ORDONANȚA 13 REDIVIVUS!

 

ORDONANȚA 13 REDIVIVUS!

 Monumentala tâmpenie politică a pragului de 250 de mii de lei pentru abuzul în serviciu a devenit un cartof fierbinte care zboară dintr-o mână în alta până ori se răcește, ori pârlește pe cineva. Deocamdată pare că se califică la pârlire ministrul Predoiu, pe care „centrele imaculate” ale celor trei partide aruncă decontul. Personal, nu cred că dl. Predoiu l-a propus, ar însemna să-și fi pierdut complet instinctele în raport cu Bruxelles-ul și să nu fi anticipat reacția de acolo. Dar faptul că l-a asumat cuminte nu este cu nimic mai bun, la fel cum nu este nici faptul că nu a stabilit un prag atunci când a trimis proiectul spre aprobarea Guvernului și apoi în Parlament. Ironic este că în povestea asta PSD și-a compromis și singurul candidat mai cu ștaif pentru Ministerul Justiției, dacă ar fi să-l ia. Pe dl. Cazanciuc, unul dintre inițiatorii formali ai amendamentului „250 de mii”. Ceea ce nu spune nimeni este că, indiferent cine a făcut propunerea, vina este a celui care decide. Deci,  pentru pragul nerușinat de 250 de mii de lei, vina aparține celor trei lideri ai coaliției din conclavul de la Vila Lac. Plus cel de-a patrulea, vânătorul de elefanți. Unde a fost dl. Johannis când elefantul cel mare și gras intra pe ușa din față a Palatului Parlamentului? Alegea avionul pentru viitorul sejur exotic? Unde este președintele măcar acum, când coaliția și partidul domniei sale se comportă ca niște găini fără cap în căutarea unui vinovat și scot de urechi din joben alt prag? Dincolo de jalnicul spectacol politic, tema pragului pentru abuzul în serviciu este una reală și care trebuie clarificată. CCR a stabilit prin Decizia 392/2017 că el trebuie să existe. Că este bine, că este rău, rămâne încă de discutat. Cert este că, dacă nu va fi introdus, ne putem trezi la un moment dat în aceeași situație în care am fost cu prescripția. Dar cât să fie el? Aici a fost prima mare mizerie a deciziei de conclav, dar și a soluției corectoare pregătită pentru Camera Deputaților. Nici 250 de mii de lei, nici 9 mii de ei nu au nicio explicație fundamentată, solidă, profesionistă. Ministrul Predoiu admite că nu au existat repere, deci arbitrariul, pentru că nici CCR , nici Comisia de la Veneția, nici sistemul judiciar nu ar fi oferit așa ceva. Nu era treaba lor. Este treaba politicului, reprezentat de minister, să caute criteriile aplicabile. Ele pot fi multe și am să dau și exemple cu care sunt, și exemple cu care nu sunt de acord. O propunere ar fi ca pragul să fie apropiat de nivelul cheltuielilor făcute de stat pentru un caz de abuz în serviciu de la deschiderea dosarului până la condamnare. Adică un raport cost/beneficiu. Până unde prejudiciul este mai mic decât costul, să fie contravenție și banii să fie recuperați fără proces penal. Nu sunt adeptul acestui sistem, inclusiv pentru că în timp costul procesului este variabil, dar este o variantă. Altă variantă este raportarea la un număr de salarii minime brute pe economie. Ministrul a menționat ceva despre pragurile din cazul evaziunii fiscale. Sau un prag foarte scăzut, simbolic, pentru a stăvili un fenomen, nu infracționalitate sporadică, varianta a cărei adept sunt. Pentru că nu este vorba doar despre prejudiciu, ci și despre raportare la extensia cazuisticii și la încercarea de descurajare. Pot fi și alte variante, esențial este ca un reper să existe, să-l găsească asimilații cu salarii și pensii de magistrați din Ministerul Justiției, și orice sumă ar fi avansată, ea să poată fi argumentată și fundamentată, nu scoasă dintr-un joben sau un plic. Deocamdată văd un singur reper aplicabil, dar unul pervers: 250 de mii este foarte puțin sub pragul până la care sunt permise achizițiile directe, fară licitație publică. Sunt și niște dosare care ar intra binișor sub acest prag,  ale dn.-ilor Chesnoiu și Alexa, de exemplu. A doua chestiune esențială este ca pragul și reperul care îl fundamentează să fie transparente, supuse dezbaterii publice. Ceea ce au făcut cu acest amendament a fost o combinație de nerușinare și prostie distilate. Discuții secrete la ceas de seară în cerc ultra-restrâns, praguri fără paternitate certă trimise cu porumbelul călător, amendamente trântite direct în plen și votate cu turma. Care este  diferența faţă de Dragnea? Da, sondajele îți arată că aderența la tema Justiției este scăzută, din multe motive, dar știi că Bruxelles-ul a rămas cu ochii pe tine (cel mai bine știe chiar dl. Predoiu și, de aceea, am dubii că propunerea i-a aparținut sau doar i-a fost pusă în brațe). Vigilența este cu atât mai mare cu cât, absolut nemeritat și circumstanțial, a fost ridicat MCV. Dacă Bruxelles-ul a învățat ceva despre România este că liderii ei sunt niște adevărați golani pe al căror cuvânt nu te poți baza. Dacă nu ai mâna pe portofel și ochii pe ei, în orice clipă de neatenție te poți trezi cu o găinărie. Deci era greu spre imposibil ca o asemenea porcărie să treacă pe sub nivelul radarului CE. Cu atât mai mult cu cât o ai și pe LCK la EPPO, gata oricând să dea alarma, cum s-a întâmplat și cu avertizorul de integritate. De remarcat, în treacăt, că noul șef al DNA, Voineag, și noul sef al PICCJ, Florența, scoși și ei dintr-un plic, nu au avut nimic de comentat despre pragul de 250 de mii de lei. Doar nu era vorba de un plagiat prescris de 14 ani. Nu am nicio îndoială că reacțiile CE informale au existat încă de marți, poate miercuri, însă joi a venit și un avertisment la vedere. Și de teama lor au făcut pasul înapoi, dar în același stil netransparent, ca hoții prinși cu mâna în geantă.

