REMEMBER - AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL (articole scrise pe blog).

 

REMEMBER - AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL (articole scrise pe blog) 

1. PREZENTARE GENERALĂ:

 Perioada: 1 septembrie 1939-2 septembrie 1945. Locaţia: Europa, Oceanul Pacific, Oceanul Atlantic, Asia de sud-est, Orientul Mijlociu, Marea Mediterană şi Africa.  Rezultate: Victoria Aliaţilor; crearea ONU; transformarea SUA şi URSS în superputerile mondiale dominante; Ccrearea sferelor de influenţă americană şi sovietică şi declanşarea Războiului Rece.

 Al Doilea Război Mondial a fost un conflict armat generalizat, la mijlocul secolului al XX-lea, care a mistuit cea mai mare parte a globului, fiind considerat cel mai mare şi mai ucigător război neîntrerupt din istoria omenirii. A fost prima oară când un număr de descoperiri tehnice noi, incluzând bomba atomică, au fost folosite la scară largă împotriva militarilor şi civililor, deopotrivă. Al Doilea Război Mondial a provocat moartea directă sau indirectă a peste 60 de milioane de oameni, aproximativ 3% din populaţia mondială de la acea vreme. În plus, multe alte persoane au fost rănite grav, au căpătat infirmităţi pe viaţă datorită armelor de foc, bombardamentelor clasice sau nucleare, sau datorită experienţelor militare şi medicale inumane la care au fost supuse. S-a estimat că, acest război a costat mai mulţi bani şi resurse decât toate celelalte războaie la un loc: 5.000 de miliarde de dolari la valoarea din 1945, fără a se pune la socoteală sumele cheltuite pentru reconstrucţia de după război. Urmările războiului, inclusiv noile tehnologii şi schimbările aranjamentelor geopolitice, culturale şi economice, au fost fără precedent.

 În cazul României, obiectivul principal al luptei în acei ani a fost eliberarea Basarabiei și a nordului Bucovinei cu ținutul Herța de sub ocupaţia sovietică, instaurată după ultimatumul din 26-28 iunie 1940. Ocuparea a avut caracter de dictat, fără niciun temei istoric, neexistând nicio convenţie politică sau militară între România şi U.R.S.S., şi nicio consultare prealabilă a populaţiei privitoare la această problemă. În acel moment, populaţia majoritară era cea românească.

 Majoritatea istoricilor apreciază că războiul a început la 1 septembrie 1939, odată cu invadarea Poloniei de către Germania, ceea ce a atras în conflict Franţa, Anglia şi Commonwealth-ul. Unii dintre istorici consideră că atacarea Chinei de către Japonia (7 iulie 1937) marchează, în realitate, începutul conflictului mondial. Uniunea Sovietică a anexat partea răsăriteană a Poloniei în 1939, a declanşat un război separat cu Finlanda şi a fost atacată de Germania Nazistă, în iunie 1941. Statele Unite ale Americii au intrat în conflict, în decembrie 1941, după atacul de la Pearl Harbour. Războiul s-a sfârşit în 1945, când toate puterile Axei au fost înfrânte.

 Cauzele celui de-al Doilea Război Mondial sunt pe larg dezbătute încă, printre acestea numărându-se, în grade diferite: Tratatul de la Versailles, Marea Criză Economică, precum şi apariţia şi dezvoltarea naţionalismului, rasismului şi militarismului, fascismului italian, nazismului german şi imperialismului japonez. Deloc de neglijat a fost și atitudinea de conciliatorism a Angliei si Frantei faţă de pregătirile de război ale Germaniei. Cauzele războiului rămân în continuare subiect de dezbatere şi de cercetare, dar un punct de vedere comun, în special în perioada postbelică, printre aliaţii victorioşi, era că acestea sunt legate de expansionismul Germaniei şi Japoniei. În urma înfrângerii din Primul Război Mondial, Germania pierduse puterea, statutul internaţional şi uriaşe sume de bani, expansiunea urmând să-i readucă măreţia de odinioară. În Germania exista o dorinţă puternică să se scape de limitările impuse de Tratatul de la Versailles. În cele din urmă, Hitler şi partidul său Naţional Socialist au reuşit să cucerească puterea în stat folosindu-se şi de aceste sentimente populare anti-versaillese. Hitler a condus Germania de-a lungul unui proces care a fost marcat de: reînarmare, reocuparea Rheinelandului, unirea cu Austria (Anschluss-ul), încorporarea Cehoslovaciei şi, în final, invadarea Poloniei. În Asia, eforturile Japoniei de a deveni o putere mondială şi cucerirea puterii de către militari, (în deceniul al patrulea, autoritatea guvernului fiind subminat de militarii care deţineau puterea de facto, având un control totalitar în ţară), au dus la conflicte cu China şi, mai apoi, cu SUA. Japonia urmărea, de asemenea, să pună mâna pe resurse naturale precum cele de petrol, cărbune sau minereu de fier, resurse de care insulele nipone duceau lipsă.

 Părţile aflate în conflict au fost Puterile Axei şi Aliaţii. Axa a reprezentat, la început, o alianţă între Italia Fascistă şi Germania Nazistă, care s-a extins, mai apoi, pentru a cuprinde Japonia şi ţări din Europa Răsăriteană precum România şi Bulgaria. Unele dintre ţările ocupate de nazişti au trimis unităţi militare pe front, în special pe Frontul de Răsărit. Printre forţele expediţionare care s-au alăturat Germaniei au fost cele ale Regimului de la Vichy, Olandei, Belgiei, Spaniei (deşi Spania era o ţară neutră), precum şi unităţi formate din ruşi şi ucrainieni (vlasovişti), sub comanda generalului Andrei Vlasov. Aliaţii au reprezentat, mai întâi, alianţa dintre Anglia, (inclusiv Commonwealth-ul), Franţa şi Polonia, mai târziu alăturându-li-se Uniunea Sovietică, Statele Unite ale Americii şi China.

 Principalele teatre de război au fost Oceanul Atlantic, Europa Apuseană şi Răsăriteană, Marea Mediterană, Africa de nord, Orientul Mijlociu, Oceanul Pacific şi Asia de sud-est şi China. În Europa, războiul s-a încheiat odată cu capitularea necondiţionată a Germaniei, la 8 mai 1945, dar a continuat în Asia până la capitularea Japoniei - 15 august 1945.

 Peste 60 de milioane de oameni au murit din cauza acestui război. Aceste cifre includ victimele actelor de genocid, (Holocaustul şi experimentele Unităţii 731 a generalului nipon Ishii Shiro din Pingfan), victimele bătăliilor incredibil de sângeroase din Europa, Oceanul Atlantic şi Oceanul Pacific, victimele bombardamentelor masive asupra oraşelor, inclusiv cele nucleare de la Hiroshima şi Nagasaki şi bombardamentele cu bombe incendiare ale oraşelor Dresda şi Pforzheim în Germania. Doar puţine regiuni au rămas neatinse de război. Războiul s-a dus și pe „frontul de acasă”, prin ducerea la paroxism a bombardamentelor strategice şi ale zonelor civile. Armele nucleare, avionul cu reacţie, rachetele şi radarul, blitzkriegul, („războiul fulger”), folosirea pe scară largă a tancurilor, submarinelor, bombardierelor, a formaţiunilor de distrugătoare şi a tancurilor petroliere, sunt doar câteva dintre invenţiile militare şi noile tactici care au schimbat modul de desfăşurare a conflictului. Europa postbelică a fost împărţită între sferele de influenţe occidentală şi sovietică.

 Participanţii la cel de-al Doilea Război Mondial sunt consideraţi ca aparţinând unuia dintre cele două blocuri: Axa şi Aliaţii. Mai multe ţări mici au participat la război, cu toate că erau sub ocupaţie

 Puterile Axei au fost constituite, la început, din Germania, Italia si Japonia, care au împărţit lumea în trei sfere de influente, prin Pactul Triparit din 1940, angajându-se să se apere între ele în cazul unei agresiuni din partea altui stat. Acest nou pact a înlocuit vechiul Pact Anticomintern germano-japonez din 1936, la care Italia a aderat în 1937. Guvernul fascist spaniol al lui Francisco Franco a fost un sprijinitor al Axei în perioada războiului, Spania rămânând, însă, neutră în conflict. Mai multe state mici pot fi, de asemenea, numărate printre ţările Axei: Bulgaira, Romania, Ungaria, Slovacia și Finlanda (în acest din urmă caz, părerile sunt împărţite).

 Printre puterile Aliaţilor, aşa numiţii „Cei Trei Mari”, se aflau: Anglia(din 3 septembrie 1939), Uniunea Sovietica (din iunie 1941) şi Statele Unite ale Americii(din decembrie 1941). China se afla în război cu Japonia încă din 1937.

 La 23 august 1939, chiar înaintea izbucnirii în Europa a celui de-al Doilea Război Mondial, URSS şi Germania au semnat un pact de neagresiune, cunoscut sub numele de Pactul Molotov-Ribbentrop, care, printre altele, împărţea Europa Răsăriteană în două regiuni de influenţă. Germania a încălcat pactul de neagresiune, invadând URSS în 1941. SUA se ghidau în politica externă după liniile directoare trasate de Doctrina Monroe, prin care se stabilea că, atâta vreme cât ţările europene nu se amestecau în afacerile americane, nici America nu trebuia să se amestece în problemele europene (inclusiv în războaie). SUA a intrat în război după atacul japonez de la Pearl Harbour şi declaraţiile oficiale de război ale Japoniei şi Germaniei, când interesele americane, marina militară şi transporturile maritime au devenit ţinta atacurilor Axei. Alte ţări (Austria, Belgia, Brazilia, Canada, Danemarca, Franta ,Grecia, Olanda, Noua Zeelandă, Norvegia, Filipine, Polonia, Tailanda și Iguoslavia), au fost, de asemenea, considerate ca făcând parte dintre Aliaţi, deşi unele dintre ele au fost ocupate de forţele Axei, sau chiar s-au alaturat oficial fortelor Axei, este adevărat, prin constrângere.

 Ţările care au ales să rămână neutre în conflagraţie, au fost privite cu neîncredere de ambele tabere şi deseori au fost presate să contribuie într-un fel sau altul la eforturile de război ale vecinului mai puternic. Ţările care nu participau la conflict în mod direct aveau, totuşi, interese legitime să vadă învingătoare una dintre părţile angrenate în conflagraţie. De exemplu, Elvetia neutră era considerată, în general, favorabilă Aliaţilor, în timp ce Spania era considerată favorabilă Axei, în ciuda faptului că niciuna dintre aceste ţări nu au aderat deschis la una dintre alianţele menţionate. Astfel de situaţii au permis ţărilor neutre să devină terenuri de înfruntare pentru serviciile de spionaj ale ţărilor beligerante.

MOMENTE IMPORTANTE ALE CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL:

 Al Doilea Război Mondial a început atunci când Polonia a fost invadată de Germania Nazistă. Ca reacție Franța și Marea Britanie au declarat război Germaniei. Și Uniunea Sovietică a invadat Polonia dinspre est în concordanță cu pactul de neagresiune pe care l-a încheiat cu Germania. După aceea, sovieticii au invadat Finlanda. Atacul sovietic s-a încheiat odată cu semnarea tratatului de la Moscova prin care Finlanda a pierdut o parte din teritoriul său.

1. Invazia Poloniei: invazia Poloniei a fost prima campanie militară a celui de-al Doilea Război Mondial. A fost iniţiată de Germania Nazistă şi de un mic contingent slovac. Ulterior, Armata Roşie a invadat regiunile estice ale Poloniei în cooperare cu Germania. Sovieticii și-au îndeplinit partea lor de angajament al apendicelui secret al pactului Ribbentrop-Molotov.

2. Războiul de iarnă împotriva Finlandei: războiul de iarnă a fost un conflict militar între Uniunea Sovietică și Finlanda, început în momentul în care URSS-ul a invadat Finlanda. S-a terminat odată cu semnarea păcii de la Moscova, în urma căreia Finlanda a pierdut o parte din teritoriu. Pentru acest atac, URSS-ul a fost exclus din Liga Națiunilor.

3. Frontul de Vest: frontul de Vest al celui de-al Doilea Război Mondial a început în momentul în care Germania a invadat și ocupat Norvegia și Danemarca. După bătălia Franței, Germania a ocupat Luxemburgul, Olanda, Belgia și Franța. În timpul Bătăliei Marii Britanii, Germania Nazistă a încercat să forțeze o pace cu Marea Britanie. Războiul pe acest front a fost reluat cu debarcarea aliată din Normandia. Succesul acestei debarcări a dus la eliberarea Franței și, în cele din urmă, la înfrângerea Germaniei de către Corpul Expediționar Aliat.

Invadarea Norvegiei și Danemarcei: Operaţiunea Weserübung a fost numele de cod al planului german de invadare a Norvegiei şi Danemarcei.

Bătălia pentru Franța: bătălia pentru Franţa, cunoscută sub denumirea „Căderea Franţei”, a avut loc în cadrul celui de-al Doilea Război Mondial. Atunci, forţele germane au invadat Ţările de Jos şi Franţa.

Bătălia pentru Marea Britanie: bătălia Marii Britanii a fost o bătălie aeriană ce a avut loc în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. RAF, Forțele Aeriene Britanice, au apărat insula Marii Britanii de Luftwaffe, Forțele Aeriene Germane.

4. Campania din Balcani: campania balcanică al celui de-al Doilea Război Mondial a început atunci când italienii au invadat Grecia. Ofensiva italiană s-a oprit, iar un contraatac grecesc i-a împins pe aceștia înapoi în Albania. Germania a căutat să ajute Italia printr-un atac asupra Greciei. Britanicii au debarcat trupe în Grecia pentru a-și ajuta aliatul. O lovitură de stat în Iugoslavia l-a determinat pe Hitler să ordone cucerirea acestei țări. Campania s-a terminat cu înfrângera Greciei și Iugoslaviei de către Germania. Cele două țări au fost apoi ocupate de către forțele Axei până când Germania a început să piardă războiul pe frontul de Est.

Invadarea Balcanilor: după venirea sa la putere, dictatorul italian Benito Mussolini a urmărit să domine Albania. Astfel, înainte de începerea celui de-al Doilea Război Mondial, forţele italiene au invadat Albania, anexând-o Regatului Italiei.

5. Frontul de Est: frontul de Est european al celui de-al Doilea Război Mondial a început atunci când Germania Nazistă a lansat operațiunea Barbarossa, de invadare a Uniunii Sovietice. După ce germanii au eșuat în efortul de a captura Moscova au mai fost înfrânți la Stalingrad și Kursk, iar inițiativa războiului a trecut de partea URSS-ului. Campania s-a încheiat atunci când Uniunea Sovietică a înfrânt Germania Nazistă în cadrul Bătăliei pentru Berlin.

Operațiunea Barbarossa: operaţiunea Barbarossa a fost numele de cod al invaziei Uniunii Sovietice de către forţele Axei. Operaţiunea a fost numită după împăratul Frederik I Barbarossa, conducătorul Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, un lider al cruciadelor secolului al XII-lea.

Bătălia de la Stalingrad: bătălia de la Stalingrad, Volgogradul de astăzi, a avut loc între Uniunea Sovietică şi forţele Axei. Bătălia este adesea citată ca fiind unul dintre punctele de cotitură ale războiului. Lupta s-a desfăşurat în trei mari etape: asediul german asupra oraşului, bătălia din interiorul oraşului şi contraofensiva sovietică. Aceasta din urmă a prins şi a distrus Armata a 6-a germană în oraș.

Bătălia de la Kursk: bătălia de la Kursk, purtând numele de cod Operaţiunea Zitadelle-Citadela, a fost ultima mare ofensivă blitzkrieg pe frontul de est. Bătălia a rămas până în ziua de astăzi cel mai mare conflict de blindate din istoria omenirii.

6. Africa de Nord: campania nord-africană a fost purtată între puterile Aliate și cele ale Axei. Multe dintre acestea au avut interese coloniale în regiune. Campania a început cu declarația de război italiană împotriva Marii Britanii. În timpul operațiunii Compass, britanicii au distrus Armata a 10-a italiană. Afrika Korps, corpul expediționar african german, a fost trimis pentru ajutorarea italienilor. Au urmat o serie de bătălii pentru controlul Libiei și a unor părți din Egipt. Campania și-a atins punctul culminant odată cu cea de-a doua bătălie de la El-Alamein. Acolo forțele germane au fost înfrânte de britanici. După această înfrângere, și debarcarea anglo-americană în Algeria și Maroc, germani și-au început marșul de retragere înspre Tunisia. Acolo au fost înfrânți de către armatele Aliate.

Bătăliile de la El Alamein: prima bătălie de la El Alamein a fost purtată în cadrul campaniei din deşertul de Vest al Africii. Lupta s-a dat între forţele Axei, conduse de Generalul Erwin Rommel, şi forţele Aliate, comandate de Feldmareşalul Claude Auchinleck.

7. Frontul Mediteranean: după înfrângerea germanilor în Africa de Nord, forțele aliaților au organizat o invazie a Siciliei. Succesul acestei operațiuni a dus la invazia aliată a Italiei. După ce a avut loc debarcarea în Italia, aliații și-au început marșul înspre Roma. Orașul a fost capturat de îndată ce aliații au obținut victoria în cadrul bătăliei de la Monte Cassino și debarcarea de la Anzio. După căderea Romei, germanii s-au retras înspre Nordul Italiei unde au fost infrânți în primăvara următoare.

Invazia Aliată în Sicilia: debarcarea Aliaţilor în Sicilia, purtând numele de cod Operaţiunea Husky, a fost o campanie majoră a celui de-al Doilea Război Mondial. În cadrul acestei operațiuni, Aliaţii au atacat și au capturat Sicilia din mâna forțelor Axei. În acest fel, au deschis drumul spre Italia continentală.

Campania italiană: invazia Italiei a avut loc în contextul obţinerii victoriei în cadrul bătăliei pentru Sicilia.

8. Frontul din Asia-Pacific: la 7 decembrie 1941 aviația niponă bombardează baza navală americană de la Pearl Harbor, determinând intrarea S.U.A. în conflictul mondial, eveniment decisiv pentru deznodământul războiului. În lunile următoare flota japoneză obține importante succese în luptele cu britanicii, ocupând Thailanda, insulele Guam, Wake, Gilbert, Filipinele,  Malaysia, Indonezia, arhipelagul Aleutinelor, insulele Solomon și Nordul insulei Noua Guinee, de unde amenința Australia, pericol îndepărtat de bătăliile aeronavale din Marea Coralilor și insulele Midway (mai-iunie 1942), câștigate de americani. În 1943, americanii și australienii recuceresc insula Guadalcanal, arhipelagul Aleutine, Noua Guinee, insulele Gilbert. După distrugerea flotei japoneze  în golful Leyte (octombrie 1944), sunt recucerite Filipinele (ianuarie 1945) și atacate chiar insulele Japoniei (Iwo Jima și Okinawa, februarie-aprilie). Pe continent, japonezii sunt învinși în Birmania (mai), deși își mențin temporar pozițiile în Indochina franceză. Cele doua bombe atomice lansate de S.U.A. la Hiroshima (6 august) și Nagasaki (9 august) determină capitularea Japoniei (14 august 1945). La 8 august, URSS declară război Japoniei și Armata Roșie intra în Manciuria. Trupele americane debarcă în Japonia (26 august) și actul de capitulare este semnat la 2 septembrie 1945, data oficială a încheierii războiului mondial.

9. Conferințele din timpul războiului: conferințele de la Teheran, Potsdam și Ialta au fost întâlniri importane între cele 3 Mari Puteri Aliate ale celui de-al Doilea Război Mondial: Statele Unite ale Americii, Uniunea Sovietică și Marea Britanie. Aceste întâlniri au fost fundamentale pentru stabilirea strategiei Aliaților în timpul războiului, dar și pentru stabilirea unor directive privitoare la organizarea  lumii post-belice.

CELE MAI IMPORTANTE 10 BĂTĂLII ALE CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL:

 Al Doilea Război Mondial a fost cel mai sângeros conflict din istorie. Lumea se afla într-o stare permanentă de „război total“. Fiind motivați de ameninţarea tiraniei globale, aliaţii au câştigat războiul, dar victoria a fost marcată de multe bătălii. Totuşi, zece bătălii au schimbat cursul războiului. Iată topul 10 al celor mai importante bătălii din război:

10. Bătălia Franţei: Hitler a invadat Ţările de Jos ( Olanda, Luxemburg, Belgia) şi Franţa. Armata germană era depăşită numeric de aliaţi, numai că naziştii i-au atras într-o cursă. După ce nemţii au cucerit Ţăprile de Jos, armata franceză şi Forţele Expediţionare ale Marii Britanii (FEMB) s-au mutat înspre nord pentru a îi „întâmpina” pe nemți. Acest lucru le-a permis germanilor să atace prin Ardeni, să treacă prin defensiva aliaţilor şi să se îndrepte înspre Canalul Mânecii, încercuind foreţele franceze şi britanice cu spatele la mare. Apoi, au lansat o nouă ofensivă împotriva Parisului, Franţa a căzut şi FEMB a fost evacuat la Dunkirk. Ţara a fost divizată în zone sub ocupaţie germană şi „guvernul liber” francez de la Vichy.

9. Operaţiunea „Overlord”: Bătălia pentru Normandia a fost purtată în 1944 între forţele germane şi forţele Aliaţilor ca parte a celui de-al Doilea Război Mondial. Numele de cod al invaziei aliate a fost „Operaţiunea Overlord” şi s-a desfăşurat între 6 iunie - 19 august 1944, când Aliaţii au traversat Sena, sau, după alţi autori, 25 august, când a fost eliberat Parisul. Debarcarea din Normandia rămâne până în zilele noastre cea mai mare operaţiune amfibie din istorie, care a implicat participarea a aproape trei milioane de soldaţi, ce au traversat Canalul Mânecii din Anglia în Normandia. Faza iniţială a Operaţiunii Overlord a purtat numele de cod „Operaţiunea Neptun”. În faza iniţială a invaziei, aliaţii au trebuit să pună ferm piciorul pe continent, obiectiv îndeplinit între 6 - 30 iunie. Primele forţe aliate care au intrat în luptă în Normandia au fost din Canada, Regatul Unit şi Statele Unite. După primul val de invazie, au fost debarcate forţe substanţiale ale Franţei Libere şi Poloniei plus contingente mai mici din Belgia, Cehoslovacia, Grecia, Olanda şi Norvegia. Invazia din Normandia a început cu acţiunile aeropurtate ale trupelor de paraşutişti şi ale infanteriei transportate cu planoare şi cu atacuri masive ale aviaţiei, artileriei navale, din noaptea de 5/6 iunie. În dimineaţa zilei de 6 iunie a fost declanşată acţiunea amfibie de debarcare pe plajele Normandiei. Forţele destinate acţiunii au început deplasarea în „Ziua Z/D Day” din porturile de pe coastele sudice ale Angliei, cel mai important dintre ele fiind Portsmouth. Bătălia din Normandia a continuat pentru mai mult de două luni, trecând prin fazele de stabilire, extindere a capetelor de pod şi mai apoi de eliberare a teritoriului Normandiei. Aceste acţiuni au dus la închiderea pungii de la Falaise şi la eliberarea Parisului la sfârşitul luni august 1944. Bătălia din Normandia a fost descrisă de Adolf Hitler astfel: „În răsărit, imensitatea spaţiilor ne va .... permite o pierdere de teritoriu ... fără ca şansele de supravieţuire ale Germaniei să sufere o lovitură mortală. Nu  acelaşi lucru se întâmplă în Occident! Dacă inamicul va avea succes aici ... vor urma consecinţe de proporţii uriaşe în foarte scurt timp”. Germania a fost forţată să-şi întărească frontul de vest cu resurse de la cel de est şi de la frontul italian. Rezultatul a fost victoria aliaţilor.

8. Bătălia de la Guadalcanal: Numele de cod a fost „Operation Watchtower” (Operaţiunea Turnul de Veghe) în cadrul forţelor aliate. S-a desfăşurat între 7 august 1942 şi 9 februarie 1943 în zona Insulei Guadalcanal şi a făcut parte din teatrul de operaţiuni din Pacific al Celui de-al Doilea Război mondial. Această campanie militară a fost aprig disputată pe uscat, pe mare şi în aer şi a fost prima ofensivă majoră lansată de forţele aliate împotriva Imperiului Japonez. La 7 august 1942, forţele aliate, predominant americane, au iniţiat debarcări pe insulele Guadalcanal, Tulagi şi Florida (Nggela Sule) din Insulele Solomon cu scopul de a împiedica utilizarea lor de japonezi ca baze pentru a ameninţa rutele de aprovizionare dintre SUA, Australia şi Noua Zeelandă. Aliaţii intenţionau să utilizeze Guadalcanal şi Tulagi ca baze ale unei campanii de a ocupa sau neutraliza marea bază japoneză de la Rabaul de pe New Britain. Aliaţii au depăşit numeric pe japonezi, care ocupaseră insulele din mai 1942 şi au capturat Tulagi şi Florida, precum şi un aerodrom (ulterior denumit Henderson Field) care era în construcţie pe Guadalcanal. Surprinşi de ofensiva aliată, japonezii au efectuat între august şi noiembrie 1942 câteva tentative de a recupera Henderson Field. Trei bătălii terestre majore, cinci mari bătălii navale, şi bătălii aeriene continue şi aproape zilnice au culminat cu Bătălia Navală de la Guadalcanal de la începutul lunii noiembrie 1942, în care s-a efectuat ultima tentativă japoneză eşuată de a debarca suficienţi soldaţi pentru a reocupa Henderson Field. În decembrie 1942, japonezii au renunţat să mai încerce să recâştige Guadalcanal şi au evacuat restul forţelor la 7 februarie 1943. Campania de la Guadalcanal a fost o victorie strategică importantă a forţelor aliate împotriva japonezilor pe teatrul din Pacific. Japonezii ajunseseră la apogeul cuceririlor lor în Pacific, iar Guadalcanal a reprezentat trecerea Aliaţilor de la operaţiunile defensive la o ofensivă strategică pe acest teatru de operaţiuni, ofensivă ce a avut ca rezultat capitularea Japoniei la sfârşitul războiului.

7. Bătălia din Golful Leyte: Bătălia a avut loc în apropierea insulelor Filipine, lângă insulele insula Leyte şi insula Samar, între 23-26 octombrie 1944. S-a desfășurat între forţele americane şi australiene combinate şi Marina Imperială Japoneză. La 20 octombrie trupele Statelor Unite au invadat insula Leyte ca parte a strategiei de izolare a Japoniei de ţările ocupate în Asia de Sud Est şi în special privarea forţelor şi industriei japoneze de resursele vitale de petrol. Marina Imperială Japoneză şi-a mobilizat aproape toate forţele navale rămase în încercare de a înfrânge trupele aliate de invazie, dar a fost respinsă de flotele Flota a 3-a Americană şi Flota a 7-a Americană a Forţelor Navale ale Statelor Unite. Marina Imperială Japoneză nu a reuşit să-şi atingă obiectivele, a suferit pierderi grele şi nu a reuşit niciodată în viitor să prezinte într-o luptă o forţă comparabilă ca mărime. Marea majoritate a navelor sale mari lipsite de combustibil aveau să rămână în baza lor pentru restul războiului din Pacific. Bătălia din Golful Leyte include patru mari bătălii navale: Bătălia din Marea Sibuyan, Bătălia din Strâmtoarea Surigao, Bătălia de la Capul Engaño şi Bătălia din Samar, precum şi alte acţiuni aeriene şi navale. Bătălia din Golful Leyte este notabilă şi pentru faptul că a fost prima bătălie în care portavioanele japoneze au organizat atacuri kamikaze. De remarcat şi faptul că în această bătălie Japonia avea un număr mai mic de avioane decât numărul navelor folosite de Forţele aliate, o demonstraţie clară a diferenţei mari dintre cele două părţi combatante în această fază a războiului.

6. Bătălia pentru Moscova: Obiectul principal al lui Hitler a fost să invadeze Moscova. Capitala URSS era considerată extrem de importantă din punct de vedere militar şi politic. Planul original prevedea cucerirea  Moscovei în primele patru luni după începerea invaziei URSS. Ploile de toamnă şi rezistenţa consolidată au încetinit trupele germane, dar în decembrie acestea au ajuns la mai puţin de 35 de km. de Moscova. Armata Roşie epuizată a fost salvată de iarna rusă teribilă şi de trupele proaspete din Siberia care erau antrenate pentru război pe timp de iarnă. Temperaturile au ajuns la -50 de grade Celsius. Trupele germane nu aveau haine de iarnă şi tancurile nu erau făcute să reziste la temperaturi aşa de joase. Pe 5 decembrie 1941, ruşii au atacat împingând înapoi armata germană. Operaţiunea Barbarossa a eşuat. Hitler avea de-a face cu un război de durată.

