REMEMBER - MARI PERSONALITĂȚI ALE EVULUI MEDIU ROMÂNESC.

 

REMEMBER - MARI PERSONALITĂȚI ALE EVULUI MEDIU ROMÂNESC

MIRCEA CEL BĂTRÂN

  Mircea cel Bătrân este un simbol al istoriei românilor, atât datorită longevității domniei sale, cele circa trei decenii plasându-l în topul domnitorilor Țării Românești, cât și din cauza războaielor cu turcii, multe dintre ele prezentate într-un mod mistificator specific istoriografiei noastre. În ciuda eforturilor unor istorici din perioada național-comunistă de a-i preschimba numele în Mircea cel Mare, vechiul nume sub care a intrat în atenția istoricilor - Mircea cel Bătrân - a rămas consacrat în istoriografie și în conștiința poporului român. 

Preluarea domniei și un posibil asasinat politic: 

  Mircea a fost fiul lui Radu I și frate, se pare vitreg, cu Dan I. Istoricii încă nu au căzut de acord dacă cei doi frați au aceeași mamă. Potrivit cronicilor, Dan ar fi fost fiul lui Radu I și al Doamnei Ana, iar Mircea și fratele său Staicu, fiii născuți de a doua soție a lui Radu, pe nume Calinichia. Unii istorici susțin că ar fi aceeași persoană, dar al doilea nume ar fi fost luat de Doamna Ana cu ocazia călugăririi. În 1386 Dan I, care a ajuns domnitor al Țării Românești cândva între 1383 și 1385, a intrat în conflict cu Ivan Șișman, țarul bulgar de la Târnovo, probabil din cauza disputei acestuia cu unchiul său, țarul Strațimir de la Vidin. Potrivit unei cronici bulgărești, Dan I ar fi murit în 23 septembrie 1386 asasinat de bulgarii lui Șișman. O altă cronică susține că în spatele asasinatului s-ar fi aflat Mircea. De obicei istoricii contestă rolul lui Mircea în asasinarea fratelui său, probabil pentru a nu-i știrbi aura pozitivă cu care a intrat în conștiința istorică a românilor. Ceea ce este cunoscut în secolul al XV-lea ca fiind conflictul dintre Dănești și Drăculești a fost de fapt o dispută pentru tron între urmașii lui Mircea și cei ai lui Dan I. Vehemența conflictului dintre cele două ramuri ale dinastiei Basarabilor și-ar putea găsi o explicație în începuturile violente, respectiv în posibila asasinare a lui Dan I de către Mircea cel Bătrân. 

Titulatura lui Mircea cel Bătrân și întinderea stăpânirilor sale:

 Pe baza titulaturii din documentele emise, istoricii au reconstituit întinderea stăpânirilor sale. Cronologia acestor stăpâniri este discutabilă, pentru că foarte puține documente emise de Mircea sunt datate clar, majoritatea lor fiind nedatate în textul original, iar istoricii au estimat data emiterii lor după diverse criterii. Mai mult, o parte a documentelor, mai ales cele referitoare la daniile din Țara Făgărașului, s-au păstrat doar sub forma unor traduceri târzii, din secolul al XVIII-lea, iar autenticitatea lor este discutabilă. Ca atare, cronologia stăpânirilor lui Mircea necesită încă atenția istoricilor. Exista obiceiul în epoca medievală și premodernă ca stăpânitorii să utilizeze o titulatură care nu reflecta întotdeauna realitatea politică. De exemplu, în privilegii, regii Ungariei aveau și titlul de regi ai Bulgariei sau Cumaniei, realități politice de multă vreme dispărute. Mare voievod și domn al Ungrovlahiei, adică al Țării Românești, este titlul care apare în toate documentele emise de Mircea în timpul domniei sale. Hotarele Țării Românești se întindeau de la munți până la Dunăre. Extremitățile vestice și estice nu sunt însă clare. În câteva documente titlul de domn al Ungrovlahiei este completat cu delimitarea geografică, de la munți până spre părțile tătărăști, alteori apare ca domn peste părțile tătărăști. Este vorba de fapt de stăpânirea sudului Moldovei, un teritoriu greu de delimitat din cauza sărăciei informațiilor documentare. Cert este că la un moment dat Mircea s-ar fi înțeles cu Alexandru cel Bun, domnul Moldovei, pentru delimitarea hotarelor dintre cele două țări, potrivit unei atestări într-un document emis de Ștefan cel Mare. Posibil ca înțelegerea să fi survenit înainte de 1408, anul în care domnul Moldovei acordă un privilegiu comercial negustorilor din Liov, cu specificarea locurilor de vamă. Originea stăpânirii lui Mircea către părțile tătărăști ar trebui căutată în campaniile împotriva tătarilor de la mijlocul secolului al XIV-lea, coordonate de regele Ungariei Ludovic I, la care au participat și muntenii lui Basarab I și Nicolae Alexandru. Ban de Severin din titulatură acoperă stăpânirea asupra Banatului Severinului, ale cărui limite teritoriale nu sunt nici azi bine lămurite. Prezența banilor de Severin în lista demnitarilor din regatul Ungariei din privilegiile emise de regii maghiari atestă stăpânirea acestora asupra Banatului de Severin sau, cel puțin, tentativa de ocupare a lui. Însă prezența lor în a doua jumătate a secolului al XIV-lea este întreruptă pe mai multe perioade, în care domnitorii români au stăpânit efectiv Banatul de Severin. Se consideră că încă de la începutul domniei sale Mircea ar fi stăpânit și Banatul de Severin. Este posibil ca să-l fi preluat odată cu tronul Țării Românești de la înaintașul său, Dan I. Între 1376 și 1387 nu apare niciun ban de Severin în listele cu demnitari maghiari, ceea ce confirmă stăpânirea lui de către Radu I, Dan I și de către Mircea la începutul domniei sale. Dan I a ocupat cu oastea sa Banatul Severinului, inclusiv cetatea Mehadia și satele din districtul său, fiind distruse documente de proprietate ale cnezilor români din Temeșel. Între 1387 și 1393 sunt menționați șase bani de Severin, deci pe perioade foarte scurte, de câteva luni sau un an. Această frecvență ridicată a schimbărilor demnitarilor ridică semne de întrebare asupra autorității lor, sugerând mai degrabă incapacitatea exercitării depline a atribuțiilor lor. Dar cel puțin în 1390, când cnezii de Temeșel cer regelui Sigismund reînnoirea vechilor lor privilegii distruse de Dan I, banul maghiar își exercită autoritatea asupra banatului de Severin. Însă tocmai în urmă cu câteva luni stăpânirea lui Mircea în Severin apare în tratatele încheiate cu regele Poloniei, atât în titulatură (comite de Severin, probabil că scribul polon care a redactat documentul nu înțelegea titlul de ban, care nu exista în Polonia), cât și pe sigiliu (ban de Severin). Care a fost realitatea istorică? Fiecare stăpânea câte o parte a banatului de Severin, dar prin titulatură își revendica întregul? Sau Mircea a pierdut la un moment dat controlul asupra Banatului de Severin? Cert este că între 1393 și 1426, cu o scurtă perioadă de 2 luni în decembrie 1408 - ianuarie 1409, demnitatea de ban de Severin în documentele maghiare este vacantă, pentru că în acel interval de timp domnii Țării Românești au stăpânit Banatul de Severin. Recunoașterea stăpânirii lui Mircea începând cu 1393 peste Severin trebuie înțeleasă în sensul armonizării relațiilor dintre el și regele maghiar pe fondul pericolului otoman. Herțeg de Făgăraș și de Amlaș sau domn al părților de peste munți. Aceste teritorii sunt situate în sudul Transilvaniei și nu au căi de comunicație directă cu Țara Românească. Pentru a ajunge acolo reprezentanții domnitorului trebuiau să treacă prin ținuturile sașilor sibieni. Creasta Munților Făgăraș este prea abruptă pentru comunicații, fiind accesibilă doar cu piciorul, pe cărările de munte ale ciobanilor. Din această cauză este exclusă orice stăpânire asupra Țării Făgărașului și Amlașului fără acordul regelui Ungariei. Regele Sigismund s-a aflat în Sibiu pentru prima oară în martie 1391, când a stat aproape o lună întreagă. Proximitatea Făgărașului față de Sibiu presupune că regele nu ar fi lăsat nerezolvată chestiunea autorității asupra Țării Făgărașului cu ocazia vizitei sale în districtele săsești din sudul Transilvaniei. În ciuda tratatelor secrete pe care le încheia Mircea cu regele Poloniei împotriva regelui Ungariei, nu trebuie să excludem negocierile dintre domnitorul român și Sigismund de Luxemburg. Turcii deveneau din ce în ce mai periculoși, iar interesele ambelor părți cereau armonizarea relațiilor dintre ei. Stăpânirea lui Mircea peste cele două ducate transilvănene a fost posibilă doar cu acordul regelui, care se aștepta probabil ca în schimb Mircea să fie recunoscător și să îi presteze omagiul de vasalitate, fapt consumat mai târziu, în 1395. Despot al pământurilor lui Dobrotici - istoricii acceptă că prin 1389 Mircea ar fi ocupat Dobrogea în urma morții lui Ivanco. Posibil să fi fost o competiție cu turcii pentru ocuparea acestui teritoriu cu miză economică, pe care l-a pierdut repede, cel mai târziu cu ocazia campaniei din 1394 a lui Baiazid în Țara Românească. A reocupat Dobrogea la începuturile crizei politice otomane generate de căderea lui Baiazid în prizonieratul lui Timur Lenk. A fost însă o stăpânire de câțiva ani, pentru că Dobrogea a fost ocupată definitiv de turci odată cu înscăunarea lui Mehmed I. Titlul de despot este discutabil, pentru că el putea să fie acordat doar de împăratul de la Constantinopol. Acest titlu apare doar în tratatele cu regele Poloniei, în actele interne este stăpân până la Marea cea Mare. Stăpânirea efemeră a Dobrogei de către Mircea a fost utilizată de politicienii și istoricii români din epoca modernă ca argument pentru  drepturile istorice ale României asupra acestui teritoriu. Domn al Dârstorului, adică al Silistrei este un titlu care trebuie legat de stăpânirea Dobrogei, ocupat probabil la fel după moartea lui Ivanco. Miza a fost dublă: economică și strategică. Dârstor sau Silistra era un important oraș cu funcție comercială la Dunăre la sfârșitul secolului al XIV-lea. Din punct de vedere strategic, Silistra asigura un acces facil către coasta Mării Negre. Stăpânirea lui Mircea a fost efemeră și în cazul Silistrei. Stăpân al Podunaviei de ambele părți este o titulatură care a fost recent clarificată. De obicei istoricii considerau că se referă la pământurile dobrogene. Istoricul Marian Coman a demonstrat recent că Podunavia se referă la un teritoriu situat la sud de Dunăre în Serbia, în regiunea Branicevo. Titulatura lui Mircea cel Bătrân reflectă structura și întinderea stăpânirilor sale, fiecare fiind o stăpânire distinctă: Țara Românească de la munți până la Dunăre și spre părțile tătărăști, Banatul de Severin, Ducatele Făgărașului și Amlașului, Dobrogea sau țara lui Dobrotici, Silistra și Podunavia. Mircea a fost domnitorul care a stăpânit cele mai întinse teritorii, depășind cu mult granițele Țării Românești. 

Politica externă până la bătălia de la Rovine:

 Relațiile internaționale în epoca medievală trebuie înțelese prin prisma relațiilor dintre conducătorii statelor medievale, deoarece ei reprezentau statul. De la întemeiere, domnii Țării Românești au trebuit să își orienteze politica externă în funcție de pretențiile și puterea regilor Ungariei. Dintre toți vecinii - Regatul Ungariei, Țaratul sârb, Țaratul bulgar de Vidin, Țaratul bulgar de Târnovo, Despotatul lui Dobrotici, Moldova și Hanatul tătar - ungurii au făcut cele mai puternice presiuni. Regii maghiari considerau că au drepturi de suzeranitate asupra domnilor români, succesori ai cnezilor și voievozilor care au fost vasali regilor din dinastia Arpadiană. Sigismund de Luxemburg a urcat pe tron în 1387 după ce s-a căsătorit cu Maria, fiica lui Ludovic I. Ca dovadă a pretențiilor sale avem numirea unui ban de Severin, după o vacanță de peste 10 ani, perioadă în care Banatul a fost recunoscut în stăpânirea domnilor români. Încă din primii ani de domnie, regele Ungariei a ridicat pretenții asupra liderilor statelor vecine care fuseseră anterior vasali să îi recunoască suzeranitatea: despotul sârb, țarul bulgar de la Vidin, domnul muntean și cel moldovean. Mircea a încheiat o alianță cu regele Poloniei, un rival al regelui maghiar, pentru a se asigura de sprijin în eventualitatea unui atac din partea lui Sigismund. Dar încheierea tratatelor secrete cu Polonia nu exclude contacte, schimburi de solii și negocieri cu Sigismund. Dacă inițial miza era stăpânirea asupra Banatului de Severin și asupra ducatelor ardelene, după 1389 apare un dușman comun: turcii. Pericolul otoman îl obligă pe Mircea să se reorienteze în relațiile sale cu regele Ungariei. Participarea voievodului la bătălia de la Kosovopolje din 1389 este improbabilă. Însă efectele acelei bătălii și campaniile imediate ale noului sultan, Baiazid, au determinat schimbări rapide ale strategiei de politică externă. Inițiativa pare să fi aparținut regelui Ungariei, foarte interesat de stoparea avansului otoman către granițele sudice ale regatului său. Sigismund a mobilizat oastea, pe care a condus-o personal în Serbia împotriva turcilor în primăvara și în toamna anului 1389, toamna lui 1390 și vara lui 1392. După campania din Serbia din octombrie 1390, regele a stat la hotarele sudice ale Ungariei, iar în ianuarie - aprilie 1391 a fost în Transilvania, petrecând câteva săptămâni la Sibiu. Sejurul regelui arată preocuparea sa pentru apărarea frontierelor regatului și sugerează inițiativa sa în relația cu Mircea. Printre concesiile făcute ar fi recunoașterea stăpânirii lui Mircea peste banatul de Severin și peste ducatele Făgărașului și Amlașului. Este o supoziție bazată pe strategia de state tampon promovată peste câțiva ani de regele maghiar în relațiile cu turcii. Avansul turcilor până la Dunăre a însemnat și primele incursiuni otomane în Țara Românească. Dar după jaful akingiilor urma întotdeauna o campanie de amploare a sultanului. Au dovedit-o acțiunile turcilor în sudul Dunării, unde sultanul a reușit să își facă tributare toate statele slave. Ciocnirile oștilor muntene cu cele otomane din 1391 și 1393 au anticipat viitoarele confruntări. Marea campanie a lui Baiazid a avut loc în toamna anului 1394. Istoricii sunt împărțiți în două tabere: unii susțin că bătălia de la Rovine ar fi avut loc în 19 octombrie 1394, alții în 17 mai 1395. Ambele datări sunt valide, pentru că au avut loc două campanii diferite. Sursele sud-dunărene care susțin că Baiazid ar fi venit în Țara Românească în toamna anului 1394 sunt confirmate de prezența regelui Ungariei, Sigismund, la hotare. Începând cu luna septembrie 1394 regele maghiar s-a aflat la Timișoara, oraș din care a plecat și în campaniile din Serbia în anii anteriori. Probabil că fusese înștiințat de mobilizarea oastei otomane, dar nu era sigur unde va merge Baiazid, iar din Timișoara ar fi putut să acționeze de-a lungul frontierei sudice a regatului în orice direcție. Până în urmă cu câțiva ani se considera că, Mircea a fost înfrânt în urma acestei campanii și Vlad Uzurpatorul i-a luat tronul cu ajutorul turcilor. O reanalizare a surselor ne obligă la o revizuire a vechii interpretări, pentru a considera că Vlad a urcat pe tron abia după campania din mai 1395. 

Omagiul de vasalitate față de regele Ungariei și consecințele sale: 

 Dar Mircea a fost nevoit după succesul său de la Rovine din octombrie 1394 să își asigure spatele, așteptându-se la o revenire a lui Baiazid. Astfel că se întâlnește cu regele Sigismund la Brașov la începutul lunii martie 1395. Regele nu părăsise Transilvania din toamnă decât pentru o scurtă campanie fără succes în ianuarie-februarie 1395 în Moldova, pentru a-l aduce pe Ștefan I la supunere. După eșecul acestei campanii, regele s-a aflat peste o lună de zile la Brașov. Mircea cel Bătrân prestat omagiul de vasalitate, după cum spune clar documentul din 7 martie 1395: „sub credința și jurământul nostru și al boierilor noștri, făcut de noi mai înainte, așa cum se cuvine”. Acest fragment este o dovada prestării omagiului de vasalitate, care este însă negată cu vehemență de majoritatea istoricilor, pentru a nu-i scădea aura lui Mircea cel Bătrân. Prestarea jurământului de omagiu era o practică a epocii medievale și recunoașterea adevărului atestat documentar nu afectează reputația domnitorului român. Cu ocazia prestării omagiului de către Mircea și boierii săi, se realizează și o înțelegere scrisă pentru organizarea unei campanii antiotomane în sudul Dunării. Documentul din 7 martie 1395 este primul plan al viitoarei cruciade de la Nicopole. Regele maghiar și domnul român sperau să poată organiza o cruciadă împotriva turcilor prin care să îi îndepărteze pe turci de Dunăre. Interpretarea acestui document este un paradox în istoriografie, deoarece istoricii afirmă că este un tratat de alianță încheiat pe picior de egalitate. Orgoliul naționalist nu permite abordarea relațiilor internaționale din Evul Mediu după principiile epocii medievale. Ce egalitate poate fi vorba între două puteri care au un raport de forță militară și economică net în favoarea regatului Ungariei, care era atunci de câteva ori mai mare ca Țara Românească, atât din punct de vedere teritorial, cât și demografic și financiar? Documentul este o dovadă că Mircea a fost un bun negociator și a prevăzut cât mai clar posibilele situații ce pot apărea în cazul planificatei campanii antiotomane. Însă există un alt document care arată că și Mircea a făcut concesii, altele decât prestarea omagiului. Exact în aceeași zi regele Sigismund confirma negustorilor brașoveni un privilegiu din 1358 acordat de regele Ludovic care stabilea scutire de vamă pe drumul către Chilia. Acel privilegiu din 1358 a fost practic anulat de un alt document emis de domnitorul Vladislav-Vlaicu în 1368, care reglementa obligațiile vamale ale negustorilor brașoveni. Însă în 1395, în condițiile în care Mircea avea nevoie de sprijinul militar al lui Sigismund, brașovenii au reușit să obțină confirmarea scutirii de vamă din 1358, un document total nefavorabil domnitorului român. Regele maghiar a trimis în aprilie, când s-au confirmat zvonurile unei noi campanii otomane, în ajutorul lui Mircea un contingent de 1000 de ostași bine înarmați. Era primul ajutor militar, acordat în virtutea obligației seniorului de a-i acorda sprijin militar vasalului său. Toată trupa, în frunte cu comandantul ei, și-a găsit sfârșitul în luptele cu turcii din Țara Românească. 

A doua campanie a lui Baiazid din mai 1395:

 Baiazid a revenit cu oaste la sfârșitul lui aprilie 1395. Pe lângă turci, în oastea sa erau și trupele principilor slavi din sudul Dunării, care erau tributari și vasali sultanului. Bătălia a avut loc în 17 mai 1395, dată consemnată de izvoarele care atestă moartea unui principe slav venit oastea otomană. De această dată victoria lui Baiazid a fost clară. În bătălie au murit toți ostașii unguri trimiși de Sigismund în sprijinul lui Mircea. Pe tronul Țării Românești a fost înscăunat, probabil și cu ajutorul unei părți a boierimii, Vlad, numit Uzurpatorul în istoriografie. Porecla dată de istorici lui Vlad, care a fost un domnitor „cu acte în regulă”, are rolul de a-l pune în antiteză cu Mircea, considerat domnul legitim al Țării Românești, pentru că se lupta cu turcii. Dacă ne amintim de suspiciunea că Mircea ar fi avut un rol în asasinarea fratelui său, Dan I, porecla de Uzurpator încetățenită pentru Vlad I pare ridicolă. Regele Ungariei se îndepărtase între timp de granița sudică, având încredere că Mircea va rezista în fața turcilor. Nu a putut să intervină imediat, pentru că exact în 17 mai 1395 a murit într-un accident de călărie soția sa, regina Maria. Abia după înmormântarea ei al Oradea în 6 iunie, regele a venit imediat la Brașov, unde este atestat din 21 iunie. Implicarea regelui era imperios necesară. Turcii au profitat de victoria din 17 mai și au jefuit pentru prima oară Brașovul. Mircea nu mai stăpânea în Țara Românească, refugiindu-se în stăpânirile sale din Transilvania. 

Campania maghiară din Țara Românească din vara anului 1395: 

 Regele a mobilizat oastea maghiară și a condus-o personal în Țara Românească. Deja în 6 iulie era la Câmpulung, iar în următoarele două luni s-a luptat cu turcii pe teritoriul statului sud-carpatic. A fost recucerită cetatea de la Nicopolul Mic (Turnu Măgurele). După cum afirma regele peste câțiva ani, lui Mircea „care fusese asuprit de acei turci, i s-a înapoiat stăpânirea”, adică a fost repus în domnia din care fusese alungat de Vlad Uzurpatorul. La finalul campaniei și-a dus oastea la Severin și Orșova, în Banatul de Severin pe care îl recunoscuse lui Mircea. În această regiune trebuie să fi avut loc un eveniment încă neclar. Potrivit aceleiași scrisori scrise în 1408, pe când se întorcea în Ungaria, românii conduși de Mircea, care a alunecat „pe calea vechii necredințe”, au înconjurat oastea regelui într-o trecătoare din munți. Regele a scăpat din ambuscadă datorită unei șarje a palatinului Nicolae Garai. Episodul este surprinzător și  mulți istorici au considferat că, de fapt regele ar fi fost atacat de Vlad Uzurpatorul și în documentul scris peste ani s-a făcut o confuzie. Însă documentul este clar, acuză vechea necredință din nerecunoașterea vasalității și exclude orice confuzie. Care a fost miza pentru Mircea, proaspăt pus pe tron de Sigismund, rămâne o necunoscută. Oricum episodul a fost uitat peste scurt timp, deoarece imediat după plecarea oastei maghiare, Vlad Uzurpatorul a trecut Dunărea cu trupe turcești. Mircea nu a reușit să reziste și a fost din nou alungat de pe tron pentru o perioadă de peste un an. Din toamna anului 1395 și până la sfârșitul lunii decembrie 1396 pe tronul Țării Românești s-a aflat Vlad I. Mircea s-a refugiat din nou în Transilvania, unde, pe lângă vechile domenii, a mai primit de la rege și cetatea Bologa de lângă Huedin. La un moment dat Sigismund a încercat să îl atragă pe Vlad I de partea lui, însă a fost refuzat. Solia trimisă de regele maghiar nu l-a convins pe Vlad să devină vasalul regelui maghiar. În schimb, pe fondul contestării de către regele Poloniei, Vladislav Jagello, a drepturilor lui Sigismund la coroana Ungariei după moartea reginei Maria, Vlad I îi trimite o scrisoare regelui polon în care, nici mai mult, nici mai puțin, se angajează să îi fie vasal acestuia în virtutea drepturilor sale asupra coroanei maghiare. Practic Vlad I l-a recunoscut pe Vladislav Jagello rege al Ungariei (!) și i-a promis vasalitatea. Este o diferență uriașă între tratatele încheiate de Mircea cu regele Poloniei, care sunt tratate de alianță îndreptate împotriva regelui Ungariei, inamicul comun, și această scrisoare a lui Vlad I, prin care promite să îi devină vasal, este drept ca rege al Ungariei, nu al Poloniei. 

