul Hristos a înviat, adăugând că, fără aceasta, noi am fi încă în păcatele noastre. Arată apoi că, dacă Hristos a înviat, şi sfinţii vor învia. Am purtat chipul celui pământesc, al lui Adam, cu trupuri supuse putrezirii, care sunt din pământ; vom purta şi chipul Celui ceresc, al Domnului Hristos, cu trupuri nesupuse putrezirii. Carnea şi sângele, adică trupurile noastre pieritoare, aşa cum sunt acum, nu pot să meargă în cer, să moştenească împărăţia lui Dumnezeu. Dar apostolul ne descopere o taină, ascunsă până atunci: „Nu toţi vom adormi (sau muri), dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în nemurire.” (1 Corinteni 15.51-53).

20. Lucrarea lui Pavel la Efes:

 Părăsind Corintul, Pavel s-a dus în Asia, în marele oraş Efes, în locul căruia azi nu mai este decât un sat, ale cărui ruine însă dovedesc vechea măreţie. În vechime era vestit, îndeosebi din cauza unui templu măreţ, dedicat zeiţei Diana, pe care o socoteau ocrotitoarea vânătoarei şi a pădurilor, cum şi cârmuitoarea mersului lunei. Cu vreo 300 de ani înainte de a vesti Pavel Evanghelia în Efes, templul Dianei fusese ars de un nebun, care voise să-şi câştige astfel un nume vestit, dar fusese refăcut cu o strălucire mai mare decât cea dintâi. Efesenii susţineau că acest templu avea o statuie a zeiţei, care căzuse din cer. Această credinţă deşartă ajunsese să fie socotită fapt adevărat şi, în multe locuri, se aducea închinare zeiţei Diana din Efes. Nu este mai puţin adevărat că şi setea de câştig îşi avea şi ea amestecul ei. Mulţi lucrători argintari făceau icoane de argint care înfăţişau templul Dianei şi câştigau mult de pe urma lor, vânzându-le celor ce erau prinşi în întunericul credinţei deşarte.Pe lângă păgânismul idolatru, mai domnea la Efes un alt rău, bine legat de cel dintâi. Mulţi se ocupau cu magia, adică lucruri prin care pretindeau că pot să cunoască lucrurile ascunse ale firii şi ale lumii nevăzute, să prorocească şi să dezlege tainele viitorului. Această ştiinţă, pe nedrept numită astfel, se învăţa dintr-o mulţime de cărţi, cărora li se dădea mare preţuire şi dintre care, unele foarte vestite, purtau numele de „scrieri efesene”. Aceasta era starea din Efes când s-a dus Pavel acolo. De data aceasta însă, n-a stat acolo mult timp. Voia să se ducă la Ierusalim, a promis însă Iudeilor cu care şezuse de vorbă în sinagogă şi care voiau să-l oprească acolo, că se va întoarce la ei altă dată. Cu toate acestea, erau ucenici în acest mare oraş, unde Pavel a lăsat pe Aquila şi Priscila; dar nu ştim prin cine, nici cum le-a fost vestită Evanghelia. În lipsa lui Pavel, s-a petrecut la Efes un fapt de seamă. Se vede de aici cum Dumnul alege şi pregăteşte El Însuşi lucrători, pe care-i trimite la lucrul Lui, folosindu-se adesea de vase smerite. În Efes venise un Iudeu, de origine din marele oraş Alexandria din Egipt, oraş vestit prin şcolile sale de filozofie, ştiinţă şi literatură. Acest Iudeu, numit Apolo, învăţase poate în oraşul său de naştere, unde se găseau mii de aceeaşi religie cu el. Oricum ar sta lucrurile, era un om care avea darul vorbirii şi era tare în Scripturi, adică le cunoştea bine şi ştia să le prezinte cu putere cuprinsul. „Scripturile” erau scrierile Vechiului Testament, singurele care existau pe atunci. Apolo avea oarecare cunoştinţe despre Domnul Iisus, dar nu mergea mai departe decât ce învăţase Ioan Botezătorul pe ucenicii