5. Bătălia de la Kursk: Bătălia de la Kursk (Operaţiunea Citadela), 4 iulie 1943 - 20 iulie/23 august 1943, a fost ultima acţiune ofensivă de tip blitzkrieg de pe frontul de răsărit al celui de-al Doilea Război Mondial. Beneficiind de cele mai bune informaţii asupra intenţiilor lui Hitler, sovieticii au proiectat, realizat şi disimulat cu grijă mai multe inele de lucrări defensive şi câmpuri minate şi au concentrat şi camuflat cu grijă numeroase rezerve cu scopul declanşării unui contraatac strategic. Bătălia de la Kursk, care include şi mai mica bătălie de la Prohorovka, este considerată cea mai mare bătălie de blindate din toate timpurile şi a inclus cea mai costisitoare zi de lupte aeriene din întreaga istorie. Deşi germanii concepuseră iniţial o lovitură ofensivă, apărarea bine organizată a sovieticilor nu numai că a stopat cu succes acţiunea germană, dar le-a permis să contraatace, după încheierea cu succes a fazei defensive, în două operaţiuni consecutive: Operaţiunea Kutuzov şi Operaţiunea Polkovodeţ Rumianţev.  După încheierea luptelor din arcul de la Kursk, sovieticii au câştigat definitiv iniţiativa strategică de-a lungul întregii perioade care a mai rămas până la încheierea războiului. Din acest punct de vedere, bătălia de la Kursk poate fi considerată faza a 2-a a punctului de cotitură al războiului, în care prima fază este considerată victoria sovietică de la Stalingrad. Atacurile sovietice care au urmat eliminării forţelor germane de la Kursk au dus la eliberarea Oriolului şi Belgorodului pe 5 august şi a Kievului pe 23 august, împingându-i înapoi pe germani pe un front larg, primul succes sovietic de amploare din timpul unei ofensive de vară. Bătălia de la Kursk a demonstrat că frontul de răsărit a fost caracterizat de cea mai mare concentrare de trupe din timpurile moderne. Defensiva sovietică a fost atât de bine gândită, încât atunci când Armata Roşie a trecut la faza de contraatac, ea a fost capabilă să dezvolte ofensive pe patru axe separate de înaintare, evitând capcana întinderii prea mari a frontului.

4. Bătălia de la Midway: Bătălia de la Midway este cea mai importantă bătălie navală din războiul din Pacific, parte a celui de-al Doilea Război Mondial. Între 4 iunie şi 7 iunie 1942, la aproximativ o lună după bătălia din Marea Coralilor şi la şase luni după atacul de la Pearl Harbour, Marina Statelor Unite a învins în mod decisiv Marina Imperială Japoneză, care atacase Atolul Midway, şi a provocat pierderi ireparabile flotei japoneze. Operaţiunea japoneză, ca şi atacul anterior de la Pearl Harbour, urmărea să elimine poziţia strategică a Statelor Unite din Pacific, dând astfel Japoniei mână liberă în stabilirea sferei sale de influenţă în „Marea zonă de prosperitate a Asiei Orientale”. Japonezii au plănuit să atragă portavioanele americane într-o capcană. De asemenea, au intenţionat să ocupe Atolul Midway ca parte a unui plan mai mare de a-şi extinde perimetrul de apărare ca răspuns la raidul Doolitle. Această operaţiune era considerată şi ca o pregătire pentru viitoarele atacuri îndreptate împotriva Insulelor Fiji şi Samoa. Pentru americani a fost esenţial că Staţia HYPO (unitatea de informaţii din Hawaii specializată în interceptarea comunicaţiilor şi în decriptarea acestora) a fost în stare să determine data şi locul atacului, Marina Militară a Statelor Unite putând astfel să pregătească propria ambuscadă. Patru portavioane japoneze şi un crucişător greu au fost scufundate cu costul unui portavion american şi al unui distrugător. Bătălia de la Midway şi uzura extenuantă din Campania din Insulele Solomon au făcut ca Japonia să nu mai poată ţine pasul cu construcţia de nave şi pregătirea piloţilor, în timp ce Statele Unite ale Americii măreau ritmul în ambele direcţii.

3. Operaţiunea Barbarossa: Operaţiunea Barbarossa a fost numele de cod secret acoperitor folosit de conducerea Germaniei naziste pentru operaţia militară de invadare a Uniunii Sovietice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, acţiune începută la 22 iunie 1941. Scopul iniţial al operaţiunii a fost cucerirea Rusiei Europene şi a Ucrainei până la Arhanghelsk în nord şi Astrahan în sud. Se presupune că eşecul Operaţiunii Barbarossa a dus, în cele din urmă, la înfrângerea Germaniei naziste, fiind un punct de cotitură pentru soarta celui de Al Treilea Reich condus de Adolf Hitler.  Frontul de răsărit care a fost deschis prin această operaţiune avea să devină cel mai mare teatru de lupte al celui de-al Doilea Război Mondial. Pe acest front s-au purtat unele dintre cele mai mari şi violente bătălii, cu uriaşe pierderi de vieţi omeneşti, în condiţii cumplite atât pentru germani cât şi pentru sovietici. Numele de cod al operaţiunii vine de la numele împăratului romano-german Frederic Barbarossa (1122-1190) al Sfântului Imperiu Roman.

2. Bătălia de la Stalingrad: Bătălia de la Stalingrad a fost un punct de cotitură dintre cele mai importante ale celui de-al Doilea Război Mondial şi este considerată cea mai sângeroasă şi mai mare bătălie din istoria omenirii. Bătălia include campania de bombardamente a oraşului Stalingrad (azi redenumit Volgograd) din sudul Rusiei, atacul terestru german asupra oraşului, luptele din interiorul oraşului însuşi şi contraofensiva sovietică care, în cele din urmă, a încercuit şi distrus forţele germane şi ale celorlalţi aliaţi din cadrul Axei din oraş şi din raionul oraşului.  Numărul total al pierderilor este estimat la aproximativ 3 milioane de oameni. Lipsa datelor exacte este datorată refuzului guvernului sovietic de atunci de a calcula pierderile din cauza temerilor că sacrificiile ar fi părut prea mari şi ar fi demobilizat eforturile de război. Forţele Axei au pierdut aproximativ un sfert din efectivul total de pe frontul de răsărit şi nu şi-au mai revenit niciodată de pe urma acestei înfrângeri. Pentru sovietici, victoria de la Stalingrad a marcat începutul eliberării patriei, luptă care a dus în cele din urmă la victoria din 1945 asupra Germaniei Naziste.

1.Bătălia pentru Anglia: Bătălia Angliei (10 iulie-31 octombrie 1940) este numele dat eforturilor Luftwaffe depuse pentru câştigarea superiorităţii aeriene asupra Royal Air Force (RAF), înaintea unei invazii terestre şi aeriene asupra Marii Britanii (Operaţiunea Leul de Mare), în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Bătălia Angliei a fost prima luptă purtată integral doar de forţele aeriene. A fost de asemenea cea mai mare şi susţinută campanie de bombardamente desfăşurată până la acea dată şi primul test adevărat al teoriilor bombardamentelor strategice dezvoltate după Primul Război Mondial. Eşecul Germaniei Naziste de a distruge forţa aeriană a Angliei sau de înfrângere a stării de spirit a guvernului sau poporului britanic este considerată prima înfrângere majoră a celui de-al Treilea Reich.   

2. ARTICOLE SPECIALE:

CAMPANIA DIN AFRICA DE NORD

  Campania din Africa de Nord a fost parte a luptelor celui de-al Doilea Război Mondial și s-a desfășurat între 10 iunie 1940 și 16 mai 1943. A inclus campaniile din Libia și Egipt (din deșertul vestic), din Maroc și Algeria (Operațiunea Torța) și din Tunisia. Luptele s-au dus între trupele Aliaților și cele ale Puterilor Axei. Efortul aliat de război a fost dominat la început de trupele Commonwealthului și a celor care recunoșteau autoritatea unor guverne în exil cu sediul la Londra. Pe 11 mai 1942, Statele Unite s-au implicat direct în războiul din nordul Africii. Istoricii militari americani au tendința să numească luptele din Maroc, Algeria și Tunisia „Campania din Africa de nord”, iar la luptele din deșertul de vest „Campania din Libia și Egipt”. Luptele din Africa de Nord au început cu ocuparea Fortului Capuzzo italian din Libia de către forțele britanice în iunie 1940. Au urmat ofensiva italiană și contraofensiva forțelor Commonwealthului. Când italienii au suferit o serie de înfrângeri grele, trupele Afrika Korps germane comandate de feldmareșalul Erwin Rommel au venit în sprijinul aliaților lor. După o serie de lupte care au împins linia frontului înainte și înapoi de-a lungul Libiei și Egiptului, forțele britanice comandate de generalul Bernard Montgomery au reușit să împingă forțele Axei înapoi în Tunisia. După debarcarea Aliată de sub comanda generalului american Dwight Eisenhower din vestul Africii (Operațiunea Torța) de la sfârșitul anului 1942 și după luptele Aliaților cu forțele Regimului de la Vichy, (care între timp trecuse de partea Axei), forțele Commonwealthului și ale americanilor au reușit să încercuiască forțele Axei în Tunisia de nord și le-au forțat să capituleze. Forțând Puterile Axei să lupte pe un nou front în Africa de Nord, Aliații occidentali au asigurat o oarecare ușurare a presiunii exercitate împotriva sovieticilor pe frontul de răsărit. Informațiile obținute cu ajutorul mașinii de decodificat Ultra au fost de primă importanță pentru obținerea succesului în campania din Africa de nord.

Campania din deșertul de vest: Campania din Africa de Nord a fost importantă din punct de vedere strategic, atât pentru Aliați, cât și pentru Axă. Aliații au folosit campania ca pe o etapă spre deschiderea celui de-al doilea front împotriva Axei și a contribuit la ușurarea presiunilor exercitate asupra frontului de răsărit. Puterile Axei plănuiseră să domine Marea Mediterană prin controlul asupra Gibraltarului și asupra Canalului Suez, având în vedere executarea unui atac care să le asigure accesul la câmpurile petroliere bogate din Orientul Mijlociu. Dacă ar fi reușit în întreprinderea lor, Axa ar fi tăiat aproape toate sursele de aprovizionare cu petrol ale aliaților și ar fi crescut în mod remarcabil stocurile de combustibil pentru mașina de război a Axei. Pe 13 septembrie 1940, Armata a 10-a italiană a lansat un atac cu 100.000 de soldați împotriva Egiptului, aflat sub control britanic, și a stabilit poziții defensive la Sidi Barrani. Armata italiană era compusă în principal din unități nemecanizate, iar, generalul Graziani, conștient de puținătatea informațiilor despre tabăra britanică, a ales să nu nu continue atacul spre Cairo. Forțele britaice erau depășite numeric, având numai 35.000 de soldați, dintre care numai jumătate erau trupe combatante. Cu toate acestea, britanicii au lansat un contraatac, Operațiunea Compass. Contaatacul a avut un succes mult mai mare decât se preconizase și a dus la capitularea întregii armate italiene și la înaintarea Aliaților până la El Agheila. Uimitoarea înfrângere a italienilor nu a trecut neobservată și, în scurtă vreme, Deutsches Afrikakorps (Vulpile deșertului), au fost trimise în să lupte împotriva britanicilor. În ciuda faptului că a avut ca ordin doar să mențină linia frontului, Rommel a lansat o ofensivă de la El Agheila care, cu excepția Tobrukului, a reușit să-i împingă pe Aliați la Salum, repunând liniile frontului aproximativ pe pozițiile inițiale. În perioada de acalmie care a urmat, forțele Aliaților s-au reorganizat, fiind formată Armata a 8-a britanică în principal din unități britanice, australiene și indiene, dar și din subunități sud-africane, neo-zeelandeze și franceze. Noua armată a lansat o ofensivă și a recucerit teritoriul recent ocupat de Rommel, nereușind să recucerească însă garnizoanele de la Bardia și Salum. Linia frontului a ajuns din nou la Agheila. După ce s-a reaprovizionat prin portul Tripoli, Rommel a reluat atacul. A reușit să-i înfrângă pe Aliați la Gazala, a recucerit Tobruk și i-a împins pe britanici până la frontiera Egiptului, unde înaintarea sa a fost oprită în timpul primei bătălii de la El Alamein. În acest moment, generalul Bernard Montgomery a preluat comanda forțelor Aliate din nordul Africii și, după bătăliile  de la Alam Halfa și de la El Alamein, a început să împingă forțele Axei înapoi pe aliniamentele de plecare, reușind, în cele din urmă, să cucerească orașul Tripoli.

Campania din Algeria și Maroc (Operațiunea Torța): Campania din Algeria și Maroc a început pe 8 noiembrie 1942 și s-a încheiat pe 11 noiembrie 1942. Într-o încercare de învăluire a forțelor germane, Aliații occidentali (Statele Unite și Commonwealthul Britanic) au debarcat în Africa Franceză de Nord (aflată sub controlul Regimului de la Vichy) în speranța că vor întâmpina o rezistență redusă. Însă, forțele Regimului de la Vichy au opus o rezistență puternică forțelor Aliate la Oran (Maroc). În schimb, în Algeria, unde o lovitură de stat a Rezistenței Franceze a reușit să neutralizeze Corpul al XIX-lea francez și guvernul vichyist, debarcarea a decurs fără nicio opoziție, iar capitala Alger a fost ocupată fără luptă. După trei zile de discuții și amenințări, generalul Mark Clark, unul dintre adjuncții lui Eisenhower, l-a convins pe amiralul vichyist François Darlan și pe generalul Alphonse Juin să ordone forțelor franceze să înceteze focul în Maroc pe 11 noiembrie. Darlan a rămas șeful administrației franceze în nordul Africii. Debarcarea Aliaților în Africa și lipsa unei rezistențe serioase a trupelor franceze au fost pretextul pentru ocuparea de către germani a restului tertoriului francez aflat încă sub controlul guvernului de la Vichy. Ca răspuns, restul armatei Regimului de la Vichy, cantonată în Africa, s-a alăturat Aliaților.

Campania din Tunisia (Operațiunea WOP): Campania din Tunisia a început pe 17 noiembrie 1942 și s-a încheiat pe 13 mai 1943 și a fost gândită să îndeplinească trei obiective: 1.Tăierea liniilor de aprovizionare italiene (5 ianuarie 1943) printr-o debarcare amfibie (Operațiunea Largesse) lângă Sfax în Golful Gabes din estul Tunisiei; 2.Atacarea pozițiilor germane de la Gafsa (17 martie 1943) pentru sprijinirea Operațiunii Pugilist printr-un atac dinspre est efectuat de americanii de la capul linei stabilite de Operațiunea Torța; 3.Să asigure trupelor americane, care tocmai terminau Operațiunea Torța, și trupelor care soseau după încheierea operațiunii, o șansă să se antreneze în condiții asemănătoare cu debarcarea care avea să aibă loc în Europa. Deși Rommel a fost prins între forțele americane și britanice, el a reușit să stăvilească atacurile Aliaților printr-o serie de operațiuni defensive, cum a fost cea prin care i-a învins pe americani în Bătălia de la Pasul Kasserine. Pe ansamblu, forțele germane au fost depășite prin flanc, datorită superiorității numerice și în artilerie. După ce britanicii au slăbit apărarea germană de pe Linia Mareth, Aliații au reușit să preseze forțele Axei până când rezistența lor în Africa a fost înfrântă. Forțele Axei au capitulat pe 13 mai 1943, când Aliații au luat peste 275.000 de prizonieri de război. Această pierdere de personal a redus mult capacitatea de luptă a Axei. Această operațiune a fost finalizată de Operațiunea Retribution, care a fost gândită să prevină evacuarea forțelor italiene și germane din Tunisia. Operațiunea a început pe 7 mai 1943 și s-a concentrat pe atacarea flotei germane de evacuare, care încerca traversarea între Tunisia și Sicilia și mai departe în Italia. În urma operațiunii, 897 germani au fost luați prizonieri pe mare, 653 au reușit să ajungă în Italia și se presupune că restul au murit înecați.

Urmări: După victoria din Campania din Africa de Nord, Aliații occidentali au trecut la pregătirea Campaniei din Italia. Invazia Aliată din Sicilia avea să fie declanșată peste două luni.

RĂZBOIUL DIN PACIFIC

  Războiul din Pacific a fost parte a celui celui de-al Doilea Război Mondial, luptele derulându-se în Oceanul Pacific, insulele sale și în Asia de răsărit, între 7 decembrie 1941 și 2 septembrie 1945. Cele mai importante lupte au avut loc după ce Imperiul Japonez a atacat o serie de țări, care au ajuns să fie cunoscuți ca Aliații (ori Puterile aliate). Principalii Aliați participanți au fost Statele Unite, China și Regatul Unit (incluzând forțele din India Britanică), Australia și Noua Zeelandă. Olanda, Canada, Mexic, Forțele Franceze Libere și multe alte state, în principal colonii britanice au participat de asemenea. Uniunea Sovietică a participat la două conflicte scurte războaie de frontieră (Bătălia de la Lacul Hasan și Bătălia de la Halhin Gol) cu Japonia în 1938 și 1939, după care a rămas neutră până în august 1945, când s-a alăturat efortului aliat, invadând Manchukuo în cadrul Operațiunii Furtună de August. Statele Axei care au sprijinit Japonia au fost statele marionetă Manchukuo și cel condus de Wang Jingwei (care controla regiunile de coastă ale Chinei). Tailanda s-a alăturat Axei după ce a fost constrânsă să facă un asemenea pas, iar armata sa a participat în Camapania din Burma. Japonia a înrolat mulți soldați din coloniile sale Coreea și Formosa (Taiwanul din zilele noastre). Germania Nazistă și Italia Fascistă au sprijinit acțiunile japoneze prin intervenția forțelor lor navale, care au fost însă de mică amploare.

Teatre de luptă: Între 1942 și 1945, au existat patru teatre principale de conflict în cadrul Războiului din Pacific, și anume: China; Oceanul Pacific central; Asia de sud-est și Asia de sud-vest. Istoricii militari americani consideră că au existat numai două teatre de operațiuni: Teatrul de operațiuni Pacific (PTO) și Teatrul de operațiuni China-India-Burma (CBI). Această împărțire nu ține seama de faptul că acestor teatre de luptă nu le corespundeau comandamente operaționale distincte. În cadrul Teatrului de operațiuni Pacific, controlul forțelor lor era împărțit între Comandamentul Regiunilor Oceanului Pacific și Comandamentul Pacificului de sud-vest. În 1945, pentru o scurtă perioadă mai înainte de capitularea Japoniei, Uniunea Sovietică și aliații ei mongoli au atacat forțele japoneze din Manciuria, în nord-vestul Chinei.

Conflictul dintre China și Japonia: Obiectivele japoneze în China vizau menținerea aprovizionării cu materii prime, în condiția menținerii în regiune a unor regimuri locale care să nu acționeze împotriva intereselor nipone. Deși acțiunile japoneze nu păreau cu nimic diferite de cele ale altor puteri coloniale care acționaseră în regiune în secolul al XIX-lea, de prin 1930, sub influența celor 14 puncte wilsoniene, folosirea forței militare în sprijinul colonialismului nu mai era considerată de comunitatea internațională o comportare potrivită. Intervenția japoneză din Manciuria (1931) a fost aspru criticată în comunitatea internațională și a dus la retragerea Japoniei din Liga Națiunilor. Între timp, în Japonia, asasinatele înfăptuite de o serie de organizații secrete și efectele Marii crize economice au dus treptat la pierderea controlului civililor asupra guvernului în favoarea militarilor. În plus, înaltele comandamente militare nu aveau decât un control limitat asupra armatelor terestre, care acționau de cele mai multe ori în propriul lor interes, de multe ori în contradicție cu interesele generale ale națiunii. Pentru justificarea expansiunii, niponii foloseau ca justificare panasianismul. Esența acestei politici a fost sintetizate cel mai bine de „doctrina Amo” din 1934, (după numele lui Eiji Amo, șeful departamentului de informații al Ministerului de Externe al Japoniei). Cunoscută și ca „Doctrina Monroe a Asiei”, aceasta anunța intenția Japoniei de adoptare în relația cu puterile europene a unei politici a „mâinilor libere” în China, negând astfel politica porților deschise. Noua doctrină afirma că Japonia este singurul lider regional în asigurarea securității în Asia de est, arogându-și inclusiv sarcina combaterii comunismului. De faot, motivele economice erau principalii factori care au dus la invadarea Chinei. În timpul Marii Crize Economice, exporturile nipone către Europa și America au scăzut în mod dramatic, iar Japonia a găsit soluția dominării Chinei din punct de vedere politic și economic pentru asigurarea unei piețe stabile. În perioada care a dus la războiul pe scară largă din 1937, japonezii au folosit limitat forța în conflicte locale pentru a obliga China să renunțe la politica protecționistă și să interzică activitățile  Pe 7 iulie 1937, a izbucnit Incidentul de la podul Marco Polo, care a oferit pretextul pentru declansarea oficială a războiului între Republica China și Imperiul Japonez.  În 1939, forțele japoneze au încercat să invadeze Orientul Îndepărtat Sovietic atacând din Manciuria. Atacul lor a fost stopat în timpul luptelor de la Halhin Gol de o forță mixtă sovieto-mongolă condusă de Gheorghi Jukov. Această victorie sovieto-mongolă a oprit expansiunea niponă spre nord, iar Japonia și URSS au păstrat o pace fragilă până în 1945. De-a lungul deceniului al patrulea, Japonia a reușit să piardă simpatia opiniei publice din țările occidentale, în special din Statele Unite și Regatul Unit. Japonezii au sprijinit mai multe guverne marionetă în teritoriile chineze ocupate, unul dintre cele mai cunoscute fiind cel condus de Wang Jingwei. Pentru a descuraja efortul nipon de război în China, Statele Unite, Regatul Unit și guvernul olandez în exil (care avea controlul asupra coloniei bogate în petrol Indiile Răsăritene Olandeze) au oprit exporturle de țiței și oțel către Japonia. Această acțiune a primit numele de „încercuirea ABCD” (American-British-Chinese-Dutch), fiind gândită pentru a priva Japonia de materiile prime necesare pentru continuarea războiului din China. Japonia a considerat această măsură ca o acțiune de război. Fără aceste materii prime, mașina de război niponă ar fi încetat să funcționeze. Pe 8 decembrie, japonezii au atacat colonia britanică Hong Kong, concesiunea internațională de la Shanghai și Filipinele, care la acea vreme se aflau sub control american. Japonia s-a folosit de bazele navale aflate sub controlul Regimului de la Vichy aflate în Indochina Franceză pentru a invada Tailanda, de unde mai apoi s-au lansat într-un atac împotriva Malaeziei. Având credința că până în cele din urmă, SUA vor interveni în favoarea britanicilor, japonezii au lansat atacul de la Pearl Harbor (7 decembrie 1941 în emisfera vestică). Atacul a fost executat de avioanele îmbarcate pe portavioane. Scopul lui era evitarea unui război prelungit nipono-american. Puși în fața amenințării unei înfrângeri masive și imediate, SUA ar fi trebuit să negocieze o pace care ar fi lăsat Japoniei libertatea de acțiune în China. Amiralul Yamamoto considera că efortul de război japonez poate fi susținut timp de șase luni, maxim un an, prelungirea luptelor doi-trei ani putând ridica mari probleme economiei naționale în susținerea armatei. Acest risc calculat nu a dat rezultatele necesare, americanii nearătându-se dispuși să negocieze. Este adevărat că după atacul de la Pearl Harbor pierderile americane s-au dovedit mult mai mici decât s-a crezut inițial. Portavioanele americane erau în marș pe mare, iar depozitele de carburant ale marinei și principalele facilități portuare au rămas neatinse. De asemenea, baza de submarine și unitatea de spionaj, care aveau să aducă o contribuție majoră la înfrângerea japonezilor nu au fost afectate de atac.

Intrarea Statelor Unite în război: Până la atacul de la Pearl Harbor, Statele Unite au rămas în afara conflictelor european și asiatic. Cei 800.000 de membri ai America First Committee s-au opus cu vehemența până în momentul atacului oricărei intervenții americane în conflictele din străinătate, chiar și împotriva ajutorului destinat Angliei și URSS-ului în cadrul programului Lend-Lease. Orice opoziție americană la război a dispărut odată cu atacul japonez. La patru zile după atacul de la Pearl Harbor, pe 11 decembrie, Germania Nazistă a declarat război SUA, implicându-i pe americani într-un război pe două fronturi. În 1941, Japonia avea, comparativ cu SUA, o mult mai mică capacitate industrială, acesta fiind motivul pentru care autoritățile de la Washington au considerat amenințarea niponă de o importanță secundară. În ianuarie 1942, Japonia a invadat Burma, Indiile Răsăritene Olandeze, Noua Guinee, Insulele Solomon, după care au cucerit Manila, Kuala Lumpur și Rabaul. După ce au fost alungați din Malaezia, forțele Aliaților din Singapore au făcut o încercare să reziste atacului japonez în timpul bătălia de la Singapore, dar au fost siliți să capituleze pe 15 februarie 1942. Cam 130.000 de infanteriști indieni, britanci, australieni și marinari olandezei au căzut prizonieri de război. În timpul bătăliei din Marea Java de la sfârșitul lui februarie și începutul lui martie, Marina Imperială Japoneză a cucerit o victorie răsunătoare împotriva principalei forțe navale ABDA, aflată sub controlul amiralului Karel Doorman. Compania Indiilor Răsăritene Olandeze a încetat să existe odată cu predarea forțelor aliate din insula Java. Britanicii, sub presiunea puternică a japonezilor, s-au retras din Rangoon spre granița indo-burmaneză. Această mișcare a întrerupt Drumul Burmei, cale care era principala rută de aprovizionare de către Aliați a forțelor de rezistență chineze. Forțelele filipineze și americane au opus o rezistență puternică în Filipine până pe 8 mai 1942, când peste 80.000 dintre ei s-au predat. În acel moment, generalul Douglas MacArthur, care fusese numit Comandant suprem aliat al Pacificului de sud-vest, își mutase deja cartierul general în Australia. Marina americană, sub comanda amiralului Chester Nimitz, era responsabilă pentru restul Oceanului Pacific. Între timp, aviația japoneză cucerise superioritatea aeriană în Asia de sud-est și a declanșat atacuri asupra Australiei de nord. Primul astfel de raid aerian a fost atacul disproporționat de mare, devastator, care urmărea în primul rând un efect psihologic, de la Darwin, din 19 februarie, în urma căruia au fost uciși 243 de oameni. Un alt raid al avioanelor de pe portavioanele Marinei Imperiale Japoneze în Oceanul Indian a dus la declanșarea bătăliei Ceylonului și la scufundarea singurului portavion britanic din zonă, HMS Hermes, a două crucișătoare și a altor vase militare, ceea ce a anihilat practic forța navală engleză din Oceanul Indian și a deschis calea cuceririi de către niponi a Burmei și a drumului către India. Atacurile japoneze asupra continentului american au fost nesemnificative, fiind vorba doar de un atacul unui hidroavion transportat de un submarin efectuat cu bombe incendiare asupra unei păduri din Oregon (9 septembrie 1942) și câteva atacuri cu baloane incendiare lansate de pe teritoriul japonez, purtate spre SUA de curenții aerieni.

Regruparea Aliaților: La începutul anului 1942, guvernele țărilor mai mici au început să facă eforturi pentru crearea unui Consiliu de război interguvernamental Asia-Pacific cu sediul la Washington D.C.. A fost înființat un astfel de consiliu cu sediul la Londra, cu o secțiune anexă în Washington. Cu toate acestea, puterile mici au continuat să facă eforturi pentru un consiliu cu cartierul general în SUA. Consiliul de Război al Pacificului a fost format în Washington pe 1 aprilie 1942, avându-i ca membri pe Franklin Delano Roosevelt, consilierul său principal Harry Hopkins și reprezentanți din Regatul Unit, Republica China, Australia, Olanda, Noua Zeelandă și Canada. Au fost admiși mai târziu și reprezentanții din India și Filipine. Consiliul nu a avut niciodată un control operațional direct, iar toate deciziile militare au fost luate de către Statul Major Combinat, care avea de asemenea sediul în Washington. Rezistența Aliată, la început simbolică, s-a întărit în mod constant în timp. Forțele australiene și olandeze au antrenat populația civilă într-un război de guerilă prelungit în Timorul Portughez. Raidul Doolittle a produs pagube minime în Japonia, dar a produs o uriașă creștere a moralului Aliaților, în special a americanilor, și a produs repercusiuni printre conducătorii militari niponi, deoarece ei juraseră să apere Împăratul Japoniei și patria, dar nu au fost capabili să intercepteze, doboare sau distrugă nici măcar un singur bombardier.

Luptele din Marea de Coral și de la Midway - punctul de cotitură a Războiului din Pacific: Până la mijlocul anului 1942, Flota combinată japoneză a ajuns să controleze o zonă uriașa, chiar dacă era lipsită de aportul portavioanelor, avioanelor și echipajelor aeriene, dar și a de apărare a flotei, dar și cargoboturilor, tancurilor petroliere și distrugătoarelor necesare pentru susținerea ei. Mai mult, doctrina Flotei era nepotrivită să execute propusa ‚barieră” defensivă; în loc de aceasta, japonezii au decis să execute două atacuri adiționale, atât în sud, cât și în centrul Pacificului. În vreme ce Yamamoto s-a folosit de elementrul surpriză la Pearl Harbor, contraspionajul aliat a reușit să spargă codurile japoneze și condițiile s-au schimbat în defavoarea niponilor. Contraspionajul aliat a descoperit pregătirea atacului împotriva Port Moresby, Noua Guinee, care era iminent. Dacă Port Moresby ar fi căzut, japonezii ar fi avut controlul mărilor din nordul imediat al Australiei. Amiralul Nimitz a deplasat în grabă portavionul USS Yorktown și o forță de răspuns australiană, cu ordinul de a opri înaintarea japonezilor. A urmat Bătălia din Marea Coralilor, prima bătălie în care vapoarele implicate nu s-au văzut, iar avioanele îmbarcate au fost singurele folosite pentru atacarea forțelor beligerante. Deși pierderile din lupta din Marea de Coral au fost aproximativ egale, atacul japonez asupra Port Moresby a fost respins, iar forțele de invazie au făcut stânga împrejur, Aliații considerând că au obținut o victorie strategică. Yamamoto a urmărit, ulterior, invazia de la Midway. Japonezii aveau 272 de avioane operaționale pe patru portavioane, în vreme ce americanii dispuneau de 233 de avioane îmbarcate și 115 care acționau de pe aeroporturi terestre. După cum anticipaseră comandanții americani, flota japoneză a ajuns la Midway pe 4 iunie și a fost detectată de o patrulă aeriană americană . Uriașa superioritate japoneză în materie de artilerie navală s-a dovedit nefolositoare, deoarece americanii dețineau superioritatea aeriană și au putut interzice orice angajare în luptă a marilor vase de suprafață. Bătălia de la Midway a fost o victorie decisivă pentru Marina SUA și totodată punctul de recul al expansionismului japonez în Pacific.