Cruciada de la Nicopole: 

 Insuccesul campaniei în Țara Românească din vara anului 1395, când Mircea a fost înlăturat din domnie, l-a obligat pe Sigismund să acționeze mai ferm pentru mobilizarea cavalerilor vest-europeni pentru cruciada antiotomană. A fost inclusiv până la Praga pentru a susține necesitatea cruciadei și a trimis emisari la principii catolici. Cavalerii sosiți în Ungaria au fost îndrumați către Orșova, unde oastea cruciată a trecut Dunărea la mijlocul lunii august 1396. În paralel, oastea din Transilvania, condusă de voievodul Stibor Stiborici, a trecut în Țara Românească, pentru a se uni în sudul Dunării cu cruciații. Vlad I a încercat să se opună voievodului ardelean, însă acesta i-a propus o întrecere cavalerească, pentru a evita vărsarea de sânge între creștini. Stibor l-a învins pe Vlad I, care s-a putut retrage liber. Astfel Mircea a fost repus pe tron și a mobilizat oastea Țării Românești, pe fondul zvonurilor despre cruciadă. Desfășurarea cruciadei de la Nicopole este arhicunoscută.  Dezastrul a fost imens pentru cruciați.  Mircea și-a pierdut din nou tronul și Vlad I a revenit în domnie cu ajutorul turcilor. Țara Românească a devenit atât de nesigură, încât nu s-a putut asigura o retragere în Ungaria pentru regele Sigismund. Acesta s-a urcat pe o corabie împreună cu câțiva familiari, printre care și voievodul Transilvaniei, Stibor. Voievodul a coborât la Brăila, de unde a trecut clandestin în Transilvania. Regele a continuat călătoria cu corabia pe Dunăre, apoi pe mare a ajuns la Constantinopol, unde a fost primit de împărat. Apoi a înconjurat Peninsula Balcanică pentru a debarca pe 4 ianuarie 1397 pe coasta Mării Adriatice, în Dalmația. Între timp, voievodul Transilvaniei, Stibor, a organizat o incursiune surpriză cu ocazia sărbătorilor de iarnă la sfârșitul lunii decembrie 1396 și l-a capturat pe Vlad I în cetatea de pe Dâmbovița, luându-l prizonier în Ungaria, unde i se pierde urma. Stibor l-a repus pe tron pe Mircea, care l-a păstrat până la moartea sa în 1418. Iată că au fost necesare 3 intervenții armate ale ungurilor (iulie-august 1395, octombrie 1396 și decembrie 1396) pentru a-l îndepărta de pe tron pe Vlad I și a-l reînscăuna pe Mircea cel Bătrân. 

Intervenția în succesiunea din Imperiul Otoman:

 Pentru Mircea au mai fost câțiva ani fierbinți, până în 1402, când Baiazid a fost făcut prizonier la Ankara de către Timur Lenk. În noiembrie 1397 a avut loc o nouă campanie otomană, la care i-a făcut față. Atunci regele s-a mobilizat imediat ca să sară în ajutorului domnitorului român. Mircea obișnuia să îl informeze pe suzeranul său de orice zvon despre vreo campanie otomană. Regele răspundea imediat prin mobilizarea oastei, pentru că era direct interesat să îl păstreze pe Mircea pe tron. În martie 1399 le reproșa nobililor că s-a mobilizat cu întârziere data trecută și i-au pus viața în pericol. Merită consemnat și un episod hazliu din relațiile dintre Sigismund și Baiazid. Otomanii au renunțat la o campanie în Țara Românească, reorientându-se către alte direcții de atac. Sigismund s-a lăudat prin scrisori în Europa că Baiazid s-ar fi retras din teamă față de el și oastea pe care a mobilizat-o. Zvonul despre lauda de sine a regelui a ajuns la urechile sultanului, care i-a trimis o scrisoare lui Sigismund în care i-a atras atenția că nu îi este frică de el și acea campanie nu a mai avut loc din cu totul alte motive. Regele a dezvoltat după eșecul de la Nicopole o nouă strategie: susținerea statelor tampon. A renunțat la ofensivă și a conceput apărarea Ungariei prin reorganizarea armatei și prin finanțarea statelor tampon. Țara Românească, Serbia și Bosnia trebuiau să fie conduse de principi vasali regelui, care să preia astfel primul atac al turcilor până la mobilizarea oastei maghiare. În schimb, regele el-a dăruit vasalilor săi domenii în regat. Mircea, pe lângă banatul de Severin și ducatele de Făgăraș și Amlaș, mai primise cetatea Bologa de lângă Huedin și cetatea Bran, cu numeroase venituri din vama încasată acolo. În 1402 Baiazid a căzut prizonier într-o luptă cu mongolii conduși de Timur Lenk, deschizându-se astfel luptele pentru succesiunea la tron. Astfel că pentru peste un deceniu pericolul otoman a fost îndepărtat. Mircea s-a implicat în luptele pentru tronul otoman, susținând succesiv doi candidați, pe Musa Celebi și pe Mustafa. Nu este meritul exclusiv al lui Mircea, pentru că în luptele din Balcani între taberele otomane, alături de trupele românești au luptat și cele maghiare, ceea ce arată o coordonare a acțiunilor între Sigismund și Mircea. Mircea chiar și-a căsătorit o fiică cu Musa, sperând că astfel își va asigura liniștea. Însă strategia lui Mircea a fost greșită, pentru că în cele din urmă a reușit să ocupe tronul Mehmed I în 1413. 

Relațiile cu Sigismund de Luxemburg după 1400: 

 Mircea a încercat să profite de orice situație avantajoasă pentru a-și întări autoritatea inclusiv în relațiile cu regele Ungariei. În 1401 a reînnoit tratatul cu Vladislav Jagello, orientat împotriva lui Sigismund. În același an Sigismund s-a confruntat cu o criză de autoritate în regat, din cauza disputei cu nobilimea, care l-a arestat pentru câteva luni. Evoluțiile din Imperiul otoman i-au apropiat din nou pe cei doi, care s-au întâlnit personal în noiembrie 1406 la mănăstirea Tismana. Nu excludem posibilitatea ca să se fi reînnoit jurământul de credință sau să fi fost confirmată de către Mircea credința față de Sigismund.  Regele Ungariei nu a avut încredere deplină în Mircea, pentru că în decembrie 1408 i-a luat pentru două luni Banatul de Severin, în care l-a numit ca ban pe Stibor Stiborici, cel care l-a repus pe Mircea pe tron în urmă cu câțiva ani. Posibil că nu întâmplător în 1409, tatăl lui Iancu de Hunedoara, despre care se spune că ar fi emigrat din Țara Românească, a primit domeniul cetății Hunedoara în 1409. Cu ocazia negocierilor dintre regele Ungariei și regele Poloniei, încheiate prin tratatul de la Lublin din 1412, Țara Românească rămânea în sfera de influență a Ungariei, statut confirmat și în negocierile ulterioare de la Buda. Regele Ungariei s-a implicat apoi în proiecte de anvergură europeană, considerând rezolvată problema otomană datorită crizei politice interne. 

Închinarea lui Mircea și plata tributului:

 Sultanul Mehmed I nu a uitat că Mircea i-a sprijinit pe frații săi în disputa pentru tron și în 1417 a condus personal o campanie în Țara Românească. Scopul era supunerea lui Mircea. Voievodul Transilvaniei a mobilizat imediat oastea să vină în ajutorul lui Mircea, însă era prea târziu. Conform cronicilor turcești, Mircea a acceptat plata tributului, în valoare de 4.000 galbeni. Practic începând cu anul 1417 Țara Românească a intrat în Casa Păcii, conform dreptului islamic, plătind regulat tribut. Un fiu al lui Mircea, probabil Radu Prasnaglava, a fost trimis ostatic la Poartă, ceea ce va deveni un obicei timp de mai multe secole. În ultimii ani de domnie l-a asociat la tron pe fiul său, Mihail, asigurându-i astfel succesiunea. Acesta nu a fost însă la înălțimea tatălui său, nici militar, nici diplomatic. Deși în toamna lui 1419 regele Sigismund a venit personal în Țara Românească în fruntea unei oști împotriva turcilor, pe care i-a scos din țară, Mihail nu a mai rezistat decât câteva luni pe tron. După moartea lui a urmat o perioadă de războaie între Radu Prasnaglava, fiul lui Mircea, și Dan al II-lea. 

Semnificația domniei lui Mircea cel Bătrân:

 Domnia lui Mircea cel Bătrân este remarcată pe toate planurile în care poate fi cunoscută istoria Țării Românești în acea perioadă: politic, economic și cultural. Pe plan intern în timpul său s-au cristalizat demnitățile din Sfatul domnesc și atribuțiile lor. A stăpânit mai mult decât Țara Românească, având cele mai multe domenii în Transilvania. Chiar dacă au fost efemere, stăpânirile peste Dunăre, Podunavia, Silistra și Dobrogea, au constituit maxima întindere teritorială pe care a stăpânit-o vreun domn al Țării Românești până la Mihai Viteazul. Pe plan economic, beneficiind și de o domnie lungă, în parte pașnică, mai ales după 1402, a reușit să dezvolte Țara Românească prin politici vamale preferențiale pentru negustorii din Brașov și din Lvov. Pe plan cultural a reorganizat mănăstirile cu ajutorul călugărului sârb Nicodim, care a reușit să formeze și un centru mănăstiresc de copiere de cărți bisericești. A construit noi biserici și mănăstiri, le-a dăruit cu averi pe cele vechi și a obținut pentru mitropolitul Țării Românești dreptul de exarh peste plai, adică peste munți, pentru românii din regatul Ungariei. În timpul său dispare Mitropolia de Severin, nefiind numit un alt mitropolit. Mircea cel Bătrân rămâne cel mai reprezentativ domnitor al Țării Românești. A avut cea mai lungă domnie, chiar dacă a fost întreruptă în 1395-1396. A luptat cu turcii, a încheiat alianțe cu regele Poloniei și, de nevoie, s-a închinat regelui Ungariei. A dus o politică duplicitară pentru a supraviețui politic. A fost un supraviețuitor. A fost un model politic cel puțin pentru Dan al II-lea și pentru Vlad Dracul. Mircea a fost „cel Bătrân” în comparație cu domnitorii care au purtat acest nume în secolele XV-XVI. Mircea cel Bătrân este Mare și fără să fie nevoie să îi schimbăm numele cu care a fost consacrat de istoriografie.

ALEXANDRU CEL BUN

  Alexandru cel Bun, fiul lui Roman I Muşatinul, vine la domnia Ţării Moldovei susţinut militar de Mircea cel Bătrân (domn al Munteniei), care îşi dorea un aliat în scaunul de la Suceava. Predecesorul său, la domnia Moldovei, Iuga, este luat ostatic în Muntenia de Mircea cel Bătrân, unde probabil şi va muri ulterior fără a reveni în Moldova. A fost un domn paşnic, de unde şi porecla de „cel Bun”, un bun gospodar, continuând politica de extindere teritorială dusă şi de Roman I Voievod. Ţara Moldovei s-a întins încetul cu încetul de la nucleul unde se formase, regiunea din nord-vest cu capitala la Suceava, cu marele oraş Baia din ce în ce mai mult. Moldova lui Alexandru cel Bun se întindea până la Marea Neagră, icluzând şi Cetatea Albă la Nistru, mare cetăţuie, veche de pe vremea bizantinilor, deţinută apoi de negustorii genovezi. În momentul când Moldova devine stăpână pe această regiune, Cetatea Albă este încă în mâna genovezilor care acceptă însă suzeranitatea voievodului moldovean. Mai târziu, în vremea lui Ştefan cel Mare, deasupra unei întrări pe cetate, se va afla stema Moldovei, capul de zimbru sau, mai corect, de bour, stemă ce se mai vede şi astăzi. Potrivit celor scrise de Grigore Ureche, Alexandru cel Bun a întreprins o importantă operă de organizare politică, administrativă şi ecleziastică a Moldovei. A încurajat comerţul, confirmând negustorilor polonezi un larg privilegiu în 1408, act în care este atestat pentru prima oară şi oraşul Iaşi. Până la Alexandru cel Bun Voievod, numirea lui Iosif ca Mitropolit în Moldova nu era primită de Patriarhul de la Constantinopol care vroia să impună un mitropolit grec, fapt ce a creat o mare schismă între biserica moldovenească şi Patriarhia ecumenică (Patriarhia Constantinopolului). Meritul lui Alexandru cel Bun a fost obţinerea acordul Patriarhului de recunoaştere a lui Iosif ca mitropolit canonic asupra întregii Moldove în anul 1401. Delegatul în această privinţă a domnitorului a fost Grigore Ţamblac, originar din Târnovo în Bulgaria, care a revenit de la Constantinopol cu un hrisov ce recunoştea pe Iosif Mitropolit al Moldovei. În 1402 (după alţi istorici în 1415) Alexandru cel Bun a adus de la Cetatea Albă la Suceava moaştele Sfântului mucenic Ioan cel Nou. În afară de consolidarea Mitropoliei Moldovei, Alexandru cel Bun a întemeiat două mănăstiri: Moldoviţa şi Bistriţa, în cea din urmă fiind ulterior înmormântat. Lunga sa domnie a corespuns, în general, unei perioade de pace, rezultat al politicii extrem de abile a voievodului moldovean, care a menţinut echilibrul între Ungaria şi Polonia. Astfel, recunoscând suzeranitatea lui Vladislav Jagello, - a încheiat tratate de pace cu acesta în 1402, 1404, 1407, 1411 si 1415 făgăduindu-i acestuia sfat şi ajutor împotriva oricărui duşman -, Alexandru s-a asigurat de sprijinul Poloniei în faţa oricărei încercări a Ungariei de a controla drumul comercial care lega sudul Poloniei, trecând prin Moldova, de gurile Dunarii, mai precis de cetăţile Chilia şi Cetatea Albă. Acordul dintre Polonia şi Ungaria, încheiat la Lublau la 15 martie 1412, reprezenta un mare pericol pentru Moldova, fiind primul acord de împărţire a unui teritoriu românesc în sfere de influenţă. Acordul nu a fost aplicat, datorită faptului că Alexandru şi-a onorat întotdeauna obligaţiile rezultate din acceptarea suzeranităţii regelui polon şi datorită contradicţiilor polono-maghiare. Alexandru cel Bun este totuşi vasal al regelui Poloniei. Sunt documente despre împrejurările în care a prestat jurământul împreună cu boierii lui, şi nu numai atât, este şi o altă dovadă că şi-a îndeplinit îndatoririle de vasal şi a participat la o luptă celebră între polonezi şi cavalerii teutoni. Aceşti urmaşi ai cavalerilor cruciaţi din Palestina erau stabiliţi în nordul Poloniei, justificându-şi prezenţa prin misiunea de a-i creştina pe acei păgâni care mai rămăseseră în nord-estul continentului: lituanienii. De-atunci a rămas în limba română expresia „liftă păgână”: la origine era „litvă păgână”! Lituanienii rămân păgâni până pe la sfârşitul veacului al XIV-lea. Lituanienii sunt foarte buni ostaşi, şi în frunte cu voievodul lor se întind peste ţări de limbă rusă sau ruteană. Lituania, pe la 1350, îngloba teritoriile de astăzi ale Lituaniei, Bielorusiei, sudul şi vestul Ucrainei (ţara Galiţiei). Era mai mare decât Polonia. Regele Poloniei a reuşit să încheie alianţă cu marele duce al Lituaniei prin căsătorii şi, neavând urmaş în linie bărbătească, i-a urmat la tron Vladislav Jagello, voievodul lituanian care s-a creştinat. Aşadar, pe la 1390, unită cu Lituania, Polonia devine de două ori mai mare. Cu vremea însă, polonezii (noi ziceam pe vremea aceea: leşii, după numele unui trib de-al lor zis leah), mai de timpuriu creştinaţi şi mai înaintaţi în civilizaţie, vor asimila parţial Lituania, şi vor fi principalul element în această uniune polono-lituaniană. Duşmanul polonezilor şi lituanienilor este ordinul cavaleresc german care s-a stabilit pe teritoriul numit până la ultimul război mondial Prusia orientală, împiedicând accesul Poloniei la Marea Baltică. De-atunci se duc periodic lupte între cavalerii teutoni, temuţi războinici, şi regele Poloniei. La o mare bătălie care s-a dat la 1410 la Tannenberg sau Grunwald (ambele nume sunt valabile), Moldova lui Alexandru cel Bun a trimis un contingent de 400 de călăreţi. Pare o cifră derizorie, dar pentru acea epocă nu însemna puţin. Aceşti călăreţi, este interesant ce spune cronica, au fost cei care au hotărât soarta bătăliei aplicând o tactică militară pe care o regăsim la Asăneşti, cei care, la 1205, la Adrianopol, ajutaţi de cavaleria cumană, înving pe cruciaţii francezi şi-l fac prizonier pe împăratul Balduin al Constantinopolului. Atacă frontal, iar când ajung în faţa duşmanului se opresc brusc, cum fac încă şi azi arabii, şi se prefac că fug. Cavalerii, îmbrăcaţi în armuri, se iau după ei, dar, fiind greoi, se împrăştie. Cavaleria uşoară se opreşte brusc din nou şi îi înconjoară, câte trei-patru împotriva unuia, şi îi distrug pe cavaleri. Această tactică este încă o dovadă că de la cumani au deprins românii în Evul Mediu arta militară: avem, la un interval de 200 de ani, exact aceeaşi tactică a cavaleriei uşoare pentru a hotărî soarta unei bătălii. Alexandru cel Bun însă, cu toate că l-a ajutat încă o dată pe regele Poloniei în 1422, - Bătălia de la Marienburg -, la sfârşitul domniei sale s-a aliat cu Ungaria şi cu Ordinul Teutonic împotriva Poloniei, ca să pună stăpânire pe ţinutul Pocuţiei, dat amanet de regele Poloniei unui predecesor al lui Alexandru (Petru Mușatin), în schimbul unui împrumut de 3 000 de ruble de argint, niciodată restituit. Această nefericită „afacere” va strica periodic relaţiile polono-moldovene timp de o sută de ani. De asemenea, în timpul său, în 1420, au loc primele confruntări dintre Moldova şi Imperiul Otoman. Turcii au asediat Chilia şi Cetatea Albă, dar Alexandru a reuşit să le apere. Alexandru cel Bun a murit la 1 ianuarie 1432 în urma unei boli contractate în luptele dintre Polonia şi Ungaria. În urma lui au rămas mai mulți fii care s-au luptat ani de zile pentru a ocupa tronul.

IANCU DE HUNEDOARA

 Iancu de Hunedoara (n. 1407-d. 11 august 1456, Zemun) a fost o personalitate dominantă a istoriei româneşti din veacul al XV-lea. A fost voievod al Transilvaniei în 1441, guvernator al regatului Ungariei între 1446-1453, apoi căpitan suprem al Ungariei şi al Transilvaniei între 1453-1456. A scris file de glorie în istoria luptei antiotomane a popoarelor Europei sud-estice. Iancu de Hunedoara a desfăşurat o activitate diplomatică şi militară intensă în anii în care Imperiul Otoman urca spre apogeu, dând asalturi decisive asupra ultimei rămăşiţe a Imperiului Bizantin, Constantinopolul. A depus eforturi pentru închegarea unei coaliţii creştine care să oprească înaintarea otomanilor cu o oaste de cruciadă şi a fost cel dintâi comandant de oşti din Europa care a reuşit să îl înfrângă pe cuceritorul Constantinopolului, sultanul Mahomed II, la Belgrad în 1456. A fost tatăl regelui Matei/Matia Corvin, cel mai mare rege al Ungariei.

Originea. Anii tinereţii:

  S-a născut în jurul anului 1407 (mult timp s-a crezut că s-a născut în 1387, din cauza unei interpretări greşite a unor surse). Tatăl său, Voicu şi fraţii lui Mogoş şi Radu, au fost ostaşi în slujba regelui maghiar Sigismund de Luxemburg. Pentru că s-au distins în luptele antiotomane, Sigismund i-a răsplătit în anul 1409, dăruindu-le castelul de la Hunedoara, împreună cu pământurile care ţineau de el, cu vreo 35 de sate, vămi, mine de sare, aur, argint şi fier. Atunci a primit familia Huniazilor şi blazonul ei nobiliar (un corb cu aripile uşor desfăcute şi cu un inel în cioc). Iancu a copilărit la castelul de la Hunedoara. După moartea tatălui său în jurul anilor 1414-1419, cap de familie a rămas fratele său, Radu. Despre copilăria sa se cunosc puţine informaţii, dar se poate spune că a plecat de tânăr în slujba unor nobili pentru a învăţa arta militară. În unele izvoare maghiare este semnalată prezenţa lui în slujba familiilor Csaky şi Csanadi, apoi în slujba despotului sârb Ştefan Lazarevici, apoi a familiei Ujlaki şi a episcopului de Zagreb. Pe la 1428-1429 s-a căsătorit cu Elisabeta Szilagyi, cu care a avut doi fii: Ladislau (născut în 1431) şi Matia (născut la 24 februarie 1443, la Cluj).