lui. Recunoştea pe Domnul Iisus drept Mesia, Hristosul, care fusese vestit de proroci şi de bună seamă că auzise şi despre moartea şi învierea Lui. Nu cunoştea însă urmările de mare preţ ale înălţării la cer a Domnului şi ale trimiterii Duhului Sfânt. Însă împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu faţă de poporul Său, în persoana Domnului Iisus, îi umplea inima, aşa că el vorbea cu multă căldură, învăţând amănunţit lucrurile privitoare la Domnul Iisus, potrivit cu lumina pe care o avea.Când un om este sincer înaintea lui Dumnezeu şi foloseşte bine ceea ce a primit, fiind gata să se lase învăţat de Dumnezeu mai departe, primeşte de la El şi alte lucruri pe lângă ceea ce are (Matei 25.29). Aceasta i s-a întâmplat lui Apolo. Pe când vorbea el cu îndrăzneală în sinagogă, Aquila şi Priscila, ascultându-l, au observat numaidecât ce-i lipsea în ce priveşte cunoaşterea adevărului dumnezeiesc. L-au luat cu ei şi i-au arătat mai cu deamănuntul „calea lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 18.26), adică tot ce a făcut Dumnezeu, prin Domnul Iisus, pentru mântuirea păcătoşilor, ca să-i aducă la El, în bucuria vieţii veşnice. Omul învăţat şi cu darul vorbirii nu s-a socotit înjosit să fie ucenicul unor neînsemnaţi lucrători de corturi: el s-a folosit de îndrumările lor. Dumnezeu a binecuvântat această lucrare şi Apolo a ajuns un bun lucrător al Domnului. Simţindu-se chemat să meargă la Corint, care era în Ahaia, fraţii din Efes au scris ucenicilor din acest ţinut şi i-au îndemnat să-l primească bine. Era o scrisoare de recomandare, aşa cum adunările Domnului dau şi astăzi unui frate sau unei surori care se duc într-o adunare unde sunt străini. Aşa se arată şi se păstrează legătura dintre sfinţi, care sunt mădulare ale trupului Domnului Hristos. Apolo, ajungând în Ahaia şi ducându-se la Corint, a fost întrebuinţat de Dumnezeu ca să facă pe credincioşi să înainteze în cunoaşterea Domnului Iisus, să-i întărească în adevăr şi să-i apere împotriva învăţăturilor Iudeilor. Cu multa sa cunoştinţă din Scripturi, îi înfrunta cu o mare putere, dovedindu-le din Scripturi că Iisus este Hristosul, Mesia cel făgăduit şi aşteptat. Apolo a lucrat mult la Corint: Dumnezeu S-a folosit de el, ca să facă bine sufletelor. După câtva timp s-a întors la Efes. Însă Vrăjmaşul, Satan, suflase printre credincioşii din Corint un duh de dezbinare: unii se socoteau ai lui Pavel, alţii ai lui Apolo. Pavel, când s-a înapoiat la Efes, l-a rugat să meargă la Corint, de bună seamă ca să vină în ajutor Corintenilor în greutăţile în care se găsea adunarea. Apolo n-a vrut să se ducă deocamdată, temându-se poate că va mări duhul de dezbinare (1 Corinteni 16.12). Mai târziu, vom găsi pe Apolo în Creta, în tovărăşia legiuitorului Zena, pe care nu-l cunoaştem decât din arătarea numelui său. Pavel, scriind lui Tit, pe care-l lăsase în Creta, îi spune să aibă grijă ca aceşti doi slujitori ai lui Dumnezeu să nu ducă lipsă de nimic (Tit 3.13). Aici se termină, în Cuvântul lui Dumnezeu, istoria lui Apolo. El a slujit lui Dumnezeu şi-şi va avea răsplata sa; cu toate darurile sale, însă ca slujitor n-are acelaşi loc ca Pavel, deşi acesta era mai puţin arătos. Aşadar, Pavel a venit iarăşi, mai târziu, la Efes, după ce străbătuse ţinuturile Asiei Mici, întărind pe toţi ucenicii prin învăţăturile şi îndemnurile sale. La sosirea lui în Efes, s-a petrecut