Noua Guinee și Insulele Solomon: Forțele terestre japoneze au continuat să avanseze în Insulele Solomon și în Noua Guinee. Din iulie 1942, câteva batalioane ale milițiilor australiene (de rezervă), cu mulți luptători foarte tineri și fără o pregătire corespunzătoare, au dus lupte de ariergardă crâncene în Noua Guinee împotriva japonezilor care înaintau pe drumul Kokoda spre Port Moresby. Milițiile, grav afectată de pierderile umane, au fost înlocuite la sfârșitul lui august de trupele regulate din Armata a II-a imperială australiană, care se întorsese din Orientul Mijlociu. La începutul lunii septembrie 1942, „Forțele speciale navale japoneze de debarcare” (numite impropriu și „pușcașii marini japonezi”) au atacat baza strategică a Royal Australian Air Force din Golful Milne, din extremul est al Noii Guineea. Armata australiană și un număr de subunități americane au contraatacat, ducând la prima înfrângere de proporții a forțelor terestre japoneze din 1939.

Guadalcanal: În același timp cu bătăliile importante din Noua Guinee, forțele aliate au atacat aerodrumurile militare japoneze aflate în constructie în Guadalcanal. Aliații au executat o debarcare amfibie în august pentru a distruge aeroporturile japoneze și pentru a stopa înaintarea niponilor. Ca urmate, Guadalcanalul a fost ocupat de ambele tabere aflate în conflict. În următoarele șase luni, ambele tabere s-au implicat într-un conflict de uzură de o amploare în creștere continuă, atât în insulă, cât și pe mare și în spațiul aerian, în cele din urmă Aliații obținând victoria în februarie 1943. Această camanie a dus pagube mari japonezilor. Majoritatea avioanelor japoneze din întreg Pacificul de sud au fost mobilizate pentru apărarea Guadalcanalului. Avioanele americane care operau de pe aeroportul Henderson Field, care au devenit cunoscute cu numel „Cactus Air Force” (de la numele de cod al insulei), au dat o replică eficentă. Forțele japoneze au lansat o serie de atacuri post planificate și coordonate asupra pozițiilor americane care apărau aeroportul Henderson, dar au suferit pierderi importante în timpul luptelor și pierderi cel puțin la fel de mari în timpul retragerilor, datorită lipsei de alimente și medicamente. Ofensivele au fost sprijinite de o serie de convoaie de aprovizionare maritime prost gândite (numite „Tokyo Express” de către americani), interceptate deseori de navele militare americane. Japonezii au pierdut în aceste lupte o serie de distrugătoare pe care nu le-a mai putut înlocui până la sfârșitul războiului. Trupele japoneze au numit Guadalcanalul „Insula Morții”.

Înaintarea aliată în Noua Guinee și în Insulele Solomon: La sfârșitul anului 1942, japonezii se retrăgeau de-a lungul drumului Kokoda în regiunile muntoase din Noua Guinee. Contraofensivele americano-australiene au culminat cu capturarea capului de pod japonez din răsăritul Noii Guinee de la începutul anului 1943.În iunie 1943, Aliații au lansat Operațiunea Cartwheel, care a definit strategia lor ofensivă în Pacificul de sud. Operațiunea avea ca obiectiv izolarea importantei baze japoneze de la Rabaul și tăierea liniilor de aprovizionare și comunicație ale inamicului. Succesul acestei operațiuni a pregătit calea pentru declanșarea campaniei trupelor de sub comanda amiralului Nimitz de înaintare spre Japonia prin cucerirea insulelor din aproape în aproape.

Situația din China și Asia de sud-est: Forțele Commonwealthului contraatacau în Burma, dar înregistrau succese limitate. În august 1943, Aliații occidentali au format un nou Comandament al Asiei de Sud-Est (SEAC) pentru a prelua responsabilitatea luptelor din Burma și India de la Comandamentul Indiei Britanice. În octombrie 1943, Winston Churchill l-a numit pe amiralul Louis Mountbatten în funcția de Comandant suprem al SEAC. Pe 22 noiembrie 1943, președintel american Franklin D. Roosevelt, premierul britanic Winston Churchill și liderul chinez Chiang Kai-Shek s-au întâlnit la Cairo, Egipt, pentru a discuta stategia de luptă împotriva Japoniei. Întâlnirea a fost cunoscută sub numele de Conferința de la Cairo și s-a încheiat prin adoptarea Declarației de la Cairo.

Ofensiva aliată din 1943-1944: Midway s-a dovedit a fi cea mai mare bătălie navală timp de doi ani. Statele Unite au avut nevoie de doi ani pentru a transforma uriașa sa putere industrială civilă în industrie militară, care să producă vase și avioane militare, care să fie încadrate cu echipaje bine instruite. În același timp, Japonia, lipsită de o bază industrială sau o strategie tehnologică corespunzătoare, fără un program bun de instruire a echipajelor de avioane și cu resurse navale în continuă restrângere, (atât militare cât și comerciale), a fost depășită treptat de avântul industrial-militar al Aliaților. Din punct de vedere strategic, Aliații au pornit o campanie neîntreruptă de cuceriri a insulelor din Pacific, din aproape în aproape. Unele dintre bazele militare japoneze nu au fost cucerite, așa cum a fost cazul celor din Truk, Rabaul sau Formosa, ci au fost supuse unor bombardamente aeriene intense și au fost pur și simplu ocolite. Scopul ofensivei aliate era aporpierea principalelor forțe de atac de principalele insule japoneze, după care ar fi urmat lansarea de valuri de bombardamente aeriene și o blocadă navală și la final, și numai dacă mai era cazul, lansarea unei debarcări. În noiembrie 1943, infanteria marină americană a avut pierderi grele când au atacat garnizoana de 4.500 de japonezi din Tarawa. Învățăturile trase după această victorie greu plătită au fost folosite pentru îmbunătățirea tehnicilor debarcărilor aliate. Astfel, a crescut rolul bombardamentelor aeriene și navale preventive și planificarea operațiunilor s-a făcut mult mai atent, ținându-se seama de succesiunea mareelor, și a crescut gradul de coordonare și interoperativitate a trupelor. Marina SUA nu a căutat să se implice într-o luptă decisivă cu Marina Imperială, așa cum sugera doctrina Mahanian, și cum de altfel sperau și niponii. Înaintarea aliată nu putea fi oprită decât printr-un atac masiv al marinei nipone, care însă era condamnată să rămână la țărm din cauza lipsei de combustibil.

Războiul submarin: Submarinele americane, ajutate de un număr de submersibile britanice și olandeze, operau din bazele din Australia, Hawaii și Ceylon, au jucat un rol de primă mărime în lupta pentru înfrângerea Japoniei, chiar dacă submarinele formau doar o mică parte a flotei militare americane. Submarinele au sufocat Japonia, atacând în continuu flota comercială a inamicului, scufundând transporturile de trupe și întrerupând practic orice transport de petrol. În 1945, rezervele de petrol ale Japoniei erau aproape de zero. Japonezii sperau că au reușit să scufunde 468 submarine americane. De fapt, au fost scufundate doar 42, alte câteva fiind scufundate accidental. În plus, submarinele au participat la acțiunile de căutare-salvare a aviatorilor a căror avioane se prăbușiseră în ocean. Submarinele americane au provocat scufundarea a 56% dintre vasele comerciale japoneze distruse în timpul războiului. Restul de 44% au fost lovite de bombardiere sau de mine. Submariniștii americani au pretins de asemenea că au scufundat 28% din totalul vaselor de război nipone. De asemenea, submarinele au jucat un rol important în efectuarea misiunilor de recunoaștere în bătăliile din Marea Filipinelor, de la Midway sau din Golful Leyte. Submarinele au patrulat în largul bazelor navale aliate, pentru asigurarea secutității porturilor. După numai câteva ore de la Atacul de la Pearl Harbor, Roosevelt a ordonat declanșarea unui război submarin fără restricții împotriva Japoniei. Aceasta însemna că submarinele americane erau autorizate să atace fără avertisment orice fel de vas al Axei: comercial, de pasageri sau militar și nu erau obligați să salveze supraviețuitorii. Deși japonezii dispuneau de un mare număr de submarine, ele nu au avut o contribuție importantă la desfășurarea luptelor. În 1942, submarinele japoneze au scufundat sau avariat mai multe vase militare aliate. Doctrina navală japoneză, ca de altfel și cea americană interbelică, stipula că o campanie navală este încheiată cu succes în principal datorită acțiunilor de luptă a flotei de suprafață, nu de raidurile împotriva vaselor comerciale. Astfel, în timp ce americanii aveau linii de aprovizionare extrem de lungi între coasta pacifică și zonele de luptă, fiind astfel foarte vulnerabile la atacurile submarinelor, submersibilele japoneze au fost folosite în principal pentru misiunile de recunoaștere și doar ocazional în atacuri împotriva vaselor de aprovizionare. Japonezii au lansat o ofesivă submarină cu rezultate modeste împotriva Australiei în 1942-1943. Când soarta războiului a început să se întoarcă împotriva Japoniei, submarinele nipone au început să fie folosite pentru aprovizionarea garnizoanelor izolate de înaintarea aliată, așa cum au fost Truk și Rabaul. În plus, Japonia a respectat tratatul de neutralitate cu Uniunea Sovietică și a ignorat vasele comerciale americane care transportau milioane de tone de mărfuri militare din San Francisco la Vladivostok.

Contraofensiva japoneză din China, din 1944: La mijlocul anului 1944, japonezii au declanșat o invazie masivă în China sub numele de cod Operațiunea Ichigo. Aceste atacuri, cele mai mari după o perioadă de acalmie, au dus pierderea de noi teritorii de către chinezi, până când aceștia din urmă au reușit să-i oprească pe niponi în porvincia Guangxi.

Eliberearea insulei Borneo: Campania din Borneo din 1945 a fost ultima campanie importantă din zona de sud est a Pacificului. Într-o serie de asalturi amfibii, între 1 mai și 21 iulie, Corpul I australian condus de generalul Leslie Morshead a atacat forțele Imperiului Japonez care ocupau insula. Forțele navale aliate și cele aeriene, în principal Flota a șaptea a SUA condusă de amiralul Thomas Kinkaid, și Forța a 13-a aeriană a SUA au jucat un rol important în campanie. Campania s-a deschis cu o debarcare pe mica insulă Tarakan pe 1 mai. A urmat asalturile simultane din nord est pe insula Labuan pe 1 iunie și pe coasta Bruneiului. După o săptămână, australienii au atacat pozițiile japoneze din Borneo de Nord. A urmat asaltul amfibiu din 1 iulie de la Balikpapan. Deși campania a fost puternic criticată în acele vremuri în Australia, ca și în anii care au urmat, fiind considerată fără rost și aducătoare de pierderi nenecesare de soldați, a atins un număr de obiective: contribuind la izolarea forțelor japoneze de ocupație din Indiile orientale olandeze, a cucerit cele mai importante zone petroliere, a eliberat un mare număr de prizonieri de război aliați, care trăiau în condiții foarte grele în lagărele nipone.

Debarcările în insule japoneze: Luptele foarte grele din insulele Arhipelagului Japonez din Iwo Jima, Okinawa și alte câteva, au dus la pierderi uriașe de vieți omenești în ambele tabere și a dus la retragerile treptate nipone. În fața pierderilor foarte mari din rândurile piloților experimentați, liderii militari niponi au înmulțit misiunile sinucigașe ale  piloților kamikaze într-o încercare de a provoca pierderi inacceptabile pentru Aliați. Marina SUA a propus să se forțeze capitularea Japoniei printr-o blocadă navală totală și prin raiduri aeriene devastatoare neîntrerupte. Spre sfârșitul războiului rolul bombardamentelor strategice a devenit mult mai important. A fost creat un nou comandament al forțelor aeriene SUA din Pacific pentru a superviza bombardamentele din regiune. Producția industrială japoneză s-a prăbușit la mai puțin de jumătate, iar zonele industriale pentru producția de război construite în 64 de orașe au fost distruse de bomabardamentele cu bombe incendiare lansate de escadrilele de avioane B-29. Aceste bombardamente au vizat și populația civilă. Doar între 9 și 10 martie 1945 peste 100.000 de oameni au fost uciși într-un uriaș incendiu cauzat de bombardamentul asupra orașului Tokyo.

Bombardamentele nucleare și invazia sovietică: În august 1945, americanii au aruncat două arme nucleare asupra orașelor Hiroșima și Nagasaki. Peste 200.000 de oameni au murit ca rezultat direct al acestor două bombardamente. Oportunitatea acestor bombardamente a fost îndelung dezbătută, susținătorii atacurilor nucleare afirmând că astfel a fost evitată o invazie amfibie extreme de costisitoare pentru aliați, atât în vieți omenești cât și în materiale. Pe 3 februarie 1945, Stalin a căzut de acord cu Roosevelt ca URSS să intre în luptă pe teatrul din Pacific. Stalin a promis ca, la 90 de zile după încheierea luptelor din Europa, Armata Roșie să atace forțele japoneze din Asia. Exact așa cum a promis liderul sovietic, pe 9 august a fost lansată Operațiunea Furtună de August. A fost declanșată o bătălie în care au fost implicați peste un milion de soldați sovietici transferați de pe frontul european și aliați ai lor mongoli, fiind atacate forțele nipone (Armata din Kwantung ) din Manciuria. În Japonia, 14 august este considerată ziua în care s-a încheiat războiul din Pacific. De fapt, Armata Imperială Japoneză a capitulat pe 15 august. Instrumentele capitulării Japoniei au fost semnate pe 2 septembrie 1945 pe cuirasatul USS Missouri în Golful Tokyo. Capitularea a fost acceptată de generalul Douglas MacArthur și de reprezentanți ai tuturor Națiunilor Aliate. O ceremonie separată de semnare a capitulării Japoniei din China a fost ținută în Nanking pe 3 septembrie 1945. După aceste evenimete, generalul MacArthur a fost numit guvernator militar al Japoniei. Această perioadă este cunoscută în istoria japoneză ca „ocupația”.

„AMINTIȚI-VĂ DE PEARL HARBOR”

 Era o splendidă dimineaţă de duminică pe insula Oahu. Adeline, o fetiţă japono-hawaiiană în vârstă de doisprezece ani, se afla în grădina casei sale din centrul oraşului Honolulu. Ea a văzut avioane şi fum venind dinspre Pearl Harbor. Era o altă manevră militară? Locuitorii insulei Oahu erau atât de obişnuiţi cu manevrele militare şi cu canonadele false, încât chiar viceamiralul William S. Pye de la flota americană din Pacific, privind pe geamul apartamentului său, i-a spus soţiei sale: „Pare ciudat ca armata să facă exerciţii de tragere duminică dimineaţa”. Era dimineaţa duminicii de 7 decembrie 1941. Auzind avioanele apropiindu-se, un băiat de 13 ani s-a uitat pe geam. „Tată, i-a zis el tatălui său care era comandantul bazei aeronavale din Kaneohe, aceste avioane au cercuri roşii pe ele.” A fost suficientă o privire asupra discului roşu, reprezentând soarele la răsărit, de pe avioanele Marinei Imperiale Japoneze pentru a explica ceea ce se întâmpla - un atac prin surprindere! Amiralul H. E. Kimmel, comandantul flotei americane din Pacific cu baza la Pearl Harbor, a fost informat telefonic despre acest atac. Faţa îi era „albă ca uniforma pe care o purta”, în timp ce stătea în picioare privind uluit avioanele inamice care zumzăiau ca viespile în timp ce bombardau flota sa. „Am înţeles imediat, istorisea el, că se întâmpla ceva teribil, că acesta nu era un raid accidental al câtorva avioane izolate. Cerul era plin de avioane inamice.”

„Tora, Tora, Tora”:

 Cu câteva minute înainte ca exploziile torpilelor şi a bombelor să spulbere liniştea ce domnea în Pearl Harbor, un ofiţer de la bordul unui bombardier japonez în picaj a văzut profilându-se la orizont insula Oahu. „Această insulă este prea liniştită pentru a fi atacată”, s-a gândit el. Deschizătura apărută printre nori a produs însă un efect total diferit asupra comandantului Mitsuo Fuchida care dirija forţele aeriene destinate să atace. „Dumnezeu trebuie să fie cu noi, s-a gândit el. Mâna lui Dumnezeu trebuie să fi îndepărtat norii exact deasupra Pearl Harbor-ului.” La ora 7,49 dimineaţa, Fuchida a dat semnalul de atac, „To, To, To”, care în japoneză înseamnă „Atacă!” Convins că forţele americane fuseseră luate complet prin surprindere, el a dat ordin să fie transmis celebrul mesaj codificat „Tora, Tora, Tora” („Tigru, Tigru, Tigru”), mesaj care arăta că atacul prin surprindere a reuşit.

Atacul prin surprindere este efectuat:

  Cum a fost posibil ca o unitate operativă atât de mare - conţinând şase portavioane - să se apropie până la distanţa de 370 de kilometri de Oahu şi să lanseze în primul raid 183 de avioane scăpând de radar şi dând o lovitură atât de puternică flotei americane din Pacific? În primul rând, unitatea operativă japoneză a urmat o rută nordică în pofida oceanului furtunos în timp de iarnă, căci această zonă este mai puţin supravegheată. Iar portavioanele japoneze au păstrat o tăcere strictă pe undele radio. Însă radarul supraveghea insula strategică pentru a detecta eventualele avioane care s-ar apropia. În acea dimineaţă decisivă pe la ora şapte, doi soldaţi aflaţi la post în apropiere de staţia radar Opana Mobile de pe insula Oahu au remarcat semnale neobişnuit de mari pe osciloscop, reprezentând „probabil mai multe de 50” de avioane. Dar când au avertizat Centrul de Informaţii, li s-a spus să nu se îngrijoreze. Ofiţerul de la Centrul de Informaţii a crezut că era vorba de bombardierele americane B-17 care erau planificate să vină de pe continent. Dar, guvernul american nu a simţit, ca să zicem aşa, mirosul de praf de puşcă din aer? Guvernul japonez le trimisese reprezentanţilor săi din Washington, D.C., un mesaj compus din 14 părţi pentru a fi înmânat secretarului de stat Cordell Hull, exact la orele 13 ale zilei de 7 decembrie 1941. Aceasta ar fi corespuns cu dimineaţa zilei de 7 decembrie la Pearl Harbor. Mesajul conţinea declaraţia că Japonia avea să întrerupă negocierile cu Statele Unite din cauza unor serioase motive politice. Interceptând mesajul, guvernul american a înţeles gravitatea situaţiei. În noaptea dinaintea acelei zile memorabile, Franklin D. Roosevelt, pe atunci preşedintele Statelor Unite, a primit primele 13 părţi ale documentului interceptat. După citirea lui, el a spus în esenţă: „Aceasta înseamnă război”. Deşi autorităţile americane au simţit că o acţiune ostilă din partea japonezilor era iminentă, The New Encyclopaedia Britannica spune: „Ei nu au cunoscut nici ora, nici locul în care avea să aibă loc”. Cei mai mulţi credeau că va fi undeva în Extremul Orient, probabil în Thailanda. Întâlnirea de la orele 13 a trebuit să fie amânată deoarece secretarii ambasadei japoneze au avut nevoie de mult timp pentru dactilografierea mesajului în limba engleză. Când ambasadorul japonez i-a înmânat lui Hull documentul, la Washington erau orele 14,20. În acel moment, Pearl Harbor era sub foc şi era ameninţat cu al doilea raid. Vestea despre raid ajunsese deja la Hull. El nici măcar nu i-a invitat pe reprezentanţi să ia loc; a citit documentul şi cu o mişcare rece a capului le-a arătat uşa. Întârzierea în ce priveşte înmânarea a ceea ce voia să fie un ultimatum a intensificat furia americanilor împotriva japonezilor. Chiar unii japonezi au fost de părere că această situaţie a transformat atacul de la Pearl Harbor dintr-un atac strategic prin surprindere într-un atac perfid. „Cuvintele „AMINTIŢI-VĂ DE PEARL HARBOR” au devenit un jurământ care stimula spiritul de luptă al poporului American”, scria Mitsuo Fuchida, comandantul primului raid. El a recunoscut: „Atacul a adus asupra Japoniei o dezonoare care nu a dispărut nici chiar după înfrângerea ei în război”. Franklin D. Roosevelt a numit ziua de 7 decembrie „o dată care va fi asociată cu infamia”. În acea zi, la Pearl Harbor opt nave americane blindate şi alte zece vase au fost scufundate sau grav avariate şi peste 140 de avioane au fost distruse. În afară de cinci submarine de talie mică, japonezii au pierdut 29 din cele circa 360 de avioane de luptă şi bombardiere care au atacat în cele două raiduri. Peste 2.330 de americani şi-au pierdut viaţa, iar 1.140 au fost răniţi. La strigătul „Amintiţi-vă de Pearl Harbor!” opinia publică americană a făcut front comun împotriva Japoniei. „Cu numai un singur vot contra în Camera Reprezentanţilor, spune cartea „Pearl Harbor as History-Japanese-American Relations 1931-1941”, Congresul (la fel ca poporul american în general) s-a alăturat preşedintelui Roosevelt în hotărârea de a înfrânge duşmanul.“ Dorinţa de a răzbuna raidul era un motiv mai mult decât suficient pentru ei de a deschide ostilităţile împotriva Ţării Soarelui Răsare. 

Un atac prin surprindere pentru pacea mondială?

 Cum şi-au justificat conducătorii japonezi acţiunile lor ostile? Deşi poate părea incredibil, ei au pretins că au făcut acest lucru în vederea stabilirii unei păci mondiale prin unirea „întregii lumi într-o mare familie”, sau hakkō ichiu. Acesta a devenit sloganul care i-a incitat pe japonezi la vărsare de sânge. „Obiectivul principal al politicii naţionale japoneze, a declarat în 1940 consiliul de miniştri japonez, constă în instaurarea fermă a unei păci mondiale în armonie cu spiritul nobil de hakkō ichiu pe care a fost întemeiată ţara, şi în construirea, ca prim pas, a unei noi ordini în Asia orientală.” Pe lângă sloganul hakkō ichiu, celălalt obiectiv major al eforturilor de război ale Japoniei a fost eliberarea Asiei de sub puterile occidentale. Ambele obiective au fost considerate a fi voinţa împăratului. Pentru a realiza această cucerire mondială, militariştii au condus naţiunea într-un război cu China şi apoi cu puterile occidentale, inclusiv cu Statele Unite. Isoroku Yamamoto, comandantul suprem al Flotei unite japoneze, a conchis însă în mod realist că nu exista nicio modalitate ca forţele japoneze să învingă Statele Unite. El a văzut doar o singură şansă de a menţine dominaţia japoneză în Asia. Marina Imperială trebuia „să atace cu cruzime şi să distrugă flota principală americană la începutul războiului, astfel ca moralul Marinei americane şi al poporului american să fie doborât până la punctul de a nu mai putea fi recâştigat”, a raţionat el. Aşa s-a născut ideea unui atac prin surprindere la Pearl Harbor.

CE-A ÎNSEMNAT „BĂTĂLIA PENTRU AUSTRALIA”? 

 Un episod controversat şi mai puţin popularizat în istoria celui de-Al Doilea Război Mondial a fost o presupusă încercare de invazie japoneză în Australia. În 1942, autralienii îşi pregătiseră şi trupe de partizani pentru a face faţă unei eventuale invazii japoneze. În anul 2008, Guvernul Australiei a proclamat, în prima zi de miercuri a lunii septembrie, „Ziua Memorială dedicată Bătăliei pentru Australia” şi în special celor care s-au sacrificat pentru apărarea Australiei în perioada 1942-1943. Aparent, această comemorarea pare o ciudăţenie având în vedere că Australia nu a fost niciodată ameninţată cu o invazie. Cu toate acestea, mulţi specialişti au argumentat că, de fapt, insula-continent din sudul Pacificului ar fi fost ţinta unei uriaşe invazii japoneze în perioada 1942-1943. Un episod necunoscut publicului larg şi puţin mediatizat. Totodată această invazie dar şi „Bătălia pentru Australia” sunt un subiect controversat în istoriografia celui de-al Doilea Război Mondial. După izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, Australia a plecat la luptă de partea Aliaţilor contra Germaniei Naziste şi a statelor Axei, chiar din septembrie 1939. Până în anul 1942, Australia a trimis pe front o forţă expediţionară formată din patru divizii. Trei dintre acestea serveau în Africa de Nord şi Orientul Mijlociu iar cea de-a patra în zona asiatică. Totodată mare parte din Marina Regală Australiană a fost trimisă în Marea Meditarană sau Oceanului Indian, în timp ce aviatorii australieni serveau în Europa şi Africa sau erau la pregătire în America de Nord. Pe scurt, australienii au contribuit masiv la efortul de război de pe celelalte continente. În aceste condiţii, însă, Australia a rămas descoperită, abia capabilă să se apere. Practic se baza doar pe câteva divizii de miliţii. În schimb australienii nu se simţeau ameninţaţi, mai ales datorită distanţei faţă de zonele fierbinţi ale războiului. Situaţia s-a schimbat dramatic după ce Japonia a lansat un adevărat război fulger în Pacific. Australienii s-au simţit mai ameninţaţi ca oricând iar panica a început să se facă resimţită în ţara cangurilor. Pe 8 decembrie 1941, chiar după miezul nopţii, trupele japoneze, aliatele asiatice ale Germaniei Naziste, au invadat Malaiezia Britanică. Câteva ore mai târziu Japonia a lansat un atac surpriză asupra flotei Statelor Unite la Pearl Harbor, în Hawai, dând o uriaşă lovitură nord-americanilor. A urmat căderea Singaporeului şi a Indiilor Estice Olandeze. Asta însemna că „Bariera Malaeziană”, un lanţ de apărare de-a lungul Asiei de Sud-Est, căzuse. La începutul lui 1942 Australia era fără apărare în faţa „războiului fulger japonez”. Cele mai mari temeri ale australienilor au fost alimentate de Biroul de Servicii Strategice al Statelor Unite care anunţa guvernul australian că în octombrie 1942, japonezii plănuiau în secret invazia asupra Australia. Invazia era planificată pentru vara lui 1942. Rapoartele americane se bazau pe informaţii secrete obţinute de diplomaţii spanioli de la Tokyo.   Totodată în decembrie 1942, o sursă a spionajului chinez confirma aceste informaţii, şi precizau că Statul Major Japonez punea la cale planuri ale unei invazii la scară largă a Australiei. Mai precis baza trupelor de invazie ar fi urmat să fie poziţionate în zona Papua Noua Guinee urmând ca de acolo prin Insulele Christmas şi Trecătoarea Sundra să ajungă în Australia continentală. Panica a cuprins Australia. Deja Guvernul începuse pregătirile de război, ba chiar organizase şi trupe de guerilă menite să încetinească trupele japoneze până la intervenţia unei mari puteri. „Duşmanul se află la porţile noastre. De tot ceea ce ne bucurăm se află în pericol imediat. Ca lider al Australiei nu mai pot să aştept să dezbat, să mă sfătui cu voi, sau să vă conving. Pericolul este prea mare. Grevele, provocările, profitoria şi exploatarea cresc pericol care ne ameninţă naţiunea. Toate acestea trebuie să înceteze. Trebuie să vă sacrificaţi complet pentru Australia sau să deveniţi un sacrificiu al inamicului. Ori luptăm ori pierim”, spunea John Curtis, primul ministru al Australiei. După ce au rupt bariera din Malaiezia, japonezii s-au revărsat în sudul Pacificului. Ţinta era Papua Noua Guinee, o insulă controlată de Australia. Pentru australienii coşmarul devenea realitate mai ales că aflaseră de la chinezi că aceea urma să fie baza de invazie a Australiei continentale. Bătălia pentru Australia a însemnat de fapt o serie de bătălii din Pacific, în apropierea Australiei, mai ales în Papua Noua Guineee. Una dintre acestea a avut loc în Golful Milne, acolo unde japonezii au atacat un aeroport militar aliat apărat de australieni. Japonezii au pierdut însă în faţa australienilor, fiind o victorie care a crescut decisiv moralul aliaţilor, în special al australienilor. A urmat apoi o serie de lupte tot în teritoriul papuan, numit Kokoda Trail. Practic japonezii încercau să cucerească pe uscat Port Moresby apărat de trupe australiene, americane şi papuane.  Confruntările au fost sângeroase sfârşind tot cu o victorie aliată. Una dintre cele mai importante confruntări a fost cea din Marea Coralilor acolo unde trupe americane şi australiene s-au luptat cu forţe navale japoneze care încercau să ajungă în Papua Noua Guinee. Confruntarea a fost navală dar şi aeriană, plus submarine japoneze care au semănat panică în Goful Sidney. Bătălia a avut loc în mai 1942 şi a fost o victorie tactică a japonezilor, niponii reuşind să scufunde un număr mai mare de nave inamice. Cu toate acestea a fost o victorie strategică a aliaţilor, reuşind să oprească războiul fulger japonez în Pacific şi totodată să slăbească flota niponă pentru confruntarea de la Midway câştigată de americani. Australia era salvată! 