În slujba lui Sigismund de Luxemburg:

 În anul 1430 a intrat în serviciile regelui Sigismund. Deja în toamna anului 1431 l-a însoţit pe acesta în Italia, pentru a-l ajuta pe ducele Milanului, Filippo Visconti, în lupta contra Veneţiei. A fost o perioadă în care cunoştinţele sale militare şi experienţa i s-au îmbogăţit semnificativ. Şederea sa la Milano, mare centru economic italian şi european, timp de doi ani, a contribuit mult la formarea sa. Cu această ocazie a studiat organizarea armatelor italiene şi metodele lor de luptă. La 25 noiembrie 1431, Sigismund a fost încoronat ca rege lombard, iar în 1433, la Roma, a fost încoronat împărat. La întoarcerea sa din Italia, Iancu a ieşit din slujba ducelui Milanului şi l-a însoţit pe Sigismund în Elveţia, la Basel, unde a avut loc faimosul conciliu care a durat 16 ani. La 17 ianuarie 1434, Iancu era şi el la Basel, unde erau adunate un număr mare de personalităţi politico-religioase europene ale vremii. La acest conciliu, Sigismund a reuşit să profite de trădarea reprezentanţilor husiţi şi să fie recunoscut drept rege al Cehiei (cu două decenii în urmă, husiţii îl înlăturaseră de pe tron în urma mişcărilor populare conduse de Ian Hus). Iancu de Hunedoara a participat în anii care au urmat la campania lui Sigismund în Cehia, prin care a preluat tronul. În luptele contra răzvrătiţilor husiţi, Iancu a învăţat noi tactici de luptă, pe care le-a aplicat mai târziu. Dar în decembrie 1437, Sigismund de Luxemburg a murit şi în aceeaşi lună Iancu s-a reîntors la Alba Regală (Székesfehérvár), pentru încoronarea lui Albert de Austria, noul rege al Ungariei.

În slujba lui Albert de Austria:

 Dacă în timpul lui Sigismund a ajuns să facă parte din anturajul militar al regelui, abia în vremea lui Albert de Austria a început adevărata ascensiune a lui Iancu de Hunedoara. Iar ascensiunea a început la scurt timp după încoronarea noului rege. Reîntors mai întâi în Cehia, pentru a termina campania antihusită, spre sfârşitul lui 1438, Albert de Austria l-a numit pe Iancu ban al Severinului, împreună cu fratele său mai mic. Regele intenţiona să pună capăt incursiunilor otomane, să întărească zona de graniţă şi să pregătească o mare ofensivă antiotomană. De aceea a avut nevoie de un om de încredere, bun cunoscător al artei militare şi capabil de o sarcină de asemenea amploare. Încredinţat cu prima sa demnitate mai importantă, Iancu începea şi cariera sa politică.

Intrarea în marea politică. Voievod al Transilvaniei:

 După instalarea sa în funcţia de ban al Severinului, Iancu, ajutat de fratele său, s-a preocupat mai întâi de întărirea cetăţilor Severin, Gureni, Orşova şi Mehadia. Turcii ocupau poziţii tot mai avansate la Dunăre şi ameninţau cu luarea Belgradului. În vara lui 1939 regele Albert organizează o primă ofensivă antiotomană, lipsită de vigoarea şi coordonarea necesară. Iancu participă, fiind fidel regelui, dar acţiunea este un eşec, armata se dezintegrează şi regele se reîntoarce, bolnav, la Strigoniu, unde şi moare la 27 octombrie. Regina Elisabeta, rămasă văduvă, aştepta totuşi un fiu, dar Ungaria fără rege şi fără un moştenitor sigur, devine instabilă din punct de vedere politic. Pe de altă parte, la porţile regatului băteau turcii, care se apropiau ameninţător. Pe acest fond, are loc un conflict pentru putere dintre marea şi mica nobilime maghiară. Micii nobili cereau o regalitate puternică, capabilă să ţină piept turcilor, marii nobili se mulţumeau cu un rege tânăr, care să conducă numai cu numele. La Dieta de la Buda din 1 ianuarie 1440, regina Elisabeta ceru sprijinul nobilimii pentru conducerea interimară a regatului şi susţinerea succesiunii la tron. La această dietă ia parte şi Iancu de Hunedoara. El a încercat să convingă dieta de primejdia turcească şi de necesitatea instalării imediate a unui rege cu autoritate reală, susţinând apropierea Ungariei de Polonia (curtată şi de sultan) şi instalarea pe tronul Ungariei a regelui polonez Vladislav III Jagiello. Cuvântarea sa a fost suficient de convingătoare să întrunească adeziunea majorităţii membrilor dietei. Însăşi regina se lasă înduplecată şi trimite o solie la curtea polonă. La 22 februarie 1440, în timpul tratativelor la Cracovia, regina naşte un fiu, denumit Ladislau Postumul. Prin urmare ea cere retragerea imediată a delegaţiei maghiare de la negocierile cu polonezii, dar este prea târziu. Partida susţinută şi de Iancu continuă tratativele de aducere a lui Vladislav pe tronul Ungariei. Acesta acceptă tronul la 6 martie şi, în ciuda încercărilor disperate ale partidei reginei, soseşte la Buda la 21 mai şi se instalează efectiv pe tronul Ungariei. Dar ruptura politică între cele două tabere a degenerat într-un război civil. Iancu, aflat de partea lui Vladislav, a condus armata regelui împotriva marilor nobili, pe care i-a înfrânt decisiv la Battaszek, la 10 septembrie 1440. Drept urmare, ca răsplată pentru serviciile aduse, Vladislav l-a numit voievod al Transilvaniei şi comite al Timişoarei, păstrând şi titlul de ban de Severin. A preluat noua funcţie abia în primăvara lui 1441, pentru că în iarna lui 1440 pleacă la Belgrad cu misiunea de a reorganiza apărarea cetăţii disputate de turci. La preluarea funcţiei de guvernator, principala preocupare a lui Iancu a fost de a reorganiza şi de a pregăti Transilvania în faţa pericolului turcesc. Misiunea sa era deosebit de dificilă. Marii nobili erau foarte puternici iar păturile de jos erau încă frământate de răscoala din 1437-1438 şi de înteţirea controlului feudal prin adoptarea înţelegerii „Unio trium nationum”. Pentru a-şi întări autoritatea, a adoptat o tactică de îmbunare a marilor nobililor, coroborată cu atragerea de partea sa a micilor nobili. Pe de altă parte, se ocupă cu organizarea şi întărirea economiei transilvane. Instituie un control abil asupra ocnelor de sare, aducătoare de mari venituri. Armata o organizează în vederea viitoarelor lupte antiotomane. Pe pan administrativ şi economic a luat măsuri de creştere a economiei şi îmbunătăţire a administraţiei. La Braşov şi Sibiu a înfiinţat monetării în 1441 şi 1443. A repus în drepturi oraşul Cluj, care fusese deposedat de acestea ca pedeapsă pentru susţinerea răsculaţilor din 1437-1438. Sibiului şi Braşovului le-a întărit zidurile de apărare.

Luptele contra turcilor:

  În septembrie 1441 intervine în teatrul de luptă din Serbia, pe principiul că o apărare bună împotriva turcilor se putea face doar prin ofensivă. Armata lui Iancu iese deplin victorioasă lângă Semendria, dar în luptă moare fratele lui, Ioan (va fi înmormântat la Alba Iulia). Reîntors în ţară, Iancu este primit cu laude, iar faima lui sporeşte.

Incursiunea turcilor în Transilvania:

 În primăvara lui 1442 turcii întreprind o campanie împotriva Transilvaniei. Ei deţineau controlul asupra Ţării Româneşti şi de aici şi-au organizat atacul. Aproximativ 12.000 oameni au trecut pe la Turnu Roşu, apoi pe valea Mureşului şi s-au îndreptat către Alba Iulia. În aceste condiţii, Iancu a luat o decizie neobişnuită pentru acea vreme şi a proclamat ridicarea populaţiei la război. A trimis solii în toată Transilvania, să adune la oaste pe ţărani şi pe orăşeni deopotrivă. Măsura nu era pe placul nobilimii, care nu vedea cu ochi buni pe ţăranii înarmaţi. La primul asediu turcesc al Albei Iulii, trupele lui Iancu suferă o înfrângere, apoi se retrag în cetate. Între timp sosesc întăriri din toate comitatele, împreună cu trupele secuieşti şi săseşti. Mult întărită, armata lui Iancu pleacă pe urmele turcilor, răspândiţi în apropiere. La 18 martie are loc bătălia de la Sântimbru. Între timp, la urechile lui Iancu ajunse zvonul că Mezid-bei poruncise trupelor sale să-l omoare cu orice preţ. Din acest motiv îl pune în fruntea oştirii pe micul nobil Simion Kamonyai, îmbrăcat în armura sa. La 22 martie are loc lupta, în apropiere de Sibiu. Turcii reuşesc să-l ucidă pe Kamonyai şi sunt convinşi că l-au răpus pe Iancu. Acesta îşi conduce bine trupele şi reuşeşte să-i pună pe fugă pe turci. Cu Mezid-bei mor pe câmpul de luptă cei mai mulţi soldaţi turci, atacaţi din toate părţile, doar câteva cete turceşti reuşesc să se retragă pe la Turnu Roşu, dar sunt urmărite mai departe de Basarab, fiul lui Dan. Pe urmele lor a venit şi Iancu cu armata sa şi l-a instalat pe Basarab domn în Ţara Românească.

Bătălia de pe râul Ialomița:

  Succesul lui Iancu a avut drept urmare o şi mai mare reacţie din partea turcilor. Preocupat de pierderea influenţei în Ţara Românească şi dorind să-l răzbune pe Mezid-bei, sultanul trimite o armată de circa 80.000 de oameni, în frunte cu beilerbeiul Rumeliei, Sehabeddin. Turcii trec Dunărea pe la Nicopole. Basarab nu le poate rezista singur şi se retrage spre munţi, aşteptând ajutoare din Transilvania. Între timp turcii se răspândesc prin ţară în expediţii de pradă. Atunci Iancu trece cu armata sa munţii şi pe data de 2 septembrie 1442 atacă pe turci pe valea Ialomiţei. Bătălia a fost  decisivă şi până la căderea nopţii, turcii sunt puşi pe fugă. Cu un sangiac şi patru bei căzuţi, Sehabeddin trece Dunărea cu o parte din armată, iar restul trupelor turceşti risipite prin ţară sunt nimicite una câte una. Se zice că prada de război a lui Iancu fu uriaşă (steaguri, corturi, peste 5.000 de cămile, cai, catâri şi haine scumpe). Fidel concepţiei militare conform căreia atacul este cea mai bună apărare, Iancu trece Dunărea în noiembrie-decembrie, împrăştie pe turci la Vidin şi se reîntoarce victorios prin Serbia.

Campania din Balcani:

 Victoria lui Iancu de pe Ialomiţa a provocat o reacţie de admiraţie în toată Europa, iar Sehabeddin a fost demis. La apelul Papei, europenii pornesc o puternică ofensivă diplomatică pentru un război mai mare împotriva turcilor, cu scopul de a-i scoate definitiv din Europa. Serbia, Ungaria sunt cele mai mari susţinătoare ale campaniei antiotomane. În dieta din iunie 1443, Ungaria decide organizarea unei campanii în Balcani. În Transilvania, Iancu organizează în continuare armata, atrage la oaste numeroşi iobagi şi strânge cca 10-12 mii de oameni. În iunie 1443 în Ungaria sosesc ştiri despre o puternică înfrângere a turcilor în Asia Mică. Momentul părea favorabil deschiderii ostilităţilor. Vladislav pleacă din Buda la 22 iulie însoţit de armata regală, de un detaşament de cavalerie polonă, câţiva cruciaţi şi unităţi de mercenari cehi. La Cuvin, pe malul Dunării, trupele sale fac joncţiunea cu oastea lui Iancu şi cu trupele sârbe ale lui Gheorghe Brancovici. Intrarea în teritoriul turcesc s-a tărăgănat şi abia în septembrie s-a trecut Dunărea. Pe Morava se întâlnesc cu trupele lui Ishak-bei, pe care Iancu îl bătuse cu doi ani în urmă. Turcii erau destul de puţin pregătiţi să lupte iarna şi fură obligaţi să se retragă. Cu 12.000 de călăreţi şi cu oştile sale transilvane, Iancu înaintează în marş rapid către sud, încercând să-i oprească pe diferiţii bei să se unească şi să le oprească ofensiva către Sofia. El ocupă Nişul, unde înfrânge şi trei detaşamente turceşti care abia avuseră timp să se reunească. Între timp sultanul însuşi pleacă de la Adrianopol împotriva sa. Iancu schimbă direcţia de mers către miazănoapte şi zdrobeşte forţele otomane răzleţe care-i apar în cale. Peste tot pe unde trece armata sa, contingente de sârbi eliberaţi de sub turci i se alătură. În zonă a mai apărut şi o armată a lui Vlad Dracul, care luase între timp tronul Ţării Româneşti, cu sprijinul sultanului, dar care la scurt timp a întors armele împotriva turcilor. Trecând de Niş, Iancu se îndreaptă direct către Sofia, pe care o ocupă după ce spulberă o altă armată turcească. Pe acest fond, popoarele din Balcani încep să freamăte în speranţa eliberării, iar în tabăra regelui sosesc tot mai mulţi bulgari, bosniaci, sârbi şi albanezi. Oraşe din Bulgaria se predau direct lui Iancu, în Albania şi în ţinutul minier Novo Brdo din Serbia au loc răscoale antiotomane, iar vestitul albanez Scanderberg fuge din armata turcă pentru a se pune în fruntea luptei de eliberare din Albania. În ciuda acestor evoluţii, turcii nu au nicio intenţie să cedeze atât de uşor. Sultanul dispune o puternică apărare a trecătorilor din Balcani şi aşteaptă venirea lui Iancu. Înaintarea acestuia către Adrianopol şi Constantinopol devenise tot mai dificilă din cauza iernii şi a reliefului muntos. La trecătoarea puternic apărată de la Zlatiţa, pe 12 decembrie 1443, armata sa trece printr-un moment greu atunci când turcii atacă prin surprindere. Trecătoarea devine aproape imposibil de trecut, iar pe la 23 decembrie are loc un atac puternic condus de sultan. Atunci Iancu este nevoit să bată în retragere. Turcii pleacă în urmărirea lui, dar calculează greşit puterea şi moralul trupelor şi se avântă cu câteva armate direct în luptă. Iancu îi surprinde şi îi bate. Retragerea era deosebit de grea, iarna era în toi, caii muriseră şi alimente nu se mai găseau. La 2 ianuarie 1444 are loc confruntarea de la Ialovăţ. Înainte de a ajunge la Niş, turcii au trimis o solie pentru a-i oferi lui Vladislav pacea, în condiţii destul de favorabile, dar rămase fără niciun rezultat. La 2 februarie 1444, Vladislav I, Iancu şi armata intrau în Buda. Vestea victoriilor repurtate de armatele lui Vladislav I în „campania cea lungă” s-a răspândit în tot Occidentul. Turcii suferiseră o grea înfrângere, cum nu mai avusese loc niciodată de la venirea lor în Europa. Fuseseră nevoiţi să părăsească Serbia şi vestul Bulgariei, iar acum încercau să-şi repoziţioneze armatele pentru a-şi apăra imperiul. Faima lui Iancu s-a răspândit în toată Europa, ca şi în rândurile inamicului. Occidentul credea că momentul este cel mai potrivit pentru a-i scoate pe turci din Europa.

Înfrângerea de la Varna:

  În urma entuziasmului provocat de succesul campaniei din 1443, deja în una aprilie 1444 în Dieta ungară se hotărăşte organizarea unei noi campanii antiotomane. Urmează însă o perioadă în care Vladislav duce pe de-o parte tratative de pace cu turcii, pe de altă parte face pregătiri de război. Puterile occidentale profită de această conjunctură şi prin activitatea diplomatică intensă, se angajează cu promisiuni de ajutor în sprijinul campaniei, în speranţa de a acapara noi posesiuni în Balcani. Întregul ajutor militar s-a concretizat în doar câteva galere veneţiene, burgunde şi raguzane, care au plecat spre Constantinopole în vara lui 1444. Între timp, Iancu s-a pregătit de război şi a depus demersuri pe lângă ţările române pentru un ajutor armat. În iulie, pe când Vladislav era la Seghedin în pregătire de război, sosesc solii sultanului care oferă pacea în condiţii foarte avantajoase. Vladislav decide să semneze pacea, în ciuda opoziţiei cardinalilor. Iancu de Hunedoara era şi el de acord cu pacea, dar era tot timpul supus deciziei regale. La presiunile occidentului şi în special ale papei, Vladislav se răzgândeşte şi jură să continue campania împotriva „necredincioşilor”, însă ruperea tratatului de la Seghedin avea să se dovedească o mare greşeală. În august Serbia semnă o pace separată cu turcii, recăpătându-şi teritoriile şi cetăţile pierdute în ultimii ani. Mişcarea sârbilor slăbea cu mult frontul comun antiotoman. Războiul era însă decis, iar pregătirile de război erau în toi. Armata regală se adună la Oradea şi porni către Orşova în jurul datei de 28 august. Acolo se adunară şi restul armatelor cruciate: soldaţi din Ungaria, trupe transilvănene conduse de Iancu (din care mulţi români), trupe croate şi bosniace comandate de banul Franko de Talovac. La 20 septembrie trecură Dunărea şi porniră de-a lungul ei spre Vidin, cea mai puternică fortăreaţă otomană din zonă. Ocupară oraşul, fără a asedia însă cetatea, în care turcii stăteau pregătiţi de luptă. Mai departe, la Nicopole li se alăturară armata promisă de Vlad Dracul şi un alt detaşament transilvănean care traversase direct Ţara Românească. Vlad se întâlni la Nicopole cu Vladislav, pe care îl sfătui să renunţe pentru că „turcul şi numai la vânătoare îşi ia cu sine mai mulţi ostaşi decât cei adunaţi în oastea creştină”. Sfatul său nu fu ascultat şi armata grăbi pasul către malul mării. Rând pe rând sunt ocupate cetăţile de la malul Dunării. Au ajuns la Varna la 9 noiembrie. Între timp a ajuns vestea că sultanul, despre care credeau că este în Asia Mică, ţinut pe loc de flota italiană şi burgundă, se îndrepta înspre Varna cu toată armata sa. Ajutorul Occidentului se dovedise complet insuficient, iar planul său de a bloca Bosforul cu doar o mână de nave nu era corespunzător realităţii. În seara de 9 spre 10 noiembrie, Vladislav şi cei 15-16 mii de ostaşi se aflau în faţa Varnei, iar de partea cealaltă se afla întreaga armată a sultanului (conform unor izvoare, 80-120 mii de ostaşi, probabil mai puţini). Situaţia cruciaţilor era acum extrem de dificilă. La sfatul lui Iancu, se deciseră că singura soluţie era să-i atace pe turci rapid, pentru a nu-i lăsa să-şi dea seama de inferioritatea lor numerică. În dimineaţa zilei de 10 noiembrie cele două armate s-au pus în rând pregătite de luptă. Cruciaţii au fost clar depăşiţi numeric, banderiile episcopilor de Eger şi Oradea fură de la început spulberate, iar episcopii ucişi. Prin tactică superioară, Iancu a reuşit să câştige câteva poziţii, dar în toiul luptei, regele Vladislav, vanitos şi lipsit de experienţă (avea doar 20 de ani), atacă direct în miezul oştirii otomane, în ciuda sfaturilor lui Iancu. Regele alunecă şi căzu de pe cal, iar un ienicer îi tăie capul, pe care-l expuse ca pe un trofeu privirilor oştii creştine. Moartea regelui lovi ca un fulger moralul acestora şi se produse panică şi fuga generală. În zadar încercă Iancu să vină în ajutorul regelui, bătălia era pierdută şi fu nevoit să părăsească câmpul de luptă. Turcii însă n-au mai pornit pe urmele oştii creştine. Grosul armatei trecu Dunărea în patru-cinci zile. Iancu trecu mai repede în Ţara Românească şi a fost prins de soldaţii munteni, care nu l-au recunoscut. Abia după câteva zile a fost eliberat, când Vlad Dracul a aflat despre el. Înfrângerea de la Varna avu un ecou la fel de puternic ca cel al victoriilor din „campania cea lungă”. În timp ce sultanul vestea victoria în tot imperiul, lumea occidentală era descurajată.

Campania de la Dunăre:

  În timpul în care regele Vladislav era plecat la război, în Ungaria se formase o locotenenţă regală din patru nobili, care asigura conducerea provizorie. Odată cu moartea regelui în bătălie, s-a declanşat din nou o luptă aprigă pentru putere. Reîntors în Transilvania, Iancu de Hunedoara era cel mai mult preocupat de refacerea capacităţii militare. El era de părere că luptele interne erau foarte dăunătoare şi că principala grijă a regatului trebuia să fie pericolul de la miazăzi. Mica nobilime a început tot mai mult să strângă rândurile în jurul său, izolând pe marii nobili şi intrigile lor. Consiliul de conducere a împărţit ţara în câteva regiuni, fiecare având în frunte un „căpitan”. Astfel, Iancu devine căpitan al ţinuturilor de la răsărit de Tisa (pe lângă funcţiile deja deţinute). Imediat trece la organizarea militară, calmează tulburările interne din Transilvania şi îşi asigură sprijinul ţărănimii şi orăşenimii pentru formarea armatei. Între timp turcii dădeau târcoale hotarului şi deja în primăvara lui 1445 apar în preajma Belgradului cu o armată de dimensiuni reduse. Iancu reuşeşte să distrugă tabăra otomană în ciuda moralului scăzut care persista după usturătoarea înfrângere de la Varna. Occidentul era şi el preocupat de riposta turcească şi păstra flota în Strâmtori şi la Constantinopol. În urma tratativelor dintre comandantul flotei, Wallerand de Wavrin şi Iancu, se pune la cale un plan de atac la Nicopole, susţinut pe apă de flota burgundă şi de pe uscat de armata lui Iancu. Vlad Dracul participă şi el cu armată, căruţe, hrane şi 40-50 de bărci. În prima jumătate a lunii august sosi flota burgundă la Isaccea, precum şi sprijinul lui Vlad Dracul de circa 5-6.000 de oşteni. Iancu a întârziat cu câteva zile, astfel că trupele româneşti susţinute de flota apuseană au pornit în susul Dunării, au trecut de Silistra, au ars cetatea Turtucaia apoi asediară cetatea Giurgiului (care prezenta cel mai mare interes pentru Ţara Românească). Sprijinit de o puternică artilerie, Vlad reuşeşte să cucerească Giurgiul şi trece rapid la întărirea cetăţii. Mai departe merg către Rusciuc, care se predă fără luptă şi în fine ajunge la Nicopole la 12 septembrie. Ziua următoare Vlad Dracul începe asediul cetăţii Turnu, aflată pe malul românesc, iar după două zile apare şi armata lui Iancu. Cucerirea cetăţii Turnu se dovedi mai dificilă decât se anticipase, datorită ajutoarelor date de pe malul bulgăresc. Iancu vroia să treacă pe malul celălalt, dar acest lucru era dificil la Nicopole aşa că pregăti trecerea armatei la gura Jiului, dar şi acolo se lovi de opoziţia turcilor. Iarna îngreuna şi mai mult toate operaţiunile, exista riscul ca Dunărea să îngheţe şi să imobilizeze flota occidentală. Din acest motiv se decise abandonarea atacului. Flotele au luat drumul mării, iar armatele lui Iancu şi Vlad se reîntoarseră în ţară. Cu toate că nu s-a atins scopul propus, campania de la Dunăre a avut ca rezultat consolidarea legăturilor dintre Iancu şi Ţara Românească, recucerirea Giurgiului şi încurajarea populaţiei bulgare (circa 12.000 de bulgari au fugit de sub turci şi s-au refugiat în Ţara Românească, cu permisiunea lui Vlad Dracul).