un fapt care ne aminteşte un adevăr de o însemnătate foarte mare. Apostolul a întâlnit câţiva ucenici a căror vorbire, fără îndoială, l-a pus în uimire, fiindcă dovedea o oarecare necunoaştere a creştinismului. El i-a întrebat: „Aţi primit voi Duhul Sfânt când aţi crezut?” (Faptele Apostolilor 19.2).Trebuie să spunem că puterea creştinismului, după moartea şi învierea Domnului şi după înălţarea Sa glorioasă la cer, a fost Duhul Sfânt, pe care Dumnezeu L-a trimis din cer, ca să fie pentru totdeauna cu ai Săi. El alcătuieşte Adunarea şi rămâne în ea, aşa că Adunarea este locuinţa lui Dumnezeu, ca şi fiecare credincios în parte, al cărui trup este templul Duhului Sfânt. Oricine a auzit cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii, şi a crezut, este pecetluit cu Duh Sfânt (Ioan 14.16; 1 Corinteni 6.19; Efeseni 1.13-14; 2.22). Aceasta este trăsătura de seamă a creştinului: Duhul Sfânt locuieşte în el. Întrebarea lui Pavel suna deci cam aşa: „Sunteţi cu adevărat creştini?”Ucenicii au rămas foarte miraţi când l-au auzit. Ei au răspuns: „Nici n-am auzit măcar că a fost dat un Duh Sfânt.” Ei nu puneau la îndoială existenţa Duhului Sfânt, căci Vechiul Testament vorbeşte de El în mai multe locuri; iar Ioan Botezătorul, ai cărui ucenici erau, îi învăţase şi el despre aceasta. Dar ei nu cunoşteau faptul acela însemnat că, în ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt a venit ca să rămână pe pământ în Adunare şi în fiecare credincios. Pavel a zis atunci acestor ucenici: „Dar cu ce botez aţi fost botezaţi?” Dacă ar fi primit botezul creştin, cel care se face în vederea Domnului Hristos şi a morţii Sale, ei ar fi avut cunoştinţă de venirea Duhului Sfânt. Şi ei au răspuns: „Cu botezul lui Ioan.” Atunci Pavel a zis: „Ioan a botezat cu botezul pocăinţei şi spunea poporului să creadă în Cel care venea după El, adică în Iisus.” Ioan Botezătorul vestea venirea Domnului Hristos şi predica pocăinţa, pentru ca oamenii să fie pregătiţi să-L primească. Cei care se pocăiau, erau botezaţi în vederea aceasta. Botezul creştin este preînchipuirea morţii împreună cu Hristos, este semnul intrării în Adunarea creştină pe pământ. Aceşti ucenici neştiutori, dar sinceri, desigur că au fost bucuroşi să audă vestea bună a mântuirii prin credinţa în Domnul Hristos; ei au primit-o şi au fost botezaţi în numele Domnului Iisus. Apoi Pavel şi-a pus mâinile şi Duhul Sfânt S-a coborât peste ei. Prezenţa Sa s-a arătat numaidecât, ca în ziua Cincizecimii la ucenici, mai târziu la Samariteni şi apoi la Corneliu şi la ai săi. Au început atunci să vorbească în limbi străine şi să prorocească. Darurile de a face minuni, semne ale puterii Duhului Sfânt, nu mai sunt acum; toţi cei ce cred în Domnul Iisus au însă Duhul Sfânt, a cărui putere se simte în inimă şi lucrează în viaţă. Apostolul Pavel scrie Romanilor: „Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui.” (Romani 8.9).După întâlnirea sa cu ucenicii lui Ioan, cărora le-a făcut cunoscut mai lămurit adevărul creştin, Pavel a început să vorbească în sinagogă. Timp de 3 luni a vorbit cu îndrăzneală despre lucrurile Împărăţiei lui Dumnezeu. Ce este Împărăţia lui Dumnezeu? Acum nu este ceva văzut, cum sunt împărăţiile pământului, ci este stăpânirea lui Dumnezeu în inimile celor ce cred în Evanghelie, în vestea bună a mântuirii prin Domnul nostru Iisus Hristos, Împăratul acestei Împărăţii. Apostolul