MASACRUL DE LA KATYN

 În 1940, Polonia era prinsă în menghină, între agresiunea militară a Germaniei și cea a Uniunii Sovietice. Conflictul a ajuns la apogeu în primăvara acelui an în pădurea Katyn, din Rusia, unde sovieticii au ucis 22.000 dintre cei mai buni și mai străluciți polonezi din generația lor, apoi au încercat să dea vina pe naziști. Masacrul de la Katyn și mușamalizarea care a urmat au influențat relațiile ruso-poloneze în următorii 70 de ani, iar acest eveniment rămâne chiar și astăzi unul dintre cele mai șocante momente ale istoriei.

1. Ordinul privind o crimă în masă: După ce Polonia a fost împărțită între Germania și URSS, în 1939, cei mai mulți polonezi care nu erau eligibili pentru serviciul militar (cum ar fi femeile, copiii și cei vârstnici) au fost trimiși în regiuni îndepărtate ale imperiului sovietic, ca să moară. Cealaltă parte a societății poloneze a avut o altă soartă. Printre victime se numărau ofițeri militari polonezi și inamici politici ai URSS, inclusiv politicieni și proprietari de pământ, precum și intelectuali: scriitori, profesori, ingineri și avocați. Pe 5 martie 1940, Iosif Stalin a semnat un ordin de execuție a 21.857 dintre acești polonezi: „Membrii diferitelor organizații contrarevoluționare și de spionaj, foștii latifundiari, proprietarii de fabrici, foștii ofițeri ai armatei poloneze și fugarii – sunt condamnați la pedeapsa capitală prin împușcare.” În total, aproximativ 14.700 de soldați și 11.000 de civili polonezi care fuseseră membri de seamă ai societății au fost adunați pentru a fi executați într-unul dintre următoarele trei locuri: Katyn, Tver sau închisoarea Harkov. Documentul în care este ordonat masacrul de la Katyn. Foto: Wikimedia Prizonierilor le-au fost legate mâinile la spate cu sârmă și au fost executați sumar, cu un glonț în ceafă. Gropile comune pentru miile de oameni uciși în Katyn au fost săpate cu buldozerele, în aprilie și mai. Între timp, în Tver, oamenii erau împușcați într-o cameră antifonată, apoi cadavrele le erau urcate într-un camion. Cel mai prolific călău, Vasili Mihailovici Blokin, a spus că a ucis 6.000 de oameni în doar 28 de zile.

2. Cum a fost descoperit masacrul de la Katyn: O hotărâre a Curții Europene pentru Drepturile Omului a catalogat masacrul de la Katyn drept crimă de război. Soarta celor 22.000 de polonezi uciși în masacrul de la Katyn a rămas necunoscută până în 1943, când trupele naziste au descoperite gropile comune în pădure. În 1941, guvernul polonez aflat în exil a căzut de acord să se alăture URSS în lupta împotriva naziștilor. Astfel, polonezii se așteptau ca ofițerii lor, despre care credeau că erau ținuți prizonieri, să fie eliberați de ruși. URSS, nedorind să recunoască adevărul, a susținut că ofițerii nu puteau fi găsiți și că probabil fugiseră în Manciuria. Însă, pe 13 aprilie 1943, germanii au descoperit gropi comune în pădurea Katyn și au sperat că această descoperire îi va întoarce pe polonezi împotriva sovieticilor. Reprezentanții guvernului polonez au mers la fața locului și au ajuns la concluzia că sovieticii erau vinovați. Numai că oficialii americani și britanici nu doreau să-i piardă pe ruși ca aliați împotriva germanilor. Astfel, Polonia a fost de acord să arunce vina pentru masacrul de la Katyn asupra germanilor. Sovieticii aveau să adauge masacrul de la Katyn pe lista de atrocități comise de naziști, în cadrul proceselor de la Nurnberg.

3. Amintirile unui martor: Colonelul John H. Van Vliet, prizonier de război american, a fost dus la Katyn în 1943 de către naziști, pentru a fi martorul atrocităților comise de sovietici. În raportul oficial, Van Vliet avea să-și amintească: „Mirosul dulceag și grețos de putrefacție era peste tot. În dreptul gropilor comune, era copleșitor. Am urmat ghidul la fiecare groapă comună, călcând peste cadavre îngrămădite unul peste altul, cu fața de obicei în jos. De obicei, erau între cinci și șapte cadavre unul peste altul, acoperite cu aproximativ 1.5 metri de pământ.” În urma investigației, Van Vliet s-a convins că trupurile aparțineau într-adevăr unor ofițeri polonezi și nu erau produsul vreunei înscenări a naziștilor. Cizmele și hainele cadavrelor erau de calitate și se potriveau atât de bine victimelor, încât era clar că fuseseră croite individual, pe măsura fiecăruia. Dar Aliații au susținut versiunea rusă până la prăbușirea URSS, în 1991.

4. Adevărul despre masacrul de la Katyn iese la lumină:  Investigațiile legate de masacru au continuat și s-au desfășurat cu intermitențe, dar abia în 2012 s-a ajuns la o concluzie. La începutul anilor ’90, succesorul lui Gorbaciov, Boris Elțîn, a dus ordinul de execuție emis de Stalin la Varșovia și și-a cerut scuze în numele țării sale. Abia în 2012, o hotărâre a Curții Europene pentru Drepturile Omului a stabilit că masacrul de la Katyn a fost o crimă de război comisă de sovietici. Deliberând în favoarea familiilor victimelor, Curtea a stabilit că aceste familii „au suferit o dublă traumă: și-au pierdut rudele în război și au aflat adevărul despre moartea lor abia după 50 de ani.” Cadavrele ofițerilor polonezi în gropile comune. Toți au fost executați cu un glonț în ceafă. Masacrul de la Katyn a fost, timp de zeci de ani, o rană deschisă între Rusia și Polonia. Relațiile s-au înrăutățit după un al doilea eveniment tragic derulat lângă Katyn, la Smolensk: în 2010, avionul în care se afla un grup format din peste 90 de membri ai elitei militare și politice a Poloniei - inclusiv președintele Lech Kaczynski, soția sa, parlamentari și șefi ai armatei - s-a prăbușit. Nu au existat supraviețuitori. În mod straniu, oficialii polonezi au murit cu puțin timp înainte de a participa al comemorarea a 70 de ani de la masacrul de la Katyn.

DESPRE „SINDROMUL KATYN”

 În primăvara lui 1940, cu peste optzeci de ani în urmă, Uniunea Sovietică îndeplinea, cu acea cruzime metodică ce o definea, planul de lichidare al intelighenţiei poloneze. Executarea ofiţerilor polonezi în pădurea de la Katyn era doar o parte din operaţiunea a cărei menire era aceea de a elimina, o dată pentru totdeauna, fibra de independenţă mândră a naţiunii poloneze. Sindromul Katyn va deveni, în deceniile care urmează crimelor împotriva umanităţii ,simbolul însuşi al ipocriziei monstruoase a regimului sovietic. Comisă cu premeditare, aprobată, ca atâtea alte execuţii, de Stalin şi de complicii săi, descoperită şi instrumentalizată de nazişti, cu propria lor ipocrizie, asasinarea ofiţerilor polonezi va fi, până la finele URSS, un secret de stat, apărat de un zid propagandistic redutabil prin agresivitatea sa. Sindromul Katyn revelă, înainte de toate, natura autentică a ordinii politice întemeiate de Lenin şi rafinate de Stalin: primul stat al muncitorilor şi ţăranilor este, chiar de la fondarea sa, o formidabilă maşină de crime şi de represiune, prototip al tututor regimurilor care vor avea ca scop, în veacul trecut, promovarea sângeroasă a Ideii ca motor al schimbării revoluţionare. Criminalitatea sovietică este consecinţa, firească, a ipotezelor ideologice care motivează acţiunile conducătorilor ei. Nimic nu este întâmplător. Nicio crimă nu este arbitrară, căci ea răspunde imperativului întăririi comunismului însuşi. Sindromul Katyn dezvăluie, apoi, gradul de complicitate dintre cele două tiranii ideocratice, nazistă şi stalinistă. Pentru doi ani, alianţa germano- sovietică este cu mult mai mult decât un pact de neagresiune. Ea este temelia unei noi ordini europene, bazate pe crimă de stat, rapt şi intimidare. Dezmembrarea Poloniei este urmată, de o parte şi de alta a liniei de demarcaţie, de o extraordinară tentativă de anihilare a unei naţiuni. Germanii şi sovieticii nu ocupă doar un teritoriu, ei intenţionează să şteargă din memoria colectivă a umanităţii emblema însăşi a Poloniei independente. Strategia sovietică conduce ,dialectic, la momentul tragic din primăvara lui 1940. Stalinismul duce mai departe ambiţia ţaristă de îngenunchere a polonezilor: de această dată, determinismul etnic se va suprapune peste logica urii de clasă. Sindromul Katyn restituie condiţia de imensă, absolută singurătate a victimelor terorii lui Stalin. Ritualul macabru al împuşcării în ceafă este urmat de anii în care simpla evocare a numelui Katyn este interzisă, în lagărul socialist. Cei care sunt aruncaţi în gropi comune îşi văd demnitatea postumă confiscată, prin punerea în mişcare a mecanismului minciunii şi mistificării de stat. Polonezii executaţi mişeleşte în primăvara lui 1940 nu au morminte, după cum nu au nici amintire. Cinismul sovietic dublează barbaria metodică prin perfidia propagandistică. Sindromul Katyn este parte din istoria teribilă şi tragică a unei Europe centrale strivită între plăcile tectonice ale tiraniilor. Morţii de la Katyn întruchipează destinul de solitudine şi de încercare a tututor celor care au fost aneantizaţi de ordinea comunistă şi de imperialismul sovietic. Primăvara lui 1940 este parte din seria de trădări ce se încheie cu epopeea revoltei de la Varşovia: cel din urmă act al complicităţii dintre sovietici şi germani, destinat să strivească armata de rezistenţă fidelă guvernului în exil de la Londra şi să pregătească sovietizarea noului satelit. Sindromul Katyn este inseparabil de amintirea traumei colective provocate de crime, de ideologii exterminaţioniste şi de barbaria totalitară. Sindromul Katyn serveşte spre a reaminti celor care visează la acomodarea cu agresivitatea rusă că această capitulare laşă înseamnă, invariabil, abandonarea a întregi popoare sclaviei şi fricii. Sferele de influenţă sunt denumirea, elegantă şi aseptică, sub care se ascunde suferinţa celor asasinaţi, deportaţi, umiliţi, exilaţi. Gropile comune din 1940 sunt capătul de drum al lichidării naţiunilor independente.

DESPRE ... STALINGRAD!

  Văzută prin ochii camarazilor germani şi ai inamicilor sovietici, armata română angrenată în cumplita bătălie a Stalingradului arată dezolant. Rapoartele vorbesc despre soldaţi curajoşi, dar prost înarmaţi şi indisciplinaţi, conduşi de ofiţeri incompetenţi. Bătălia de la Stalingrad a durat din 23 august 1942 până în 2 februarie 1943; s-a purtat, în principal, între două forţe copleşitoare - armata germană şi cea sovietică -, dar a fost decisă în 72 de ore, între 19 şi 21 noiembrie, când contraofensiva sovietică a lovit în punctual slab al frontului advers: flancurile armatei germane păzite de români. 250.000 de soldaţi români au participat, în acea toamnă, alături de nemţi, italieni, unguri, croaţi şi slovaci, la acea bătălie. După ce germanii au străpuns apărarea sovietică din Ucraina şi, printr-o ofensivă rapidă, au ajuns în Caucaz, nişte decizii eronate ale lui Hitler au făcut ca atacul să se împotmolească, la sfârşitul lui august, la Stalingrad. Războiul de mişcare care-i avantaja pe germanii mai bine instruiţi s-a transformat într-unul de poziţii, favorabil ruşilor superiori numeric. Hitler, obsedat să cucerească oraşul care purta numele dictatorului sovietic (Stalin), a dat ordin ca toate forţele disponibile să fie folosite pentru ca Armata 6, condusă de Friedrich Paulus, să-şi atingă obiectivul. Armatele 3 şi 4 române, însumând aproximativ 200.000 de oameni (alte câteva zeci de mii luptau în Caucaz), au primit misiunea să apere flancurile germanilor: Armata 3 - pe râul Don, la Nord şi Vest de oraş, iar Armata 3 - în stepa calmucă, la Sud. Aici au atacat sovieticii, după ce, în prealabil, în lunile precedente, nemţii avuseseră timp să se convingă că românii nu le pot apăra flancurile, iar sovieticii - că acolo trebuie să lovească pentru a câştiga „meciul”.

„ERAU DINCOLO DE ORICE DESCRIERE”:

  Pentru că germanii îşi epuizaseră rezervele, aceştia au apelat, în 1942, la trupele aliate pentru a ţine linia frontului. Pe câmpul de luptă se aflau, în toamna lui 1942, Armatele 3 şi 4 din România, Armata 2 ungară şi Armata 8 italiană. „Generalii ştiau foarte bine că acestea nu pot face nici cât un corp de armată german, ca să nu mai vorbim de o armată, mai ales din cauza mijloacelor antitanc insuficiente”, notează istoricul britanic Antony Beevor în memorabila carte „Stalingrad”. Opiniile despre camarazi nu erau deloc măgulitoare: „Generalii germani împărtăşeau părerea feldmareşalului Von Rundstedt cu privire la această „armată a Societăţii Naţiunilor” care cuprindea români ai căror ofiţeri şi subofiţeri erau, după părerea lui, „dincolo de orice descriere”, italieni („îngrozitori oameni”) şi unguri („nu doreau decât să plece repede acasă”)”. Existau şi câteva unităţi aliate care erau preţuite de germani. Alături de slovaci („excelenţi, foarte modeşti”), diviziile române de vânători de munte câştigaseră aprecierea tuturor. Cu aceste excepţii, însă, nemţii se lămuriseră: aliaţii lor erau „prost echipaţi şi înarmaţi, neinstruiţi şi total nepregătiţi pentru un război pe Frontul de Răsărit”.  

OFIŢERII „NU ERAU BUNI DE NIMIC”:

 „Din punct de vedere strategic, cele mai mari formaţii aliate au fost cele două armate româneşti de pe flancurile Armatei 6 a lui Paulus. Dar nu numai că erau prost echipate, nici nu aveau efectivele complete. Regimul din România, presat de Hitler să contribuie cu mai multe trupe, recrutase peste 2.000 de deţinuţi condamnaţi pentru viol, jaf sau crimă. Jumătate dintre aceştia au fost trimişi la Batalionul 991 special de pedeapsă, dar au dezertat atât de mulţi la prima confruntare cu inamicul, încât unitatea a fost dizolvată şi cei rămaşi au fost transferaţi la Divizia 5 infanterie de pe Frontul Donului, aflat în apropierea localităţii Serafimovici”, se consemnează în epopeea „Stalingrad”. Dacă nu ar fi fost atât de tragică, situaţia ar fi putut căpăta chiar accente comice. Antony Beevor nu se poate abţine să nu trateze în cheie ironică înapoierea şi lipsa de educaţie a combatanţilor din armata noastră: „Ofiţerii români par să fi avut o teamă paranoică de infiltrarea inamicului în ariergardă. Izbucnirea epidemiei de dizenterie a fost privită cu ceva mai mult decât suspiciune. „Agenţii ruşi”, avertiza o circulară a Diviziei 1 infanterie română, „au provocat otrăviri în masă în ariergardă pentru a determina pierderi umane în rândurile trupelor noastre. Folosesc arsenic, iar un gram este suficient să omoare zece oameni”. De altfel, principala problemă a armatei române pare să fi fost, în ochii celorlalţi, comandamentul. Ofiţerimea avea o imagine dezastruoasă: „Militarii germani de toate gradele care veneau în contact cu aliaţii lor erau adesea înspăimântaţi de comportamentul ofiţerilor români faţă de subordonaţii lor. Aveau o atitudine de „stăpân faţă de vassal”. Un conte austriac, locotenentul Stolberg, raporta: „Înainte de toate, ofiţerii nu erau buni de nimic (...), nu-i interesau oamenii lor”.

„SOLDAŢII ROMÂNI AU LUPTAT CU CURAJ, DAR ERAU CONDAMNAŢI”:

 Despre soldaţii români prezenţi la cotul Donului şi în stepa calmucă la mijlocul lui noiembrie 1942, generalii nemţi au susţinut ulterior că ar fi dat bir cu fugiţii în momentul atacului sovietic. Martorii oculari spun însă altceva. În ciuda slabei înzestrări, a inferiorităţii numerice, a dezorganizării şi a incompetenţei ofiţerilor, soldaţii au luptat cu vitejie. Totul a fost, însă, zadarnic. Momentul critic este adus cu măiestrie lângă cititori de Antony Beevor în „Stalingrad": „Soldaţii români au rezistat cu curaj câtorva valuri de infanterie sovietică şi au reuşit să distrugă câteva tancuri, dar, neavând suficiente arme antitanc, erau condamnaţi. Câteva grupuri de tancuri au reuşit să pătrundă şi au atacat apoi pieziş. Nemaiputând să piardă vremea cu atacuri de infanterie, generalii sovietici şi-au trimis în masă formaţiunile blindate direct către liniile româneşti şi principalele pătrunderi au fost realizate către miezul zilei. Corpul 4 tancuri şi Corpul 3 cavalerie gardă au intrat cu toată forţa în Corpul 4 român din sectorul Kleţkaia şi s-au îndreptat către sud. Cavaleriştii sovietici, cu pistoale automate atârnate la spate, au înaintat în galop mic pe căluţii lor miţoşi prin terenul înzăpezit, aproape tot atât de repede ca şi tancurile. La fel de nerăbdătoare să întâlnească inamicul erau şi tancurile T-34.” Dintre români, primii care au fugit au fost componenţii structurilor de comandă ( de ce oare nu mă miră acest lucru!?). „Infanteria românilor, potrivit părerii şefului de Cartier General al generalului Hoth, suferea de „teama de tancuri”. Explicaţia este simplă: cei mai mulţi erau oameni simpli, adesea analfabeţi şi nefamiliarizaţi cu tehnologia. „Românii au luat-o la goană cât îi ţineau picioarele, majoritatea abandonându-şi armele”, scria căpitanul german Gürtler. Colapsul românilor se accentua pe măsură ce unităţile înaintate sovietice pătrundeau din ce în ce mai adânc.

„FUHRERUL A ÎNVINUIT ARMATELE ROMÂNE”:

  După dezastru, ruptura dintre aliaţii germani şi români s-a adâncit. Scandalul a ajuns până la cel mai înalt nivel. „La Wolfsschanze (Bârlogul lupului), mareşalul Antonescu a trebuit să suporte o tiradă prin care Führerul a învinuit armatele române pentru dezastru. Antonescu, cel mai loial aliat al lui Hitler, a răspuns cu patimă. Ofiţerii români erau furioşi că Înaltul Comandament German ignorase toate avertismentele lor, mai ales pe cele în legătură cu apărarea antitanc. Între timp, trupele germane, neştiind nimic despre pierderile româneşti, îşi acuzau aliaţii că provocaseră dezastrul fugind. Au avut loc numeroase incidente neplăcute între grupuri de soldaţi din ambele părţi. Astfel, la întâlnirea sa furtunoasă cu Antonescu, până şi Hitler a fost nevoit să admită că trebuia făcută o încercare pentru a restabili relaţiile între aliaţi", consemnează Beevor.  După ofensiva sovietică din noiembrie, nemţii au dus o adevărată vânătoare de vrăjitoare. Feldmareşalul Von Weichs (Grupul de Armate B) dispunea arestarea şi internarea militarilor români găsiţi fără arme, echipament şi ordin de serviciu de către germani şi italieni şi propunea judecarea în faţa Curţii Marţiale a generalului Gheorghe Stavrescu, comandantul Diviziei 14 infanterie. Antonescu s-a opus vehement, la fel şi generalul Ilie Şteflea. Nemţii erau însă convinşi că aliaţii români îi trădaseră. Trebuie însă menţionat că, dintre toţi aliaţii Germaniei prezenţi în fatidica toamnă a lui 1942 pe frontul de la Stalingrad, românii au reprezentat cea mai performantă forţă. Italienii (Armata 8) au fost nimiciţi de sovietici într-o a doua ofensivă începută pe 16 decembrie şi numită „Micul Saturn”, pierderile lor fiind, de asemenea, catastrofale: aproximativ 80.000 de oameni. Ungurii (Armata 2) au mai supravieţuit până la 13 ianuarie 1943, când atacul ruşilor către Harkov i-a şters, practic, de pe faţa pământului. Din efectivele iniţiale de 250.000 de oameni, maghiarii mai aveau, la ieşirea din iarnă, 40.000 de soldaţi combatanţi. În cazul italienilor, există situaţii în care batalioane întregi s-au predat fără să tragă un singur foc de armă. Așa că, germanii ar fi trebuit să o lase mai ușor cu acuzațiile!

BĂTĂLIA DE LA KURSK!

 Este dificil să spui care a fost punctul de cotitură al celui de-al Doilea Război Mondial. Stalingrad - zic majoritatea istoricilor. Kursk - susțin o parte dintre ei. Citind foarte multă informație despre acest subiect poți ajunge la o singură concluzie: nu a existat un moment decisiv al conflictului, așa cum spunea Jacques de Launay în cartea sa „Mari decizii ale celui de-al Doilea Război Mondial”. Cea mai mare bătălie de tancuri din istorie sau Bătălia de la Kursk, cum a fost numită, a însemnat sfârșitul Blitzkrieg-ului. Ofensiva sovietică ulterioară va duce la sfârșitul Reich-ului. După înfrângerea categorică de la Stalingrad, situația armatei germane era foarte dificilă, capacitatea de luptă a acesteia fiind grav afectată, precum și moralul soldaților germani. Cu toate acestea, Adolf Hitler și comandanții săi militari au reușit să găsească resurse pentru încă o mare ofensivă pe teritoriul sovietic, menită să schimbe cursul războiului în favoarea Germaniei și să refacă prestigiul trupelor germane, serios afectat după catastrofa militară de la Stalingrad. În vara anului 1943, Germania nazistă și aliații săi mai dispuneau încă de resurse considerabile pe Frontul de Est pentru organizarea unei ofensive de proporții, și anume: de 232 de divizii, dintre care 196 de divizii germane, - 26 de tancuri și motorizate -, 15 divizii și 6 brigăzi finlandeze, 5 divizii și 2 brigăzi maghiare, 9 divizii românești, 2 divizii slovace și o divizie spaniolă, acestea totalizând peste 5 200 000 oameni, 54 300 de tunuri, 5 850 de tancuri și autotunuri și 2 980 de avioane. Comandamentul german a proiectat o ofensivă majoră în vara anului 1943, care urma să aibă loc în doua etape. Prima etapă purta numele de cod „Citadela” (autorul acestui plan a fost șeful OKH, generalul Kurt Zeitzler) și propunea să se desfășoare pe direcția Orel-Belgorod-Harkov, având ca scop executarea a două lovituri concentrice spre Kursk, pentru a încercui și distruge forțele sovietice aflate în ieșindul de la Kursk. Operațiunea „Citadela” fusese programată inițial să înceapă în prima jumătate a lunii mai, din doua motive. Primul se referea la faptul că în acea perioadă solul avea să fie suficient de uscat pentru a permite criculația nestingherită a blindatelor, iar al doilea motiv era acela că până la jumatatea lunii mai rușii nu aveau cum să își refacă trupele, mai ales cele de blindate. La începutul lui mai, Hitler a decis, ignorând sfaturile consilierilor săi militari, să amâne operațiunea „Citadela” până în iunie când, spera el, capacitatea de luptă a diviziilor germane de blindate ar fi fost substațial îmbunătățită prin dotarea cu noi tancuri. Astfel, a fost pierdut avantajul primei lovituri, ignorându-se ideea de bază a operațiunii „Citadela”, aceea de a ataca înainte ca inamicul să își refacă forțele și să remedieze pierderile suferite în timpul iernii. În a doua etapă, - nume de cod „Pantera” -, se urmărea dezvoltarea ofensivei în adâncimea apărării sovietice din zona frontului de Sud-Vest. Aceste planuri au fost minuțios pregătite și li s-a acordat o mare importanță deoarece, pentru a ascunde marea concentrare de forțe și de mijloace, în special de tancuri (50 de divizii, dintre care 16 de tancuri și de motorizate), s-a decis ca deplasarea trupelor să se facă doar noaptea. Mai mult, s-a căutat să se inducă în eroare forțele sovietice, prin executarea unor manevre și concentrări de forțe false. Dispozitivul masat în zona Kursk era gândit și conceput pentru o ofensivă care, așa cum le spunea Hitler generalilor săi „trebuie să fie executată rapid și cu succes. Ea trebuie să ne ofere inițiativa pentru vara aceasta.” În noaptea dinaintea începerii ofensivei, Hitler le-a transmis tuturor soldaților germani următorul mesaj: „Cu începere de astăzi, voi deveniți participanți la mari lupte ofensive, al căror rezultat poate hotarî soarta războiului. Lovitura puternică ce va fi dată armatelor sovietice trebuie să le zdruncine până în temelii și voi trebuie să știți că de succesul acestei bătălii depinde totul”. Planurile germane ignorau aspecte esențiale ale frontului sovieto-german, raportul de forțe existent la acea dată, potențialul uman și material al Uniunii Sovietice și alte detalii extrem de importante. Decisivă pentru deznodământul bătăliei a fost aflarea planurilor de atac germane de către sovietici. Spionajul sovietic a reușit să obțină datele exacte referitoare la direcțiile loviturilor principale, grupările de forțe destinate ofensivei, efectivele și capacitățile lor, rezervele operative și, cel mai important, data exactă a începerii ofensivei. Comandamentul suprem sovietic a ajuns la concluzia că, în condițiile în care inamicul se pregătea de ofensivă, cel mai potrivit era să i se opună o apărare fermă, apoi să îi distrugă forța vie și tehnica de luptă, să-i anihileze grupările de ofensivă, urmând ca, ulterior, să se treacă la o contraofensivă hotărâtoare pe direcțiile Orel și Belgorod, apoi Harkov, pentru a crea condiții favorabile desfășurării unei ofensive generale de la Smolensk până la Marea Azov. Scopul final al acestei ofensive era lichidarea capului de pod din Kuban, eliberarea centrelor carbonifere din Donbass și a regiunilor cerealiere din Ucraina și din stânga Niprului, precum și a regiunilor răsăritene ale Bielorusiei. Înaintea ofensiviei germane din vara anului 1943, pe întregul front, Comandamentul sovietic dispunea de peste 6 400 000 de oameni, 28 790 de tunuri și aruncătoare de mine, 2 170 de aruncătoare cu reacție, 9 580 de tancuri și autotunuri, 8 293 de avioane de luptă și 314 nave de război. Forțele sovietice din zonele Orel, Kursk, Belgorod și Harkov erau grupate în cadrul Fronturilor: de Vest (comandant general N.D. Sokosovsky), Briansk (comandant general M.M. Popov), Central (comandant general K. K. Rokosovki), Voronej (general M. M. Vatutin) și de Sud-Vest (general R. I. Malinovski). În cele din urmă, în noaptea de 4/5 iulie sovieticii au obținut informații exacte, din care rezulta că în dimineața zilei de 5 iulie grupările germane de la Orel, Belgorod și Harkov vor începe ofensiva. Ca atare, în zorii zilei de 5 iulie, Fronturile Central și Voronej au executat un puternic atac de artilerie și aviație împotriva trupelor germane. Datorită acestui atac puternic, care i-a surprins pe germani, Comandamentul german a fost nevoit să amâne începerea ofensivei cu o ora sau două. După restabilirea legăturilor și ordonarea dispozitivelor de luptă, germanii au trecut la ofensivă: la ora 5:30 gruparea din Orel și la ora 6:00 cea din Belgorod.  Însă, sovieticii au reușit să respingă ofensiva germană, provăcând pierderi grele naziștilor. În perioada 7-9 iulie, grupările de ofensivă germane au urmărit cu înverșunare să rupă apărarea trupelor Frontului Voronej pe toata adâncimea sa, desfășurându-și forțele principale de-a lungul șoselei Belgorod-Oboian. Din cauza opoziției sovietice, germanii au înaintat în intervalul menționat anterior aproximativ 35 km. pe direcția Oboian și 8-10 km. pe direcția Korocea. Sovieticii, însă, au oprit încercările de ofensivă, astfel încât, germanii au început, în dimineața zilei de 12 iulie, bombardamente masive ale Luftwaffe și ale artilerie de câmp asupra pozițiilor sovietice. Se încerca slăbirea rezistenței sovietice la sol. Fără rezultat! Mai mult, s-a declanșat un contraatac sovietic extrem de puternic! După 20 de zile de lupte grele, trupele sovietice din ieșindul de la Kursk au respins încercarea trupelor germane de a recâștiga initiațiva strategic pe Frontul de Est, iar succesele militare sovietice au creat premiza organizării unei contraofensive menită să distrugă forțe germane din zonele Orel, Belgorod și Harkov. Ofensiva de la Kursk a fost, astfel, ultima mare operațiune militară inițiată de germani pe Frontul de Est. La finalul acestei mari confruntări, germanii s-au aflat în imposibilitatea de a-și reorganiza unitățile și de a completa pierderile acestora, atât în ceea ce privește numărul de soldați, cât și a tehnicii de luptă. La sfârșitul ofensivei, cifra morților, răniților și dispăruților din cadrul armatei germane număra aproximativ 600 000 de soldați, la care  s-au adaugat pierderile de material de luptă: 1 500 de tancuri, 3 000 de tunuri și peste 3 500 de avioane. De cealaltă parte, sovieticii au avut pierderi mai mari însă, spre deosebire de Germania, Uniunea Sovietică dispunea de capacități superioare de a-și reface trupele și tehnica de luptă. Bătălia de la Kursk a însemnat și falimentul definitiv al Blitzkrieg-ului. Pentru sovietici a fost o victorie extrem de importantă, din care, de asemenea, comandanții Armatei Roșii au avut multe de învățat, pentru a pregăti contraofensiva și a nu subestima niciun moment forța de luptă germană.