Guvernator al Ungariei:

 Reîntors din campania de la Dunăre, Iancu de Hunedoara a avut timpul necesar pentru consolidarea situaţiei interne. În Dieta Ungariei de la 1 iunie 1446 a fost recunoscut dreptul la succesiune al lui Ladislau Postumul, dar pentru că acesta era minor, se decise alegerea unui guvernator provizoriu până la împlinirea majoratului regelui. La alegerile din 5 iunie 1446, Iancu de Hunedoara, sprijinit de numeroşii nobili mici, a fost ales în unanimitate guvernator al Ungariei. Popularitatea sa, averea personală (deţinea peste un milion de jugăre de pământ), faima şi gloria cu care se umpluse în bătăliile antiotomane, erau motivele principale pentru care Iancu a fost ales guvernator. Pe plan administrativ şi economic, atât în calitate de guvernator al Transilvaniei cât şi de guvernator al întregii Ungarii, Iancu de Hunedoara a luat numeroase măsuri care au favorizat dezvoltarea economică şi instaurarea ordinii şi autorităţii de stat. A ridicat nivelul taxelor şi impozitelor colectate, dar nu prin apăsarea iobăgiei, ci prin introducerea de metode mai moderne de cultivare şi exploatare, prin mărirea suprafeţelor exploatate. În general a menajat iobăgimea, în care vedea baza puterii de stat şi un bună sursă de recrutare pentru armatele sale. Şi-a atras de partea sa cnezii români, cărora le-a oferit numeroase danii ca urmare a faptelor lor de vitejie. A îmbunătăţit exploatarea minelor din Hunedoara şi pe cele din nordul Transilvaniei (a susţinut dezvoltarea oraşelor miniere Baia Mare şi Baia Sprie). În câţiva ani a reuşit să ridice cu mult veniturile provenite din impozitele puse pe exploatarea minelor de sare. Unor oraşe de pe moşiile sale le-a dat dreptul de târg. A construit şi refăcut numeroase cetăţi şi castele, printre care şi Castelul de la Timişoara, care-i poartă astăzi numele şi unde şi-a avut reşedinţa pentru un timp. A sporit legăturile diplomatice, militare şi economice cu ţările române.

Bătălia de la Câmpia Mierlei:

  Încă din 1447 Iancu a plănuit o nouă campanie pentru alungarea turcilor din Europa. Prin intermediul diplomaţiei a încercat să atragă ajutorul papei şi al curţilor europene, dar răspunsul acestora consta doar din noi şi noi promisiuni, fără rezultate concrete. Fără să conteze pe aceste ajutoare ipotetice, el pregătea forţele proprii. Se putea baza pe sprijin din partea Ţării Româneşti, dar nu şi pe sprijinul Serbiei, care ducea o politică de bună vecinătate cu turcii. În schimb a strâns legăturile de colaborare cu Albania lui Scanderberg. Se pare că între cei doi conducători s-a semnat şi o alianţă militară. Albanezii încercau să scape de dominaţia turcească, dificil de înlăturat fără un sprijin consistent din Apus. În chiar primăvara anului 1448 a avut loc un atac masiv al sultanului, cu o armată de cca 100.000 de oameni, împotriva Albaniei răzvrătite. Sultanul nu a reuşit să supună nucleul de rezistenţă albanez şi s-a retras în august, probabil şi din cauză că a aflat de alianţa albanezilor cu Iancu. Scanderberg trebuia în acelaşi timp să se asigure şi împotriva intrigilor Veneţiei duşmane. Pentru campania din 1448 Iancu a reuşit să strângă o armată de circa 22-24.000 de oameni, compusă din mercenari (cavalerie grea), circa 1.000 de polonezi trimişi de regele Cazimir al IV-lea, banderiile nobililor (cavalerie uşoară), 4.000 de infanterişti (de toate naţionalităţile, mai ales germani şi cehi). Avea numeroase tunuri şi căruţe de război (circa 2.000) după modelul husiţilor. Iancu urmărea de această dată să treacă prin Serbia de Sud, să cucerească Macedonia cu ajutorul lui Scanderberg (şi astfel să rupă Albania de turci), apoi să înainteze către Salonic, unde nădăjduia să se formeze o bază pentru flotele europene. Înaintarea armatelor principale a început la 28 septembrie pe la vărsarea Moravei în Dunăre. Armatele Ţării Româneşti au trecut Dunărea pe la Severin, înaintând pe valea Timocului şi făcând joncţiunea cu trupele lui Iancu la Niş. De aici armata întreagă a pornit către sud până ajunse la Kossovopolje (Câmpia Mierlei) în jurul zilei de 14-15 octombrie, unde trebuiau să se întâlnească cu trupele lui Scanderberg. Slăbiciunea lui Iancu era lipsa de informaţii cu privire la mişcările turcilor. Aceştia adunaseră armata la Sofia, în timp ce Iancu credea că sultanul se află pe la Adrianopol. Mare a fost surpriza când pe Câmpia Mierlei au apărut trupele turceşti, venite de la Sofia, prin Niş, apoi pe acelaşi drum pe care trecuse Iancu în urmă cu câteva zile. Lipsit de o alternativă sigură, Iancu a decis să rămână pe loc şi să ţină piept turcilor, mai ales că poziţia sa era uşor favorabilă. A format o „cetăţuie” din căruţe (după tactica husită) în interiorul căreia a plasat infanteria şi grosul armelor de foc (tunuri, puşti). Lupta principală urma să fie dată cu ajutorul cavaleriei. Lupta a început în ziua de 18 octombrie, zi care s-a terminat cu o victorie parţială a creştinilor. A doua zi lupta a fost mult mai dură, turcii reuşind să produce pagube grave armatei lui Iancu (circa 17.000 de oameni). Însuşi Iancu a fost la un pas de moarte: a căzut de pe cal, dar a fost salvat de un cneaz hunedorean, Teodor Cnezul, pe care l-a răsplătit cu moşii mai târziu. Situaţia gravă l-a obligat să salveze atât cât mai putea salva. La miezul nopţii a simulat un atac cu o parte din armată, iar cu grosul trupelor rămase s-a strecurat pe lângă turci şi a fugit în Serbia. Trupele rămase au fost nimicite în parte, în parte luate în robie (printre cei căzuţi în robie s-a aflat şi cumnatul lui Iancu, Mihail Szilagyi). Scanderberg nu a mai avut timp să ajungă la Câmpia Mierlei şi auzind de înfrângere, s-a întors din drum. 

Ultimii ani. Asediul Belgradului. Moartea:

  La 24 decembrie 1448 Iancu a ajuns la Seghedin. Puterea sa politică era destul de slăbită de eşecul suferit, mulţi nobili nemaifiind de acord cu politica sa. Doi ani de pregătire asiduă au fost irosiţi. Înfrângerea de la Câmpia Mierlei obliga pe europeni să stagneze orice acţiune ofensivă împotriva turcilor şi să se concentreze pe partea defensivă. Au urmat ani de tratative de pace în urma cărora s-a semnat la 20 noiembrie 1451 un armistiţiu cu turcii pe trei ani (la 29 mai 1453 turcii aveau să zguduie Europa cucerind Constantinopolul). În ianuarie 1453 Iancu şi-a dat demisia din funcţia de guvernator pentru a face loc restaurării puterii regale în Ungaria. Noul rege instalat l-a umplut de laude şi de posesiuni, dar pe de altă parte a încercat, împreună cu partida marilor nobili, să-l înlăture de la putere. În ultimii ani a încercat să ţină piept turcilor şi să întărească linia Dunării. Turcii au rupt armistiţiul în 1454 şi au asediat Semendria, dar Iancu a repurtat o nouă victorie împotriva lor la Krusevac, unde i-a zdrobit cu desăvârşire. Miza cea mai mare era cetatea Belgradului, pe care sultanul Mohamed al II-lea se pregătea intens să o cucerească. La rândul lui Iancu a luat măsuri pentru întărirea ei şi a chemat oameni de la oraşe şi sate să ia parte la război. De această dată a beneficiat şi de un sprijin mai consistent din Apus. Asediul Belgradului a fost deosebit de puternic. Flota cruciată a câştigat bătălia pe apă. Lupta decisivă s-a dat între 21-23 iulie. Concepţia strategică modernă a lui Iancu l-a ajutat să-l înfrângă pe sultan în ciuda raportului de forţe defavorabil. Victoria împotriva celui care cucerise Constantinopolul a fost răsunătoare, dar peste bucuria victoriei a venit vestea morţii lui Iancu de Hunedoara. El a murit la 11 august 1456, răpus de ciumă în tabăra de la Zemun. Trupul său a fost dus şi înmormântat în catedrala catolică de la Alba Iulia, alături de mormântul fratelui său Ioan.

VLAD ȚEPEȘ

 Vlad Tepeș s-a născut în orașul Sighișoara, din Transilvania, în 1431, fiind mai târziu domnitor al Valahiei. Tatăl său, Vlad Dracul, a fost cavaler în Ordinul Dragonului, ordin cavaleresc-masonic din Estul Europei care avea ca scop oprirea extinderii Imperiului Otoman. A fost căsătorit de trei ori: întâi cu o nobilă din Transilvania - Cneajna Bathory, apoi cu Jusztina Szilagyi și apoi cu Ilona Nelipic, verișoară a lui Matei Corvin. A avut cinci copii, patru băieți și o fată: Radu și Vlad din prima căsătorie, Mihail și Mihnea cel Rău din a doua și Zaleska din a treia căsătorie. Se pare că Radu, un descendent din Vlad Țepeș, s-a stabilit în Moldova și a pus bazele ramurii moldovenești a neamului Drăculeștilor. Tatăl său, Vlad Dracul, fusese primit în Ordinul Dragonului. Ordinul, care poate fi comparat cu cel al Cavalerilor de Malta sau cu cel al Cavalerilor Teutoni, era o societate masonico-religioasă, ale cărei baze fuseseră puse în 1387 de Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei (mai târziu împărat al Sfântului Imperiu Roman) și de cea de-a doua soție a sa, Barbara Cillei. Simbolul Ordinului era un dragon, iar scopul era apărarea creștinismului și cruciada contra turcilor otomani. Datorită apartenenței sale la Ordinul Dragonului, tatăl lui Vlad Țepeș era supranumit Dracul. La rândul său, Vlad va fi înnobilat în numărul membrilor Ordinului Dragonului în 1431 la Nürnberg de către Sigismund de Luxemburg. Blazonul Ordinului Dragonului era reprezentat de un dragon iar Vlad Dracul a purtat acest simbol peste tot, pe steaguri, monede si sigiliu. Fiind un personaj nu numai istoric, ci și literar și folkloric, voievodul a fost ales de scriitorul Bram Stoker ca erou principal al romanului său apărut în anul 1897.De atunci, Dracula și Transilvania, tărâmul care adapostește misteriosul castel plin cu fantome și vampiri undeva în mijlocul pădurilor întunecoase, a devenit subiectul a peste 750 de filme, documentare sau nuvele inspirate fiind de romanul scriitorului irlandez. Există multe legende: una spune că transformarea lui Vlad Țepeș în Contele Dracula însetat de sânge se datorează faptului că, potrivit obiceiului, în acea vreme, învingătorul unei lupte își potolea setea bând sângele celor învinși. Porecla „Țepeș” i s-a atribuit de pe urma execuțiilor frecvente prin tragere în țeapă pe care le ordona. Chiar turcii îl denumeau Kazîklî Bey, (Prințul Țepeș). Acest nume a fost menționat pentru prima oară într-o cronică valahă din 1550 și s-a păstrat în istoria românilor. Cunocut pentru intoleranța și cruzimea sa, Vlad era în același timp respectat de supușii săi pentru campaniile de luptă împotriva turcilor. Era respectat atât ca luptător cât și ca voievod ce nu tolera nedreptatea, în timpul domniei lui ridicând câteva mânăstiri. A fost un erou adulat, dar și temut de poporul lui. Victor Hugo în „Legende de Siecles”, redă felul în care Vlad Țepeș a întâmpinat armata sultanului Mahomed al-II-lea venită să cucerească Țara Românească. Înaintând spre Târgoviște, oștenii armatei turcești au fost îngroziți de priveliștea oferită de Țepeș: case arse, câmpii pârjolite și fântâni cu apă otrăvită. Totul a culminat însă cu imaginea de lângă zidurile cetății unde se adăpostise Vlad Țepeș: o imensă pădure de cadavre. Cuprinși de frică și îngroziți de mirosul celor 20.000 de cadavre ale prizonierilor turci înfipți în țepe, însuși Mahomed s-a retras recunoscând victoria voievodului. Pentru români, Vlad Țepeș a rămas voievodul în timpul căruia puteai bea apă din fântâna Cetății Târgoviște, cu un pocal din aur masiv fără ca cineva să-l fure. Surse istorice confirmă existența acestei cupe care a fost folosită până în ziua în care Vlad Țepeș a murit. În 1931-32, arheologul Dinu Rosetti, la ordinul Academiei Române, a cercetat Mânăstirea Snagov pentru a descoperi trupul lui Vlad Dracula. Dar nu a descoperit decât câteva morminte jefuite în interiorul mânăstirii, legendele locale spunând că trupul lui Vlad ar fi fost înmormântat chiar la intrarea în mânăstire. Nedând crezare acestei legende, cercetătorul a săpat și a scos la iveală un mormânt aflat în fața altarului. Mormântul era însă gol. Continuând să sape, a găsit un altar păgân, cu oase ale animalelor sacrificate. Dând o șansă legendei, a început să cerceteze locul de la intrarea în mânăstire, unde a găsit un mormânt ce nu fusese jefuit, aparținând, se pare, unui nobil. Hainele care învăluiau cadavrul arătau că aparțineau unui om înstărit. A fost găsit și un inel, provenit din Nuremberg. Totuși scheletul avea și cap și, așa cum am spus mai sus, este un lucru cert că Vlad a fost decapitat. Mânăstirea Snagov are însă un grad ridicat de umiditate, ceea ce face ca majoritatea rămășițelor pământești ale celor înmormântați aici să se descompună foarte repede. Este foarte posibil ca și trupul lui Vlad să se fi descompus înainte de a fi fost începute cercetările pentru descoperirea lui. Pe lângă nenumăratele filme cu Dracula, care nu au decât vagi legături cu adevăratul Vlad Țepeș, două încearcă să se apropie de realitate. În anul 1979, Doru Năstase a regizat un film istoric despre viața domnitorului. În rolul lui Vlad a jucat Ștefan Sileanu. O portretizare a copilăriei domnului a încercat Sergiu Nicolaescu, în filmul său „Mircea” (1989) - rol jucat de Vlad Nemeș. Desigur, aceasta reprezintă doar o licență, întrucât la moartea marelui voievod și domn, Vlad nici măcar nu se născuse! Astfel, se încearcă o explicație asupra genezei comportamentului de mai târziu al lui Țepeș: dragostea pentru țară și groaznica pedeapsă care i-a dat porecla.

Domn al Țării Românești:

  În iarna anului 1436, Vlad Dracul (tatăl lui Vlad Țepeș) a devenit domn al Țării Românești și s-a stabilit la Curtea domnească din Târgoviște. Vlad Drăculea (Vlad Țepeș) și-a urmat tatăl și a trăit acolo șase ani. În 1442, din motive politice, el și fratele său mai tânăr, Radu cel Frumos, au fost ceruți ca ostatici de către sultanul (conducătorul) turcilor; Vlad al III-lea (Vlad Țepeș) a fost ostatic (prizonier, închis) până în 1448, iar fratele său până în 1462. Această perioadă de captivitate a jucat un rol important în formarea și ascensiunea la putere a lui Vlad.

Conflictul cu Imperiul Otoman: În 1459 Țepeș refuză să mai plătească tribut (obligație - în bani sau în bunuri - pe care o impunea o putere cuceritoare unui popor învins și care se plătea la date fixe, bir) turcilor (10.000 galbeni anual). Se pare că această răzvrătire s-a datorat existenței unui proiect de cruciadă împotriva otomanilor, cruciadă susținută de Papă și în care regele Ungariei, Matia Corvin, ar fi urmat să joace rolul principal. În acest context politic, Vlad Țepeș încheie o alianță cu Matei Corvin, probabil la începutul lui 1460, pe care otomanii ar fi vrut să o împiedice. Vlad Țepeș își pune speranțe în ajutorul regelui Ungariei, Matei Corvin, cu care era și rudă, soția lui Vlad fiind o vară a lui Matei. Vlad încetează să plătească haraciul (birul) anual, trece Dunărea și face o incursiune cumplită prin Bulgaria. În 1462, vine însuși sultanul Mahomed II, cuceritorul Constantinopolului, ca să-l pedepsească pe Vlad și să supună iar Țara Românească. Vlad Țepeș ține piept singur, cu mica lui oștire, căci nu primește ajutor de la regele Matei. Îndrăznește într-o noapte să atace chiar tabăra sultanului, dar nu izbutește să-i găsească cortul ca să-l ucidă. Se retrage apoi către munte, lăsând pârjol în urma lui. Sultanul este îngrozit de spectacolul ce i se dezvăluie în drum spre Târgoviște: o pădure de țepi în care atârnă leșurile (cadavre) turcilor prinși într-o luptă, cu un an înainte. Cronicarul turc vorbește de groaza, dar și de un fel de admirație a sultanului pentru un domn în stare de asemenea fapte. Sultanul renunță să ia cetatea de scaun (locul unde își avea reședința domnitorul), Târgoviște, se retrage către Brăila și părăsește țara în care oastea mare piere de foame. Sultanul cu armata se retrage, dar îl lasă în țară pe fratele lui Vlad, Radu zis cel Frumos; el reușește încetul cu încetul să-i atragă de partea lui pe boierii care-l sprijineau pe Vlad Țepeș, spunându-le că „politica lui Vlad este dezastruoasă pentru țară, că vecinii creștini nu ne ajută, nici ungurul, nici polonezul, nici măcar Ștefan al Moldovei.” Având în vedere această situație el le sugerează că ar fi mai bine să închine țara turcilor, care nu o vor transforma în pașalâc (provincie din Imperiul Otoman guvernată de un pașă), ci le vor cere doar un bir anual. Vlad Țepeș este părăsit de boieri și caută refugiu în Transilvania sperând în ajutorul regelui Matei, dar acesta nu-l sprijină datorită reputației proaste pe care și-a făcut-o trăgând în țeapă o mulțime de negustori sași. Din această cauză regele Matei nu-i acordă ajutorul, ci îl ține captiv în cetățuile lui timp de doisprezece ani. Conform legendei, atunci a fost momentul în care soția lui Vlad, pentru a scăpa de temnița turcească, s-a sinucis aruncându-se de pe o creastă înaltă. Vlad a reușit să scape asediului fortăreței sale, folosind un pasaj secret prin munte. Ajutat de câțiva țărani din satul Arefu, a reușit să ajungă în Transilvania, unde s-a întâlnit cu regele Ungariei, Matei Corvin. Însă, Matei l-a arestat și l-a întemnițat în orașul Vișegrad. Vlad a fost recunoscut ca prinț al Valahiei pentru a treia oară în 1475, însă s-a bucurat de o perioadă foarte scurtă de domnie. A fost asasinat (omorât) la sfârșitul lunii decembrie 1476, „probabil de boierii care se temeau de răzbunarea lui. Așa piere Vlad Țepeș, figură ieșită din comun, dar care, pentru că vestea cruzimilor sale s-a aflat în lumea largă, a căpătat cu vremea o imagine negativă. Prin faptele sale, domnitorul Vlad Țepeș a fost un personaj istoric ieșit din comun, de aceea pe marginea existenței sale s-au brodat multe legende, dar trebuie să facem diferența dintre faptele reale, dovedite și poveștile fictive (izvorâte din imaginație).