Reacția lui Rareș Bogdan: Prim-vicepreşedintele PNL Rareş Bogdan afirmă că „reinventarea” OUG 13 cu concursul liberalilor este o „mizerie fără seamăn”, iar pragul de 9.000 de lei propus pentru dezincriminarea abuzului în serviciu este „nesimţit de mare”. Totodată Bogdan critică și decizia Curții Constituționale care a introdus obligativitatea unui prag „la HOȚIE, un prag ce urmează a fi stabilit in Parlament. Tare! Excepțional. Ca la noi, la nimenea.” Postarea integrală a lui Rareș Bogdan pe Facebook: „Ieri a fost cea mai RUȘINOASĂ zi de când am intrat în nenorocita asta de politică, în urmă cu 4 ani. Nu credeam că voi trăi să văd cum OUG 13 este reinventată cu concursul propriului meu partid, PNL. O mizerie fără seamăn! Culmea e că principalii promotori și inițiatori din cadrul Coaliției de Guvernare stau pitiți și tac ticălos. Unii au inițiat si au insistat pe inițiere, alții au tăcut maiestuos si de neînțeles, doar ca sa fie linișteee!!!!! Să o ia naiba de liniște! Vom muri politic în liniște, dacă continuăm așa! Unii au scris, iar soldățeii de teracotă au executat. Răul a fost făcut. La Bruxelles s-au aprins beculețele roșii, din nou. Societatea Civilă și Presa au reacționat nervos și corect, înspăimântați pe bună dreptate. Un partid, plus un plecat din acel partid au fost readuși pe teren pe o temă preferată, singura în care sunt antrenați să combată. Toate acestea cu un popor destul de mimetic, care privește de câteva zile bune la ce se întâmplă în Israel și în Franța. Moment perfect! Aștept în continuare să scoată capul de la cutie adevărații promotori si inițiatori, să își ceară scuze sau pur și simplu să își explice demersul. Și încă ceva: pentru un om de rând, simplu, cu resurse modeste de existență, pragul de 9000 lei este mare! Foarte mare. Nesimțit de mare. Adică abuzul care produce o pagubă de 8999 lei nu mai este abuz? Faptul ca CCR se dovedește încă o dată ticăloasă nu mai este o surpriză pentru nimeni. De două ori a anulat demersul tăierii pensiilor speciale în 2020, cu largul concurs al Avocatului Poporului, apoi a introdus obligativitatea unui prag la HOȚIE, un prag ce urmează a fi stabilit in Parlament. Tare! Excepțional. Ca la noi, la nimenea.”