DE CE A FOST BOMBARDATĂ DRESDA?

Unul dintre cele mai abominabile și, în același timp, mai inexplicabile acte din cel de-Al Doilea Război Mondial l-a constituit, fără îndoială, bombardarea Dresdei de catre aviația aliată, între 13 și 15 februarie 1945. Raidul, la care au participat peste 800 de bombardiere, a dus la distrugerea aproape totală a orașului de către cele circa 2.700 de tone de explozibili și materiale incendiare. Oficial, s-a spus că, fiind un important nod de comunicații feroviare și rutiere, Dresda trebuia bombardat pentru a împiedica deplasările de trupe germane din regiune și paralizarea efortului de război german. Deși bombardarea unui oraș civil era interzisă de convențiile internaționale, Aliații au decis totuși să recurgă la această măsură, profitand de șocul emoțional provocat de descoperirea atrocităților săvârșite de naziști la Auschwitz, precum și de uciderea, în urma contraofensivei germane din Ardeni, a aproape 19.000 de militari americani. Dar adevăratul motiv, niciodată rostit sau acceptat oficial, a fost dorința de a teroriza populația civilă germană și de a forța capitularea regimului nazist. Raidul a început prin „marcarea” țintelor de către avioane care au lansat mii de rachete de semnalizare.  A urmat principala formațiune de zbor, compusa din 500 de bombardiere grele „Lancaster”, apartinand RAF (aviația britanică), încărcate cu explozibili și substanțe incendiare. A doua zi, Escadrila a Opta Americană a lansat alte 400 de tone de bombe, iar pe 15 februarie a urmat atacul final, cu 210 bombardiere. În condițiile în care aviația germană Luftwaffe era distrusă, iar apărarea antiaeriană se confrunta cu mari lipsuri, britanicii au pierdut doar șase avioane. La sol însă, numărul victimelor cauzate de bombardamente a fost uriaș. În cartea sa, „Distrugerea Dresdei”, publicată în 1963,  David Irving sugera că bombardamentul reprezentase „cel mai mare masacru din istoria Europei”, estimând că existaseră între 150.000 și 200.000 de victime. În 2004, municipalitatea din Dresda a însărcinat o comisie de istorici să adune toate datele istorice, militare, medico-legale și arheologice pentru a releva adevărata dimensiune a masacrului. Raportul comisiei a fost publicat în 2010 și estimează că numărul morților a fost de circa 200.000. Din păcate, episodul nu a fost singular în istoria „bombardamentelor strategice” lansate asupra unor orașe civile. Bombardarea orașului Hamburg de către Aliați, în iulie 1943, a declanșat o furtună de foc uriașă, care a ucis peste 80 000 de civili. Devastatoare au fost și atacurile Luftwaffe asupra unor orașe ca Belgrad (circa 70.000 de morți) și Varșovia ( circa 90.000 de morți), din perioada de început a războiului mondial. Dar bombardamentul nu a fost doar o crimă împotriva oamenilor, ci și a valorilor lor: denumită „Florența Germaniei”, Dresda găzduia clădiri și opere de artă de o valoare inestimabilă. Dar istoricii apreciază că, deși din punct de vedere uman distrugerea acestui oraș a fost inacceptabilă și inutilă, în condițiile în care regimul nazist se îndrepta spre capitulare, din punct de vedere militar și strategic, decizia a fost întemeiată: campania de teroare a constituit un șoc pentru psihicul militarilor și civililor germani, împiedicând trupele germane să se replieze pe teritoriul național și scurtând astfel considerabil durata războiului.

 CONFERINȚA DE LA YALTA

 Cu Germania nazistă în prag de colaps, puterile victorioase ale celui de-Al Doilea Război Mondial au organizat o conferință istorică la Yalta. Și au pus bazele celei mai importante instituții globale. În urmă cu 75 de ani, o fotografie făcea înconjurul lumii: premierul britanic Winston Churchill, președintele american Franklin D. Roosevelt și dictatorul sovietic Iosif Stalin, umăr la umăr, cufundați în haine de iarnă, privind spre aparatul de fotografiat. O imagine menită să demonstreze unitatea dintre cele trei mari puteri și speranța unei păci durabile după cel de-Al Doilea Război Mondial dezlănțuit de Germania nazistă. Fotografia a fost realizată în timpul Conferinței de la Ialta, numită și Conferința din Crimeea, din 4-11 februarie 1945 dintre liderii din SUA, Marea Britanie și Uniunea Sovietică. La Palatul Livadia, „Cei 3 mari” negociază faza finală a celui de-al Doilea Război Mondial, „Reich-ul de o mie de ani” proclamat de Hitler aflându-se în prag de prăbușire.

Propuneri de divizare a Germaniei:

  În vestul și sudul Europei, în pofida rezistenței puternice a Wehrmacht-ului, americanii și britanicii avansează. Din est, trupele sovietice înaintează până la aproximativ 100 de kilometri de capitala Germaniei în timpul ofensivei lor de iarnă. Pe 30 aprilie, Hitler se împușcă în buncărul său din Berlin, iar Germania capitulează pe 8 mai. La finalul războiului, se estimează că peste 60 de milioane de oameni și-au pierdut viața. La Yalta, - unde țarul rus și aristocrația obișnuiau să-și petreacă vacanțele -, după explorările inițiale desfășurate în cadrul Conferinței de la Teheran din 1943, desfășurată tot la inițiativa URSS, cei trei lideri vor negocia liniile generale ale unei noi ordini de pace, precum și divizarea și denazificarea Germaniei. De asemenea, cei mai puternici trei bărbați ai acestei perioade trebuie să negocieze principiile unei noi distribuții a puterii. Aceasta presupune înființarea celei mai importante organizații globale: Națiunile Unite.

Puterile victorioase speră la o cooperare pe termen lung:

 Conferința întâmpină dificila sarcină de reconciliere a diferitelor interese ale puterilor victorioase. Însă ceea ce îi unește pe comuniștii lui Stalin și pe capitaliștii Roosevelt și Churchill este dușmanul comun: Germania. Ceva mai târziu, cele trei puteri coalizate împotriva lui Hitler urmau să devină adversare, odată cu începerea Războiului Rece din 1947. Churchill și Roosevelt au corespondat și s-au întâlnit de-a lungul războiului mondial. Cu Stalin se întâlniseră până atunci o singură dată, la Teheran, la sfârșitul anului 1943. Cei doi au presupus că această cooperare va continua mai mulți ani, dacă nu decenii, după război. Prin urmare erau dispuși să accepte compromisuri. Churchill și Roosevelt sunt departe de a fi mulțumiți de locul de desfășurare a conferinței. Până la Yalta, președintele american, grav bolnav, trebuie să parcurgă aproximativ 11.000 de kilometri cu vaporul și cu avionul. Premierul britanic ar fi afirmat că „nu se putea găsi un loc mai rău decât Yalta, nici dacă l-am fi căutat zece ani mai târziu”. Cu toate acestea, pentru un strateg al puterii ca Stalin era important ca reuniunea să aibă loc pe tărâm sovietic, pentru ca el, din postura de gazdă, să aibă toate frâiele în mână. Liderul sovietic se asigură că sunt instalate telegrafe și telefoane de înaltă frecvență. Mai mult, pentru a intercepta delegațiile străine, Stalin amplasează microfoane direcționale inclusiv în tufișurile din fața Palatului Livadia. Pentru adăpostirea participanților la conferință în cazuri de urgență, gazdele dispun de un buncăr. În contrast cu foametea din țară, oaspeții sunt serviți cu cele mai fine preparate culinare, pregătite și servite de bucătari și chelneri aleși pe sprânceană.

Vesticii nu își fac iluzii:

 Pe de altă parte, Roosevelt și Churchill știau deja cu cine au de-a face. Că această dictatură sovietică teribil de brutală avea drept scop extinderea influenței sovietice în Europa. Cei doi lideri vestici nu au avut iluzii. Însă planul lui Stalin funcționează. Atmosfera a fost în general bună. Din când în când, cineva se ridica supărat de pe scaun pentru a-și exprima dezacordul față de unele decizii luate în cadrul negocierilor. Cu toate acestea predomina cooperarea.  „Cei 3 mari” au negociat viitorul post-război până la 11 februarie 1945. Rezultatul: Churchill impune Franța ca o altă putere ocupantă pentru Germania ce se îndrepta către o previzibilă capitulare, Roosevelt primește promisiunea lui Stalin de aderare a Uniunii Sovietice în planificata Organizație a Națiunilor Unite și de a intra în războiul împotriva Japoniei. La rândul său, Stalin a reușit să păstreze în URSS zonele în care începuseră să pătrundă trupele sale.  În plus, liderul de la Kremlin obține concesii teritoriale în Orientul Îndepărtat, în detrimentul Japoniei și Chinei, precum și un drept de veto în viitorul Consiliu Mondial de Securitate. Partenerii de negocieri au amânat însă aspectele concrete vizând teritoriul Poloniei până la capitularea celui de-al treilea Reich. Cu toate acestea, Stalin a fost de acord ca granița de est să fie linia de demarcație la care trupele sale s-au oprit în 1939. La acea vreme, Uniunea Sovietică era încă un aliat al Germaniei naziste. Granița estică a Poloniei urma să fie de-a lungul Liniei Curzon, Polonia urmând să fie compensată teritorial în vest cu teritorii importante din Germania de est. În declarația finală a conferinței se notează: „Voința noastră indomptabilă este să distrugem militarismul german și național-socialismul și să ne asigurăm că Germania nu va mai fi niciodată capabilă să perturbe pacea mondială. (...). Nu este intenția noastră să anihilăm poporului german, dar numai atunci când național-socialismul și militarismul vor fi exterminate, germani vor avea speranța la o viață demnă și un loc în cadrul comunității internaționale”.

Compromisuri care lasă întrebări fără răspuns:

 Toată lumea a obținut ceva. Stalin s-a impus în chestiunile dure de natură teritorială. Puterile vestice au reușit să afirme perspectivele unui cadru de pace. În urma conferinței, toți cei trei lideri au spus explicit : da, acesta este un rezultat bun pe baza căruia putem construi și alte lucruri. Asta înseamnă că au părăsit conferința la fel de optimiști precum au început-o. Cu toate acestea, rezultatul acestor negocieri a fost și o abundență de compromisuri care au rămas vagi în diverse puncte. Participanții la conferință pleacă de la premisa că vor lua adevăratele decizii în Europa după încheierea războiului. Din această perspectivă, Yalta a fost o conferință tranzitorie ce a proiectat unele decizii în viitor. În realitate, nu s-a câștigat nicio pace de durată la Yalta. „Cei 3 mari” nu au reușit să clarifice toate chestiunile aflate în suspensie și divergențele nici la conferința de la Potsdam, lângă Berlin, desfășurată la 17 iulie 1945. Acest blocaj a pregătit terenul pentru viitorul Război Rece. Însă ce rezultat excepțional și de durată a avut conferința de la Yalta? Pe lângă acordul Uniunii Sovietice de aderare la Națiunile Unite, merită menționat acordul de principiu potrivit căruia trebuie asumată responsabilitatea comună pentru viitorul Germaniei învinse. În plus, conferința din Crimeea a scos la iveală importanța și necesitatea diplomației la vârf. Negocierile de la Yalta de stabilire a ordinii postbelice au fost o problemă la nivel de șefi de stat. Ele au demonstrat că, atunci când aceștia s-au așezat la masa tratativelor, au putut să găsească compromisuri și să pună bazele încrederii reciproce. Această experiență s-a făcut simțită din nou și din nou în crizele ulterioare. Reversul medaliei a fost că au existat probleme atunci când diplomația la vârf a lipsit. Încrederea la vârf a pierdut din suflu pentru că nu s-au mai depus eforturi pentru construirea ei. Și acesta este un motiv pentru escaladarea Războiului Rece.

HOLOCAUSTUL

Introducere: În 1933 aproximativ nouă milioane de evrei trăiau în Europa, mai puțin de 2% din totalul populației. Cea mai mare parte a populației evreiești trăia în Polonia, în partea de vest a Uniunii Sovietice, în România și Statele Baltice. În aceste zone, evreii constituiau între 5% și 10% din totalul populației. În Germania, populația evreiască a fost de aproximativ 500.000 de persoane, reprezentând aproximativ 0.75% din totalul populației. În teritoriile românești, care între 1918-1940 au inclus și Transilvania, Basarabia și Bucovina, evreii au atins cel mai mare număr de până atunci, apropiindu-se de un milion de suflete spre sfârșitul perioadei interbelice. Conform recensământului din 1930, ei reprezentau puțin peste 4% din totalul populației. În multe dintre satele din Europa de Est și Uniunea Sovietică, evreii au trăit la fel cum au făcut-o strămoșii lor timp de secole. Ei locuiau în orășele mici sau în zone rurale, unele având chiar o populație evreiască majoritară. Mulți dintre ei și-au păstrat portul tradițional și au dus o viață religioasă foarte strictă. Unii erau înstăriți, dar cei mai mulți erau săraci. În orașele mai mari, evreii au devenit din ce în ce mai implicați în societatea în care trăiau alături de populația majoritară și, chiar dacă unii au păstrat un stil de viață tradițional, mulți au renunțat la practicile religioase. În Europa de Vest, tot mai mulți evrei au fost asimilați, ceea ce înseamnă că s-au adaptat la modul de viață al societății în care trăiau. Cu alte cuvinte, viața pentru evreii din Europa a fost foarte diferită de la o zonă la alta.

Prezentare generală: Holocaustul a reprezentat  „persecuția și uciderea sistematică birocratică, sponsorizată de stat (USHMM)” a aproape șase milioane de evrei și alți cinci milioane de civili, inclusiv țigani, creștini polonezi și martori ai lui Iehova de către regimul nazist. A fost un moment de cotitură istoric în care lumea a fost martora  genocidului dus la extremitatea sa. Perioada de timp a Holocaustului se înțelege a fi cuprinsă între 1933-1945 - era domniei lui Adolf Hitler asupra Germaniei. În timp ce persecuția nazistă a evreilor a fost o temă constantă în această perioadă, metodele și gradul de persecuție au evoluat de-a lungul timpului, devenind din ce în ce mai maligne, ajungând în cele din urmă la „Soluția finală”, operație menită să distrugă evreimea europeană complet, precum și țigani. Populația evreiască a fost redusă de la nouă milioane în Europa pre-Holocaust la doar trei milioane la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. În plus, trei milioane de creștini polonezi, jumătate de milion de țigani și zeci de mii de alte grupuri, cum ar fi Martorii lui Iehova, homosexualii și persoanele cu dizabilități au fost masacrați. Îndoctrinați cu  credința în așa-numita supremație ariană, naziștii doreau să scape societatea germană de prezența evreiască și să curețe Europa de acele grupuri pe care le considerau inferioare. 

Hitler și ideologia nazistă: După Primul Război Mondial, Germania a pierdut suprafeţe mari de teritoriu, în conformitate cu termenii impuși prin Tratatul de Pace de la Versailles. Statul german a fost, de asemenea, obligat să plătească o compensaţie imensă Aliaţilor, care au considerat Germania responsabilă pentru pagubele suferite, alături de ţările asociate ei. În 1923 Germania a fost lovită de hiperinflaţie, banii s-au devalorizat şi mare parte din populaţie a devenit foarte săracă. După prăbușirea Bursei de Valori din SUA în 1929, aproape şase milioane de germani și-au pierdut locurile de muncă. Mulţi au căutat un vinovat pentru situația creată, astfel că Hitler a găsit în „evreu” ţapul ispăşitor perfect. La începutul anilor 1930, încrederea acordată lui Adolf Hitler și Partidului Nazist era în creștere. Mulți germani își pierduseră credința în democrație și nu credeau că partidele existente ar mai putea schimba situația. O mare parte a populației a considerat că Hitler este un lider puternic și au văzut în el omul capabil să restabilească fosta glorie a statului german. În discursurile sale, Hitler spunea că Germania trebuie să recupereze teritoriile pierdute în perioada războiului și să dobândească mai mult „spațiu de locuit” pentru a se putea dezvolta. Vorbea despre o luptă împotriva „capitalismului de pradă” și a comunismului, susținând că, arian, alb sau german este „rasa” care este superioară tuturor celorlalte „rase”. Cea mai joasă „rasă” a fost considerată cea evreiască, văzută de Hitler ca parazitară și periculosă. În timp ce îi disprețuia pe evrei, îi considera, de asemenea, o amenințare enormă și susținea că evreii doresc să conducă lumea și să controleze celelalte popoare. Ideile sale despre „evreul” sinistru și amenințător proveneau din tradiția creștină antievreiască, unde se susținea că evreii l-au ucis pe Iisus . Pentru a păstra „rasa” albă ariană pură, germanii trebuiau să evite cu orice preț contactul cu evreii.

1933-1939 - De la excludere la persecuție: La alegerile din noiembrie 1932, Partidul Național Socialist Muncitoresc a primit mai mult de o treime din voturi. Politicienii conservatori l-au convins pe președintele german, Paul von Hindenburg, să îl pună pe Adolf Hitler în fruntea unui guvern minoritar, format din partidele conservatoare și naționaliste. Naziștii au reușit rapid să dejoace planurile celorlalte partide, chiar primind sprijinul unui partid central pentru reformarea unor legi, care au dus apoi la abolirea democrației. Toate partidele, cu excepția partidului nazist, au fost interzise. Diverse organizații naziste au început să controleze viața publică și pe cea privată a cetățenilor. Au început persecuțiile împotriva evreilor și a altor persoane considerate indezirabile de regimul nazist. Persoanele cu o afiliere politică diferită au fost închise în lagăre, fără a avea parte de proces. Lagărul de concentrare de la Dachau, deschis în martie 1933, a devenit un model pentru toate celelalte lagăre de concentrare. Tinerii germani au fost înregimentați în diferite organizații de tineret. Ei urmau să fie educați pentru a deveni cetățeni obedienți ai noului stat. Ideologia nazistă trebuia să pătrundă la toate nivelurile societății. Noile legi de excludere a evreilor din societate au fost adoptate aproape imediat după preluarea puterii. Cu timpul au apărut sute de astfel de legi. Unele dintre acestea interziceau evreilor să viziteze băile publice, parcurile sau restaurantele, altele le îngrădeau dreptul de a lucra în guvern, în presă sau în instituții de cultură. Discriminarea s-a acutizat treptat. Curând, copiii evrei nu au mai putut merge la școală, medicii și avocații de origine evreiască nu au mai putut trata sau pleda pentru ne-evrei. Conform legii evreii erau cetățeni de mâna a doua. Încet, dar sigur, evreii au fost eliminați din societate. Ei au trebuit să-și predea casele și bunurile de valoare statului. Evreii care dețineau magazine sau întreprinderi au fost obligați să transfere dreptul de proprietate pentru o sumă foarte mică de bani. Mulți au încercat să plece, dar vizele de intrare în alte țări erau greu de obținut. În toamna anului 1938, autoritățile naziste au decis să expulzeze toți evreii care dețineau cetățenie poloneză. Mulți dintre ei au trăit în Germania de generații. Aproximativ 15.000 de persoane au fost afectate de această decizie. Autoritățile poloneze nu au vrut să-i primească, deși aveau cetățenie poloneză, astfel că i-au plasat în lagăre de refugiați, la granița dintre Germania și Polonia. Una dintre familiile afectate de această decizie a fost familia Grynszpan. Ei trăiau în Germania din anul 1911. Când fiul lor, Herschel, în vârstă de 17 ani, care fugise la Paris, a auzit că părinții și sora lui trăiau în condiții foarte grele într-o tabără de refugiați, a făcut rost de o armă, după care s-a dus la Ambasada Germaniei și a împușcat un diplomat, pe Ernst vom Rath. Două zile mai târziu, pe  data de 9 noiembrie, vom Rath a murit. Ministrul Propagandei, Joseph Goebbels, a folosit această faptă ca o scuză să înceapă o campanie organizată împotriva evreilor din Germania, pentru a „răzbuna” crima comisă. În seara zilei de 9 noiembrie 1938, un atac violent și sângeros a fost lansat împotriva populației evreiești din Germania, așa-numitul Pogrom din Noiembrie. Violențele au durat câteva zile. Mii de vitrine au fost sparte, iar magazinele evreiești jefuite. Sticla căzută pe străzi dădea impresia de cristale, din această cauză, probabil, pogromul a primit numele de Noaptea de Cristal. O serie de bărbați și femei au fost bătuți, împușcați sau omorâți în bătaie. Situația a fost atât de dramatică încât unii au ajuns să se sinucidă. Se presupune că aproximativ 400 de evrei au fost uciși în timpul nopții din 9 spre 10 noiembrie, dar numărul total de morți din perioada pogromului din noiembrie a fost estimat la aproximativ 1.500 de persoane. Aproape 300 de sinagogi au fost incendiate și în jur de  30.000 de evrei au fost arestați și trimiși în lagăre de concentrare, fără nici un alt motiv decât pentru faptul că erau evrei. Guvernul nazist a decis că evreii din Germania trebuie să plătească un miliard de mărci germane, ca o compensație pentru daunele produse de pogrom.

1939-1942 - Mutarea în ghetouri: În septembrie 1939 Polonia a fost atacată, prima dată de  Germania, iar mai târziu de Uniunea Sovietică. În urma unui acord încheiat între cele două state, acestea și-au împărțit Polonia între ele. Aproape două milioane de evrei trăiau în partea germană. Ei au fost priviți de către liderii naziști ca având un statut chiar mai jos decât evreii germani. În scurt timp, s-au realizat planuri de evacuare a evreilor din mediul rural și de trimitere spre orașe. Autoritățile au vrut să creeze zone speciale, în care evreii să fie forțați să trăiască, respectiv așa-numitele ghetouri. Aceste zone au fost, de cele mai multe ori, amplasate în cartiere unde locuiau deja mulți evrei. Ne-evreii care locuiau acolo au fost obligați să se mute. Relocarea în ghetouri s-a făcut, adesea, în condiții extrem de brutale. Un gard sau un zid a fost construit în jurul zonei de ghetou. Toți evreii au fost forțați să poarte un semn distinctiv pe haine, pentru a putea fi identificați ca evrei. Acest însemn putea fi o stea galbenă cu șase colțuri, o banderolă galbenă purtată pe braț sau o panglică albă cu o stea albastră cu șase colțuri. Evreilor le era strict interzis să iasă din ghetou. Cei care încearcau să se ascundă depindeau de un ajutor extern pentru a supraviețui. Pedepse grele erau aplicate de germani oricui era prins ajutând un evreu. Situația a făcut ca unii evrei să fugă din ghetou pentru a scăpa de persecuție și suferință. Sute de transporturi cu evrei au fost trimise, atât din Germania cât și din restul Europei de Vest, către ghetouri din locuri îndepărtate, ca, de pildă, la Riga în Letonia sau la Minsk în Belarus. Au fost, de asemenea, și unele transporturi cu romi în câteva dintre ghetouri. Un număr important de persoane au fost duse la muncă forțată. În final, ghetourile au fost lichidate, iar cei care nu erau considerați apți de muncă au fost uciși în masă sau duși în lagăre de exterminare. În 1941, Hitler a decis să atace Uniunea Sovietică. Echipe speciale au însoțit armata, având scopul de a „curăța” satele de comuniștii sovietici și de evrei. Aceste echipe, așa-numitele Einsatzgruppen, au ucis, de asemenea, mii de romi. Gropile comune au fost pregătite, uneori de către populația locală, alteori chiar de către victime sau de către prizonierii de război sovietici. Se estimează că aproximativ două milioane de oameni au fost împușcați, arși sau uciși în bătaie de către aceste Einsatzgruppen.

1942-1945 - Punerea în aplicare a Holocaustului: Războiul împotriva Uniunii Sovietice nu a avut succesul așteptat. Armata Roșie a opus o rezistență acerbă, împiedicând astfel avansul germanilor. Planul de a expulza grupuri mari de evrei, în zonele îndepărtate ale zonei asiatice a Uniunii Sovietice, nu a funcționat. Mai mult, uciderile în masă au afectat sănătatea mintală a soldaților responsabili. Astfel că, liderii naziști au stabilit noi modalități de a „scăpa” de evrei. În ianuarie 1942 a avut loc reuniunea de la Wannsee, în afara Berlinului, unde, naziști de rang înalt și autorități ale statului, s-au pus de acord cu privire la modul în care să pună în aplicare ceea ce naziștii au numit „soluția finală a problemei evreiești”. Planul, stabilit probabil cândva în toamna anului 1941,  era acela de a lua la puricat Europa, de la vest la est, pentru a găsi toți evreii. Îmbarcați în trenuri, urmau apoi să fie transportați spre est. S-a decis, de asemenea, ca anumite departamente din administrația germană să coopereze sub patronajul poliției și a agențiilor de securitate. Înainte chiar de convocarea conferinței de la Wannsee, crimele împotriva evreilor și romilor începuseră deja prin acțiuni de ucidere în masă. Au fost făcute experimente în vehicule special construite pentru asta. Gaze de eșapament au fost introduse într-un spațiu închis, construit în partea din spate a unui camion, gazul ucigând astfel persoanele aflate în acel compartiment. Înainte de a fi utilizate pe o scară mai largă, în primul lagăr de exterminare din Chelmno, la nord de Lodz, aceste furgonete cu gaz au fost testate în Ucraina și în alte locuri. Clădirea lagărului de exterminare de la Belzecin, din Polonia, a fost construită, de asemenea, înainte de reuniunea de la Wannsee. Alte două lagăre, cel din Sobibor și din Treblinka, au fost construite în primăvara anului 1942. Toate au fost construite cu un singur scop: exterminarea a cât mai mulți oameni posibil, în timpul cel mai scurt posibil. Atunci când sosea un transport, erau selectați câțiva prizonieri care lucrau sub supravegherea SS, pentru a se asigura că procedura funcționează bine. Restul de prizonieri erau uciși în camerele de gazare, imediat după sosire. Sute de mii de evrei au fost transportați cu trenul în lagărele de exterminare din Polonia, aduși din țările ocupate de Germania. În aceste patru lagăre, aproape două milioane de persoane au fost ucise. Două lagăre, Auschwitz-Birkenau și Majdanek, au fost construite pentru a servi atât ca lagăre de exterminare cât și ca lagăre de concentrare, unde oamenii urmau să fie uciși sau închiși. Lagărul de concentrare de la Auschwitz a fost înființat în 1940, în orașul polonez Oswiecim, folosind vechile cazărmi unde fuseseră închiși deținuții politici polonezi și prizonierii de război sovietici. Când numărul deținuților a crescut, barăcile existente nu mai erau suficiente, astfel că SS-iștii au decis să se extindă și să construiască un alt lagăr, mai mare, în satul Birkenau (Brzezinka în poloneză), la aproximativ 3 km distanță de Auschwitz. În Birkenau sau Auschwitz II, cum a fost numit oficial, a fost construit un lagăr de exterminare cu camere de gazare. Începând cu primăvara anului 1942, Auschwitz-Birkenau a fost o combinație de lagăr de muncă și lagăr de exterminare. Aproximativ patruzeci de lagăre de muncă forțată au fost construite în jurul Auschwitz-ului și multe firme germane au profitat de pe urma acestei forțe de muncă ieftine. Atunci când trenurile ajungeau în lagăr, evreii nu aveau nicio idee cu privire la ce urma să se întâmple. Totul era haotic, soldații SS dădeau ordine, câinii latrău, iar deținuții desemnați de SS încercau să descarce trenurile cât mai repede posibil. Bătrânii, copiii și cei bolnavi erau trimiși direct la camerele de gazare. Restul prizonierilor treceau printr-un proces de selecție, unde medici SS stabileau care persoane sunt apte de muncă, trimițându-i pe ceilalți la camerele de gazare. Condițiile de la Auschwitz-Birkenau au fost atât de grele încât mulți deținuți au supraviețuit doar câteva săptămâni. Camerele de gazare au funcționat până în noiembrie 1944, timp în care aproximativ un milion de evrei au fost uciși la Auschwitz-Birkenau. La Majdanek, aflat  în afara orașului Lublin, în estul Poloniei ocupate de germani, aproape de granița cu Uniunea Sovietică, a fost construit un lagăr de concentrare și exterminare similar. Un număr mare de intelectuali polonezi, oponenți politici și prizonieri de război sovietici au fost închiși la Majdanek. De asemenea, evreii din ghetoul din Varșovia au fost duși la muncă forțată în lagărele din jurul Lublinului. Peste 50.000 de oameni au fost gazați și mulți alții au fost împușcați. Evadarea din unul din aceste lagăre a fost practic imposibil. În lagărele de exterminare de la Sobibor și Treblinka prizonierii au încercat să se revolte. Câteva zeci de deținuți au reușit să evadeze, dar cei mai mulți dintre ei au fost prinși, torturați și uciși. De asemenea, la Auschwitz-Birkenau prizonierii s-au revoltat și au dat foc la una dintre camerele de gazare. Doar câțiva deținuți au reușit să scape, dar revoltele au dat speranță celor închiși și au creat îngrijorare conducerii naziste. La sfârșitul războiului, toate facilitățile din Chelmno, Belzec, Sobibor și Treblinka au fost distruse. Naziștii nu voiau ca lumea să știe ce s-a întâmplat în lagăre și numărul de prizonieri uciși. Au dezgropat gropile comune, încercând să ardă rămășițele și să răspândească cenușa în pădurile și râurile din jurul lagărelor. În iulie 1944 trupele sovietice au avansat rapid spre vest și au eliberat lagărul de la Majdanek. Retragerea germanilor s-a petrecut atât de repede încât nu a mai fost timp să distrugă toate documentele și elementele incriminatoare din lagăr. Acest lucru a oferit muzeului de la Majdanek un material arhivistic extrem de valoros. Din ianuarie până în mai 1945, lagărele de concentrare și de muncă forțată din întreaga Germanie, din Polonia ocupată și din Austria au fost eliberate de trupele sovietice, britanice și americane. Chiar dacă, la acel moment, lumea știa deja că milioane de evrei au murit în „abatoare umane”, situația îngrozitoare din lagărele eliberate a șocat oamenii din întreaga lume. Mai multe fotografii și articole au fost difuzate cu această ocazie. După război au avut loc mai multe procese în Nuremberg, unde naziști de rang înalt au fost condamnați la moarte sau la închisoare pentru crime împotriva umanității. Mulți alți criminali nu au fost însă niciodată pedepsiți. Nu există date exacte despre câți evrei au fost uciși de naziști, dar aproximativ cinci - șase milioane de evrei au fost omorâți, reprezentând două treimi din evreii europeni. Această cifră se bazează parțial pe înregistrările din arhivele germane. Astăzi, aproximativ un milion și jumătate de evrei trăiesc în Europa.