Personajul Dracula din cartea „Dracula” a lui Bram Stoker:

 Cartea lui Bram Stoker, „Dracula”, nu se bazează în mod direct pe domnia lui Vlad Drăculea, ci este o ficțiune ce se petrece în Transilvania și Anglia secolului XIX. De pe urma succesului romanului, Transilvania este asociată personajului fictiv Dracula. Scriitorul irlandez Bram Stoker putea consulta la Royal Library din Londra câteva din acele gravuri săsești din secolul XV, ce se găseau și în colecțiile de la British Museum, în care Vlad Țepeș este descris ca un monstru, un vampir ce bea sânge de om și un mare amator de cruzimi. A avut probabil acces și la cartea „Istoria Moldovei și a Țării Românești” a lui Johann Christian von Engel, care îl descrie pe Vlad Țepeș ca un tiran sângeros, ceea ce i-a dat probabil ideea să ia prințul Țării Românești ca model pentru personajul său fictiv: Dracula. Unii autori precum Matei Cazacu sau Dumitru Peligrad au propus ideea că Stoker ar fi avut o relație de amiciție cu un profesor maghiar de la Universitatea din Budapesta și este posibil ca acesta să îi fi dat informații despre Vlad Țepeș. Nu există o legătură reală între Vlad Drăculea din istorie (1431-1476) și mitul literar modern al vampirului care este cartea lui Bram Stoker. Acesta s-a folosit de surse folclorice, mențiuni istorice și experiențe personale pentru a realiza un personaj complex. Pe de altă parte, merită menționat faptul că defăimătorii politici principali ai lui Vlad - în general sașii - se foloseau de sensul de diavol al cuvântului „drac” pentru a umbri reputația voievodului. Astfel, asocierea dintre cele două sensuri ale cuvântului, dragon și diavol și porecla Drăculea ar putea să explice de ce Vlad al III-lea Țepeș a fost asociat de către Bram Stoker cu vampirismul. Un important element simbolic al Ordinului Dragonului, din care s-a inspirat Stoker pentru a-și crea personajul demonic, era îmbrăcămintea oficială a Ordinului - o capă neagră peste o haină roșie - ce era purtată doar vinerea pentru a comemora Patimile lui Iisus Hristos. Tot Bram Stoker a avut ideea să asocieze acestei legende europene un animal sud-american: liliacul hematofag zis vampir. Dracula, personajul romanului cu același nume scris la sfârșit de veac XIX de irlandezul Bram Stoker, este un conte transilvănean, stăpân al unui castel ridicat undeva pe vârf de stâncă înaltă, de unde străjuie valea râului șerpuind prin Principatul Transilvaniei. El este adesea confundat cu Vlad Țepeș, prințul valah, domn peste castelul, azi ruină, din Principatul Valahia. Cum Castelul Bran este singurul din Transilvania care corespunde descrierii lui Bram Stoker, lumea întreagă se referă la el ca fiind Castelul lui Dracula. În capitolul 2 al romanului „Dracula” autorul înfățișează castelul contelui ca fiind așezat pe marginea unei teribile prăpăstii. Bram Stoker nu a vizitat niciodată România. În descrierea imaginarului castel al lui Dracula el pleacă de la o prezentare a castelului Bran disponibilă în Anglia sfârșitului de secol XIX. Într-adevăr, castelul, așa cum apare el în gravura tipărită în prima ediție a romanului „Dracula”, seamănă izbitor de bine cu castelul Bran, și numai cu acesta. De altfel, se bănuiește că pentru a descrie plăsmuitul castel al lui Dracula, Stoker a folosit ilustrația castelului Bran din lucrarea lui Charles Boner - „Transylvania Its Product and Its People,” (London; Longmans, 1865). La origine numele Dracula nu este de loc înfricoșător. El derivă din denumirea dată unui ordin al cruciaților, Ordinul Dragonului, cu care au fost asociați atât Vlad Țepeș cât și tatăl sau Vlad Dracul (membru, de altfel, al acestui ordin). Restul mitului Dracula se datorează influenței legendelor și credințelor populare transilvănene despre stafii și vampiri. Contele Dracula imaginat de Stoker este un vampir în vârstă de secole, un nobil transilvănean. El locuiește în ruinele unui castel situat undeva în Munții Carpați. Conversațiile purtate cu personajul Jonathan Harker îi oferă Contelui Dracula prilejul de a se arăta deosebit de mândru de cultura sa nobilă, de interesul predilect (preferat, favorit) pentru trecutul său. Stoker a evitat cu grijă să creeze o legătură istorică reală între personajul său Contele Dracula și personalitatea istorică a lui Vlad Țepeș. Contele din Transilvania, nu este cu siguranță Prințul Vlad Țepeș al Țării Românești, Stoker însuși fiind reticent (reținut) la orice apropiere a eroului său de o figură istorică reală. În satele vecine Branului, și nu numai, exista credința în existența unor spirite malefice, numite stafii sau strigoi. Ea se referă la oameni aparent vii, la strigoi, cei care ziua duceau o viață normală. O dată cu venirea nopții, în timp ce dormeau, spiritul le părăsea însă trupurile, pentru a bântui - de la miezul nopții și până la primul cântat de cocoș - somnul sătenilor, secătuindu-i de puteri. „Nemorșii (strigoii, vampirii) suferă de blestemul nemuririi”, scrie Stoker, „ei traversează vremurile înmulțind numărul de victime, răspândind răul în lume”. Personajul Dracula se naște din aceste mituri. Este de dorit ca vizitatorii castelului Bran să facă distincția dintre realitatea istorică a Branului și personajul Contelui Dracula din romanul lui Bram Stoker. Dracula a fost și rămâne un personaj imaginar.

ȘTEFAN CEL MARE

 La 3 februarie 1531, la nici trei decenii de la trecerea în nefiinţă, Ştefan al III-lea, principele Ţării Moldovei, era amintit de Sigismund I, regele Poloniei (1506-1548), ca Stephanus ille magnus („acel mare Ştefan”). Bernard Wapowski, cartograful şi istoriograful oficial al aceluiaşi rege, consemna că domnul moldovean era „principele şi războinicul cel mai vestit” din epoca sa. Doctorul Matteo Muriano, trimis de Veneţia la Suceava, în vara anului 1502, spre a-i acorda asistenţa medicală principelui moldovean, consemna în raportul său că acesta „este un om foarte înţelept, vrednic de multă laudă, iubit mult de supuşii săi, pentru că este îndurător şi drept, veşnic treaz şi darnic”. Văzut de contemporanii lui europeni ca un şef de stat care a reuşit să se menţină la cârma ţării 47 de ani, pe plan intern el a simbolizat stabilitatea, continuitatea, dezvoltarea economică, dreptatea, încât la înmormântarea sa în Moldova „jale era, că plângea toţi ca pe un părinte al său …” (Grigore Ureche).

Originea: 

 Ştefan cel Mare, fiul lui Bogdan al II-lea (1449-1451) şi al soţiei sale Oltea, s-a născut cel mai probabil în anul 1438. După moartea tatălui său, Ştefan s-a refugiat în Transilvania stăpânită de către Iancu de Hunedoara (1441-1456), unde s-a familiarizat cu tacticile militare ale acestuia, care îmbinau elemente de artă militară din estul, centrul şi apusul Europei. Cu o forţă militară pusă la dispoziţie de către Vlad Ţepeş (1448; 1456-1472; 1476), la care s-au adăugat partizanii săi din sudul Moldovei, Ştefan cel Mare l-a învins pe Petru Aron la Doljeşti (Dolheşti), cucerind tronul Moldovei pe data de 12 aprilie 1457. A găsit o ţară sărăcită, sfâşiată de luptele dintre diverşii pretendenţi la domnia Moldovei, o ţară ce plătea tribut turcilor începând cu anul 1456.

Conducător de stat:

 În asemenea circumstanţe, domnitorul a trebuit să iniţieze ample măsuri de redresare a situaţiei social-economice. Pentru a-şi asigura suportul politic necesar stabilităţii guvernării, Ştefan cel Mare a eliminat tendinţele marii boierimi de anarhie şi de nesupunere faţă de puterea centrală, a favorizat consolidarea economică a ţărănimi libere (răzeşii), a încurajat clasa negustorească şi legăturile comerciale externe. În plus, a acordat o atenţie aparte structurilor militare tradiţionale ale ţării („oastea cea mică” - structură militară permanentă, şi „oastea cea mare” - chemată numai în caz de atac extern), susţinând introducerea unei discipline mai riguroase şi ameliorarea dotării. Măsurile sale militare au vizat şi întărirea capacităţii defensive a ţării, prin consolidarea şi modernizarea cetăţilor Hotin, Tighina, Soroca, Chilia, Cetatea Albă, Suceava, Neamţ, Crăciuna.

Patron al actului cultural:

 Prosperitatea economică a ţării i-a permis lui Ştefan cel Mare punerea în aplicare a unei politici de construire a unor edificii religioase, cu important rol cultural-artistic, dar şi militar. Acest fapt este considerat realizarea cea mai perenă a domniei voievodului moldovean. Epoca lui Ştefan cel Mare rămâne una de referinţă în istoria artei moldoveneşti, deoarece atunci se pun bazele aşa-numitului „stil moldovenesc” în arhitectura şi pictura religioasă. Arta iconografică din perioada ştefaniană este ilustrată de frescele din biserica de la Lujeni (astăzi Ucraina), Dolheşti, Bălineşti, Sf. Nicolae din Rădăuţi, Pătrăuţi, Voroneţ şi Sf. Ilie. Primele ansambluri complete ce s-au păstrat din vechea pictură ştefaniană sunt cele de la Pătrăuţi (1487), Voroneţ (1488), Sf. Ilie (1488), la care mai poate fi adăugat cu titlu de inventar şi cel de la Milişăuţi, distrus odată cu biserica în Primul Război Mondial. Este interesant de menţionat faptul că reprezentările evangheliştilor de la Voroneţ sunt reproduceri fidele ale prototipurilor fixate de Gavril Uric în Tetraevanghelul său din 1429, fapt ce sugerează o anumită continuitate de tradiţie a picturii moldoveneşti din veacul al XV-lea. Zugrăveala din altarul şi naosul bisericii mănăstirii Nemţ (1497) constituie ultimul ansamblu de pictură ce ne-a mai rămas din epoca lui Ştefan cel Mare.

Abilităţi diplomatice:

 Victoriile militare spectaculoase ale lui Ştefan cel Mare, repurtate practic împotriva tuturor vecinilor săi (turci, tătari, maghiari, poloni) au fost pregătite întotdeauna de o politică externă foarte abilă, ce a permis voievodului ca, înconjurat de trei adversari redutabili (Ungaria, Polonia şi Imperiul Otoman), să nu se angajeze niciodată într-un conflict pe două fronturi. Din punct de vedere diplomatic, Ştefan cel Mare a purtat negocieri şi a încheiat alianţe, în funcţie de împrejurări, cu o serie de state puternice din estul, centrul şi vestul Europei (Hanatul de Crimeea, Imperiul Otoman, cnezatul de Moscova, Polonia, Ungaria, Veneţia, Statul Papal). La acestea se adaugă şi tratativele iniţiate în vederea organizării unei alianţe antiotomane cu Uzun Hassan, şahul statului turcoman din Anatolia orientală şi Iranul Occidental.

Conducător militar:

 Istoria militară a Moldovei din vremea lui Ştefan cel Mare a fost marcată de existenţa aşa-numitelor „conflicte asimetrice”, caracterizate prin disproporţia de efective dintre cuceritor şi atacat. În cadrul conflictelor clasice, corpul expediţionar trimis de cuceritor este mai puţin numeros decât armata ţării atacate, suplinind însă inferioritatea numerică prin superioritatea tacticii şi strategiei, a armamentului, a corpului de ofiţeri şi generali şi a instrucţiei ostaşilor. Istoria militară cunoaşte numeroase exemple ilustrative în acest sens, începând cu războaiele lui Alexandru Macedon sau cucerirea Britanniei şi Galliei de către romani şi terminând cu războaiele imperiale britanice sau atacul Germaniei împotriva Uniunii Sovietice. În cadrul conflictelor asimetrice, numărul ostaşilor trimişi de cuceritor împotriva părţii atacate este mai mare decât cel al apărătorilor. Ştefan cel Mare a reuşit să facă faţă acestor „conflicte asimetrice” datorită unei strategii şi tactici eficiente, care îmbina apărarea iniţială cu contraatacurile ulterioare, decisive, asupra forţelor atacatoare. Istoria militară înregistrează o serie de procedee tactice folosite de armatele acestui prinţ, cu nimic inferioare celor folosite de contemporanii săi din centrul şi vestul Europei: atacul de flanc; încercuirea; folosirea combinată a cavaleriei grele cu infanteria sau cavaleria uşoară; ambuscada într-un teren împădurit; înţelegerea secretă cu locuitorii dintr-o cetate asediată; lupta cu unităţile de cavalerie descălecate, în funcţie de necesităţile câmpului tactic; atacarea prin surprindere a cantonamentelor de noapte ale adversarilor etc.. Datorită disproporţiei de forţe dintre Moldova epocii lui Ştefan cel Mare şi puternicii ei vecini, arta militară moldovenească din acele timpuri a fost prin excelenţă defensivă, bazată pe folosirea unui număr maxim de combatanţi, furnizat nu prin angajarea de mercenari (ca în centrul şi vestul Europei), ci prin ridicarea la luptă a populaţiei. Datorită acestui fapt, Ştefan a dispus de o armată estimată la maxim 50.000 oameni, o cifră considerabilă pentru Europa acelor timpuri. Totodată, el nu s-a lăsat niciodată asediat într-o cetate sau oraş, ci şi-a asigurat libertatea de mişcare pentru a-şi mobiliza supuşii. Luptele sale de hărţuială pregăteau întotdeauna terenul pentru bătălia decisivă cu forţele atacatoare, între timp slăbite şi demoralizate. Armata moldovenească a fost, în combinaţie cu o politică internă bine chibzuită şi o diplomaţie suplă, instrumentul esenţial folosit de Ştefan cel Mare pentru apărarea independenţei ţării. Calităţile sale de organizator, protector al culturii şi promotor al ortodoxiei, diplomat şi conducător de oşti, au fost recunoscute pe plan intern şi extern încă din timpul vieţii sale, rezistând atât la trecerea timpului, cât şi la analizele istoriografiei moderne. Totodată, aceste calităţi au devenit un subiect central al tradiţiei populare. Conform acesteia, voievodul este numit „cel Sfânt”, atribuindu-i-se însuşiri supranaturale, inclusiv cea de apărare a ţării şi a poporului său, chiar şi după moartea sa. Această credinţă populară a fost consacrată în mod oficial în luna iunie 1992, prin decizia de canonizare a lui Ştefan cel Mare adoptată de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române.

Cronologie:

1450, februarie, 11. Ștefan este menționat pentru prima oară într-un document emis de tatăl său, Bogdan al II-lea: „credința iubitului fiu al domniei mele, Ștefan voievod”.

1451, octombrie, 15. Bogdan al II-lea este ucis de oamenii lui Petru Aron, pe când se afla la o nuntă la Reuseni.

1457, aprilie, 12 (Marțea Mare) - Lupta de la Doljești, pe Siret, în apropierea Romanului. Ștefan, cu oastea sa de 6000 de oameni - moldoveni din Țara de Jos și munteni -, îl învinge pe Petru Aron.

1458, aprilie, 4. Tratatul moldo-polon de la Overchelăuți. Ștefan cel Mare recunoaște suzeranitatea regelui Cazimir al IV-lea Jagello.

1462, iunie, 22. Ștefan atacă cetatea Chilia, stăpânită de munteni și de unguri. Acțiunea se încheie cu un eșec, agravat de rănirea domnului la glezna stângă.

1463. Începe șirul daniilor către Muntele Athos. Iulie, 5. Ștefan cel Mare se căsătorește cu Evdochia cea dreptcredincioasă, adică ortodoxă, „sora lui Semen țarul”, fiica cneazului Alexandru (Olelko), Mare Cneaz de Kiev.

1464, aprilie, 28. Este menționat Goian, primul pârcălab de Hotin, dovadă directă a faptului că cetatea revenise Moldovei.

1465, ianuarie, 22 - 26.Ștefan ocupă orașul, apoi cetatea Chiliei, pe care Radu cel Frumos o stăpânea în numele sultanului. Sunt instalați aici, în calitate de pârcălabi, boierii Isaia și Buhtea. Datorită acestei acțiuni, Moldova redevine o putere pontică deținând controlul asupra gurilor Dunării și a căilor comerciale care duceau spre Marea Neagră. Noiembrie, 4. Moare doamna Maria Oltea, mama lui Ștefan cel Mare. Este îngropată la Mănăstirea Probota.

1465 sau 1466. Se naște Elena (Olena), fiica lui Ștefan cel Mare și a doamnei Evdochia.

1466, iulie, 10. Este pusă piatra de temelie a Mănăstirii Putna, menită a fi necropola familiei domnului.

1467, noiembrie, 25. Moare Evdochia, soția lui Ștefan cel Mare. Este înmormântată în Catedrala Mitropolitană din Suceava (Biserica Sfântul Gheorghe, Mirăuți). Decembrie, 15 spre 16 - Lupta de la Baia împotriva regelui maghiar Matei Corvin. Înfruntarea a însemnat o biruință, incompletă și scump plătită, a domnului Moldovei și a marcat punctul cel mai înalt al tensiunii din relațiile Moldovei cu Ungaria.

1469, iunie. Ștefan cel Mare, împreună cu 1.800 de călăreți, face o incursiune în Transilvania în scopul de a-l captura pe Petru Aron. După ce-i trimise scrisori și daruri ca din partea boierilor Moldovei care l-ar fi chemat să ia domnia, Ștefan cel Mare prinse viu pe cel ce îi ucisese tatăl și pe care regele Matiaș îl favoriza împotriva sa, și îi tăie capul. Septembrie, 3. În prezența domnului și a familiei sale, a marilor boieri și a multor credincioși moldoveni, are loc ceremonia de sfințire a Mănăstirii Putna. Slujba a fost săvârșită de Mitropolitul Teoctist al Moldovei, episcopul Tarasie al Romanului, clerici, și - conform Analelor putnene - de egumenii tuturor mănăstirilor, în total, 64 de slujitori.

1470, martie, 7 - Lupta de la Soci. Oastea Moldovei trece în Țara Românească și obține o victorie împotriva lui Radu cel Frumos la Soci. Hotărârea lui Ștefan de a începe războiul are la bază intenția recâștigării Țării Românești de partea politicii creștine. Martie - aprilie. Tătarii crimleni conduși de Eminek năvălesc în Moldova și devastează nordul țării până la târgul Siret. Eminek este luat prizonier și închis la Cetatea Albă. August, 20 - Lupta de la Lipnic, pe Nistru. Oștile moldovenești i-au învins pe tătarii care făcuseră o incursiune în Moldova, eliberând robii capturați și redobândind prăzile. Fiul marelui han Mamak este luat prizonier și ucis.

1472, septembrie, 14 (Înălțarea Sfintei Cruci). Este oficiată căsătoria lui Ștefan cel Mare cu prințesa bizantină de Mangop Theodora Maria Asanina Paleologhina, rudă cu ultimul Împărat al Bizanțului, Constantin al XI-lea. În acel moment, principatul de Mangop reprezenta singura supravețuire bizantină din zona Mării Negre. Căsătoria cu basilissa Maria a însemnat debutul celei mai glorioase perioade a domniei lui Ștefan cel Mare.

1473. Începe „cruciada moldovenească a lui Ștefan cel Mare” (N. Iorga) prin sistarea plății haracului către Poartă. Iunie, 17. Ieromonahul Nicodim termină de copiat Tetraevanghelul de la Humor, unde se află portretul de donator a lui Ștefan cel Mare. În însemnarea dedicatorie Ștefan se intitulează „binecredinciosul și de Hristos iubitorul împărat”. Noiembrie, 8 (Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril). Ștefan împarte steaguri de luptă oștirii sale la Milcov și intră în Țara Românească, pornind războiul împotriva lui Radu cel Frumos, aliatul turcilor. Noiembrie, 21 - Lupta de la Cursul Apei (Vodnău, 45 km nord-est de București). Radu cel Frumos este învins, oastea moldovenească se îndreaptă spre Târgșor și București. Noiembrie, 24. Cu mare greutate, domnul muntean se refugiază în cetatea sa de scaun - Dâmbovița - pe care însă o părăsește în noaptea de 23 spre 24 noiembrie. O zi mai târziu, Ștefan lua cetatea și, odată cu ea, toate comorile, veșmintele, steagurile, precum și pe doamna și fiica domnului fugit. Pe tron este așezat Basarab Laiotă. Decembrie, 23. Radu cel Frumos, în fruntea unei oștiri turco-muntene, îl înlătură pe Laiotă Basarab, apoi pătrunde în Moldova, jefuind și prădând țara până la Bârlad.

1474, martie, 14. Ca răspuns la prădăciunile din iarnă ale muntenilor și ale turcilor, Ștefan face o nouă incursiune în Muntenia. Vara. Domnul Moldovei sprijină cu oști acțiunea lui Basarab Laiotă în Țara Românească, care îl silește pe Radu, împreună cu curtea și boierii, să se refugieze în cetatea Giurgiului. Laiotă este din nou domn. Toamna. Laiotă este învins din nou. Radu ia domnia pentru a treia oară. Octombrie, 1. Ștefan cucerește de la Radu cel Frumos cetatea Telejenului și îl reinstalează domn pe Basarab Laiotă. Octombrie, 5. Basarab cel Tânăr (Țepeluș), venit cu ajutor din Transilvania, îl atacă pe domnul muntean, dar este înfrânt de oștile lui Laiotă și Ștefan. Octombrie, 20. După plecarea oștii moldovene, Basarab cel Tînăr se întoarce cu ajutor de la unguri și ia tronul Țării Românești. Noiembrie - decembrie. Radu cel Frumos redevine domn al Țării Românești cu ajutorul turcilor lui Soliman Hadâmbul.

1475, ianuarie, 10 - Lupta de la Vaslui. Având sub steagurile sale între 40.000 și 50.000 de oameni, Ștefan cel Mare îl învinge pe Soliman, beilerbeiul Rumeliei, la Vaslui. Pentru armata otomană, pierderile au fost uriașe: circa 40.000 de ostași uciși și 4.000 de prizonieri din totalul de 120.000 de oameni. Ianuarie, 25. Ștefan cel Mare trimite o scrisoare circulară către curțile princiare din Europa, anunțând victoria de la Vaslui și cerând crearea unei coaliții antiotomane Iulie, 12. Ștefan cel Mare recunoaște suzeranitatea regelui Ungariei, Matia Corvin, care se obligă să sprijine Moldova în lupta împotriva turcilor. Decembrie. Turcii cuceresc cetatea Mangopului (Crimeea) în urma unui asediu de 6 luni. Printre apărătorii cetății se găseau 300 de ostași trimiși de domnul Moldovei în ajutor cumnatului său Alexandru, conducătorul Mangopului.

1476, iulie, 26 - Lupta de la Valea Albă (Războieni). În vederea cuceririi cetăților Chilia și Cetatea Albă și pentru înlăturarea lui Ștefan, Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, hotărăște o expediție în Moldova. Țara avea să fie lovită din trei părți: dinspre nord de tătari, dinspre Marea Neagră de o flotă otomană și de detașamente turcești și tătărăști, iar dinspre Dunăre, de Mahomed însuși, ajutat de Laiotă Basarab, în fruntea a 150.000 de ostași. Pe când se îndrepta spre Dunăre, Ștefan s-a văzut confruntat cu nemulțumirea ostașilor săi, spunând că „din cauza acestui război, tătarii răpesc pe soțiile noastre și pe fiii noștri”. În fața acestei realități domnul încuviință slobozirea lor pentru 15 zile. Lupta cu Mahomed s-a dat pe Pârâul Alb. Oastea de curte rămasă lângă voievod - între 10.000 și 12.000 de oșteni - este înfrântă. Ștefan se retrage în munți. Turcii înaintează, dar cetățile Suceava, Hotin și Neamț rezistă asediului otoman. În fața acestei rezistențe, la care se mai adăuga foamea, ciuma și o furtună care scufundase vasele cu hrană ale armatei otomane, Mahomed hotărăște retragerea.

1477, mai, 8. O solie extraordinară condusă de Ioan Țamblac este trimisă de Ștefan Senatului Veneției și Vaticanului în care erau expuse evenimentele recente pe care Moldova le înfruntase. Pe de altă parte, domnul cerea sprijin împotriva turcilor. Noiembrie, 11. Ștefan intră în Țara Românească și alungă pe turci din ea, punând domn, în locul lui Basarab Laiotă, pe Basarab cel Tânăr (Țepeluș). Decembrie, 19. Moare doamna Maria Asanina Paleologhina, cea de a doua soție a lui Ștefan și este înmormântată în necropola domnească de la Putna.

1478, vara. Are loc căsătoria lui Ștefan cu Maria Voichița, fiica lui Radu cel Frumos și a Mariei Despina. Iunie, 16. Se naște Bogdan, fiul lui Ștefan și al Mariei Voichița, domn al Moldovei între anii 1504 - 1517.

1480, primăvara. Ștefan încheie pace cu turcii, obligându-se să plătească tribut 6.000 de florini (haraciul Țării Românești era la acea dată de 14.000 de florini).