SĂ ÎNVĂȚĂM CÂTE CEVA DIN ISTORIA „DISTRACȚIILOR” DIN VREMEA ROMANILOR!

 

SĂ ÎNVĂȚĂM CÂTE CEVA DIN ISTORIA „DISTRACȚIILOR” DIN VREMEA ROMANILOR!

„Dacă, asemenea oamenilor, m-am luptat cu fiarele în Efes …” Unii cred că aceste cuvinte, consemnate în 1 Corinteni 15:32, se referă la faptul că Pavel a fost condamnat să se lupte într-o arenă romană. Indiferent dacă s-a întâmplat sau nu aşa, un lucru este sigur: luptele pe viaţă şi pe moarte în arene erau ceva obişnuit în acele vremuri. Ce învăţăm din analele istoriei despre arene şi despre spectacolele organizate aici? Un creştin adevărat trebuie să dorească să-şi modeleze conştiinţa, adoptând modul de gândire al Domnului Iisus, ceea ce îi va fi de ajutor când va trebui să ia unele decizii privitoare la formele de destindere din prezent. Să ne gândim, de exemplu, la modul în care priveşte Dumnezeu violenţa, după cum reiese din următoarele cuvinte: „Nu invidia pe omul violent şi nu alege niciuna din căile lui” (Proverbele 3:31). Într-o perioadă în care mulţi erau entuziasmaţi de luptele de gladiatori organizate de romani, creştinii din secolul I se puteau ghida după acest sfat. Haideţi să vedem împreună ce se petrecea cu asemenea ocazii şi ce învăţăminte pot trage de aici creştinii din prezent.

 Doi gladiatori înarmaţi sunt puşi să se înfrunte într-o arenă romană. Încă de la primele lovituri parate cu scutul, mulţimea de spectatori intrată în delir începe să-şi ovaţioneze favoritul. Este o luptă crâncenă. Nu după mult timp, rănit şi incapabil să continue lupta, unul dintre gladiatori îşi aruncă armele şi îngenunchează, semn că se recunoaşte învins şi cere îndurare. Vacarmul atinge punctul culminant. Unii strigă să i se arate îndurare, alţii îi cer moartea. Toate privirile se îndreaptă spre împărat. În funcţie de preferinţele mulţimii, el poate fie să-l graţieze pe luptătorul învins, fie să-l osândească la moarte prin lăsarea degetului mare în jos. Romanii erau pasionaţi de spectacolele cu lupte de gladiatori. Veţi fi, probabil, surprinşi să aflaţi că, la origine, luptele de acest fel erau organizate cu ocazia funeraliilor unor persoane însemnate. Unii cred că aceste întreceri îşi au obârşia în sacrificiile umane practicate de osci şi samniţi, care locuiau pe teritoriul din centrul Italiei de azi. Jertfele erau oferite pentru a îmbuna spiritele celor morţi, iar o astfel de luptă purta numele de munus (la plural, munera), care înseamnă „dar”. Primele „jocuri” din Roma care au fost consemnate au avut loc în anul 264 î.H., când trei perechi de gladiatori s-au luptat într-un târg de vite. La funeraliile lui Marcus Aemilius Lepidus au avut loc 22 de lupte, iar la înmormântarea lui Publius Licinius s-au înfruntat 60 de perechi de gladiatori. În 65 î.H., Iulius Caesar a trimis în arenă 320 de perechi de luptători. Istoricul Keith Hopkins ne spune: „Funeraliile aristocraţilor erau ocazii de a promova interese politice, iar jocurile funerare aveau implicaţii politice, şi asta deoarece jocurile erau foarte îndrăgite de alegători. Într-adevăr, marea popularitate pe care au câştigat-o spectacolele cu gladiatori s-a datorat, în principal, competiţiei politice dintre aristocraţii ambiţioşi”. În timpul domniei lui Octavian Augustus (27 î.H.-14 d.H.), munera deveniseră daruri extravagante pe care înalţii demnitari ai statului le ofereau spre satisfacţia maselor, urmărind să-şi facă o carieră politică.

Cine erau participanţii şi cum se antrenau?