aduce mulţumiri Tatălui, care l-a învrednicit să aibă parte de moştenirea sfinţilor, în lumină. „El ne-a eliberat de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui, în care avem răscumpărarea, iertarea păcatelor.” (Coloseni 1.13-14). Cei ce fac parte din această Împărăţie nu sunt îndatoraţi să păzească obiceiuri şi orânduiri dinafară, cum era la Iudei, căci „Împărăţia lui Dumnezeu este dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt.” (Romani 14.17). Un om păcătos, în starea sa firească, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Trebuie să fie spălat de păcatele sale prin sângele Domnului Iisus şi să aibă o fire curată şi sfântă, cum este aceea a lui Dumnezeu. De aceea Domnul Iisus zicea lui Nicodim: „Dacă cineva nu este născut din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.” (Ioan 3.5). Pavel a vorbit în sinagogă, fără piedică, timp de trei luni, despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu. După trecerea acestui timp însă, s-a trezit vrăjmăşia inimii fireşti a omului împotriva lui Dumnezeu. Apostolul a întâmpinat din partea mai multor Iudei împotrivirea pe care oamenii din acest neam au arătat-o totdeauna faţă de Evanghelie. Inima firească iubeşte mai mult lucrurile lumii decât pe cele ale Împărăţiei lui Dumnezeu. Ea vrea mai bine o religie pământească decât adevărul, care descoperă omului starea sa de păcat, de ruină şi de neputinţă, şi nu-i arată alte mijloace de ridicare decât în harul lui Dumnezeu. Aceşti Iudei, care auziseră vestea bună şi n-au crezut, şi-au împietrit inimile şi s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Nu numai că n-au primit mântuirea pentru ei înşişi, ci au căutat să abată şi pe alţii, vorbind de rău pe creştini înaintea mulţimii. Ce trebuia să facă Pavel în faţa acestor împotriviri răutăcioase ale Iudeilor? Nu putea să mai rămână cu ei, nici să mai lase pe ucenici printre ei. Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă că trebuie să ne despărţim de ce este rău, cum şi de cei răi. De aceea, Pavel s-a retras, lăsând pe Iudeii răzvrătiţi în necredinţa lor, cum a făcut şi la Corint. Totodată, a despărţit pe ucenici de ei şi, în loc să-i mai înveţe în sinagogă, şi-a continuat lucrarea de evanghelizare în şcoala unuia numit Tiran. Despre acesta nu mai ştim nimic altceva. Poate că era şi el ucenic; oricum, nu era împotrivitor creştinilor şi nu încape îndoială că pentru el a fost o binecuvântare că şi-a dat şcoala pentru lucrarea Domnului, căci Dumnezeu ţine socoteală de tot ce se face pentru El. Astfel, adunarea din Efes a fost despărţită de sinagogă şi de Iudei. În şcoala lui Tiran, apostolul, nu numai în zilele de sabat, ci în toate zilele, timp de doi ani, a vestit Cuvântul lui Dumnezeu. Ce hărnicie mare şi sfântă! O mare binecuvântare a fost urmarea lucrării lui Pavel! Cuvântul Domnului s-a răspândit nu numai în Efes, ci în tot ţinutul Asiei; şi toţi cei ce locuiau în Asia, Iudei şi Greci, l-au auzit. Iar Dumnezeu, ca să întărească spusele slujitorului Său, făcea minuni nemaipomenite prin mâinile lui Pavel. Se puneau peste cei bolnavi basmale sau şorţuri care fuseseră atinse de trupul lui Pavel, şi-i lăsau bolile şi ieşeau afară din ei duhurile rele. La Efes s-au petrecut două fapte de seamă: unul arăta că, puterea pe care o desfăşura Pavel împotriva duhurilor rele era a lui Dumnezeu şi a Domnului Iisus, iar cel