1481,iulie, 8 (Sfântul Mare Mucenic Procopie) - Lupta de la Râmnic. Adunând o mare oaste, la care s-au adăugat trupe transilvănene, în total cam 60.000 de oameni, călări și pedeștri, Ștefan, însoțit de fiul său, Alexandru, intră în Țara Românească. Lupta s-a dat la Râmnic și „a biruit iarăși Ștefan voievod, din mila lui Dumnezeu și cu rugăciunile Preacuratei Maicii lui Dumnezeu și ale tuturor sfinților și cu rugăciunea Sfântului și Slăvitului Procopie”.

1484, iulie, 14. După un asediu de 10 zile, cetatea Chilia, apărată de pârcălabii Ivașco și Maxim, este cucerită de flota și armata sultanului Baiazid al II-lea.
august, 8. Cetatea Albă, apărată de pârcălabii Gherman și Oană este ocupată de turci după 15 zile de asediu.

1485, septembrie, 15. Ștefan cel Mare prestează personal, la Colomeea, omagiu de vasalitate regelui polon Cazimir al IV-lea Jagello. Septembrie, 19. Cum Cetatea de scaun nu a vrut să se predea și nici nu a putut fi cucerită, turcii au ars târgul Sucevei. Încă pe când Ștefan se afla în Polonia, o oaste alcătuită din turci și munteni (30-40.000 de oameni) condusă de Ali pașa a intrat în Moldova cu intenția de a pune domn la Suceava un pretendent, Petru Hroiot. Noiembrie, 16 - Lupta de la Cătlăbuga. Se poate aproxima că Ștefan a intrat în Moldova spre sfîrșitul lunii septembrie, având alături și 3000 de călăreți polonezi. Trupele turcești și muntene începuseră deja retragerea. După mai multe ciocniri moldo-polono-turcești are loc lupta de la Cătlăbuga (în sudul Moldovei, între Prut și Nistru), împotriva turcilor lui Bali bei Malcocioglu, sangecbeiul de Silistra, câștigată de Ștefan și aliații săi.

1486, martie, 6 - Lupta de la Șcheia. Eșecul militar de la sfârșitul anului 1485 l-a determinat pe sultanul Baiazid să trimită o oaste care să încerce din nou înscăunarea pretendentului Hroiot. Luni, 6 martie, domnul Moldovei i-a întâmpinat pe turci la Șcheia, în ținutul Romanului: „...și a bătut Petru Hronoda pe Ștefan voievod și a câștigat lupta și Ștefan voievod a căzut de pe cal și a zăcut printre morți de dimineață până la prânz” (Cronica moldo-germană). În a doua jumătate a zilei se produce răsturnarea spectaculoasă a situației, datorită a doi boieri credincioși ai lui Ștefan: Pântece și Purice. Primul, asigurând pe noul domn, Petru, că victoria este a lui, l-a scos din luptă și l-a ucis; cel de al doilea, căutându-și domnul, l-a scos dintre cadavre, ceea ce a îngăduit regruparea trupelor credincioase. „Astfel - zice cronicarul - a rămas Ștefan voievod stăpân în țară, cu ajutorul lui Dumnezeu”. Toamna. Ștefan încheie pace cu Poarta. Înțelegând că o recuperare a cetăților Chilia și Cetatea Albă era imposibilă doar cu forțe proprii și într-o perspectivă imediată, precum și faptul că puterile creștine nu mai doreau continuarea războiului cu turcii, Ștefan trimite la Poartă un sol care, predând haraciul, s-a întors aducând cuvântul de pace al sultanului. Consemnări mai târzii arată că haraciul fusese fixat la suma de 4.000 de galbeni.

1487, iunie, 13. Începe construcția Bisericii Sfânta Cruce a mănăstirii de călugărițe de la Pătrăuți. Iunie, 8 - noiembrie, 13. Este construită Biserica Sfântul Procopie de la Bădeuți (Milișăuți).

1490, aprilie, 27 - septembrie, 20. Este construită biserica Sfântul Ioan din Vaslui.

1492, mai, 30 - octombrie, 28. Se zidește Biserica Sfântul Gheorghe din Hârlău.

1493, iulie, 9 - 1494, octombrie, 12. A fost construită Biserica Adormirii Maicii Domnului de la Borzești.

1495, octombrie, 18. S-a terminat zidirea Bisericii Sfântul Nicolae din Dorohoi, construită pe vestigiile unui edificiu mai vechi. Noiembrie, 30. S-a terminat construirea Bisericii Sfinții Apostoli Petru și Pavel din Huși. Până în 1496.
Este construită Biserica Sfânta Paraschiva de la Șipot, Suceava.

1496, iulie, 4 - noiembrie, 8. A fost construită Biserica Nașterea Maicii Domnului a Mănăstirii Tazlău. Iulie, 26. Moare Alexandru, fiul lui Ștefan cel Mare; este înmormântat la Mănăstirea Bistrița, ctitoria strămoșului său Alexandru cel Bun. Septembrie, 30. Se termină zidirea Bisericii Sfântul Nicolae de la Popăuți, Botoșani. Noiembrie, 18. Se încheie ridicarea Bisericii Sfântul Mihail din Războieni, construită peste osemintele celor căzuți la Valea Albă.

1497, iulie, 15 - 1498, noiembrie, 11. A fost construită Biserica Sfântul Ioan din Piatra Neamț. Septembrie, 26 - octombrie, 16. Armata polonă condusă de regele Ioan Albert asediază fără succes Cetatea de Scaun a Sucevei. Incursiunea poloneză avea ca scop principal înscăunarea unui frate al regelui ca domn al Moldovei.
Octombrie, 19. Oștile polone părăsesc Suceava și încep retragerea din Moldova după ce la insistențele regelui Ungariei, Vladislav, este încheiat un armistițiu.
Octombrie, 26, joi (Sfântul Mare Mucenic Dimitrie) - Lupta din Codrii Cosminului. Deși bolnav, Ștefan cere să fie dus cu sania pe câmpul de luptă, acolo unde oștile moldovenești și aliate (turcești, ungurești și muntenești) luptau împotriva regelui Ioan Albert. Oștile lui Ștefan îi atacă pe polonezi în pădurea Cosminului „prăbușind codrul peste ei, tăindu-i și omorându-i fără milă”. Octombrie, 29 - Lupta de la Lențești. Oastea moldovenilor condusă de vornicul Sima Boldur înfrânge un corp de oaste polon trimis în sprijinul regelui Albert. Noiembrie, 14. A fost terminată construirea Bisericii Înălțarea Domnului a Mănăstirii Neamț. Decembrie, 6 (Sfântul Nicolae). La 40 de zile după lupta de la Codrii Cozminului, Ștefan face la Hârlău un mare ospăț ostașilor săi, pe care îi răsplătește cu daruri, întru pomenirea celor căzuți în luptă.

După 1497. Ștefan cel Mare a construit în orașul Suceava o biserică cu hramul Sfântul Dimitrie, în amintirea victoriei de la Codrii Cosminului.

1498,septembrie, 13. A fost terminată construcția turnului clopotniță și a paraclisului cu hramul Sfântul Ioan cel Nou de la Mănăstirea Bistrița.

1499, ianuarie, 5. Ștefan cel Mare atacă și înfrânge o oaste turcească venind din Polonia. Iulie, 16. Este semnat, la Hârlău, în condiții de egalitate, tratatul de pace moldo-polon. Decembrie, 6 (Sfântul Nicolae). A fost terminată Biserica Sfântul Nicolae din Bălinești, ctitoria logofătului Ioan Tăutu.

1500, august - septembrie. Ștefan rupe legăturile cu Poarta, sistează haraciul și trimite pe vornicul Boldur să incendieze cetățile Chilia și Cetatea Albă.
A început construirea Bisericii Înălțarea Sfintei Cruci de la Volovăț.
Este realizat Steagul de luptă al lui Ștefan cel Mare, păstrat în prezent la Muzeul Național de Istorie a României.

1502, octombrie - noiembrie. Ștefan cel Mare ocupă Pocuția, „țara bunicului său”.

1503, aprilie, 27 - 1504. A fost zidită Biserica Coborârea Sfântului Duh a Mănăstirii Dobrovăț. Septembrie, 8 - 1504, septembrie, 18. Este construită, pe locul unde a fost omorât Bogdan al II-lea, Biserica Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul de la Reuseni.

1504, sfârșitul lunii iunie. Medicul italian Hieronimo da Cesena, un chirurg de la Buda și un altul, trimis de hanul tătar, îi ard lui Ștefan cel Mare rănile care îi cuprinseseră amândouă picioarele. Iulie, 2, marți. La ceasul al patrulea din zi (ora 10 dimineața), moare, în Cetatea de Scaun a Sucevei, Ștefan cel Mare. Este înmormântat, câteva zile mai târziu, în naosul bisericii Mănăstirii Putna.

Legendă sau adevăr: a fost sau nu alungat Ştefan cel Mare de mama sa după pierderea bătăliei de la „Valea Albă”?  

 Unul dintre puţinele războaie pierdute de Ştefan cel Mare, în lunga sa domnie pe scaunul Moldovei , care a intrat în legendă, este cel de la Războieni sau „Valea Albă”, cum mai este cunoscută bătălia, din ziua de 26 iulie 1476. Oastea lui Ştefan cel Mare a fost învinsă de armata otomană condusă de însuşi sultanul Mehmed al II-lea. Pentru domnitorul Moldovei a fost o înfrângere grea, cu atât mai mult cu cât în luptă au pierit foarte mulţi dintre boierii săi din Sfatul Ţării, iar Ştefan cel Mare a fost nevoit să se retragă cu ceea ce mai rămăsese din armata sa la cetăţile din Neamţ, Suceava şi Hotin. Într-un fragment din „O samă de cuvinte” cronicarul Ioan Neculce sugerează că, după înfrângerea de la Războieni, domnitorul ar fi mers să-şi „panseze” rănile la Cetatea Neamţului, dar mama, Maria Oltea, l-a izgonit, cerându-i să-şi adune oastea şi să câştige lupta în faţa turcilor. Fragmentul sună aşa: „Ştefan-vodă cel Bun, bătându-l turcii la Războieni, au mărsu să intre în Cetatea Neamţului. Şi fiind mumă-sa în cetate, nu l-au lăsat să intre şi i-au dzis că pasirea în cuibul său nu piere. Ce să să ducă în sus, să strângă oaste, că izdânda va fi a lui. Şi aşè, pe cuvântul mâne-sa, s-au dus în sus şi au strânsu oaste”. Fragmentul care l-a inspirat şi pe Dimitrie Bolintineanu, care în poezia „Muma lui Ştefan cel Mare” descrie în versuri menţionările lui Neculce. Istoricii spun că fragmentul „înălţător”reprezintă mai degrabă o legendă populară care a circulat ulterior domniei lui Ştefan, asta pentru că nu se verifică istoric. Mama domnitorului, Maria Oltea, a murit pe 4 noiembrie 1465, aşa cum reiese de pe piatra sa de mormânt de la Mănăstirea Proboda. „Acesta este mormântul roabei lui Dumnezeu Oltea, mama domnului Io Ştefan Voievod, care a murit la anul 6973 (1465), noiembrie 4”. Ori, după bătălia de la Războieni, la 1476, doamna Oltea era moartă de 11 ani. Se ştie foarte bine că, deşi murise la 4 noiembrie 1465, conform tradiţiei orale perpetuate, mama voievodului era încă vie chiar şi pe la 1476, când, după pierderea bătăliei de la Războieni, îl întâmpinase pe Ştefan la porţile cetăţii Neamţului. Legendele despre mama lui Ştefan cel Mare au început să apară încă de pe timpul când ea mai era în viaţă. Acestea au suportat mai târziu un şir de transformări, stratificări şi modificări, contaminându-se cu alte episoade şi tradiţii orale din epocă medievală, încât pe atunci când au fost aşternute pe hârtie de marii noştri cărturari Grigore Ureche, Dimitrie Cantemir sau Ioan Neculce multe detalii, episoade sau şters din memorie fiind completate cu detalii inventate de povestitorul anonim. Prin urmare, este cel mai probabil ca Neculce să fi înregistrat o tradiţie orală în acest caz, aşa cum au fost şi alte legende ale cronicarilor români.  

PETRU RAREȘ

 Nici într-un alt caz nu s-ar potrivi mai bine sintagma „pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești” precum în cazul lui Petru Rareș. Venit pe tronul Moldovei într-o situație destul de dificilă pentru principat, Petru Rareș face greșeala de a-i ierta pe boierii care îl trădaseră pe Ștefăniță Vodă, predecesorul său. După doar câţiva ani de la urcarea pe tron, în momentul cel mai greu pentru domnia sa, Petru Rareş va ajunge să fie trădat de aceleaşi feţe boiereşti. Scăpând cu viață din capcana întinsă de aceştia, Petru revine pe tronul Moldovei, profitând de faptul că aceiaşi mari boieri îl trădează pe Alexandru Cornea, domnitorul de atunci. Aceasta este, înainte de toate, o istorie a trădărilor boiereşti. Petru Rareș a fost ales domnitor al Moldovei în ianuarie 1527, la doar câteva zile după moartea predecesorului său, Ștefăniță Vodă, nepotul lui Ștefan cel Mare; Ştefăniţă murise în condiţii misterioase, după o expediție în Țara Românească. Dispariţia prematură a lui Ștefăniță Vodă (despre care a circulat zvonul că ar fi fost otrăvit de soția sa, doamna Stana), la numai 21 de ani, a lăsat Moldova într-o situație dificilă. Otomanii au ocupat Belgradul (1521), au încheiat un armistițiu cu Polonia (1525) și au zdrobit Ungaria, la Mohacs (1526). Această conjunctură externă anunța vremuri tulburi pentru Moldova, lucru care a contribuit probabil la desemnarea rapidă a unui succesor la tronul vacant al țării, în persoana lui Petru Rareș, un fiu nelegitim al lui Ștefan cel Mare. Nu se cunosc prea multe amănunte despre viața lui Petru Rareș de dinaintea ascensiunii în scaunul domnesc. Conform tradiției populare, el ar fi făcut avere din negustoria cu pește, lucru menționat de Ioan Neculce în lucrarea „O samă de cuvinte”. Se știe mai precis că avea în jur de 40 de ani și avea deja un băiat, Bogdan, și trei fiice, din două căsătorii anterioare. Ținând cont de împrejurările delicate care i-au favorizat urcarea pe tron, Petru a adoptat o atitudine prudentă, răsplătindu-i pe marii boieri care l-au ales domn prin confirmarea în proprietăți și menținerea în dregătorii. Mai mult, noul domn i-a iertat pe boierii care îl trădaseră pe predecesorul său și le-a permis să se întoarcă din pribegie. Ștefăniță Vodă preluase conducerea efectivă a Moldovei în 1523, după ce se declarase major și îl îndepărtase pe portarul Sucevei, Luca Arbore, cel care dominase politica țării în perioada minoratului său. În acest context, câțiva mari boieri au fugit în Polonia. Aflând de legătura lor cu Luca Arbore, Ștefăniță a decis executarea fostului portar al Sucevei și a fiilor acestuia. Temându-se să nu aibă aceeași soartă, o bună parte dintre marii boieri au încercat să-l înlăture pe tânărul voievod, în vârstă de numai 17 ani. Boierii au căutat sprijin la regele Poloniei, spunând că dacă acesta nu îi va ajuta, vor apela la regele Ungariei sau chiar la sultan, pentru a scăpa de „tiran”. Dar, după cum ne spune Grigore Ureche, lui Ștefăniță „i-au venit țara întru agiutoriu”, adică dregătorii din teritoriu, mica boierime și țăranii, iar domnul a reușit să-i învingă pe răzvrătiți la Roman. După această luptă, marii boieri care nu și-au pierdut capul au plecat în pribegie. La sfârșitul anului 1523, Ștefăniță înlocuise 13 din cei 17 boieri care au făcut parte din sfatul domnesc în perioada minoratului său.

„Ardealul l-am cucerit cu sabia...”

 Cu toate că situația externă a Moldovei era destul de dificilă, Petru Rareș a dus o politică ambițioasă, deși destul de ezitantă, căutând să extindă influența și teritoriul țării sale, dovedindu-se în acest fel un adevărat precursor al lui Mihai Viteazul. Profitând de conflictul dintre otomani și habsburgi, după înfrângerea Ungariei de la Mohacs, voievodul moldovean a organizat două expediții în Ardeal, în anul 1529, „în sprijinul” lui Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei, care avea să fie numit de otomani rege al Ungariei, în defavoarea lui Ferdinand de Habsburg. În fapt, Petru a consolidat influența Moldovei în Transilvania. Nu numai că a obținut de la Zapolya recunoașterea vechilor posesiuni, Ciceul și Cetatea de Baltă, ci și dreptul de stăpânire asupra unora noi: Ungurașul, cu 34 de sate, Valea Rodnei, cu 23 de sate, și Bistrița, cu peste 50 de sate. Chiar dacă Petru invoca autoritatea regelui Ungariei, după înfrângerea de la Feldioara, împotriva trupelor transilvane fidele lui Ferdinand, și supunerea secuilor, voievodul moldovean a exercitat un protectorat efectiv asupra Țării Bârsei și a orașelor Brașov, Mediaș și Sighișoara. Într-o scrisoare adresată brașovenilor, în 1530, Petru spunea că „Ardealul l-am cucerit cu sabia și nu-l vom da nimănui, nici lui Ferdinand, nici altuia”.

Petru Rareş ocupă Pocuţia, vrând să răcească relaţiile turco-polone:

 Pe lângă eforturile din Transilvania, Petru a căutat să atragă și Țara Românească de partea sa, reușind să-și căsătorească una dintre fiice cu Vlad Înecatul, care a domnit la sud de Carpați între 1530 și 1532. Intențiile domului moldovean erau destul de clare pentru contemporani. Umanistul și diplomatul maghiar Anton Verancsics scria că „Soliman s-a temut ca nu cumva, când ar încerca el să ocupe Transilvania sau Țara Românească sau Moldova, toate aceste țări să se unească și să se apere împreună”.Totuși, aceste succese obținute de Petru Rareș în Transilvania nu ofereau o siguranță prea mare Moldovei, având în vedere consolidarea poziției lui Ioan Zapolya pe tronul Ungariei, cu sprijin otoman. Intuind această situație, voievodul a căutat să construiască o alianță anti-otomană cu Polonia, însă s-a lovit de refuzul regelui Sigismund I. Situația Moldovei s-a agravat în 1530, după ce Ferdinand de Habsburg și Ioan Zapolya, cei doi pretendenți la tronul Ungariei, au semnat un acord de pace. Acest lucru l-a determinat pe domnul moldovean să facă un gest necugetat, în încercarea de a forța răcirea relațiilor turco-polone. Petru Rareș a ocupat provincia poloneză Pocuția, din nordul Moldovei, un mai vechi măr al discordiei între cele două state, încă de pe vremea lui Ștefan cel Mare. El a motivat că are acordul suzeranului său, sultanul otoman, pentru acestă inițiativă. A mințit. El solicitase acordul Porții, însă fusese refuzat. Conflictul cu Polonia a avut ca rezultat, pe lângă pierderea Pocuției, în urma unor înfrângeri militare usturătoare, și eșecul oficial al stabilirii unei alianțe anti-otomane. În plus, situația lui Petru Rareș a fost deteriorată considerabil în ochii sultanului.

Petru „răzvrătitul”:

 Pentru a compensa eșecul din relația cu Polonia, Petru Rareș a încercat să se apropie de habsburgi. În 1535, voievodul moldovean a încheiat un tratat cu Ferdinand, prin care devenea vasalul lui, însă numai în calitatea acestuia de rege al Ungariei, făgăduind chiar și depunerea omagiului, după ce suzeranitatea otomană va fi înlăturată. Însă, Petru a supraestimat capacitatea militară a lui Ferdinand de Habsburg, precum și eventualul sprijin pe care acesta îl putea oferi. Între timp, ginerele său de pe tronul Țării Românești, Vlad Înecatul, a murit, în 1532, iar regele polon și sultanul otoman au încheiat un tratat de „pace veșnică”. Deși „veșnicia” se limita, conform acordului, pe durata vieții celor doi suverani, Soliman își asigura în acest fel neutralitatea Poloniei, în cazul unei invazii otomane în Moldova. Soarta lui Petru părea pecetluită, însă inevitabilul s-a amânat din cauza declanșării conflictelor turco-persan, respectiv polono-rus, în 1534. Campania lui Soliman Magnificul în Moldova (1538) a marcat eșecul încercărilor lui Petru Rareș de a forma o coaliție anti-otomană. În acel moment, domnul moldovean se găsea într-o situație foarte dificilă. În plan intern, Petru se confrunta cu o opoziție din ce în ce mai puternică a marilor boieri față de acțiunile sale autoritate. În plan extern, lucrurile erau și mai complicate, alianța cu Ferdinand i-a adus ostilitatea lui Ioan Zapolya, care a ocupat Ungurașul (1536), polonezii au încheiat conflictul cu rușii și au reluat ostilitățile în Pocuția (1537). Mai mult, Soliman a fost informat de Zapolya că Petru a încheiat un tratat cu Ferdinand, iar voievodul a refuzat să trimită 6.000 de oșteni, la cererea sultanului, pentru a participa la campania împotriva habsburgilor. „Răzvrătirea” lui Petru era evidentă. Din exterior, Petru Rareş se baza doar pe colaborarea secuilor și pe sprijinul domnului muntean, Radu Paisie.

Boierii îl trădează, iar el fuge în munţi:

 În vara anului 1538, domnia lui Petru Rareș a ajuns în impas. Moldova era sub asediu, forțele otomane, tătare și polone atacând din trei direcții. Totuși, voievodul nu și-a pierdut cumpătul. El a reușit să încetinească înaintarea turcilor prin trimiterea unui sol, iar la sfârșitul lunii august a acceptat tratatul de pace propus de poloni, cedând definitiv Pocuția. În fruntea unui număr de 60.000 de ostași, cifră record pentru Moldova, voievodul a respins încercarea tătarilor de a trece Prutul, la Ștefănești, și s-a regrupat în zona Botoșani-Hârlău, așteptând confruntarea decisivă cu trupele lui Soliman Magnificul (aproximativ 150.000 de turci și 50.000 de tătari) cu prilejul trecerii acestora din valea Bahluiului Mic în cea a Siretului. Planul voievodului de a surprinde oastea lui Soliman în această zonă strâmtă, unde nu se putea desfășura, a eșuat din cauza trădării marilor boieri, printre care fostul pârcălab de Hotin, Mihu, și fostul logofăt Trotușan, care fuseseră reprimiți în sfatul domnesc în 1529, alături de alți boieri ce fuseseră în pribegie după încercarea eșuată de a îl înlătura pe Ștefăniță Vodă. Trădarea boierilor a fost descoperită cu prilejul acțiunii lui Megmed beg, care a încercat capturarea voievodului, în fruntea unui puternic detașament turco-tătar. „Văzându Pătru vodă că-l împresoară vrăjmașii săi de toate părțile și ai săi l-au părăsit toți, lăsat-au scaunul și s-au dat spre munți”. Petru a reușit să fugă la timp și s-a refugiat în cetatea Ciceului, evitând captivitatea otomană, însă marea bătălie dintre cea mai numeroasă armată modovenească strânsă vreodată și oastea condusă personal de Soliman Magnificul nu a mai avut loc.