Holocaustul - Genocidul care a întunecat civilizaţia! Sute de supravieţuitori a ceea ce este considerat unul dintre cele mai dramatice episoade ale istoriei lumii s-au reunit, la sfârşitul lunii ianuarie 2020, în perimetrul lagărului de la Auschwitz-Birkenau, din Polonia, pentru a participa la ceremoniile care au marcat readucerea în memorie a momentului din 1945 când soldaţii sovietici au deschis porţile lagărului, eliberând 7.000 de supravieţuitori lăsaţi în urmă de gardienii SS.. Auschwitz a rămas până astăzi sinonimul morţii. A „evoluat” de la un loc de muncă forţată la un spaţiu de exterminare pe măsură ce se schimbau politicile germane în privinţa evreilor şi a altor categorii de persoane, considerate „asociale”. Astfel, Auschwitz a sfârşit prin a fi locul unde genocidul era planificat şi executat sistematic. În lipsa unor statistici exacte, se poate doar estima că numărul morţilor în lagăr ar fi putut fi de circa patru milioane de oameni. De altfel, însuşi comandantul lagărului, Rudolf Höss, a recunoscut că numărul minim al celor decedaţi a fost de 2,5 milioane. Evreii au reprezentat majoritatea victimelor, cel puţin o treime din numărul total de evrei ucişi de nazişti pe timpul războiului pierind aici. Lor li s-a adăugat un număr important de polonezi, prizonieri sovietici de război şi romi. Prizonierii aduşi din ghetourile instituite în Europa cucerită de nazişti erau transportaţi la Auschwitz în convoaie feroviare zilnice. La destinaţie, aceştia erau împărţiţi în trei grupuri. Un grup, alcătuit din cei consideraţi inapţi de muncă, mergea imediat la camerele de gazare. Aceşti oameni erau trimişi la Birkenau, unde mai mult de 20.000 de persoane puteau fi gazate şi incinerate zilnic. Alţi prizonieri erau folosiţi ca sclavi la fabricile industriale ale unor companii ca „I.G.Farben” şi „Krupp”, care lucrau pentru maşina de război germană. Condiţiile erau atât de îngrozitoare, încât, din 405.000 prizonieri înregistraţi ca muncitori între 1940 şi 1945 la complexul Auschwitz, 340.000 au murit din cauza execuţiilor, bătăilor, înfometării sau bolilor. Un al treilea grup, format din fraţi gemeni, era supus experimentelor medicale ale unor medici monstruoşi precum Josef Mengele. Totuşi, Auschwitz, „un loc cât se poate de real al crimei realizate la nivel industrial, cel mai mare cimitir din lume, dar fără mormintele victimelor”, după cum îl descrie Piotr Cywinski, directorul Muzeului Auschwitz-Birkenau, este doar o parte a Holocaustului. Exterminarea evreilor a avut episoade cutremurătoare anterioare, ca „Operaţiunea Reinhardt” (uciderea evreilor polonezi din 1942), care a însemnat dispariţia celei mai mari comunităţi evreieşti din lume, cea din Polonia, exterminată la Treblinka, Belzec sau Sobibor. „Aproximativ 1,5 milioane de evrei au fost ucişi în aceste trei locuri, 780.863 numai la Treblinka. Doar cîteva zeci de oameni au supravieţuit acestor fabrici ale morţii. La Belzec, pe locul al treilea în ceea ce priveşte crimele Holocaustului, după Auschwitz şi Treblinka, 434.508 evrei au pierit şi doar doi-trei au supravieţuit. Încă un milion de evrei polonezi au fost ucişi în alte feluri”, sintetizează istoricul german Jörg Ganzenmüller, specialist în Europa de Est. O altă parte importantă a Holocaustului este uciderea în masă prin împuşcare, tot în Polonia de est şi, de asemeni, în Uniunea Sovietică. A început cu executarea bărbaţilor evrei, în iunie 1941, urmată de uciderea femeilor şi a copiilor evrei, în iulie, şi cvasi-exterminarea întregii comunităţi evreieşti, în august şi septembrie. La sfîrşitul anului 1941, germanii au ucis un milion de evrei din Uniunea Sovietică şi ţările baltice, echivalentul numărului total de evrei ucişi la Auschwitz în timpul întregului război. Până la sfîrşitul lui 1942, germanii au împuşcat alţi 700.000 de evrei, în unele cazuri populaţii întregi încetând să mai existe. Aşadar, Holocaustul a însemnat şi „Operaţiunea Reinhardt”, şi execuţiile prin împuşcare, şi Auschwitz. Din aproximativ şase milioane de evrei ucişi, trei milioane au fost cetăţeni polonezi înainte de război şi un alt milion cetăţeni sovietici: luaţi împreună, 70% din total, urmaţi de grupurile de evrei din Ungaria, Cehoslovacia şi România. În acest din urmă caz, se cunoaşte faptul că în 1944, 132.000 de evrei au devenit victime ale deportărilor ordonate de ocupaţia horthystă în Transilvania de nord, anexată la acea vreme de Ungaria şi ocupată de Germania nazistă. Majoritatea celor trimişi spre lagăr nu au supravieţuit. În memoria lor, în 2014 au fost dezvelite plăci comemorative în gările unde s-au format garniturile de tren care au transportat evreii spre moarte: Baia Mare, Târgu Mureş, Reghin, Sighetu Marmaţiei, Vişeu de Sus, Dej, Cluj-Napoca, Satu Mare, Şimleu Silvaniei, Oradea, Bistriţa. În după-amiaza zilei de 27 ianuarie 1945, trupele sovietice eliberau lagărul de la Auschwitz-Birkenau. Aceasta a rămas o zi universală de comemorare a Holocaustului, propusă de Israel, împreună cu alte 89 de state şi fiind stabilită în urma Rezoluţiei adoptate în 2005 de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite. Documentul respinge orice negare a Holocaustului şi încurajează statele membre ale Adunării Generale ONU să transmită viitoarelor generaţii lecţia genocidului, pentru ca această pagină neagră a istoriei să nu se mai repete. Ceremoniile privind Ziua Internaţională a Comemorării Holocaustului, organizate la Auschwitz, au adus mii de persoane sub cel mai mare cort construit vreodată în Polonia. Alături de oameni politici, în prim-plan s-au aflat supravieţuitorii prezenţi, dat fiind faptul că a fost ultima ceremonie majoră a eliberării lagărului la care va mai participa un număr semnificativ dintre cei care au reuşit să rămână în viaţă - ei au astăzi vârste cuprinse între 90 şi 100 de ani, uneori şi peste.

Copiii Holocaustului: Malnutriți și traumatizați de nenorocirile războiului, 300 de copii ieșeau în 1945 din lagărul de concentrare Theresienstadt. Ajunși în Praga, ei au făcut o fotografie în centrul orașului, înainte de a fi duși în Anglia, în zona lacului Windermere, din actualul parc național Lake District, pentru a se reface. Grupul a devenit cunoscut sub numele de „Copiii Windermere”. Astăzi, doar opt dintre acei copii mai sunt în viață. Dar asta nu i-a împiedicat să facă din nou imaginea din ’45 exact acolo unde a fost realizată: la Praga. Chiar dacă numai ei mai trăiesc, au completat fotografia cu rudele lor, ca un simbol al supraviețuirii. „Această imagine este emblematică. Este începutul vieții lor de la Windermere. Au venit din iadul de pe pământ și ajungeau în paradisul de la Wordsworth.  A fost extraordinar”, a declarat Trevor Avery, directorul proiectului Lake District Holocaust, care a organizat această reuniune. „A fost incredibil de emoționant să-i vezi din nou în fața monumentului. Cel mai emoționant a fost atunci când grupul a început să cânte în ebraică și în idiș. Erau cântecele mamelor și taților lor. Au fost cele mai frumoase voci care s-au auzit în piața din centrul Pragăi. Mi-au dat fiori pe șira spinării”, a adăugat Avery. „A fost o schimbare de situație atât de mare pentru ei. Nu poți avea ceva mai extrem decât să fii eliberat dintr-un lagăr de concentrare, să fii luat cu avionul, să zbori spre Anglia și să ajungi într-un loc precum Windermere. Ei au fost luați de lângă familiile lor și lăsați pe cont propriu în aceste tabere. Au fost nevoiți să învețe să trăiască fiecare zi, una după alta. Nu puteau să se gândească prea mult la trecut, pentru că era prea dureros și nici nu îndrăzneau să se gândească la viitor. Unii își petrecuseră toată copilăria în lagăre. Au fost patru ani de coșmar. Când au ajuns la Windermere a fost uimitor. Încă nu știau ce se întâmplase cu familiile lor. Unii dintre ei au spus că au încă amintiri puternice de la Windermere. Simțeau că au ajuns în Paradis, după ce au venit de unde au venit”, a explicat inițiatorul proiectului. Pentru a recrea imaginea, în jur de 200 de oameni (copiii și nepoții supraviețuitorilor) au zburat din toată lumea, inclusiv din Statele Unite, Canada și Israel, spre Praga. Potrivit Lake District Holocaust Project, după ce au fost scoși din lagărul Theresienstadt, azi cunoscut sub denumirea Terezin, din Cehoslovacia, copiii au fost duși în Cumbria, ținutul din nord-vestul Angliei, pentru o perioadă de recuperare, înainte de a începe o nouă viață. Copiii cu vârste cuprinse între trei și 17 ani au fost transportați cu avioanele britanice spre Insulă, în grupuri de câte 30. După sosirea în Anglia, au fost duși în Lake District cu autobuze și camioane. Au fost cazați în hosteluri de lângă lacul Windermere, unde au primit îngrijiri. Cu timpul, grupul s-a fărâmițat și cei mai mulți s-au stabilit în Marea Britanie, dar supraviețuitorii au continuat să țină legătura și să se întâlnească o dată pe an, depănând amintiri din război. Cei care mai trăiesc plănuiesc un eveniment prin care să marcheze în 2020 împlinirea a 75 de ani de la încheierea Celui De Al Doilea Război Mondial.

De trei ori la gazare: Denise Kienwald, în vârstă de 69 de ani, a cărei mamă poloneză, Minia Jay, a făcut parte din grupul de copii, a venit la Praga de la Londra pentru a reface fotografia. Mama ei, care a fost casnică și croitoreasă, a murit cu doi ani în urmă, la 91 de ani, și a trecut prin mai multe lagăre, inclusiv prin temutul Auschwitz. După eliberare, Minia s-a căsătorit, a avut doi copii, șase nepoți și șapte strănepoți. „Mama era în fotografia aceea și a fost foarte simbolic că am stat în același loc. Asta dovedește că Hitler n-a învins, pentru că noi încă suntem acolo”, a spus Denise. „Am fost acolo cu soțul și cele două fiice. E important ca povestea să fie spusă mai departe pentru ca oamenii să învețe să fie toleranți. Mama a fost trimisă de trei ori la gazare, dar a avut noroc și mereu au scos-o și au trimis-o în altă parte. A fost o femeie foarte curajoasă (…). Toți o plăceau. Când eram tânără, îmi povestea despre lagăre și despre cum s-a îmbolnăvit de tuberculoză și a continuat să muncească. Mi-a zis despre podul de lemn pe care trebuiau să-l traverseze când mergeau la muncă și cum cădeau oamenii și se răneau. Mi-a povestit despre supa pe care le-o dădeau s-o mănânce, care era doar apă cu o jumătate de cartof”, a continuat fiica Miniei. Printre cei care au mers la Praga pentru această imagine emblematică s-a aflat și judecătorul Robert Rinder care a descoperit, cu ajutorul unei emisiuni a postului BBC, „Who Do You Think You Are? / Cine crezi că ești?” că bunicul său a fost un supraviețuitor al Holocaustului și a fost adus la Windermere. „Înainte să plece din Praga, acest grup de băieți și fete au trecut prin iad. A fost vremea celui mai inimaginabil diavol. Această imagine a devenit emblematică și m-am gândit că este uimitor să o refacem cu copiii și cu nepoții noștri”, a spus mama judecătorului englez, Angela Cohen. „Acolo a fost o legătură reală. Atmosfera era incredibilă, a fost foarte emoționant, a fost trist, dar și vesel. A fost o sărbătoare îmbinată cu tristețea pentru cei pe care i-am pierdut. Ne gândeam cum ar fi fost dacă ei erau acolo - doctori, muzicieni și mari gânditori”, a spus ea despre întâlnirea de la Praga. Copiii Holocaustului au scăpat ca prin minune de la moarte. Când au ajuns în Anglia erau îngroziți, storși și slabi ca niște schelete vii. Rămași fără familiile exterminate de naziști în lagărele în care au murit peste un milion de oameni de la Treblinka, Buchenwald și Auschwitz, ei nu mai aveau nimic - erau doar niște refugiați ieșiți din ruinele imperiului lui Hitler. Numerele tatuate pe brațe și urletele care răzbăteau noaptea din dormitoarele lor, izbucnite din cele mai urâte coșmaruri, le reaminteau suferința prin care trecuseră. Soarta lor s-a schimbat când filantropul britanic Leonard Montefiore, acționând în numele organizației Care of Children from Concentration Camps, a cerut guvernului să primească în țară 1.000 de copii orfani. S-a stabilit ca 300 dintre aceștia să fie îngrijiți timp de numai șase luni la Windermere. Poveștile lor sunt o dovadă nu doar a puterii tinerilor de a se reface după orori inimaginabile, dar și a toleranței și a oportunităților pe care aceștia le-au găsit în Marea Britanie, notează The Telegraph. Unii dintre ei au studiat și și-au luat doctoratul, alții și-au clădit o carieră de succes sau au avut o meserie respectată în țara care i-a adoptat.

Mama - gazată, tatăl - împușcat: „Am revenit la viață în Lake District”, și-a început mărturia Ben Helfgott, acum în vârstă de 89 de ani, care trăiește în Harrow, în nordul Londrei. A reprezentat Marea Britanie la ridicarea greutăților, la Jocurile Olimpice din 1956 și 1960, iar în urmă cu patru ani a primit distincția Freedom of the City of London. „Peisajul era minunat și aerul curat a fost ceva special. Aveam de mâncare, eram liber. A fost miraculos.” Helfgott avea 15 ani când a ajuns în Anglia. Copiii dormeau în paturi separate și atunci au văzut primele cearșafuri curate din viața lor. Unii încă sufereau de tifos sau tuberculoză, dar erau pe picioarele lor și fizic s-au refăcut destul de repede. Însă mental încă erau zdruncinați. „Am început repede să jucăm fotbal și volei, înotam în lac. Dar nu vorbeam despre ceea ce trăisem. Dacă cineva venea în vizită și ne vedea alergând de colo-colo, ar fi crezut că ne-am revenit. Dar noaptea era altceva.” Doar opt dintre cei care au făcut această imagine în 1945 mai trăiesc azi.  Ben Helfgott era polonez, ca majoritatea copiilor. Venea din orașul Piotrków Trybunalski, unde în noiembrie 1939 a fost ridicat primul lagăr pentru evrei. Mama lui, Sarah, și sora lui de opt ani, Lusia, au fost executate laolaltă cu 520 de oameni, în 1943. El și tatăl său, Maurice, au fost transferați în lagărul de concentrare Buchenwald, de unde Ben a fost dus în apropiere, la Schlieben, unde a dus un regim crunt de înfometare, brutalizare și muncă fără răgaz, la o fabrică de arme antitanc. A rămas orfan și de tată în iarna lui 1945 - a fost împușcat când a încercat să evadeze. „Chiar și azi moartea lui mă afectează. Mă tot gândesc că a fost omorât ca un câine și nimeni nu știe unde. Nu cred că voi scăpa vreodată de gândul ăsta”, a mărturisit bătrânul.

„Am văzut atâtea cadavre”: Arek Hersh este  un alt supraviețuitor care nu va ști vreodată circumstanțele morții tatălui său. Holocaustul i-a ucis 81 de rude, inclusiv mama, Bluma, care a fost gazată și aruncată într-o groapă comună din lagărul Chelmno, în Polonia. În iulie ’44, când avea 15 ani, el a fost trimis la Auschwitz. Astăzi, la 90 de ani, trăiește în Leeds și încă are numărul sinistru - B7608 - tatuat pe brațul stâng. „M-am gândit că n-am de ce să-mi fie rușine, germanilor ar trebui să le fie rușine. Am hotărât să-l păstrez”, a explicat Hersh pentru The Independent. Numele lui întreg era Herszlikowicz, dar și l-a schimbat în Hersh ca să poată fi pronunțat mai ușor. Atât de dureroasă a fost experiența lui de la Auschwitz, că vreme de 50 de ani n-a putut vorbi despre asta nici măcar cu soția lui, Jean, cu care are trei copii și șapte nepoți. Abia în 1995 a scris o carte, „A Detail of History”, în care a început să relateze evenimentele din copilărie care l-au marcat. „Erau 100 de barăci împărțite de 1.000 de bărbați. Dimineața primeam o bucată de pâine neagră, ceva oribil, și cafea neagră făcută din grâu prăjit. La prânz ne dădeau o supă chiară cu niște frunze care pluteau deasupra și aia era toată mâncarea. Imediat cum te vedeau că dai semne de slăbiciune, îți strigau numărul și te băgau în camera de gazare”, a povestit Hersh. Spre finalul terorii, când a început să vadă escadroanele de bombardiere americane care survolau lagărul, începuse să-și închipuie cum ar fi dacă unul ar scăpa un proiectil peste ei. „Nu-mi mai păsa de ce mi s-ar fi întâmplat, îmi doream doar ca războiul să se încheie.” A fost scos de naziști de la Auschwitz pe 23 ianuarie, cu patru zile înainte de eliberarea lagărului, și dus într-un marș forțat, marșul morții, cum i se spunea, prin zăpada mare, spre Buchenwald. Îmbrăcați doar în pijamaua vărgată, fără căciuli, fără mănuși și fără șosete, noaptea dormeau pe pământul înghețat bocnă. Frigul i-a decimat; cei care dădeau semne de neputință erau împușcați în spate și aruncați pe marginea drumului. „Am văzut atâtea cadavre”, a spus Hersh. Dar el a reușit să supraviețuiască. După un asemenea iad, Lake District a fost cu totul altă lume pentru el. În ciuda raționalizării alimentelor din Marea Britanie, pentru el era destulă mâncare. Odată, localnicii le-au donat cartelele lor copiilor, pentru ca aceștia să-și poată cumpăra pentru prima oară supă de tomate. Deși aveau mai multă mâncare decât puteau consuma, mulți băieți ascundeau felii de pâine sub saltele. Și acum, la 80-90 de ani, cei care mai trăiesc sunt obsedați de mâncare. Când au dat de libertate, unii au început să zburde nebunește, alții erau fascinați de musicalurile cu Errol Flynn și Jeanette MacDonald pe care le puteau vedea gratuit. Se plimbau într-una cu bicicletele și nu pricepeau de ce toate mașinile îi claxonau - circulau pe partea greșită a străzii.

Loiali și mândri: Dar băieții mai aveau o trăsătură comună, își amintește supraviețuitorul: erau extrem de loiali unul altuia. După stagiul de recuperare de la Lakes, au fost împrăștiați prin toată Marea Britanie. Au ținut mereu legătura unii cu alții și cei care mai trăiesc vin negreșit la întâlnirea din fiecare an. Toți sunt încă afectați de ceea ce au trăit. Prima oară când s-a întors la Auschwitz pentru aniversarea anuală, în 1980, Hersh a avut nevoie de trei încercări de a intra pe poartă. I-a fost teribil de greu și nici acum nu simte că s-ar descurca mai bine. Dar mai presus de toate, băieții sunt mândri. Mândri de ei, mândri că au supraviețuit, mândri că și-au reclădit viețile și mândri de țara care i-a adoptat. „Când am venit la Lake District, a fost uimitor. Asta e țara pe care am simțit-o nu doar ca pe casa mea, ci ca și cum m-aș fi născut aici”, a mărturisit Arek Hersh. 

Holocaustul - unele considerații necesare!