de al doilea arăta ce mare putere avea Cuvântul asupra inimii şi asupra conştiinţei celor care-l primeau. Erau nişte Iudei, care-şi făcuseră o meserie din a scoate duhurile rele din cei ce erau stăpâniţi de ele. Pentru aceasta, se foloseau de unele obiceiuri şi cuvinte vrăjitoreşti. Dacă reuşeau, nu ştim. Domnul Iisus a vorbit despre astfel de oameni când, învinovăţit de farisei că scoate demoni cu domnul demonilor, a răspuns: „Şi fiii voştri cu cine-i scot?” În Efes se găseau şapte fii ai unuia numit Sceva, un preot iudeu din cei mai de seamă, care umblau din loc în loc, ca să ghicească sau să izgonească duhurile rele, chemând numele Domnului Iisus; au încercat şi ei să facă aşa cum făcea Pavel, spunând celor stăpâniţi: „Vă jur pe Iisus, pe care-L propovăduieşte Pavel, să ieşiţi afară!” (Faptele Apostolilor 19.13). Doi din ei, intrând într-o casă unde era un om stăpânit de duhuri rele, i-au vorbit aşa. Dar cineva nu poate să se folosească de numele sfânt al Domnului Iisus ca de un descântec, căci ar însemna să-L necinstească. Pavel şi ceilalţi apostoli într-adevăr făceau minuni, însă prin credinţa în Domnul Iisus şi în puterea Sa. De aceea, duhul cel rău, prin gura celui stăpânit de el, a răspuns exorciştilor: „Pe Iisus ÎI cunosc, şi pe Pavel îl ştiu; dar voi cine sunteţi?”Duhul rău recunoştea autoritatea Domnului şi puterea pe care o dădea slujitorului Său credincios; cei neredincioşi însă, n-aveau nicio putere asupra lui. Mai mult decât atât: duhul cel rău s-a arătat mai puternic decât ei. Cu acea putere care, pe vremea Domnului Iisus, făcea ca nimeni să nu poată domoli pe unul care avea duhuri rele (Marcu 5.3-4), chiar legându-l cu lanţuri, omul în care era duhul a sărit asupra lor, i-a biruit pe amândoi exorciştii şi i-a schingiuit în aşa fel că au fugit goi şi răniţi din casa aceea. Ce poate să facă omul păcătos împotriva puterii satanice? Numai Domnul Iisus a putut să biruie pe Diavolul şi să scape pe cei ce erau ţinuţi de el în robie. Acest fapt a ajuns la cunoştinţa tuturor care locuiau în Efes, Iudei şi Greci, şi toţi au fost cuprinşi de frică. Era destul de lămurit că prin mâinile lui Pavel lucra puterea lui Dumnezeu. Al doilea fapt ne arată puterea Cuvântului lui Dumnezeu asupra conştiinţei celor ce au crezut, cum şi credinţa lor puternică. Mulţi din cei ce crezuseră, cuprinşi de simţământul prezenţei lui Dumnezeu, nu s-au ruşinat să vină să măturisească tot ce au făcut în viaţa lor trecută, când trăiau departe de Dumnezeu, supuşi puterii Satanei şi robi plăcerilor lor. Ei slăveau astfel dragostea cea mare a lui Dumnezeu în îndurarea Sa cea bogată, care venise să-i caute şi să-i mântuiască prin Domnul Hristos. Mulţi din cei ce făcuseră vrăjitorii, văzând bine că acestea nu erau decât lucrări ale Satanei, şi-au adus cărţile de vrăjitorie şi le-au ars înaintea tuturor. Prin aceasta ei mărturiseau pe faţă credinţa lor şi arătau că părăsesc lucrurile rele, în care trăiseră odinioară. De pe urma acestui fapt, au avut o mare pagubă bănească - o pierdere de aproape cincizeci de mii de arginţi - întrucât aceste cărţi erau foarte scumpe. Dar, înţelegând că un creştin nu poate lua parte la nimic din ce este al Satanei, au făcut cu bucurie această jertfă. În legătură cu acest fapt, scriitorul acestei părţi din Scriptură zice: „Cu atâta putere se răspândea şi se întărea Cuvântul Domnului.” (Faptele Apostolilor 19.20).