Petru Rareş se întoarce pe tron:

 Sultanul nu a mai întâmpinat nicio rezistență până la cetatea Sucevei, unde a ajuns pe 15 septembrie, fiind primit cu porțile deschise. Condițiile păcii erau foarte grele pentru Moldova. Petru Rareș a fost înlocuit cu Ștefan Lăcustă, primul voievod moldovean numit direct de Poartă. Voievodul era obligat să prezinte haraciul personal în fața sultanului, în vederea reconfirmării sale pe tron, și își lua angajamentul că va îndeplini toate firmanele Porții și se va abține de la orice acțiune ostilă acesteia. În plus, sudul teritoriului moldovenesc dintre Prut și Nistru era transformat în raia turcească. Pentru a se asigura că aceste obligații vor fi îndeplinite, paza domnului urma să fie efectuată de un corp de ieniceri. Noul domn, nepot al lui Ștefan cel Mare, după fiul cel mare, Alexandru, nu a fost privit cu ochi buni nici în exterior, nici în interior, fiind considerat un fidel al sultanului. Ștefan Lăcustă a fost ucis în decembrie 1540, de aceeași mari boieri, care, de data asta, își doreau o acțiune anti-otomană mai fermă. Boierii l-au ales domn pe un alt nepot al lui Ștefan cel Mare, Alexandru Cornea, fiul lui Bogdan al III-lea. Acesta se așezase în fruntea mișcării anti-otomane, atacând încă din luna octombrie 1540, trupele turcești de la Tighina, Cetatea Albă și Chilia. Tulburările din Moldova l-au convins pe Soliman să-i ofere tronul din nou lui Petru Rareș, care reușise să obțină iertarea sultanului, bineînțeles cu prețul unor mari sume de bani. Prezent personal în fața lui Soliman, Petru s-a întors în Moldova însoțit de 3.000 de ieniceri și de spahii. Deși a reușit să strângă 15.000 de oameni pentru a i se împotrivi lui Petru Rareș, Alexandru Cornea a fost la rândul lui trădat de aceiași boieri care l-au sprijinit pentru a lupta contra turcilor. Majoritatea boierilor s-au grăbit să-i iasă în întâmpinare fostului domn la Brăila. Ceilalți l-au capturat pe Alexandru și l-au dat pe mâna unchiului său. Cornea a cerut îndurare, ceea ce se traducea în limbajul epocii prin tăierea nasului și trimiterea la mânăstire, însă nu avut parte de așa ceva. A fost decapitat. Ajuns la Suceava la sfârșitul lunii februarie 1541, Petru nu a pierdut vremea și, la începutul lui martie, i-a executat pe boierii care l-au trădat, în frunte cu Mihu și Trotușan, acuzați de acțiuni împotriva sultanului și de asasinarea lui Ștefan Lăcustă, deși domnia acestuia era considerată în continuare o uzurpare. Cu toate că a doua sa domnie a debutat violent, Petru și-a ținut promisiunea făcută la Brăila și i-a iertat pe ceilalți boieri, păstrând în sfatul domnesc pe foștii dregători ai lui Ștefan Lăcustă. În această cea de-a doua domnie, schimbat după încercările prin care trecuse în 1538-1540 şi vădind nebănuite calităţi diplomatice, el a căutat să nu se mai confrunte cu doi inamici în acelaşi timp. Voievodul reuşeşte să recapete o parte a teritoriului dintre Prut şi Nistru, inclus în raiaua Tighinei. Dar turcii refuză să-i restituie prin răscumpărare cetatea Tighina (numită de ei Bender) şi localităţile din preajma ei. La 2 martie 1542 Rareş a încheiat o alianţă secretă antiotomană cu Habsburgii. Însă operaţiile militare finanţate din exterior, în principal de Petru Rareş, întreprinse în 1542 de statele germane în frunte cu Ioachim al II-lea de Brandenburg cu scopul de a-i respinge pe turci din Ungaria, s-au încheiat fără succes. Ca urmare, domnul a fost silit să renunţe în continuare la lupta cu otomanii. La ordinul sultanului el îl trimite în calitate de ostatic la Istanbul pe fiul său mai mare Alexandru, iar după moartea acestuia în 1544 la curtea otomană este trimis un alt fiu al său, Ilie, viitor voievod al Moldovei. Ulterior trimiterea ostaticilor la Istanbul intră în uz. Personalitatea voievodului moldovean s-a manifestat din plin în domeniul artelor, pe care le-a sprijinit cu mare osârdie. Petru Rareş a dispus înălţarea noului edificiu al Probotei - necropola domnească. A reclădit Moldoviţa şi Bistriţa lui Alexandru cel Bun, a refăcut biserica mănăstirii Căpriana, a construit sau reconstruit numeroase monumente la Baia, Roman, Râşca, Suceava, Hârlău, Târgul Frumos. Urmărind exemplul soţului ei, Elena Rareş, doamna ţării, a îmbogăţit şi ea arhitectura moldovenească cu frumoase edificii ridicate la Suceava şi Botoşani. Pornind de la experienţe mai vechi, pictorii epocii lui Petru Rareş au executat minunate picturi exterioare, vestite în toată lumea. Dintre ele se păstrează parţial sau pe suprafeţe mari frescele de la Probota, Sf. Gheorghe - Suceava, Humor, Baia, Moldoviţa, Bălineşti, Sf. Dumitru - Suceava, Coşula, Arbore, Voroneţ - ultima de la 1547. Fenomen unic în arta universală, pictura exterioară moldovenească este purtătoare nu numai de virtuţi artistice de maximă valoare ci şi de idei cu caracter patriotic, îndemnul la luptă pentru înlăturarea suveranităţii otomane fiind cel mai important. Slăbit de boli, Petru Rareş a murit la 3 septembrie 1546 şi a fost înmormântat la Probota, în partea de nord a gropniţei din naos, ctitoria sa. Caracterizând personalitatea acestui vrednic voievod, cronicarul Grigore Ureche scria: „Cu adevărat era ficior lui Ștefan Vodă cel Bun, că întru totul simăna cu tătâne-său, că la războaie îi mergea cu noroc, că tot izbândea, lucruri bune făcea, ţara şi moşia sa ca un păstor bun o ocrotea, judecată pre dreptate făcea. Altmintrilea de stat era om cuvios şi la toate lucrurile îndrăzneţu şi la cuvântu gata, de-l cunoştea toţi că iaste harnic să domnească ţara”.

MIHAI VITEAZUL

 Mihai Viteazul (n. 1558, Oraşul de Floci - d. 9 august 1601, câmpia de lângă Turda, judeţul Cluj) a fost un boier muntean, ban al Craiovei, domn al Munteniei, Moldovei şi Transilvaniei.

Originea şi familia: Mihai s-a născut cel mai probabil în anul 1558, în Oraşul de Floci (sau Târgul de Floci sau Cetatea de Floci), situat la vărsarea Ialomiţei în Dunăre, localitate azi dispărută. Mama sa s-a numit Tudora. Ea era sora lui Iane Epirotul, care a ajuns ban al Olteniei şi reprezentantul (capuchehaia) domnului Munteniei la Constantinopol, fiind o persoană foarte influentă. Tudora s-a călugărit, spre sfârşitul domniei fiului ei, luând numele monahal de Teofana. A murit în anul 1605 sau 1606 şi a fost înmormântată în biserica mănăstirii Cozia. Identitatea tatălui lui Mihai este disputată. Unii cercetători consideră că el este fiul legitim al lui Pătraşcu cel Bun, alţii că este fiul nelegitim al aceluiaşi. Sunt istorici care afirmă că Mihai nu are nicio legătură cu voievodul Pătraşcu cel Bun. La vârsta de 26 ani Mihai s-a căsătorit cu Stanca, văduva lui Dumitru postelnicul din Vâlcăneşti şi nepoata lui Dobromir, mare ban al Olteniei. Stanca a mai avut doi fraţi, pe Dragomir, fost mare postelnic al lui Alexandru Vodă, şi pe Ioan Monahul. Mihai şi Stanca au avut doi copii: pe Nicolae (uneori apare sub numele de Nicolae Pătraşcu) şi pe Florica. Mihai a mai avut o fiică, nelegitimă, Marula, de la o femeie cu numele de Tudora din Târgşor. Fiul lui Mihai, Nicolae, s-a căsătorit cu Ancuţa, fiica voievodului Radu Şerban, cu care a avut o fiică, Ilinca. Fiica lui Mihai, Florica, s-a măritat în anul 1603 cu cu Preda postelnicul. Stanca, soţia lui Mihai Viteazul, a murit de ciumă în anul 1603 şi a fost înmormântată în biserica episcopiei din Râmnicu Vâlcea.

Activitatea până la domnie: Mihai a învăţat să scrie şi să citească şi, pe lângă limba română, a învăţat limba turcă şi greacă. În tinereţe a fost negustor. Cariera de boier a început-o pe lângă unchiul său, Iane. Pe vremea când acesta era mare ban al Olteniei, Mihai a ajuns ban mic (bănişor) al judeţului Mehedinţi. În anul 1558 el deţinea deja această funcţie. În anul 1590 ajunge mare stolnic, între 1591-1592 devine mare postelnic, iar apoi, în scurt timp, mare agă. În tot acest timp, pentru că banul Olteniei locuia de fapt la Constantinopole, este posibil ca Mihai să fi fost şi ispravnic în locul acestuia, la Craiova. Între 1592-1593 Mihai a ajuns ban al Olteniei. Birurile grele impuse de Alexandru cel Rău au provocat un complot boieresc, fiind pârât la Poarta Otomană, în vara anului 1593, fără consecinţe pentru el. Este posibil ca Mihai să fi fost implicat şi el în acest complot, însă nu este sigur. Ce este cert însă, e că în această perioadă Mihai fuge în Ardeal, din cauza lui Alexandru cel Rău. În Transilvania Mihai a stat cam două săptămâni, după care a plecat la Constantinopole. Aici, ajutat de unchiul sau Iane, de Andronic Cantacuzino şi de agentul englez Barton, a reuşit să primească de la turci domnia Munteniei, cu sprijinul unor mari sume de bani şi cadouri bogate pe care le-a dat acestora. Banii lui Mihai au venit din împrumuturi făcute la creditori care l-au urmat în ţară după ce a primit domnia, cu scopul de a-şi primi înapoi de la el banii şi dobânzile aferente.

Domn al Munteniei: Mihai a fost numit domn al Munteniei în luna septembrie 1593. În luna octombrie a aceluiaşi an a ajuns la Bucureşti. Aici îl aşteptau şi creditorii fostului domn, care îşi cereau banii înapoi. Din acest motiv, în primul an de domnie, supuşii lui Mihai au fost obligaţi să plătească, pe lângă birul obişnuit, şi un număr mai mare de alte biruri, ceea ce a făcut ca apăsarea fiscală să devină insuportabilă. Împreună cu boierii mari şi mici, Mihai a decis ridicarea împotriva Porţii Otomane. Momentul era favorabil, pentru că Papa Clement al VIII-lea cerea cu stăruinţă monarhilor creştini să pornească lupta împotriva turcilor. Împăratul Rudolf al II-lea, în jurul căruia urmau să se adune forţele creştine antiotomane, s-a aliat printre alţii cu Sigismund Báthory, principele Transilvaniei, şi cu Aron Vodă, domnul Moldovei, în anul 1594. Mihai s-a aliat şi el în acelaşi an cu ultimii doi principi. Ca urmare a alianţei cu Sigismund, două mii de soldaţi ardeleni, conduşi de căpitanul cetăţii Făgăraş, au sosit la Bucureşti.

„Plata” creditorilor: La 13 noiembrie 1594 Mihai şi-a anunţat creditorii că îi va plăti, motiv pentru care i-a chemat pe toţi la vistierie. După ce toţi creditorii au intrat în clădire, aceasta a fost incendiată, iar creditorii atacaţi cu tunurile. Cei care au scăpat de tunuri şi de foc au fost ucişi de soldaţii lui Mihai. Garnizoana turcă, de 2.000 soldaţi, a fost şi ea masacrată.

Răscoala antiotomană: După uciderea creditorilor, Mihai a pornit atacul împotriva cetăţii Giurgiu, care avea garnizoană otomană, însă aceasta a rezistat atacului. În acelaşi timp, Aron Vodă îi măcelărea pe turcii de la Iaşi. Alte cetăţi turceşti de la Dunăre au fost atacate de Mihai: o luptă a avut loc lângă Oraşul de Floci, alta la Hârşova (1 ianuarie 1595), una la Silistra (8 ianuarie 1595). În toate aceste confruntări, turcii au fost învinşi. Între timp, la Constantinopole se decisese înlocuirea domnitorilor răzvrătiţi. Bogdan, fiul lui Iancu Sasul, urma să fie pus în locul lui Mihai, iar Ştefan Surdul în locul lui Aron Vodă. Pentru realizarea acestui plan, două armate turceşti au pornit spre Dunăre. Una dintre ele a mers spre Rusciuk, cealaltă spre Silistra. Mihai a pornit cu oastea sa împotriva armatei turceşti ce se îndrepta spre Rusciuk. În timp ce observa armata turcă, Mihai a aflat că era în pericol de a fi atacat de tătari în flanc, dinpre vest. Aceşti tătari luptaseră până atunci în Banat şi acum, la ordinul sultanului, se îndreptau împotriva răzvrătiţilor. Pentru a împiedica joncţiunea tătarilor cu turcii, Mihai şi-a retras tabăra mai spre nord şi a trimis pe fraţii Buzeşti împotriva tătarilor. Tătarii au fost bătuţi de Buzeşti de două ori consecutiv, la 14 ianuarie 1595 la Putineiu şi la 16 ianuarie 1595 la Stăneşti, dar au reuşit să facă joncţiunea cu turcii. Inamicul a înaintat până la Şerpăteşti, unde a fost înfrânt de trupele conduse de paharnicul Manta. Oastea turco-tătară se retrage la Rusciuk, unde este atacată de oastea lui Mihai, care a trecut Dunărea pe gheaţă. Armata turcă e înfrântă la 25 ianuarie, ambele paşale care o conduceau sunt ucise, iar pretendentul Bogdan abia scapă cu fuga. În acelaşi timp, cea de-a doua armată turcească, cea de la Silistra, este distrusă de banul Mihalcea, iar pretendentul Ştefan Surdul este ori ucis, ori scapă cu fuga. Din acest moment, el nu mai este menţionat în istorie. Trupele lui Mihai avansează pe tot malul drept al Dunării, ajungând până în Munţii Balcani, ridicând la revoltă pe localnicii creştini. Localitatea Turtucaia (Tutrakan, Bulgaria) este arsă, Babadagul jefuit de moldoveni, iar cetatea turcească a Brăilei este cucerită de creştini.

Campania din 1595: Înfrângerile din anul 1594 l-au determinat pe sultan să trimită în anul 1595 o nouă armată peste Dunăre, pentru pedepsirea lui Mihai. O mare armată turcă, sub comanda lui Ferhat Paşa, a pornit spre Dunăre. La Rusciuk, Sinan Paşa l-a înlocuit la comanda armatei pe Ferhat Paşa. Mărimea armatei otomane diferă în funcţie de surse, ea variind între 40.000 şi 300.000 oameni. Oastea lui Mihai ar fi fost cam de 10.000 până la 20.000 oameni, incluzând sprijinul din Transilvania şi mercenarii. Chiar dacă cifrele sunt pentru ambele armate exagerate sau minimalizate intenţionat de izvoarele vremii, cel mai probabil a existat o superioritate de 2:1 în favoarea turcilor. Căutând sprijin militar, Mihai s-a adresat lui Sigismund, care în schimbul vasalităţii Munteniei, în condiţii umilitoare, i-a oferit ajutorul. În timp ce se purtau aceste tratative, turcii au terminat pregătirile de trecere a Dunării. După o scurtă rezistenţă, Mihai s-a retras, fiind ameninţat cu învăluirea de către armata turcă. Trecerea turcilor a început la 4 august şi a durat 3 zile. Ei îl aduceau pe Mihnea ca pretendent la tronul Munteniei. Mihai a decis să dea bătălia împotriva turcilor la Călugăreni, pentru că aici terenul îi era favorabil lui, fiind mlăştinos nu permitea desfăşurarea corespunzătoare a numeroaselor efective otomane. Bătălia de la Călugăreni s-a dat la 13 august 1595 şi s-a soldat cu o victorie tactică a lui Mihai. A doua zi după bătălie, Mihai şi-a retras oastea spre Bucureşti, apoi spre Târgovişte. Armata turcă a urmat-o pe cea creştină, ocupând Bucureştii, Târgoviştea şi refăcând cetatea Brăilei. În luna octombrie 1595 a trecut în Muntenia, pe la Bran, oastea lui Sigismund Bathory, formată din 22.000 secui, 15.000 soldaţi daţi de oraşe şi nobili, cu 63 tunuri. În aceeaşi perioadă a sosit şi oastea moldoveană, condusă de Ştefan Răzvan şi formată din 3.000 soldaţi, cu 22 tunuri. La 6 octombrie 1595 a început asediul fortificaţiilor turceşti a Târgoviştei, iar la 8 octombrie, după masa, cetatea a căzut în mâinilor creştinilor. Armata turcă s-a retras spre Bucureşti, urmărită de oastea creştină. La 12 octombrie Bucureştiul a fost ocupat de oastea moldoveană, în timp ce oastea condusă de Mihai urmărea turcii spre Giurgiu. Aici, Mihai a atacat ariergarda turcă, a rupt cu artileria podul peste Dunăre, a eliberat peste 8.000 robi luaţi de turci şi a început asediul cetăţii Giurgiu. La 20 octombrie 1595 a fost cucerită cetatea Giurgiu, luându-se o pradă enormă. Sinan Paşa a fost destituit din funcţia de mare vizir, armatele moldo-transilvănene s-au retras în provinciile lor, Brăila a fost luată de la turci, Muntenia rămânând devastată după campania anul 1595.

Anul 1596: În cursul anului 1596 cete din oastea lui Mihai au continuat să hărţuiască turcii. Au fost atacate Babadagul, Vidinul, Plevna, trupele ajungând până la Sofia. În octombrie 1596 a avut loc un atac prin surprindere al tătarilor. Au fost distruse Buzăul, Gherghiţa şi Bucureştiul, după care tătarii s-au retras fără a se confrunta cu oastea lui Mihai, care pornise împotriva lor. După ce nu a reuşit să lupte cu tătarii, Mihai a pornit împotriva cetăţilor Turnu şi Nicopole, unde i-a înfrânt pe turci. Comandantul turc s-a oferit să medieze pacea dintre Mihai şi sultan, lucru pe care Mihai l-a acceptat ca soluţie de moment, pentru că aliaţii săi creştini nu i-au furnizat ajutorul promis, iar finanţele sale erau secătuite. Înainte însă de a accepta pacea cu turcii, Mihai a plecat spre Ardeal pentru a discuta cu Sigismund al Transilvaniei. La 9/19 decembrie 1596 cei doi s-au întâlnit la Alba Iulia, fără ca Sigismund să se poată decide dacă vrea sau nu să lupte împotriva turcilor.

Anul 1597: La 7 ianuarie 1597 paşa Hasan din Belgrad anunţa că Mihai Viteazul a primit steag de domnie de la sultan şi că între cei doi conducători este pace. În cursul anului 1597 Mihai s-a înţeles cu Rudolpf al II-lea să lupte împreună împotriva turcilor. Rudolf i-a trimis lui Mihai subsidiile cerute pentru întreţinerea unui corp de oaste.

Anul 1598: La 9 iunie 1598 a fost semnat la mănăstirea Dealu tratatul dintre Rudolf al II-lea şi Mihai Viteazul. Împăratul austriac se obliga să finanţeze un corp de oaste de 5.000 soldaţi, eventual încă 5.000 în plus, iar Mihai îl recunoştea pe împărat ca suzeran. La scurt timp de la semnarea tratatului, aflând turcii de existenţa acestuia, au atacat Muntenia. Paşa de la Silistra a fost înfrântă de Dumitru vornicul, iar Mihai trece el însuşi Dunărea, asediază Nicopolele la 10 septembrie 1598, îi bate în două rânduri pe turcii din Vidin şi pradă până în Balcani. La 5/15 noiembrie 1598 Mihai a trecut Dunărea înapoi în Muntenia.

Anul 1599: În luna martie 1599 turcii au făcut o incursiune de pradă pe malul stâng al Dunării. Ca represalii, Mihai şi-a trimis oastea pe malul drept al fluviului, după pradă. La 29 martie 1599 a fost ales principe al Transilvaniei Andrei Báthory, în locul vărului său Sigismund Báthory. Acest fapt schimba situaţia politică pentru Mihai, pentru că noul principe al Transilvaniei dorea pacea cu turcii, exact opusul a ceea ce urmărea Mihai. Moldova avea aceeaşi înclinaţie ca şi Transilvania, astfel că Mihai se găsea înconjurat de neprieteni. Neavând încotro, Mihai înnoieşte cu Andrei Báthory tratatul pe care îl semnase cu Sigismund în 1595. Încă înainte de înnoirea tratatului, Andrei, care dorea de fapt înlăturarea lui Mihai, îl somează pe acesta din urmă să părăsească tronul Munteniei în favoarea lui Simion Movilă. Mihai, nefiind de acord cu această cerere a principelui Transilvaniei, care era în înţelegere cu turcii, refuză să părăsească tronul Munteniei şi îi sesizează lui Rudolf al II-lea intenţiile reale ale lui Andrei Báthory. În luna august Mihai primeşte răspunsul imperialilor, că aceştia sunt şi ei împotriva lui Andrei. Pentru că oastea imperială întârzia să intre în acţiune împotriva lui Andrei, Mihai trece singur, cu oastea sa, munţii în Transilvania, prin pasul Buzău, la 5 octombrie 1599. Un al doilea corp de oaste a lui Mihai a trecut munţii pe Turnu Roşu, joncţiunea făcându-se la 16/26 octombrie la Tălmaciu. Secuii s-au alăturat lui Mihai, iar saşii s-au declarat neutri. La 17/27 octombrie 1599 oastea lui Mihai se afla la Şelimbăr, lângă Sibiu. Andrei Báthory a încercat o împăcare de ultim moment, dar fără rezultat. Bătălia de la Şelimbăr a avut loc la 18/28 octombrie 1599 şi s-a soldat cu victoria lui Mihai Viteazul şi moartea lui Andrei Báthory. La 21 octombrie/1 noiembrie 1599 Mihai Viteazul intră în Alba Iulia, devenind stăpân al Transilvaniei pentru 11 luni.