  Deşi Europa prosperă, politicienii şi scriitorii săi sunt preocupaţi de moarte. Uciderea în masă a civililor europeni între 1930 şi 1940 este punctul de referinţă al discuţiilor confuze de astăzi despre memorie şi piatra de temelie a eticii împărtăşite de europeni. Birocraţiile Germaniei naziste şi ale Uniunii Sovietice au transformat vieţile individuale în moarte în masă, persoanele umane în cote care urmau să moară. Sovieticii şi-au ascuns împuşcările în masă în păduri întunecoase şi au falsificat arhivele regiunilor în care au înfometat oamenii pînă la moarte; germanii au avut lucrători-sclavi care să îngroape şi să ardă trupurile evreilor, victime pe ruguri uriaşe. Noi, istoricii, atât cât putem, trebuie să luminăm aceste umbre şi să numărăm aceste victime. Încă nu am făcut acest lucru. Auschwitz, considerat în general simbolul adecvat sau chiar cel mai important al răului produs de uciderea în masă, reprezintă, de fapt, doar începutul cunoaşterii, un punct de plecare al adevăratei socoteli cu trecutul, care abia acum se arată. Principalele motive pentru care ştim ceva despre Auschwitz ne deformează înţelegerea Holocaustului: ştim despre Auschwitz pentru că acolo au existat supravieţuitori, şi au existat supravieţuitori deoarece Auschwitz a fost un lagăr de concentrare şi o fabrică a morţii, în acelaşi timp. Aceştia au fost în mare parte evrei vest-europeni, pentru că la Auschwitz aceştia erau trimişi de obicei. După Al Doilea Război Mondial, supravieţuitorii evrei din Europa de Vest au fost liberi să scrie şi să publice aşa cum doreau, pe cînd evreii est-europeni, prizonieri în spatele Cortinei de Fier, nu puteau. În Vest, amintirile despre Holocaust puteau (deşi foarte încet) să intre în scriitura istorică şi în conştiinţa publică. Această formă de istorie a supravieţuitorilor, pentru care operele lui Primo Levi sunt cel mai bun exemplu, surprinde inadecvat realitatea uciderii în masă. Jurnalul Annei Frank vorbeşte despre comunităţi evreieşti europene asimilate, precum cea germană şi cea daneză, a căror tragedie, deşi oribilă, a fost doar o mică parte a Holocaustului. În 1943 şi 1944, când au avut loc majoritatea crimelor în rândul evreilor vest-europeni, Holocaustul era, în mare măsură, complet. Două treimi dintre evreii care vor fi ucişi în timpul războiului erau deja morţi la sfârşitul anului 1942. Principalele victime, evreii polonezi şi evreii sovietici, au fost omorâţi de gloanţele trase din cuiburi ale morţii sau de monoxidul de carbon din motoarele cu combustie internă, pompat în camerele de gazare din Treblinka, Belzec şi Sobibor din Polonia ocupată. Auschwitz, ca simbol al Holocaustului, îi exclude pe aceia care au fost în centrul evenimentului istoric. Cel mai mare grup al victimelor Holocaustului - evreii ortodocşi şi vorbitori de idiş din Polonia sau, în vocabularul german, Ostjuden - a fost înstrăinat cultural de vest-europeni, inclusiv de evreii din Europa de Vest. Până la un anumit grad, aceştia continuă să fie marginalizaţi în memoria Holocaustului. Fabrica morţii Auschwitz-Birkenau a fost construită pe teritorii aparţinând azi Poloniei, deşi la acel timp erau parte a Reich-ului german. Auschwitz este, astfel, asociat cu Polonia din zilele noastre, de către oricine o vizitează, deşi acolo au murit relativ puţini evrei polonezi şi aproape niciun evreu sovietic. Cele două mari grupuri de victime aproape lipsesc din simbolul memorialului. O viziune adecvată a Holocaustului ar trebui să plaseze Operaţiunea Reinhardt - uciderea evreilor polonezi din 1942 - în centrul istoriei sale. Evreii polonezi au fost cea mai mare comunitate evreiască din lume, iar Varşovia - cel mai important oraş evreiesc. Această comunitate a fost exterminată la Treblinka, Belzec şi Sobibor. Aproximativ 1,5 milioane de evrei au fost ucişi în aceste trei locuri, 780.863 numai la Treblinka. Doar câteva zeci de oameni au supravieţuit acestor fabrici ale morţii. Belzec, deşi pe locul al treilea în ceea ce priveşte crimele Holocaustului, după Auschwitz şi Treblinka, este foarte puţin cunoscut. 434.508 evrei au pierit în acea fabrică a morţii şi doar doi-trei au supravieţuit. Încă un milion de evrei polonezi au fost ucişi în alte feluri, unii la Chelmno, Majdanek sau Auschwitz, mulţi alţii împuşcaţi în acţiunile din jumătatea de est a ţării. Una peste alta, chiar dacă numărul evreilor ucişi de gloanţe n-a fost la fel de mare ca al celor ucişi prin gazare, ei au murit de gloanţe în locuri uitate într-o amintire ceţoasă. A doua parte foarte importantă a Holocaustului este uciderea în masă prin împuşcare în Polonia de Est şi în Uniunea Sovietică. A început cu împuşcarea, de către SS Einsatzgruppen, a bărbaţilor evrei, în iunie 1941, urmată de uciderea femeilor şi a copiilor evrei, în iulie, şi exterminarea întregii comunităţi evreieşti, în august şi septembrie. La sfârşitul anului 1941, germanii (împreună cu trupele locale auxiliare şi cu trupele române) au omorât un milion de evrei din Uniunea Sovietică şi Ţările Baltice. Este echivalentul numărului total de evrei ucişi la Auschwitz în timpul întregului război. Până la sfârşitul lui 1942, germanii (iarăşi, cu sprijin local consistent) au împuşcat alţi 700.000 de evrei, iar populaţiile de evrei sovietici de sub controlul lor au încetat să mai existe. Au existat martori şi cronicari evrei sovietici, precum Vasili Grossman. Dar lui, ca şi altora, i s-a interzis să prezinte Holocaustul ca pe un eveniment evreiesc. Grossman a descoperit Treblinka în calitate de jurnalist alături de Armata Roşie, în septembrie 1944. Poate pentru că ştia ce au făcut germanii cu evreii în Ucraina sa natală, a fost în stare să ghicească ce s-a întîmplat acolo şi a scris o carte despre asta. A numit Treblinka un „iad” şi l-a plasat în centrul războiului şi al secolului. Dar pentru Stalin, uciderea în masă a evreilor trebuia să fie văzută ca o suferinţă a „cetăţenilor”. Grossman a ajutat la realizarea unei Cărţi Negre a crimelor săvârşite de germani împotriva evreilor sovietici, pe care autorităţile sovietice au interzis-o mai târziu. Stalin susţinea în mod eronat că, dacă un anumit grup a suferit în mod special sub ocupaţia germană, erau ruşii. Astfel, stalinismul ne-a obstrucţionat perspectiva corectă asupra crimelor în masă ale lui Hitler. Pe scurt, Holocaustul a însemnat, în ordine: Operaţiunea Reinhardt, Shoah cu gloanţe, Auschwitz; sau Polonia, Uniunea Sovietică, restul. Din aproximativ 5,7 milioane de evrei omorâţi, trei milioane au fost cetăţeni polonezi înainte de război şi un alt milion - cetăţeni sovietici: luaţi împreună, 70% din total. După evreii sovietici şi polonezi, următorul grup mare de evrei omorâţi au fost din România, Ungaria şi Cehoslovacia. Dacă îi luăm în calcul şi pe aceştia, caracterul est-european al Holocaustului devine şi mai clar. Chiar şi această imagine corectată a Holocaustului conduce către un sens incomplet al amplorii politicilor de ucidere în masă a germanilor în Europa. „Soluţia finală”, cum îi spuneau naziştii, a fost la început numai unul dintre proiectele de exterminare care urmau să fie aplicate după un război victorios împotriva Uniunii Sovietice. Dacă lucrurile se desfăşurau aşa cum se aşteptau Hitler, Himmler şi Göring, forţele germane ar fi aplicat un „Plan de înfometare” în Uniunea Sovietică în iarna 1941-1942. În timp ce produsele agricole din Ucraina şi din Rusia de Sud ar fi fost trimise în Germania, aproape 30 de milioane de oameni din Belarus, Rusia de Nord şi oraşele sovietice ar fi fost înfometaţi până la moarte. „Planul de înfometare” ar fi fost doar un preludiu la „Generalplan Ost”, planul de colonizare pentru vestul Uniunii Sovietice, care urmărea eliminarea a 50 de milioane de oameni. Germanii au reuşit să îndeplinească anumite politici care au unele asemănări cu aceste planuri. Ei au expulzat o jumătate de milion de polonezi non-evrei din teritoriile anexate Reich-ului. Himmler, nerăbdător, a ordonat aplicarea unei prime etape a „Generalplan Ost” în estul Poloniei: zece mii de copii au fost ucişi şi o sută de mii de adulţi - izgoniţi. Wehrmacht-ul a înfometat intenţionat aproape un milion de oameni în asediul Leningradului şi încă o sută de mii în oraşele ucrainene. Aproape trei milioane de soldaţi sovietici capturaţi au murit de foame sau de boală în lagărele germane cu prizonieri de război. Aceşti oameni au fost ucişi intenţionat: în timpul asediului Leningradului, au existat planul şi intenţia înfometării oamenilor până la moarte. Dacă Holocaustul nu ar fi avut loc, acestea ar fi numite cele mai oribile crime de război din istoria modernă. În cadrul acţiunilor împotriva partizanilor, germanii au ucis probabil 750.000 de oameni, din care 350.000 numai în Belarus, şi un număr mai mic, dar comparabil, în Polonia şi Iugoslavia. Germanii au ucis mai mult de o sută de mii de polonezi în timpul suprimării Revoltei de la Varşovia din 1944. Dacă Holocaustul nu ar fi existat, şi aceste „represalii” ar fi fost considerate printre cele mai mari crime de război din istorie. Politicile germane de ocupaţie au ucis civili non-evrei şi în alte moduri, de exemplu, prin muncă grea în lagăre de prizonieri. Din nou: aceştia proveneau, în mare parte, din Polonia şi Uniunea Sovietică. Germanii au ucis ceva mai mult de zece milioane de civili, în cele mai mari acţiuni de ucidere în masă, aproape jumătate dintre ei evrei, iar jumătate non-evrei. Şi evreii, şi non-evreii proveneau în majoritate din aceeaşi parte a Europei. Proiectul de a ucide toţi evreii a fost, în substanţă, realizat; proiectul de a distruge populaţiile slave a fost doar în mică parte aplicat. Auschwitz este doar o introducere la Holocaust, iar Holocaustul este doar o sugestie a planurilor finale ale lui Hitler. Cărţile lui Grossman - Panta Rhei şi Viaţă şi destin - redenumesc teroarea, nazistă şi sovietică deopotrivă, şi ne amintesc că fie şi o caracterizare totală a politicilor germane de ucidere în masă este incompletă ca istorie a atrocităţii din Europa la mijlocul secolului trecut. Omite statul pe care Hitler era profund pornit să-l distrugă, adică celălalt stat care a ucis în masă europeni la mijlocul secolului: Uniunea Sovietică. În întreaga perioadă stalinistă, între 1928 şi 1953, politicile sovietice au ucis, într-o estimare prudentă, peste cinci milioane de europeni. Astfel, când cineva analizează numărul total de civili europeni omorâţi de puterile totalitare la mijlocul secolului al XX-lea, trebuie să aibă în vedere trei grupări de mărime relativ egală: evreii ucişi de germani, non-evreii ucişi de germani, şi cetăţenii sovietici ucişi de statul sovietic. Ca regulă generală, regimul german a ucis civili care nu erau cetăţeni germani, în timp ce regimul sovietic a ucis civili care erau cetăţeni sovietici. Represiunile sovietice sunt identificate cu Gulagul, aşa cum cele naziste sunt identificate cu Auschwitz. Gulagul, cu toate ororile muncii forţate, nu a fost un sistem de ucidere în masă. Dacă acceptăm că uciderea în masă a civililor este în centrul preocupărilor politice, etice şi legale, aceeaşi trăsătură istorică este aplicabilă şi Gulagului, şi Auschwitz-ului. Am aflat despre Gulag pentru că a fost un sistem de lagăre, nu un ansamblu de fabrici ale morţii. Gulagul a întemniţat 30 de milioane de oameni şi a frânt cam trei milioane de vieţi. Dar o mare majoritate a acestor oameni, care au fost trimişi în lagăre, s-a întors în viaţă de acolo. Tocmai pentru că avem o literatură a Gulagului - cartea cea mai cunoscută fiind Arhipelagul Gulag a lui Aleksandr Soljeniţîn - putem să ne imaginăm ororile sale, într-o măsură mai mare decât ne putem imagina ororile Auschwitz-ului. Aşa cum Auschwitz distrage atenţia de la ororile încă şi mai mari de la Treblinka, Gulagul ne distrage atenţia de la politicile sovietice care au ucis oameni direct şi premeditat, prin înfometare şi gloanţe. Dintre politicile staliniste de ucidere, două au fost cele mai semnificative: foametea colectivizării din 1930-1933 şi Marea Teroare din 1937-1938. Rămâne neclar dacă foametea cazacă din 1930-1932 a fost intenţionată, deşi este clar că peste un milion de cazaci au murit de foame. Este stabilit, dincolo de orice îndoială, că Stalin i-a înfometat până la moarte pe ucrainienii sovietici în iarna 1932-1933. Documente sovietice au scos la iveală o serie de ordine din octombrie-decembrie 1933, date cu vădită răutate şi cu intenţia de a ucide. Până la urmă, au murit mai mult de trei milioane de locuitori ai Ucrainei Sovietice. Ceea ce citim despre Marea Teroare ne distrage, de asemenea, atenţia de la adevărata sa natură. Marele roman şi marea carte de amintiri despre această perioadă sunt Întuneric la amiază de Arthur Koestler şi Acuzatul de Alexander Weissberg. Ambele ne concentrează atenţia pe un grup mic al victimelor lui Stalin, lideri comunişti de la oraş, oameni educaţi, unii dintre ei cunoscuţi în Vest. Această imagine domină felul nostru de a înţelege Marea Teroare, dar este incorectă. Luate împreună, epurările din rândurile elitelor comuniste, ale poliţiei secrete, ale ofiţerilor de armată se ridică la nu mai mult de 47.737 de morţi. Cea mai mare acţiune întreprinsă în cadrul Marii Terori, Operaţiunea 00447, a fost îndreptată mai ales spre „kulaci”, adică ţărani care deja fuseseră oprimaţi în timpul colectivizării: 386.798 de vieţi. Câteva minorităţi naţionale, reprezentând împreună mai puţin de 2% din populaţia sovietică, au dat mai mult de o treime dintre victimele Marii Terori. Într-o operaţiune îndreptată împotriva etnicilor polonezi care erau cetăţeni sovietici, de exemplu, 111.091 oameni au fost împuşcaţi. Dintre cele 681.692 de execuţii din timpul crimelor politice din 1937 şi 1938, operaţiunea „kulaci” şi cele îndreptate împotriva minorităţilor naţionale au însumat 633.955 de victime, mai mult de 90% din total. Aceşti oameni au fost împuşcaţi în secret, aruncaţi în gropi comune şi uitaţi. Accentul pus pe Auschwitz şi Gulag minimalizează numărul europenilor ucişi şi mută centrul geografic al crimelor în Reich-ul german şi în estul Rusiei. Ca şi Auschwitz, care ne îndreaptă atenţia spre victimele vest-europene ale imperiului nazist, Gulagul cu lagărele sale siberiene cunoscute ne îndepărtează de centrul geografic al politicilor de ucidere sovietice. Dacă ne concentrăm pe Auschwitz şi Gulag, nu mai observăm că într-o perioadă de doisprezece ani, între 1933 şi 1944, cam 12 milioane de victime ale politicilor de ucidere în masă sovietice şi naziste au pierit într-o anumită regiune a Europei, una definită mai mult sau mai puţin de Belarus, Ucraina, Polonia, Lituania şi Letonia de astăzi. În general, când avem în vedere Auschwitz-ul şi Gulagul, tindem să ne gândim la statele care le-au construit ca sisteme, ca tiranii moderne sau state totalitare. Dar un asemenea mod de a privi gândirea şi politica de la Berlin şi Moscova tinde să treacă cu vederea faptul că uciderile în masă au avut loc mai ales pe teritorii europene situate între Germania şi Rusia, nu în Germania şi Rusia. Centrul geografic, moral şi politic al Europei uciderilor în masă este Europa de Est, înainte de toate Belarus, Ucraina, Polonia şi Ţările Baltice, pământuri care au fost subiectul unor politici susţinute ale atrocităţii din partea ambelor regimuri. Locuitorii din Ucraina şi cei din Belarus, mai ales evrei, dar nu numai, au suferit cel mai mult când aceste ţări au aparţinut Uniunii Sovietice în timpul teribilului deceniu 1930 şi au fost supuse celor mai grave represiuni germane în anii ’40. Dacă Europa a fost, aşa cum o numeşte Mark Mazower, „un continent întunecat”, Ucraina şi Belarus au fost inima întunericului. Aprecierile istorice care pot fi privite ca fiind obiective, cum ar fi numărarea victimelor acţiunilor de ucidere în masă, ar putea ajuta la refacerea unei balanţe istorice uşor pierdute. Germanii care au suferit îngrozitor sub conducerea lui Hitler şi în timpul războiului nu se plasează în centrul istoriei crimelor în masă. Chiar dacă îi includem şi pe etnicii germani ucişi în timpul fugii din Armata Roşie, pe cei expulzaţi din Polonia şi Cehoslovacia în 1945-1947 şi pe cei care au fost victimele bombardamentelor asupra Germaniei, numărul total al civililor germani omorâţi de puterea de stat rămîne comparativ mic. Principalele victime ale politicilor de ucidere directă în rândul cetăţenilor germani sunt cei 70.000 de pacienţi „eutanasiaţi” şi cei 165.000 de evrei germani. Principalele victime germane ale lui Stalin rămân femeile violate de Armata Roşie şi prizonierii de război deţinuţi în Uniunea Sovietică. Aproximativ 363.000 de prizonieri germani au murit de foame şi de boli în captivitatea sovietică, la fel circa 200.000 de unguri. Într-o vreme când rezistenţa germană faţă de Hitler începe să se bucure de atenţie din partea mass-media, trebuie amintit că unii participanţi la complotul împotriva lui Hitler din iulie 1944 erau chiar în centrul politicilor de ucidere în masă: Arthur Nebe, de exemplu, care a condus Einsatzgruppe B în teritoriile belaruse, în timpul primului val al Holocaustului din 1941; sau Eduard Wagner, intendentul general al Wehrmacht, care i-a scris soţiei sale o scrisoare vioaie despre necesitatea de a le refuza hrana milioanelor de înfometaţi din Leningrad. Este greu să o uităm pe Anna Akhmatova: „Pămîntul rus iubeşte sângele”. Totuşi, martiriul şi eroismul rusesc, proclamate acum vehement în Rusia lui Putin, trebuie plasate pe un fundal istoric cât mai larg cu putinţă. Ruşii sovietici - ca oricare alţi cetăţeni sovietici - erau într-adevăr victime ale politicii staliniste: dar riscul de a fi ucişi era mai mic decât în cazul ucrainenilor sau al polonezilor sovietici sau al membrilor altor minorităţi naţionale. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, câteva acţiuni severe de teroare au fost extinse spre Polonia estică şi statele baltice, teritorii absorbite de Uniunea Sovietică. În cel mai cunoscut caz, 22.000 de cetăţeni polonezi au fost împuşcaţi în 1940 la Katyn şi în alte patru locuri; zeci de mii de alţi polonezi şi baltici au murit în timpul sau imediat după deportările către Kazakhstan şi Siberia. În timpul războiului, mulţi ruşi sovietici au fost ucişi de către germani, dar proporţional mai puţini decât belaruşii şi ucrainenii, ca să nu mai vorbesc de evrei. Morţile civililor sovietici sunt estimate la 15 milioane. În medie, 1 din 25 de civili din Rusia a fost ucis de către germani în timpul războiului, în opoziţie cu 1 din 10 în Ucraina (sau Polonia) sau 1 din 5 în Belarus. Belarus şi Ucraina au fost ocupate o mare parte din timpul războiului, cu armatele germane şi sovietice traversând întregul lor teritoriu de două ori, în atac sau în retragere. Armatele germane nu au ocupat niciodată mai mult decât o mică porţiune din teritoriul Rusiei, şi asta pentru perioade scurte. Chiar dacă luăm în calcul şi asediul asupra Leningradului şi distrugerea Stalingradului, controlul german asupra civililor ruşi a fost mult mai mic decât asupra belaruşilor, ucrainenilor sau evreilor. Ruşii revendică numărul morţilor din Belarus şi Ucraina ca aparţinând Rusiei şi îi tratează pe belaruşi, ucraineni şi evrei ca fiind ruşi: acest lucru duce la un imperialism al martiriului, la pretenţia implicită asupra unor teritorii prin revendicarea explicită a victimelor. Aceasta pare să fie linia propusă de noua comisie istorică desemnată de Dmitri Medvedev pentru a preveni „falsificările” trecutului Rusiei. Sub legislaţia dezbătută astăzi în Rusia, afirmaţii precum cele de mai sus ar fi un delict penal. Politicienii ucraineni contracarează monopolul Rusiei asupra suferinţei şi răspund stereotipurilor vest-europene care îi consideră pe ucraineni colaboratori ai Holocaustului, scoţând în faţă naraţiunea despre propria suferinţă: milioane de ucraineni au fost înfometaţi deliberat de către Stalin. Preşedintele Ucrainei îi face ţării sale un mare deserviciu revendicând zece milioane de morţi: el exagerează astfel, înmulţind cu 3 numărul ucrainenilor omorâţi; este adevărat însă că foametea din Ucraina în 1932-1933 a fost un rezultat al unor decizii politice intenţionate şi a ucis aproape trei milioane de oameni. Cu excepţia Holocaustului, foametea colectivizată a fost cel mai mare dezastru politic în Europa secolului al XX-lea. Colectivizarea, totuşi, a rămas elementul central al modelului sovietic de dezvoltare şi a fost copiat mai târziu de regimul comunist chinez, cu o consecinţă previzibilă: zeci de milioane de morţi provocate de foamete în Marele Salt Înainte al lui Mao. Preocuparea pentru Ucraina ca sursă de hrană a fost comună lui Hitler şi lui Stalin. Amândoi doreau să controleze şi să exploateze grânarul ucrainean şi amândoi au provocat foamete: Stalin - în întreaga ţară; Hitler - în oraşele şi lagărele cu prizonieri de război. Unii dintre prizonierii ucraineni care au îndurat foametea în lagăre în 1941 supravieţuiseră foametei din 1933. Întâmplător, politicile germane de înfometare sunt parţial responsabile pentru ideea că ucrainenii au colaborat de bunăvoie la Holocaust. Cei mai cunoscuţi colaboratori ucraineni au fost gardienii de la fabricile morţii de la Treblinka, Belzec şi Sobibor. Ceea ce se spune mai rar este că germanii au recrutat cele dintâi cadre de acest fel, soldaţi sovietici capturaţi, chiar din lagărele proprii de prizonieri de război. Ei i-au salvat pe unii de la înfometarea în masă, o mare crimă în Est, pentru a-i face colaboratori la altă crimă, Holocaustul. Istoria Poloniei este sursa unei confuzii nesfârşite. Ţara a fost atacată şi ocupată nu de unul, ci de ambele state totalitare între 1939 şi 1941, când Germania nazistă şi Uniunea Sovietică, pe atunci aliate, i-au exploatat teritoriile şi au exterminat o mare parte din intelectualitatea poloneză  din acea vreme. Capitala Poloniei a fost locul unde au avut loc nu una, ci două dintre cele mai mari răscoale împotriva puterii germane în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial: răscoala din ghettoul Varşoviei în 1943, după care ghettoul a fost ras de pe faţa pământului, şi răscoala Armatei Poloneze în 1944, după care a fost distrus restul oraşului.  Dacă vreuna dintre ţările europene, abandonată în alt moment istoric, pare să nu-şi găsească locul în Europa de astăzi, aceasta este Belarus, sub dictatura lui Aleksandr Lukaşenko. Deşi preferă să ignore câmpurile în care au avut loc uciderile în masă sovietice din ţara sa, dorind să construiască o autostradă peste gropile morţii de la Kuropaty, în unele privinţe, Lukaşenko îşi aminteşte istoria europeană mai bine decât criticii săi. Înfometând prizonierii sovietici, împuşcând şi gazând evrei sau împuşcând civili în acţiunile anti-partizane, forţele germane au făcut din Belarus locul cu cei mai mulţi morţi din lume, între 1941 şi 1944. Jumătate din populaţia belarusă a fost ori omorâtă, ori exilată forţat în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial: nimic de felul acesta nu se poate spune despre o altă ţară europeană. Amintirile Belarus-ului despre această experienţă, cultivate de actualul regim dictatorial, ajută la explicarea suspiciunilor faţă de iniţiativele venite din Vest. Pe deasupra, vest-europenii ar fi, în general, surprinşi să afle că Belarus a fost atât epicentrul uciderilor în masă din Europa, cât şi baza operaţiunilor partizanilor antinazişti care chiar au contribuit la victoria Aliaţilor. Este incredibil că o asemenea ţară poate fi complet scoasă din istoria Europei. Absenţa Belarus-ului din discuţiile despre trecut este cel mai clar semn al diferenţei între memorie şi istorie. La fel de răvăşitor ca absenţa economiei. Deşi istoria uciderilor în masă a avut mult de-a face cu calculele economice, memoria evită orice element care poate face crima să pară raţională. Şi Germania nazistă, şi Uniunea Sovietică au urmat o cale a economiei autosuficiente, Germania dorind să echilibreze industria cu o utopie agrară în Est, iar URSS dorind să-şi depăşească decalajul agrar printr-o rapidă industrializare şi urbanizare. Ambele regimuri tindeau către autarhia economică într-un imperiu vast şi vizau controlul Europei de Est. Ambele considerau statul polonez o aberaţie istorică; ambele vedeau Ucraina şi solul său bogat ca fiind indispensabile. Ele au definit diferite grupuri drept inamici ai propriilor proiecte, deşi planul german de a omorî fiecare evreu n-a fost egalat de vreo politică sovietică, în totalitatea scopurilor sale. Crucial este faptul că ideologia care legitima moartea în masă era şi o viziune a dezvoltării economice. Într-o lume a lipsurilor, mai ales ale rezervelor de hrană, ambele regimuri au integrat crima în masă, în planificarea economică. Au făcut acest lucru într-un mod care ne pare obscen şi înspăimântător astăzi, dar care era suficient de plauzibil pentru a motiva un mare număr de oameni în acea vreme. Mâncarea nu mai este o grijă, cel puţin în Vest; dar alte resurse sunt sau vor fi în curând. În secolul XXI, vom suporta lipsa apei potabile, a aerului curat sau a energiei necostisitoare. Schimbarea climei poate aduce o ameninţare a foametei în altă formă. Dacă există o lecţie politică generală a istoriei uciderii în masă, aceea este nevoia de a fi prevăzător în ceea ce priveşte aşa-numita dezvoltare privilegiată: încercările statelor de a realiza o expansiune politică care îşi desemnează victimele, care motivează prosperitatea prin mortalitate. Posibilitatea ca uciderea unui grup să avantajeze un alt grup nu poate fi exclusă, sau cel puţin aşa se poate întrevedea. Este o versiune a politicilor la care Europa a fost martoră şi poate fi şi de acum încolo. Singurul răspuns acceptabil este un angajament etic faţă de individ, şi anume că un individ valorează mai mult în viaţă decât mort, iar planurile de mai sus devin de negândit. Europa de astăzi este remarcabilă mai ales pentru unitatea şi prosperitatea ei, cu dreptate socială şi drepturi ale omului. Probabil mai mult decât orice alt colţ din lume este imună, cel puţin în prezent, faţă de astfel de preocupări fără suflet în vederea creşterii economice. Totuşi, memoria a produs unele ciudate devieri de la istorie, într-o vreme când este nevoie de istorie mai mult ca oricând. Trecutul recent al Europei poate semăna cu viitorul apropiat al restului lumii. Acesta este încă un motiv pentru a face aprecieri cât mai corecte.

 

Asumarea Holocaustului în România:

 România este o țară traumatizată de dictaturi, care au ocupat peste jumătate din secolul XX al istoriei noastre naționale. Spun în paranteză: se uită adesea că dictatura este o formă de război civil cu aparență de pace socială. Noi povestim dictatura ca „noi împotriva regimului”, dar perversitatea dictaturii este că transformă totul într-o confruntare „noi-cu-noi”. Post-1989, nevoile noastre erau legate, în primul rând, de democratizare. Comisia Wiesel și progresele României în asumarea Holocaustului au apărut în perioada intrării în NATO și UE, când cuvântul cheie era „democratizare”. În aceeași perioadă, a funcționat Comisia Tismăneanu. S-au înființat institute, centre universitare, programe masterale, granturi pentru cercetarea ambelor tragedii, s-au deschis arhive, s-au dezvoltat programe educaționale, creative. Din același motiv, memoria comunismului a mers - pentru o scurtă perioadă, după o lungă separare - umăr la umăr cu memoria Holocaustului. În ultimii ani, a apărut o nouă nevoie, odată cu resurgența xenofobiei, a resentimentului și extremismului în Europa și peste tot în lume. Distanța dintre vorbă și acțiune violentă este parcursă din ce în ce mai des. Sper ca discursul pedagogic să se adapteze rapid noilor provocări. În rest, există nenumărate alte abordări ale educației pe tema Holocaustului: ca reflecție despre modernizare, Iluminism, revoluție, naționalism și scientism, despre deriva lumii civilizate, despre natura umană și transformarea oamenilor obișnuiți în bestii; ca parte a cursurilor despre drepturile omului sau ca exercițiu preventiv. Unele abordări insistă asupra criminalilor și complicilor; altele, mai puține, se concentrează pe soarta victimelor și atitudinea martorilor pasivi. Uneori, Holocaustul este privit ca fenomen unic, alteori este încadrat într-un efort comparativ. România a fost parte, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, în Holocaust și acest lucru este dovedit prin sute de documente de arhivă. Datele de bază există la îndemână, și în biblioteci, dar și pe Internet, acolo unde lumea se așteaptă, comod, să găsească tot ce înseamnă cunoaștere. Raportul Comisiei Wiesel este disponibil pe net. Toate librăriile mari vând cărți pe această temă. Faptul că de la istoricii Holocaustului se așteaptă mereu să expună „lecții” pentru umanitate spune multe despre tulburarea morală extraordinară pe care a produs-o tragedia evreilor. Stupefacția în fața atrocității este atât de mare, chiar la decenii distanță de evenimente, încât pornim mereu de la zero, de la întrebări de bază din sfera lui „Cum a fost posibil?”. Trebuie să admitem că asimilarea cunoștințelor în acest domeniu nu este ușoară, din mai multe motive. Expunerea la amănunte despre atrocități și reprezentări explicite ale suferinței este potențial traumatizantă, pentru că ne agresează sensibilitatea și pune sub presiune cadrele imaginației. Este inconfortabilă și pentru diferite paliere ale identității de grup, contrazicând imaginea cultivată despre sine în condițiile în care educația de stat selectează, de obicei, elementele flatante și disculpante din istoria națională. Dar dincolo de toate acestea, refuzul de a cunoaște este profund problematic, mai ales când implică intelectuali, profesori, istorici chiar. Sondajele din ultimii zece ani nu înregistrează progrese semnificative ale cunoașterii pe tema Holocaustului. Există doar progrese în materie de recunoaștere. Bine, putem vorbi și despre calitatea actului de recunoaștere, de vreme ce comemorarea Holocaustului de către politicieni este marcată de rutinizare și discursuri lacrimogene. Sondajele arată toate o mare zonă obscură, de peste 50%, în care se găsesc laolaltă ignoranța și necunoașterea din cauza lipsei informațiilor sau a lipsei interesului. O parte din deficitul de cunoaștere poate fi pus pe seama crizei educației. Cu refuzul activ de a cunoaște am o problemă. Marea reușită a negaționismului, dincolo de a transmite propria viziune asupra evenimentelor, este că a reușit să cultive o atmosferă de suspiciune extremă în legătură cu orice narațiune privind Holocaustul. Nimic nu pare clar. Până și cunoașterea științifică pare imposibilă. Ești întrebat până la exasperare: „Deci câți au murit până la urmă?”; „Chiar așa s-au întâmplat lucrurile?”; „Și sigur evreii nu aveau nicio vină?”. Când primesc întrebări de acest fel, care ori mă trimit la ABC-ul subiectului, ori trădează suspiciune dincolo de nedumerirea rațională, întreb și eu de ce respectivul nu merge la bibliotecă să afle, de ce nu cumpără vreo carte sau, măcar, de ce nu caută pe Google. Interesul se cam termină după consumarea dialogului din cauza ideii aberante că adevărul despre Holocaust nu se află prin efort individual, ci ți se bagă în cap. Sau nu. Este clar faptul că, în perioada interbelică s-a înregistrat o frecvența extraordinară a incidentelor antisemite, relevată de documente și cercetări care nu au fost încă asimilate de cunoașterea public; acastă realitate arată că Holocaustul are o „preistorie” despre care nu s-a discutat destul. Această preistorie duce până la mijlocul secolului XIX, în momentul creării statului modern român. Figura intelectuală care însoțește cea mai mare parte a acestei istorii este A.C. Cuza. Dacă ne uităm atent, așa zisa „problemă evreiască”, adică dezbaterea legată de drepturile cetățenești ale evreilor și statutul lor în societatea românească, apare în toate momentele cheie ale istoriei noastre moderne. Este consubstanțială istoriei moderne. Statul român modern s-a profilat prin raportare la problema evreiască. Luați, spre verificare, dezbaterile parlamentare din orice an de după 1866 și veți vedea istoria uitată a acestei obsesii. Or noi astăzi studiem istoria evreilor ca o istorie separată și minoră, ca o istorie a marginalilor, ceea ce produce o distorsionare inadmisibilă a trecutului. Documentele din arhive ne arată foarte clar că statul român a fost părtaș alături de Germania Nazistă în operațiunile de exterminare a populației de origine evreiască. Una este ce știu câțiva istorici, alta este ceea ce învață oamenii la școală sau văd la televizor, găsesc pe internet și aud de la apropiați. Negaționismul are și el o preistorie, care este încă mai consistentă decât perioada de asumare. Încă din secolul XIX, odată cu fiecare episod de violență antisemită, vedem construindu-se, în discursul politic sau jurnalistic, strategii de minimalizare sau distorsionare a ceea ce s-a întâmplat. Extragerea istoriei evreilor din istoria națională a fost rezultatul acelorași strategii. După atrocitățile Holocaustului, s-au depus mai multe straturi narative peste ceea ce s-a întâmplat. Fiecare din aceste straturi, începând cu antisemitismul oficial din timpul lui Antonescu, care descria agresiunea împotriva evreilor ca un act de apărare, continuând cu tabu-ul ideologic din perioada Dej și neo-naționalismul perioadei Ceaușescu, și terminând cu negaționismul forjat în anii ’90, a lăsat urme în discursul de astăzi. Perioadele de abordare deschisă, cinstită, profesionistă au fost scurte: 1944-1947 și după 2004. Deci era imposibil să se întâmple minuni. Deja, din cauza atmosferei internaționale, fereastra de oportunitate pare a se îngusta. Sună pesimist? Da, așa e! Arhivele s-au deschis gradual, timid. Dosarele cele mai importante, cele conținând documentația proceselor criminalilor de război, au fost preluate de SRI de la Securitate în anii ’90. Atunci, istorici sau instituții au primit acces limitat la ele. United States Holocaust Memorial Museum a primit copii după documente și primele cărți importante au fost scrise pe baza microfilmelor de la Washington. După 2000, a început transferul către CNSAS, dosarele devenind accesibile pentru toată lumea. Deci nu e vorba doar de ură. Cunoașterea ia timp. Cultura secretului, cultura fricii, naționalismul, birocrația, ignoranța și-au jucat fiecare rolul.  