Anul 1600: Mihai Viteazul plănuia să atace Moldova încă din anul 1597, din cauza atitudinii ostile faţă de el a domnului acesteia. În primăvara anul 1600 oştile lui Mihai au trecut din Transilvania şi Muntenia în Moldova. Trupe polone, trimise împotriva lui Mihai, au fost înfrânte. Ieremia Movilă, domnul Moldvovei, s-a retras la Hotin. Cetatea Neamţ şi Suceava s-au predat lui Mihai, iar la Hotin Ieremia a pierdut o bătălie în favoarea primului. Printr-o campanie care a durat trei săptămâni, Mihai a cucerit întreaga Moldovă. În acest an a început sfârşitul domniei lui Mihai Viteazul. Cauzele care au dus la prăbuşirea lui au fost pe de o parte nemulţumirea nobililor maghiari din Transilvania, înţeleşi cu generalul imperial Basta, iar pe de altă parte duşmănia polonilor. Nobilii maghiari nu doreau un valah la cârma Transilvaniei şi erau nemulţumiţi de cheltuielile pe care Mihai li le impunea pentru întreţinerea armatei sale. Generalul Basta a fost încurajat de curtea imperială să acorde ajutor nobililor maghiari, pentru că imperialii doreau Transilvania provincie sub controlul lor, nu a lui Mihai. La 18 septembrie 1600 a avut loc bătălia de la Mirăslău, dintre Mihai Viteazul şi oastea generalului Basta. Mihai a suferit o gravă înfrângere şi abia a scăpat cu viaţă fugind de pe câmpul de luptă. În aceeaşi perioadă în care s-a dat bătălia de la Mirăslău, în Moldova au intrat trupele polone, care au ocupat-o. Mihai s-a retras pe la Alba Iulia, Sibiu, Făgăraş, Ţara Bârsei. Ajuns aici, el şi-a strâns o nouă oaste, de cca. 16.000 oameni, cu care a trecut munţii înapoi prin valea Buzăului, aşezându-şi tabăra la Bucov, pe Teleajen. Aici a aşteptat trupele promise ca ajutor de către generalul Basta, care confruntat cu pericolul polon, reluase relaţiile cu Mihai. Ajutorul promis de Basta nu a sosit, iar într-o luptă dată la 20 octombrie cu polonii, Mihai a trebuit să se retragă. Simion Movilă a fost pus domn de către turci în locul lui Mihai. Retras dincolo de Olt, la Craiova, Mihai încă aştepta ajutor de la imperiali. Turcii au întreprins o incursiune la nord de Dunăre în septembrie, iar spre sfârşitul anului 1600 au încercat o nouă pătrundere spre Craiova. Mihai i-a înfrânt pe turci, dar situaţia generală a sa nu s-a îmbunătăţit. A mai încercat încă o dată să întoarcă sorţii în favoarea sa, dar o luptă dată la 25 noiembrie lângă Curtea de Argeş i-a fost defavorabilă, fiind câştigată de către poloni. Astfel, Mihai a fost obligat să se retragă, împreună cu familia şi cu restul de oaste, în Transilvania. A mers pe ruta Deva-Beiuş-Oradea-Debreţin-Tokay-Caşovia-Bratislava, ajungând la Viena la 12 ianuarie 1601.

Revenirea: De la Viena a fost trimis la Praga pentru a intra în audienţă la împăratul Rudolf al II-lea. Acesta avea nevoie de Mihai pentru a recâştiga Transilvania pentru sine, pentru că generalul Basta o pierduse în favoarea nobilimii maghiare, Sigismund Bathory ajungând din nou principe al Ardealului. Împăratul a pus la dispoziţia lui Mihai 100.000 taleri, pentru a-şi face o oaste de mercenari, cu care să pornească recucerirea Transilvaniei. La 3 aprilie 1601 Mihai a plecat din Praga spre Viena, iar de aici spre Transilvania. Armata lui Mihai s-a concentrat la Debreţin, iar a generalului Basta, care îi era dat drept ajutor de către imperiali, la Satu Mare. Joncţiunea celor două armate s-a făcut în satul Moftin. Bătălia cu oastea lui Sigismund s-a dat la Guruslău, pe valea Someşului. Bătălia de la Guruslău a avut loc la 3 august (stil nou) 1601 şi a fost câştigată de Mihai Viteazul.

Moartea: Generalul Basta ştia că imperialii nu doreau ca Transilvania să fie condusă de o personalitate puternică precum Mihai Viteazul. Mai mult, Basta ar fi dorit pentru sine puterea, ca reprezentant al împăratului. La 9/19 august 1601, în dimineaţa în care Mihai se pregătea să plece din tabăra de la Turda spre Făgăraş, un detaşament de 300 mercenari au fost trimişi să îl aresteze pe Mihai. Acesta s-a opus arestării, moment în care un mercenar valon l-a împuşcat, un altul l-a înjunghiat în piept, iar alţii l-au lovit cu halebardele, după care i-au tăiat capul. Corpul lui Mihai Viteazul a rămas dezbrăcat şi aruncat în praful taberei. După trei zile câţiva sârbi l-au îngropat pe furiş. Comisul Radu Florescu a luat capul şi l-a dus în Muntenia, unde a fost înmormântat la mănăstirea Dealu. Unde a fost înmormântat trupul lui Mihai Viteazul nu se ştie. Unele izvoare spun că ar fi fost dus la Alba Iulia şi înmormântat într-o biserică de acolo, dar că biserica a fost distrusă în 1714-1715. Alte izvoare spun că ar fi fost înmormântat lângă Turda, pe raza actualului sat Bogata, unde azi se află ridicată o biserică în amintirea marelui voievod.

Ctitorii şi danii: Mihai Viteazul a ctitorit mănăstirea cu hramul Sfântul Nicolae din Bucureşti, cunoscută azi sub numele „Mihai Vodă”, pe locul unui vechi lăcaş de cult. Acestei mănăstiri el i-a dăruit 14 sate, din care 13 fuseseră cumpărate din proprii lui bani. Al paisprezecelea sat a fost dăruit de Doamna Stanca. La 21 august 1599 ctitoria este închinată de Mihai mănăstirii Simopetra, de la Muntele Athos. O altă ctitorie a lui Mihai a fost mănăstirea Clococioc (sau Clocociov) de lângă Slatina, judeţul Olt, construită în anul 1594. În timpul stăpânirii sale în Transilvania a ridicat un lăcaş de cult la Alba Iulia (terminat în anul 1597), o biserică la Ocna Sibiului, una la Luşărdea şi una la marginea cetăţii Făgăraş. A reparat biserica din Şcheii Braşovului şi mănăstirea de la Râmeţ. Au primit întăriri şi danii mănăstirile Golgota, Bistriţa, Coşuna, biserica Sfântul Anton şi biserica catolică din Târgovişte şi mănăstirea Xenofon de la Muntele Athos.

De ce avem nevoie de Mihai Viteazul? Dacă nu ar fi existat, Mihai Viteazul ar fi trebuit inventat! Avem nevoie de eroi, avem nevoie de modele, avem nevoie de mituri. Iar Mihai Viteazul le întrupează pe toate: este erou pentru că s-a luptat cu turcii, este un model pentru că a unit toate cele trei principate și este personajul principal al mai multor mituri. Există diverse relatări de epocă despre vitejia sa în lupta de la Giurgiu, când s-a avântat cu barda lui printre turci și a dat un nou impuls atacului trupelor creștine, care au cucerit cetatea. Sau în bătălia de la Șelimbăr, într-un moment de cumpănă, când era cât pe ce să piardă lupta, a luat barda în mână și a intrat în mijlocul inamicilor, gest eroic care i-a încurajat pe ai săi și a întors rezultatul final în favoarea sa. Principele Transilvaniei, Andrei Bathory, care privea bătălia de departe, de pe o colină, tocmai jubila și se pregătea să sărbătorească victoria, când vitejia lui Mihai a adus fulgerător victoria în favoarea sa. Din toate miturile referitoare la Mihai Viteazul, mitul vitejiei sale se bazează pe fapte reale.

De ce s-a luptat el cu turcii? Ca să apere ţara de turci! Să nu uităm că de aproape două secole, cu câteva intermitenţe, Ţara Românească plătea regulat tribut turcilor. Iar Sultanul schimba domnii Ţării Românești după bunul său plac, determinat de obicei de cumpărarea tronului de către pretendenţii care roiau pe la Istanbul sau aiurea. Chiar și Mihai Viteazul și-a cumpărat tronul. A dat bani pentru câștigarea susţinerii marelui vizir și a altor înalţi demnitari de la Poarta Otomană. Ca să facă rost de bani, pentru că sumele erau din ce în ce mai mari, s-a împrumutat, la fel ca înaintașii săi. De câteva decenii, pretendenţii la tron și-au găsit la Istanbul izvorul nesecat de bani cu care să poată cumpăra tronul: se împrumutau de la turcii sau grecii din Istanbul, un fel de bancheri în termenii moderni. Împrumutul era garantat chiar de Sultan, pentru că era o foarte bună afacere. Cu banii împrumutaţi se cumpăra tronul, mai degrabă influenţa necesară pentru numirea în domnie, dar domnia era gajată. Pentru că fiecare nou domnitor se angaja să preia vechile datorii neachitate de predecesorii săi. Numai că rostogolirea aceasta a creditelor are un final nefericit: se intră la un moment dat în incapacitate de plată. Mihai Viteazul s-a angajat în faţa Sultanului că va achita datoria predecesorilor săi la tronul Ţării Românești. Împreună cu banii împrumutaţi de el pentru cumpărarea tronului, datoria Ţării Românești era de 700 de milioane de aspri, echivalentul a circa 5,8 milioane de galbeni. Suma era atât de mare, încât era imposibil de achitat, ţinând cont de potenţialul economic al Ţării Românești. Cauza imediată a luptelor lui Mihai cu turcii constă tocmai în această datorie imensă, care a adus Ţara Românească în incapacitate de plată.

A făcut Mihai Viteazul pentru prima dată Unirea tuturor românilor într-o singură ţară? Un alt mit legat de Mihai Viteazul este că el a făcut pentru prima oară unirea tuturor românilor într-o singură țară. Oare el a fost primul? Atunci ce a fost în 1595? Conform tratatelor din mai-iunie 1595 încheiate la Alba Iulia, Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, a devenit principe și al Țării Românești și al Moldovei. Titlul de principe al Transilvaniei, Țării Românești și Moldovei i-a fost recunoscut pe plan internațional, chiar dacă fără entuziasm, inclusiv de către împăratul Rudolf al II-lea. Mihai Viteazul și Răzvan au fost reduși la statutul de voievozi subordonați principelui, căruia îi dădeau socoteală. Cronica Țării Românești a ținut minte peste decenii că Mihai a trebuit să dea socoteală de cheltuirea banilor, o povară în conducerea țării, de care a scăpat abia în urma bătăliei de la Giurgiu, când Sigismund Bathory i-a permis să folosească liber vistieria Țării Românești. Ce altă dovadă mai clară avem nevoie să recunoaștem că pentru câteva luni, în 1595, Sigismund Bathory, a fost principe peste cele trei principate: Transilvania, Țara Românească și Moldova? Deci cine a făcut prima unire a tuturor românilor? Mihai Viteazul sau Sigismund Bathory? Ea a fost la fel de efemeră ca Unirea lui Mihai, a durat doar câteva luni, pentru că în timpul campaniei din toamna anului 1595 de la Giurgiu, în timp ce Răzvan Vodă era cu oastea sa în campania din Țara Românească împreună cu oastea Transilvaniei și a Țării Românești, Ieremia Movilă a venit în Moldova cu oaste poloneză și s-a înscăunat. Astfel Moldova a ieșit din uniunea făcută de Sigismund Bathory, dar Mihai a rămas mai departe. Mihai a fost nevoit să admită acest statut, pentru că nu avea, deocamdată, altă opțiune politică. Cum îl considerăm pe Sigismund Bathory? Străin sau autohton? În primul rând, familia Bathory era o familie nobiliară cu o vechime de câteva sute de ani în Transilvania, mai bine zis în zona Șimleului, unde era domeniul principal al familiei. Așadar, nu era venetic. Spre comparație, fără nicio intenție de a jigni pe cineva, regele României, Ferdinand, nu era născut în România. Dar este considerat, pe bună dreptate, un rege al tuturor românilor, al României Mari. Atunci de ce nu putem accepta că Sigismund Bathory a fost principe al celor trei principate, el fiind indigen în Transilvania? Pentru că este ungur?! Și Klaus Johannis este neamț, dar este președintele României. Îi contestă cineva dreptul de a fi președinte al României? Atunci de ce românii contestă realitatea istorică a primei uniri a Transilvaniei, cu Țara Românească și Moldova în 1595 sub Sigismund Bathory?

Care a fost cauza Unirii lui Mihai Viteazul? Probabil mulți cititori o să răspundă: pentru că toate cele trei țări erau românești. Națiunea medievală românească este o ficțiune istoriografică. La fel ca unitatea medievală românească. Rațiunea unirii celor trei principate, atât de către Sigismund Bathory, cât și de Mihai Viteazul, a fost una pur politică: realizarea unui pol de putere suficient de puternic militar ca să poată rezista presiunii otomane. Planul sau ideea politică a fost deja formulată de către generalul Castaldo prin anii 1550. Sigsimund Bathory și Mihai Viteazul l-au pus în practică. Mihai Viteazul a cucerit cu arma atât Transilvania, cât și Moldova. Era oricum ceva obișnuit în epocă. Dar solidaritatea românilor pe care o vedem în filmele istorice este o ficțiune. Câțiva români din Transilvania au ridicat capul lor de iobagi sperând că dacă este un domn de credința și limba lor vor beneficia de un statut mai bun, economic în primul rând. Mai mult s-au speriat nobilii unguri de o eventuală răscoală a românilor încurajați de cucerirea Transilvaniei de către Mihai Viteazul. În rest au fost doar câteva agitații izolate, care nu constituie argumente pentru a considera că în 1600 exista o conștiință națională românească, un sentiment de unitate românească sau o națiune românească. Dar să nu uităm că și Mihai Viteazul este un exponent al clasei nobiliare sau boierești. Chiar el a legat de glie țăranii dependenți în Țara Românească. Baza socială a puterii lui nu o formau țăranii, ci boierii. Iar în Moldova, istoricii încă mai sunt datori să scrie adevărul despre satele distruse de oștile lui Mihai Viteazul. Pentru că după ce treceau turcii sau tătarii, satele distruse se ridicau. Dar după oștile lui Mihai Viteazul, au fost sate în Moldova care nu au mai putut să fie reconstruite. Dar chiar și așa, în ciuda adevărului istoric, Mihai Viteazul rămâne un mit frumos, pentru că avem nevoie de el. Românii l-au redescoperit târziu. A intrat inițial timid în manualele de istorie. Primele monografii dedicate lui apar în jurul anului 1900 și treptat, treptat, pe fondul discursului unionist din Regatul României, el devine modelul pentru Unirea tuturor românilor. Și așa a rămas. Așa și trebuie să rămână, un model, un simbol al Unirii. Cunoașterea adevărului istoric nu îi scade cu absolut nimic aura și nici importanța sa în Pantheon-ul românesc. Dacă nu ar fi existat, încă o dată o spun, Mihai Viteazul ar fi trebuit inventat! Orice popor are mituri fondatoare și eroi care au întemeiat țara. Trebuie doar să învățăm să separăm miturile și ficțiunea din filme și cărți de realitatea istorică.

Curiozități despre Mihai Viteazul:

1. Locul nașterii lui Mihai Viteazul nu se știe cu exactitate - cu toate că mai multe surse specifică că locul nașterii lui Mihai Viteazul este la Târgul de Floci, datele de la Episcopia din Râmnicu Vâlcea arată că Mihai Viteazul s-ar fi născut la Drăgoești localitate din Râmnicu Vâlcea.

2. Mariaj din interes cu Doamna Stanca - la vârsta de 26 de ani, Mihai Viteazul s-a căsătorit cu Doamna Stanca, iar potrivit istoricilor, mariajul a fost din interes, pentru că soția sa provenea dintr-o familie de boieri de la Izvorani, iar asta i-ar fi adus lui Mihai Viteazul puterea și influența politică pe care și-o dorea.

3. Mihai Viteazul a avut o relație cu  Christerna, soția lui Sigismund Bathory - potrivit istoriei, Mihai Viteazul era cunoscut pentru relațiile amoroase pe care le avea. Se spune că Mihai Viteazul a avut-o ca amantă pe Christerna, soția lui Sigismund Bathory, principele Transilvaniei.

4. Mihai Viteazul a vândut vite - se spune că înainte de a deveni domnitor, Mihai Viteazul a făcut comerț cu vite, iar la un moment dat conducea peste 44 de sate.

Cinstirea memoriei: În România există 9 localități din diferite județe care îi poartă numele (5 dintre ele numite „Mihai Viteazu” și 4 numite „Mihai Bravu”). În aproape toate orașele din țară sunt străzi numite „Mihai Viteazul” sau „Mihai Bravul”. Numeroase licee și colegii naționale au numele „Mihai Viteazul”. De asemenea, o serie de instituții militare de învățământ superior, printre care Academia Națională de Informații „Mihai Viteazul” (unitatea de învățământ superior militar a Serviciului Român de Informații), Școala de Aplicație pentru Unități de Luptă „Mihai Viteazul” și Școala de Aplicație pentru Ofițeri a Jandarmeriei Române „Mihai Viteazul”, poartă numele voievodului. Regimentul 30 Gardă „Mihai Viteazul” (în prezent Brigada 30 Gardă „Mihai Viteazul”) este o unitate militară de elită a Armatei Române, care îndeplinește și misiuni de protocol, ceremonii și onoruri militare la cel mai înalt nivel. În amintirea acestui erou național au fost ridicate numeroase monumente. Cel mai vechi, dar poate și cel mai celebru monument de acest fel este statuia ecvestră din Piața Universității din București, operă a sculptorului francez Albert-Ernest Carrier-Belleuse, realizată în 1874. Printre cele mai impozante statui ale voievodului sunt cele din Cluj, Craiova, Ploiești, Alba Iulia, Giurgiu, Iași, Oradea, precum și cea din incinta Brigăzii 30 Gardă „Mihai Viteazul” din București. Pe locul unde a fost ucis, la Turda, a fost înălțat un impunător obelisc, iar racla cu capul său, păstrată la Mănăstirea Dealu, este adăpostită într-un sarcofag din marmură realizat în 1913 de sculptorul Frederic Storck. Mai amintim și faptul că, Ordinul Militar de Război „Mihai Viteazul” este cea mai înaltă distincție română pentru faptele de arme în timp de război.

Aspecte mai puțin cunoscute - Turcii își speriau copiii cu numele lui Mihai Viteazul, iar în 1598 au vrut să fugă din Istanbul de teama lui! Supranumit de dușmani MALUS DACUS, adică Dacul cel Rău, teribilul bărbat de aproape doi metri, despre care izvoarele istorice spun că era „făcut pentru război”, a reușit să le bage turcilor frica în oase într-o asemenea manieră încât, în 1598, după campania militară prin care Mihai a ajuns la Adrianopol, o parte a populației Constantinopolului (actualul Istanbul) dorea să fugă din capitala Imperiului Otoman, de frica lui! Din cei 8 ani de domnie, Mihai Viteazul i-a trăit pe 4 în cort, conducându-și campaniile militare excepționale, campanii care în anul 1600 au dus la Unirea celor trei țări românești, la Alba Iulia. În acea vreme dificilă pentru întreaga Europă, ameninațată de dorința Imperiului Otoman de a cuceri întregul continent, Mihai Viteazul era văzut ca o speranță de eliberare de către greci și popoarele balcanice, folclorul balcanic dedicându-i multe cântece în care era prezentat ca salvator, cântece culese de specialiști, în decursul timpului. Pentru noi, românii, ne este bine cunoscut „Cântecul lui Mihai Viteazul”, cântec popular cules de Vasile Alecsandri , care ne vorbește, peste secole, despre marele nostru domnitor: „Auzit-aţi de-un oltean,/De-un oltean, de-un craiovean/Ce nu-i pasă de sultan?/Auzit-aţi de-un viteaz/Care veşnic şede treaz/Cât e ţara la necaz?/Auzit-aţi de un Mihai/Ce sare pe şapte cai/De strigă Stambulul vai?” Chiar dacă versul „Ce sare pe șapte cai” pare o licență poetică populară în care Mihai este prezentat într-o manieră hiperbolizată, în realitate, după cum ne spune istoricul Marin Cristian, izvoarele vremii confirmă că acest vers are legătură cu realitatea; desigur, nu în sensul că Mihai încăleca mai mulți cai odată, ci că din cauza rănilor mortale, schimba mai mulți cai într-o singură bătălie, el, Teribilul Voievod, fiind adeseori pe câmpul de luptă, în confrunare directă cu dușmanul! Ei bine, imaginea de mare războinic, de mare strateg militar, ca și vitejia lui, l-au făcut chiar și pe Sultan să se teamă de Mihai Viteazul, mai mult decât de toți generalii și regii Europei Apusene. Teama a pătruns adânc și în sufletul poporului turc datorită campaniilor sale devastatoare care au pus în pericol chiar și capitala imperiului. Din acest motiv, mamele turcoaice obișnuiau să-și sperie copiii în acea vreme (și au făcut-o mult timp și după moartea lui Mihai) cu următoarele cuvinte: „Nu mai plânge, nu mai plânge, că vine domnul Mihai!” Numele Mihai fiind un fel de BAU-BAU! Acest lucru este unul remarcabil și fără precedent la otomani și merită să fie cunoscut de români! Din păcate, trădarea a venit tot de la occidentalii europeni, cei pe care Mihai Viteazul și armatele lui i-au protejat de năvălirile otomane cu un preț uman extrem de mare! Practic, dacă orgoliile și interesele Europei Occidentale nu ar fi fost altele, lucru care a dus la asasinarea lui Mihai și la dezmembrarea tânărului regat pe care l-a înființat, este posibil ca, sub conducerea lui Mihai Viteazul, armatele creștine să fi pus capăt Imperiului Otoman, încă de acum 400 de ani. Așa, acesta a mai supraviețuit încă 300 de ani. Ceea ce este mai trist, este faptul că astăzi, tot felul de caraghioși „români” se străduie să-l demonteze pe marele domnitor, pretinzând că era doar un aventurier, că de fapt nici nu a prea câștigat războaiele cu turcii, că era fustangiu și așa mai departe. Așa se întâmplă când spiritele mici, incapabile de gesturi eroice, de sacrificiu, de viziune națională, comentează și contestă (pentru că ei nu le cred posibile) faptele spiritelor mari cum este cel al lui Mihai Viteazul. Noi ceilalți îl avem în suflet și asta este tot ceea ce contează!