  Conform majorității evaluărilor, România încă stă bine în context regional în ceea ce privește recunoașterea oficială a rolului jucat în Holocaust, dar la fel de adevărat este că învață cu rapiditate din șmecheriile altora. Un exemplu nefast, în această privință, este Ungaria lui Orban. Profesoara budapestană Andrea Peto, a prezentat, recent, o simptomatologie foarte interesantă a histrionismului naționalist al lui Orban, întemeietor al unui regim de tip „polipor”, care parazitează democrația și UE.. Pentru a-și înșela criticii, liderul maghiar a îmbrăcat haina filosemitismului, servind agenda naționalistă printr-o serie de gesturi publice care sunt aparent în memoria victimelor Holocaustului. Astfel, în ultimii ani a fost declanșată o potemkiniadă a comemorărilor și ceremoniilor, a căror frecvență, stridență și găunoșenie ajung să enerveze, provocând reacții contrare smereniei și respectului pentru victime. Au fost ridicate muzee, memoriale și statui dedicate memoriei celui de-al Doilea Război Mondial, care transmit insidios mesaje contrare celor clamate, în favoarea nostalgicilor extremismului. Vina pentru toate atrocitățile este aruncată asupra Germaniei naziste, iar națiunea maghiară este victimizată. Memoria evreilor este deiudaizată și secularizată. Dublul discurs și formalismul sunt la mare trecere. Sfera publică a fost invadată de intervenții ale unor falși specialiști și ale unor false organizații evreiești reprezentative.Memoria Holocaustului a fost deprofesionalizată și dezintelectualizată. Și așa mai departe. La peste 30 de ani de la revoluția română din decembrie 1989, societatea românească a învățat esența lecției Holocaustului sau încă preferă să adopte teoria negaționismului? Este încă greu de răspuns! 

Anne Frank a României!

  „Broasco! Ai picioarele râioase! Marș!”. Avea doar 13 ani și își dorea teribil să trăiască, dar Îngerul Morții a împins-o spre sfârșit. România a avut o Anne Frank. O chema Eva și avea 13 ani atunci când își găsea refugiul într-un jurnal ce a fost publicat de mama ei, care s-a sinucis ulterior, neputându-se împăca cu soarta pe care a avut-o copila ei. Fetița scria că își dorește să trăiască fie că ar trebui să „se ascundă într-o gaură” până la sfârșitul războiului, dar avea să sfârșească la Auschwitz, după ce Îngerul Morții însuși, Josef Mengele, a trimis-o la gazare. Eva Heyman s-a născut într-o familie de evrei, pe 13 februarie 1931, în Oradea - teritoriu ce aparținea României din anul 1919, după semnarea Tratatului de la Trianon. Copila avea să trăiască puțin și să cunoască prea puține bucurii, părinții ei divorțând după doar doi ani de la nașterea ei. Mama ei, Ágnes (Agi) Rácz, s-a recăsătorit cu scriitorul Béla Zsolt și s-a mutat la Budapesta, iar Eva a rămas la bunicii materni din Oradea, care dețineau o farmacie. Tatăl ei, arhitectul Bela Heyman, locuia în cealaltă parte a orașului și o vedea când și când. Juszti, guvernanta austriacă și creștină care a îngrijit-o pe mama sa, Agi, a devenit guvernanta Évei. În casa bunicilor locuia și Mariska Szabo, o bucătăreasă creștină care a salvat și păstrat jurnalul Évei după deportarea ei din ghetou. Oașul natal al Evei, Oradea făcea parte din teritoriul Transilvaniei de Nord ce a trecut în administrația Ungariei, în 1940, sub numele maghiar de Nagyvárad, în urma Dictatului de la Viena. În vara anului 1941, a avut loc deportarea din Nagyvárad a evreilor care înainte de 1919 nu au avut pașaport maghiar sau care erau apatrizi. Aceștia au fost deportați în Ucraina și uciși în masacrul de la Kameneț-Podolski, primul masacru de peste 10.000 de evrei din timpul războiului. Au fost uciși în numai trei zile peste 23.000 de evrei. Între aceștia s-a numărat și Marta Munzer, prietena Evei, care la acea vreme avea doar 10 ani. La vârsta de 13 ani, Eva a început să scrie în jurnal. „Am împlinit 13 ani, m-am născut în treisprezece, într-o zi de vineri…”, a scris ea, pe 13 februarie 194, pentru ca a doua zi să adauge: „Ador să merg cu bicileta, iar bicicleta mea este una adevărată, nu este pentru copii, ci pentru oameni mari. Numai de nu mi-aș reaminti și acum de Marta când privesc spre bicicletă”. „Micul meu Jurnal, ți-am promis că voi consemna în filele tale povestea Martei. În acea după-masă - se vor împlini aproape trei ani la vară - Marta a fost aici la noi. Întâi am mers cu bicicletele… A fost primul mei tur cu această bicicletă roșie. A Martei era exact ca a mea, doar de un roșu mai deschis. Apoi ne-am întos împreună. Mama ne-a servit cu ciocolată și căpșuni cu frișcă… Deodată, la poartă, cineva a sunat de cinci ori. Era fosta dădacă Martei. „Marticica, hai repede acasă. Au venit de la poliție. Trebuie să pleci și tu cu mămica și cu tăticu”, a spus ea. Bicicleta Martei a rămas multă vreme acolo, în poartă, lângă a mea”, a povestit Eva în jurnalul ei. Întrucât tată Martei era evreu și nu avea cetățenie maghiară, el a fost predat naziștilor nemți, împreună cu familia sa. Marta și părinții ei au fost duși la Kamianetz-Podilskyi în Ucraina de astăzi și împușcați alături de alte mii de evrei fără cetățenie. Apoi, Eva avea să își invidieze jurnalul, deoarece acesta „nu putea simți” și „nu putea ști” ce nenorocire s-a abătut „asupra noastră”. „Au intrat nemții! Veneam de la școală când soldații nemți au intrat în oraș cu tunuri și tancuri. Așa ceva mai văzusem doar la actualitatea cinematografică. La radio încep să reproducă tot felul de legi antievreiești, înșirând sumedenia de lucruri pe care un evreu n-are dreptul să le facă. (…). Nemții asasinează pe toată lumea, și pe copii”, scria Eva în jurnalul ei, în martie 1944. Înainte de a pleca spre Auschwitz, Eva mai avea să trăiască o dramă - nemții i-au confiscat bicicleta pe care o îndrăgea nespus. Copila a ripostat în fața naziștilor și i-a numit „hoți”, după care și-a dat seama că „era să facă o mare dandana”. „Nemții pretind zilnic ceva de la evrei. Într-o zi - mașini de scris, în alta - covoare, astăzi - lenjerie de pat. (…). Azi au venit să-mi ia bicicleta. Era gata să fac o mare dandana. M-am trântit la pământ și, întinsă pe spate, am cuprins cu brațele roata din spate a bicicletei și am strigat la polițiști tot ce mi-a ieșit pe gură. „Să vă fie rușine! Luați bicicleta unui copil! Ăsta-i furt curat!” Unul dintre polițiști a fost foarte furios. A spus că numai asta le mai lipsește, ca un copil de evreu nenorocit să le facă o asemenea comedie, pentru că i se ia bicicleta”, a mai scris Eva în jurnalul ei. După ce i-a fost confiscată bicicleta, Eva avea să își dea seama că urmează ceva și mai rău. „Ne duc în ghetou. Mariska a citit pancartele și acolo scria că putem duce numai un schimb de lenjerie și hainele și încălțămintea de pe noi. Niciodată nu mi-a fost așa de frică! (...). Știu că în șapte camere locuim 84, dar holul și coridorul sunt, de asemenea, pardosite cu saltele. Acum în case, toți tremură așteptându-și rândul să fie schingiuiți la Dreher (fabrica de bere la care s-au ținut interogatorii - n.n. B.M.)”, a mai notat Eva. În Oradea, aproximativ 30.000 de evrei au fost închiși în ghetou, în condiții cumplite. Intrările erau blocate cu garduri și păzite de gardieni și existau reguli stricte. „Micul meu Jurnal, acum într-adevăr totul se sfârșește. Au împărțit ghetoul pe sectoare și ne duc pe toți. În fața casei noastre patrulează un jandarm. Ieri a fost în grădina Rhedey, căci de-acolo pornesc trenurile cu evrei. Nu din gară, ca să nu vadă cei din oraș - zice bunicul. Jandarmul ăsta din fața casei ne-a spus că iese din jandarmerie, pentru că ceea ce a văzut în grădina Rhedey este de nesuportat. Au înghesuit câte 80 de oameni într-un vagon și la atâția oameni le-au dat o singură găpleată cu apă. Și mai groaznic este că au lăcătuit vagoanele. Pe canicula asta oamenii se vor sufoca!”, mai scria Eva în jurnalul ei. Ceea ce poate nu aflase Eva la acea vreme era cum arătau, de fapt, scenele „de nesuportat” la care se referea jandarmul „prietenos”. Locotenent-Colonelul Jandarmeriei Jenő Peterffy și trupa lui de la poliție și jandarmerie au torturat evreii. Aceștia erau dezbrăcați și bătuți cu furtunuri, iar femeilor le erau introduse cabluri în uter, de multe ori în fața membrilor familiei. „Micul meu Jurnal, nu vreau să mor. Eu vreau să trăiesc. chiar dacă din întreg sectorul numai eu aș putea rămâne aici. Aș aștepta sfârșitul războiului într-o pivniță sau în pod sau în orice gaură. Eu, Micul meu Jurnal, m-aș lăsa sărutată și de jandarmul acela care se uită cruciș și care ne-a luat făina, numai să nu mă ucidă, numai să mă lase să trăiesc", mai scria cu disperare Eva. Ultimele cuvinte scrise de Eva în jurnalul ei au fost: „Văd pe fereastră că jandarmul prietenos i-a dat voie lui Mariska să intre în casă. Nu mai pot scrie, Micul meu Jurnal, îmi curg lacrimile, fug la Mariska…”. Eva i-a lăsat jurnalul Mariskăi, iar câteva zile mai târziu, pe 3 iunie 1944, a fost forțată să urce într-un vagon de vite, alături de bunicii ei, cu destinația Auschwitz. Bunicii ei aveau să fie trimiși direct la camera de gazare, iar copila avea să moară, pe 17 octombrie 1944, devenind una dintre cele 1,1 milioane de victime care au pierit în lagărul nazist. După război, mama Evei, Agnes Zsolt, a fost salvată din lagărul Bergen-Belsen de trupele Aliaților, în 1945. Ea s-a întors în Oradea ca să își caute fiica, dar a înțeles apoi că Eva a fost ucisă. Agnes Zsolt a găsit jurnalul Evei și a aflat cum fiica ei a fost trimisă la gazare de către însuși Îngerul Morții, Josef Mengele, la Auschwitz. „O femeie medic cu suflet bun a încercat să îmi ascundă copilul, dar Mengele a găsit-o fără efort. Picioarele Evei erau pline de răni. „Ia uită-te la tine! Broască ce ești, ai picioarele râioase, pline de puroi! Marș în dubă!” El își transporta materialul uman către moarte în dube galbene. Martori oculari mi-au spus că Mengele a împins-o în dubă”, a povestit mama Evei. Copila ar fi avut picioarele umflate din cauza contractării tifosului. După ce a publicat jurnalul fiicei ei, în 1948, la Budapesta - în română, intitulat „Am trăit atât de puțin” - mama Evei s-a sinucis într-un sanatoriu, cu siguranță fără să se poată împăca cu ceea ce i s-a întâmplat fiicei ei. În prezent, în Parcul Bălcescu din Oradea, fostul Parc Rhedey, unde cândva erau forțați copii să urge în vagoanele morții, a fost amplasată o statuie a Evei Heyman. Recent, numelei Evei Heyman a intrat în lumina reflectoarelor la nivel internațional, după ce un proiect dedicat ei a fost lansat pe Instagram. Proiectul „Eva Stories", ce ecranizează extrase din jurnalul copilei, a fost lansat în mai 2019 pe Instagram. Proiectul, un film de 50 de minute, a devenit viral la puțin timp de la debut, dar a generat și controverse. Deși unele voci spun că proiectul „aduce la viață Holocaustul prin ochii unei copile”, altele susțin că acesta bagatelizează Holocaustul.

DESPRE ANNE FRANK ȘI FAIMOSUL EI JURNAL

 „Sper că-ți voi putea împărtăși totul, așa cum n-am reușit cu nimeni altcineva până acum, și sper că-mi vei fi de mare ajutor.” Aceasta este prima însemnare, datată 12 iunie 1942, din jurnalul unei fete care, în acea zi, împlinise 13 ani. Numele ei era Annelies Marie Frank, cunoscută ca Anne Frank. Născută la Frankfurt pe Main, într-o familie de origine evreiască, Anne avea patru ani când tatăl ei, Otto Frank, om de afaceri, a decis, după venirea la putere a lui Hitler, să mute familia la Amsterdam, în Țările de Jos, și să profite de oportunitatea de a deschide acolo o afacere. La Amsterdam, Anne și sora ei mai mare, Margot, au fost înscrise la școală unde au învățat neerlandeza. 

Kitty, jurnalul unei prietenii:

 Jurnalul i-a ținut locul prietenei pe care, mărturisea, nu a avut-o, acea prietenă apropiată cu care să discute și „altceva decât lucruri cotidiene”. În jurnal, și-a găsit prietena căutată, motiv pentru care i-a dat și un nume: Kitty. Acestei confidente, Anne i-a scris și „trimis” scrisori din 12 iunie 1942 și până în 1944, în prima zi de august.  În 20 iunie 1942, după câteva zile de la prima notiță, mărturisea: „Pentru cineva ca mine, a ține un jurnal e o senzaţie foarte stranie. Nu numai că n-am mai scris niciodată, dar cred că mai târziu nici eu, nici altcineva nu va fi interesat de efuziunile unei școlăriţe de treisprezece ani. Dar de fapt nu asta contează, am chef să scriu și, mai mult decât atât, să mă destăinui odată ca lumea și pe de-a-ntregul în privinţa a tot felul de lucruri.”

Un mesaj de departe. Cea mai scumpă dorință: Când a început să țină jurnalul, Anne nu a avut intenția de a-l face vreodată public. Și-a schimbat părerea, după o emisiune transmisă de Radio Oranje din Londra, postul de radio al guvernului neerlandez ce se exilase la Londra. Atunci l-a ascultat pe ministrul educației, artelor și științelor, Gerrit Bolkestein, din guvernul neerlandez aflat în exil, la Londra, care spunea că, la sfârșitul războiului, vor trebui „adunate și publicate toate dovezile suferinţelor poporului neerlandez din timpul ocupaţiei germane. Cu titlu de exemplu, cita, printre altele, jurnalele”, se menționează în nota asupra ediției din 2009, publicate de editura Bert Bakker din Amsterdam, după care s-a realizat și traducerea în limba română. Mesajul ministrului Bolkestein i-a lăsat Annei o impresie puternică și în 29 martie 1944 scria: „Ieri-seară, ministrul Bolkestein a spus la Radio Oranje că după război se vor aduna jurnalele și scrisorile din această perioadă. Bineînţeles că toţi au tăbărât numaidecât pe jurnalul meu.” În nota „Despre această carte”, inclusă în Jurnalul Annei Frank, se explică „povestea” acestui jurnal, începând cu primăvara anului 1944: „Ea a început să-și copieze și să-și rescrie jurnalul, l-a corectat, a eliminat pasaje pe care nu le considera interesante și a adăugat altele, din memorie. Concomitent, a continuat să-și ţină jurnalul iniţial, care în ediţia critică apărută în 1986 este numit „versiunea a”, pentru a-l deosebi de „versiunea b”, adică de varianta prelucrată a jurnalului. Ultima însemnare datează din 1 august 1944”. Visa la ceea ce va fi când totul se va termina: „…știi încă de mult că dorinţa mea cea mai scumpă este să ajung într-o bună zi jurnalistă și mai târziu o scriitoare celebră. În orice caz, după război vreau să public o carte intitulată Anexa, jurnalul îmi va putea servi ca bază.” 

Pentru că hârtia e mai răbdătoare decât oamenii: „Hârtia este mai răbdătoare decât oamenii”, știa Anne, prin urmare ea a consemnat în primele file din jurnalul ei tot ceea ce simțea și trăia,  antipatii și simpatii, despre prieteni, prietene, colegi, relații de toate felurile: „Henny Mets este veselă și drăguţă, numai că vorbește foarte tare și atunci când se joacă pe stradă prea se copilărește.” „Despre J.R. s- ar putea scrie romane întregi. J. este o fată lăudăroasă, bârfitoare, respingătoare, care se poartă de parcă ar fi om mare și, pe deasupra, mai e și vicleană și prefăcută.” „G.Z. este cea mai frumoasă fată din clasă. Are o faţă drăgălașă, dar la școală e cam proastă. Cred că o să rămână repetentă, însă bineînţeles că n-o să-i spun.” Ulterior, a completat: „Spre marea mea surprindere, G.Z. n-a rămas repetentă.” „Am toate semnele acum că Hello este îndrăgostit de mine, și, ca variaţie, asta-mi place. Margot ar spune că Hello este un băiat foarte potrivit, și asta cred și eu, ba chiar mai mult decât atât. Și mama îl ridică în slăvi. „Un băiat frumușel, politicos și simpatic.” Îmi pare bine că Hello le place atâta celor din familia mea. Doar prietenelor mele nu le place de el, iar el crede despre ele că sunt foarte infantile, și are dreptate.” Despre părinți nota: „… în privinţa notelor părinţii mei sunt cu totul altfel decât alţi părinţi. Nu le pasă niciodată dacă iau note bune sau proaste, pe ei nu-i interesează decât să fiu sănătoasă, să nu devin prea obraznică și să mă distrez. Dacă astea trei lucruri sunt în ordine, restul vine de la sine. Eu sunt pe dos, mie nu-mi place să iau note proaste.”

Schimbarea nu aduce întotdeauna ceva bun:

 În mai 1940, Germania a invadat și Țările de Jos și au început persecuțiile împotriva evreilor, prin numeroase ordine de restricție. Despre toate acestea, Anne a scris: „Începând din mai 1940, s-a terminat cu vremurile bune: mai întâi războiul, apoi capitularea, intrarea nemţilor, când pentru noi, evreii, au început nenorocirile. Legile antievreiești au venit una după alta și libertatea ni s-a restrâns foarte tare. Evreii trebuie să poarte o stea galbenă; evreii trebuie să-și predea bicicletele; evreii n-au voie să meargă cu tramvaiul; evreii n-au voie să circule cu nicio mașină, nici măcar cu una particulară; evreii nu-și pot face cumpărăturile decât între orele 15.00 și 17.00; evreii nu pot merge decât la un frizer evreu; evreii n-au voie să iasă pe stradă între orele 20.00 și 6.00; evreii n-au voie să frecventeze teatrele, cinematografele și alte locuri de divertisment; evreii n-au voie să meargă la piscină și nici pe terenurile de tenis, de hochei ori pe alte terenuri de sport; evreii n-au voie să practice canotajul; evreii n-au voie să practice niciun sport în spaţiul public; după ora opt seara, evreii nu mai au voie să stea în propria grădină și nici la cunoștinţe de-ale lor; evreii n-au voie să meargă acasă la creștini; evreii trebuie să meargă la școli evreiești: și așa mai departe. Așa ne-am dus traiul de pe o zi pe alta, fiindu-ne interzis să facem ba una, ba alta. Jacque îmi spune mereu: Nu mai îndrăznesc să fac nimic, căci mi-e teamă să nu fie interzis.”

Tu bucură-te de viața ta. Cât se mai poate:

 Tatăl ei a înțeles imediat că singura șansă de a nu fi prinși și deportați este să se ascundă. În 5 iulie 1942, Anne relata o discuție cu tatăl ei despre clandestinitate. Acesta i-a mărturisit, cu voce gravă, „ne va fi foarte greu să trăim complet rupți de lume”, și a încheiat: „Nu te neliniști, o s-aranjăm noi totul, tu bucură-te de viaţa ta fără griji cât timp se mai poate”. A doua zi, au primit o citație de la SS: „M-am speriat îngrozitor, o citaţie, oricine știe ce înseamnă asta. În minte mi se perindau deja lagăre de concentrare și celule de izolare.” 

Anexa. Un ascunziș ideal: 

  Din acel moment, familia a părăsit locuința și s-a ascuns într-un loc aranjat, cu mult înainte, de tatăl Annei, în clădirea unde erau birourile, în ceea ce s-a numit „Anexa”: „De luni de zile căraserăm din casă mobilier și haine cât se putuse, urmând să ne ascundem pe 16 iulie. Citaţia ne grăbise plecarea cu zece zile, astfel încât trebuia să ne mulţumim cu niște încăperi insuficient amenajate”, scria Anne în 9 iulie. După două zile, îi scria lui Kitty: „Probabil că te interesează să afli cum e, după părerea mea, să stai ascunsă. Ei bine, nu pot să-ți spun decât că încă nu știu nici eu prea bine. Cred că nu mă voi simţi niciodată acasă în această casă, dar cu asta în nici un caz nu vreau să spun că-mi displace aici. Mă simt mai degrabă ca într-o pensiune foarte ciudată, în care îmi petrec vacanţa. O concepţie destul de bizară despre clandestinitate, dar așa stau lucrurile. Anexa este un ascunziș ideal. Chiar dacă este igrasios și înclinat, nu vei găsi în tot Amsterdamul, ba poate chiar în toată Olanda, un ascunziș mai confortabil amenajat.” După două luni, mărturisea: „Mă apasă mai mult decât pot spune gândul că nu putem să ieșim niciodată și mi-e foarte teamă că vom fi descoperiţi și apoi împușcaţi. Bineînţeles că asta-i o perspectivă nu prea plăcută.” Într-o scurtă „scrisoare” din 5 noiembrie 1942, se confesa: „Săptămâna asta am citit mult și am muncit puţin. Așa trebuie să faci pe lumea asta și-atunci în mod sigur vei ajunge departe.”

Viața în ascunzătoare. Așteptând:

  În ascunzătoare, viața avea o șansă: „Seara, pe întuneric, văd deseori cum trec șiruri de oameni cumsecade, nevinovaţi, cu copii plângând. Și tot trec, comandaţi de vreo câţiva indivizi care îi lovesc și îi bruschează până-i storc de vlagă, încât abia se mai pot ţine pe picioare. Nimeni nu este cruţat, bătrâni, copii, bebeluși, femei gravide, bolnavi, totul, totul e prins în curentul ce duce spre moarte. (…). Mă simt prost că stau într-un pat cald, în timp ce undeva, afară, prietenele mele cele mai dragi sunt snopite în bătaie sau se prăbușesc la pământ.” În ianuarie 1943, într-o lume cu susu-n jos, scria: „Iar noi, noi o ducem bine, mai bine decât milioane de alţi oameni. Suntem încă în siguranţă, trăim liniștiţi și ne mâncăm banii, cum se spune. Suntem atât de egoiști, încât vorbim despre „după război”, ne bucurăm de hainele și pantofii noi, în vreme ce, de fapt, ar trebui să economisim fiecare bănuţ pentru a-i ajuta după război pe alţi oameni, pentru a salva ce se mai poate salva.” Și încheia: „Aș putea să-ţi povestesc ore în șir despre mizeria provocată de război, dar asta nu face altceva decât să mă deprime și mai tare. Nu ne rămâne decât să așteptăm cât se poate de calmi sfârșitul acestei ananghii. Evreii așteaptă, creștinii așteaptă, toată planeta așteaptă, iar mulţi nu-și așteaptă decât moartea.”

Singurătatea. Fără aer, fără râs:

 În singurătate, frământările, așteptările, căutările, tensiunile, conflictele cu ceilalți locatari ai Anexei, găsește refugiu în jurnal și lasă însemnări înduioșătoare: „Toată ziua nu aud nimic altceva decât că sunt o puștoaică insuportabilă și, cu toate că râd și mă prefac că nu-mi pasă câtuși de puţin, se poate să-mi pese totuși de vreme ce aș vrea să-l rog pe Dumnezeu să-mi dea o altă fire, care să nu mai stârnească ostilitatea tuturor oamenilor. Dar nu se poate, așa sunt făcută eu de la natură și nu sunt rea, simt asta. Ei nu-și închipuie nici pe departe câtă silinţă îmi dau eu ca să le fac tuturor pe plac.” „Rătăcesc dintr-o cameră într-alta, cobor și apoi urc scările și mă simt ca o pasăre cântătoare căreia i s-au smuls aripile cu brutalitate și care, într-un întuneric deplin, se izbește în zbor de gratiile coliviei sale prea înguste. „Afară, unde-i aer și râs!” strigă ceva în mine.” „Uneori cred că Dumnezeu vrea să mă pună la încercare, acum și în viitor. Trebuie să devin bună singură, fără exemple și fără discursuri, asta pentru ca mai târziu să fiu cât mai puternică.” „În anumite momente mi-e dor de liniște, în altele de un pic de amuzament. Aici ne-am pierdut obiceiul de a râde, de a râde așa, de-adevăratelea, până nu mai putem.”

Ultimele rânduri. Denunțul, deportarea, sfârșitul:

 Ultima zi în care a scris în jurnal a fost 1 august 1944, iar acestea au fost ultimele rânduri: „Nu pot să sufăr când sunt supravegheată așa, atunci devin mai întâi arţăgoasă, apoi tristă și în cele din urmă îmi răsucesc iarăși inima, întorc ce-i rău spre afară, ce-i bun spre înăuntru, neîncetând să caut o metodă pentru a deveni așa cum mi-aș dori tare mult să fiu și cum aș putea să fiu dacă … n-ar trăi alţi oameni pe lume.” Cei opt locatari din Anexă au fost, cel mai probabil, denunțați - cu toate că nu au fost găsite dovezi suficiente care să stabilească exact persoana care a făcut denunțul. În dimineața zilei de 4 august 1944, au fost arestați, împreună cu câțiva dintre protectorii lor. În 3 septembrie, au fost deportați și, după trei zile, au ajuns în lagărele de concentrare de la la Auschwitz, în Polonia. Mama Annei, Edith, a murit „de foame și de epuizare”, în 6 ianuarie 1945. Margot și Anne au fost transportate la lagărul Bergen-Belsen. Epidemia de tifos ce a izbucnit în lagăr în iarna din 1945 a făcut mii de victime, printre care s-au aflat și ele. Se consideră că au murit între sfârșitul lunii februarie și începutul lui martie 1945. Trupurile lor au fost cel mai probabil aruncate într-o groapă comună. Lagărul de concentrare unde s-au aflat a fost eliberat în acea primăvară, în 12 aprilie.  Jurnalul Annei i-a fost încredințat pentru păstrare fostei secretare de la firma lui Otto Frank. Ea nu l-a citit și, după război, i l-a restituit lui Otto. 

„Când scriu, mă eliberez de tot …”

  „Chiar dacă nu voi fi scriitoare, vreau, pe lângă slujba mea ori alte îndeletniciri, să nu neglijez niciodată scrisul. Nu sunt bogată în bani sau bunuri materiale, nu sunt frumoasă, inteligentă, superdotată, dar sunt și voi fi fericită! Am o fire veselă, iubesc oamenii, nu sunt suspicioasă și vreau să-i văd pe toţi fericiţi odată cu mine. (…). Trebuie să lucrez ca să nu rămân proastă, să fac progrese, să devin jurnalistă, căci asta îmi doresc! Știu că pot scrie. (…). Când scriu, mă eliberez de tot, îmi dispare tristeţea, îmi renaște curajul. Dar, și asta e marea întrebare, voi fi vreodată în stare să scriu ceva important, voi deveni vreodată jurnalistă și scriitoare?”

Unicul supraviețuitor. Prima ediție a jurnalului:

  Ca unic supraviețuitor al familiei și dintre cei opt, Otto Frank a fost singurul care a putut să îndeplinească dorința fiicei lui. În 1947, s-a îngrijit de publicarea unei versiuni a jurnalului scris de Anne. Prima ediție a apărut în 3000 de exemplare. De la această modestă cifră, Jurnalul Annei Frank a ajuns una dintre cele traduse cărți în toată lumea. În 1955, a avut loc la Cort Theatre primul spectacol după un scenariu bazat pe jurnal. După aproape patru ani, în New York a fost lansat filmul Jurnalul Annei Frank, în regia lui George Stevens. În limba română, Jurnalul Annei Frank a fost tradus din neerlandeză de Gheorghe Nicolaescu și publicat în versiunea definitivă de editura Humanitas, în 2011, ediția print, și în 2012, cea digitală. 

Un mesaj. Să învățăm din trecut ca să avem viitor:

  „Nu mai putem schimba ceea ce s-a întâmplat. Singurul lucru pe care îl putem face este să învățăm din trecut și să ne dăm seama ce înseamnă discriminarea și persecutarea oamenilor nevinovați”, spunea Otto Frank în 1970.  Până la sfârșitul vieții, pe 19 august 1980, Otto Frank a dorit să facă acest jurnal cunoscut în mod special tinerilor. De la aceștia a primit mii de scrisori și deseori răspundea cu un mesaj simplu și puternic: „Sper ca jurnalul Annei va avea efect asupra întregii tale vieți, astfel încât, în măsura în care este posibil, vei acționa pentru unitate și pace”.