 Probabil că vă întrebaţi cine erau gladiatorii. Ei bine, ei erau sclavi, condamnaţi la moarte, prizonieri de război sau oameni liberi care practicau aceste lupte din pură plăcere ori deoarece erau atraşi de câştiguri băneşti şi de glorie. Toţi erau antrenaţi în şcoli care ar putea fi asemănate foarte bine cu nişte închisori. În cartea „Giochi e spettacoli” (Jocuri şi spectacole) se spune că, în timpul antrenamentelor, gladiatorii „erau supravegheaţi de gardieni şi supuşi unei discipline foarte riguroase, fiind obligaţi să respecte reguli dintre cele mai severe şi, lucru şi mai rău, să suporte pedepse foarte aspre. Acest tratament i-a făcut pe mulţi să-şi pună capăt vieţii sau să se răzvrătească”. Cele mai mari şcoli de gladiatori din Roma aveau celule în care erau închişi cel puţin o mie de deţinuţi. Fiecare gladiator era specializat într-un anumit tip de luptă. Unii luptau echipaţi cu armură, scut şi sabie, alţii aveau drept arme o plasă şi un trident. Existau şi gladiatori care erau antrenaţi pentru luptele cu animale sălbatice, un alt tip de întreceri ce se bucurau de o mare popularitate, denumite „vânători”. La acestea să se fi referit oare apostolul Pavel? Organizatorii jocurilor tratau cu unii „impresario” care recrutau tineri de 17 sau 18 ani şi îi antrenau pentru a face din ei gladiatori. Traficul de fiinţe umane era o afacere foarte prosperă. Un spectacol de excepţie a fost cel oferit de Traian pentru sărbătorirea unei victorii militare, ocazie cu care a trimis în arenă 10 000 de gladiatori şi 11 000 de animale.

O zi la arenă:

 La arenă, dimineţile erau dedicate vânătorilor. Erau puse să lupte tot felul de animale sălbatice. Înfruntarea dintre un taur şi un urs era marea plăcere a publicului spectator. Deseori, cele două animale erau legate unul de celălalt şi lăsate să se lupte până când unul dintre ele era ucis. Cel rămas în viaţă era apoi lichidat de un vânător. Alte lupte care se bucurau de o mare popularitate erau cele dintre un leu şi un tigru sau dintre un elefant şi un urs. Vânătorii îşi dovedeau îndemânarea în uciderea animalelor exotice aduse din toate colţurile imperiului, indiferent cât de scump ar fi fost; printre ele se numărau leoparzi, rinoceri, hipopotami, girafe, hiene, cămile, lupi, mistreţi şi antilope. Decorurile erau alese în aşa fel încât să aibă un impact puternic asupra spectatorilor. Erau puse stânci şi copaci şi amenajate iazuri pentru a crea cadrul unei păduri. În unele arene, animalele sălbatice apăreau în scenă ca prin minune, aduse cu nişte lifturi subterane şi scoase prin nişte trape. Comportamentul imprevizibil al animalelor făcea spectacolele şi mai interesante, însă motivul pentru care vânătorile erau atât de apreciate era cruzimea lor. Următorul punct în program erau execuţiile, care se doreau a fi cât mai originale. Se puneau în scenă drame mitologice în care actorii mureau cu adevărat. După-amiaza erau întrecerile între gladiatori din diverse categorii; ei aveau arme diferite şi erau antrenaţi în tehnici diferite. Unii dintre cei ce strângeau morţii erau costumaţi în zei din lumea de dincolo.

Efectele asupra spectatorilor:

 Gloatele erau ahtiate după scene de luptă. Gladiatorii care nu luptau cu destulă înverşunare erau biciuiţi sau arşi cu fierul roşu pentru a fi întărâtaţi. Puteau fi auzite strigătele mulţimii: „Este un laş! Lovitura lui de sabie este slabă! De ce nu moare cu vitejie? Biciuiţi-l ca să intre în luptă! Cu piepturile dezgolite în tăişul sabiei, să se lovească unul pe altul!” Potrivit consemnărilor lui Seneca, om politic și filozof roman, în timpul unei pauze s-a făcut următorul anunţ: „Distracţia continuă. Vor mai fi tăiate câteva beregate şi pe parcursul pauzei!” Nu este de mirare că Seneca recunoaşte că la întoarcerea acasă era „mai crud şi mai inuman”. Cuvintele pline de francheţe ale acestui spectator ar trebui să ne dea de gândit. S-ar putea ca şi persoanele care asistă la unele competiţii sportive din zilele noastre să fie influenţate în acelaşi mod, devenind „mai crude şi mai inhumane”? Unii, probabil, s-au simţit chiar norocoşi că s-au mai putut întoarce acasă. Când un spectator a făcut o glumă pe seama împăratului Domiţian, acesta a pus să fie luat cu forţa de la locul lui şi aruncat la câini. Când nu au fost destui delincvenţi pentru execuţii, Caligula a ordonat ca spectatorii dintr-o secţiune a tribunei să fie luaţi şi aruncaţi la fiarele sălbatice. Iar, când o maşinărie de la scenă nu a funcţionat pe placul lui, Claudius a poruncit ca mecanicii vinovaţi să fie puşi să se lupte în arenă. În plus, fanatismul spectatorilor a dus uneori la izbucnirea unor revolte şi chiar la dezastre. Un amfiteatru situat la nord de Roma s-a prăbuşit, cauzând, după cum arată datele disponibile, moartea a mii de persoane. În anul 59 d.H., în oraşul Pompei, în timpul unui spectacol a izbucnit o revoltă. Din consemnările lui Tacitus aflăm că, la un spectacol, gazdele şi adversarii veniţi dintr-un oraş învecinat au început să-şi arunce replici usturătoare unii altora, după care s-au împroşcat cu pietre, sfârşind prin a se tăia în săbii. Câţiva au fost răniţi sau mutilaţi, însă mulţi au fost ucişi.

O lecţie clară:

 O expoziţie organizată nu cu mult timp în urmă la Colosseumul din Roma - expoziţie intitulată „Sangue e arena” - ne-a făcut să ne gândim la un corespondent modern pentru munera. Aici au fost prezentate şi câteva secvenţe filmate din timpul unor coride, a unor meciuri de box profesionist, a unor curse de automobilism şi de motociclism la care au avut loc accidente grave, a unor jocuri în care concurenţii se luptau crâncen şi a unor încăierări în tribune între spectatori. Ca încheiere a fost prezentată o imagine panoramică a Colosseumului. Ce concluzie credeţi că ar fi trebuit să tragă vizitatorii? Şi câţi dintre ei au învăţat lecţia? Luptele de câini, luptele de cocoşi, coridele şi sporturile violente sunt la ordinea zilei în unele ţări. Participanţii la cursele de automobilism şi de motociclism îşi pun viaţa în joc pentru a satisface plăcerea marelui public amator de aceste sporturi. Gândiţi-vă apoi la emisiunile prezentate zilnic la televizor. Conform unor studii efectuate într-o ţară occidentală, până la vârsta de zece ani un copil vede la televizor 10 000 de crime şi 100 000 de acte de agresiune! Plăcerile oferite de spectacole „nu erau compatibile cu religia adevărată şi cu ascultarea autentică de adevăratul Dumnezeu”, a spus Tertulian, un scriitor creștin din secolul al III-lea d.H.. El considera că cei care asistau la astfel de spectacole erau complicii celor care comiteau uciderile. Ce putem spune despre zilele noastre? Întrebaţi-vă: Găsesc eu plăcere în a viziona la televizor sau pe Internet spectacole sângeroase, scene de violenţă sau scene care prezintă crime? Ar trebui să ţinem bine minte cuvintele din Psalmul 11:5 - T.M.: „Domnul încearcă pe cel drept, dar urăşte pe cel rău şi pe cel care iubeşte violenţa”.

Lupte pentru „a-i îmbuna pe cei morţi”:

 Referitor la originea luptelor de gladiatori, Tertulian a scris: „Străbunii credeau că prin astfel de spectacole, pe care le mai „îndulciseră” printr-o formă de cruzime „mai umană”, le aduceau un serviciu celor morţi. În trecut, întrucât se credea că sufletul celor morţi putea fi îmbunat prin vărsare de sânge uman, se obişnuia să se sacrifice cu ocazia funeraliilor prizonieri sau sclavi de calitate inferioară, cumpăraţi special în acest scop. Mai apoi s-a părut potrivit să se ascundă impietatea sub vălul divertismentului. Aşadar, după ce erau antrenaţi să lupte cât mai bine cu armele disponibile la acea vreme - fiind, în fond, învăţaţi să moară -, aceşti oameni erau ucişi lângă morminte în ziua funeraliilor. Prin urmare, oamenii de atunci încercau să-şi aline durerea provocată de moarte ucigând. Aşa a apărut munus. În timp însă, spectacolele au devenit pe cât de rafinate, pe atât de crude, întrucât se părea că plăcerea nu era deplină dacă nu erau incluse şi animale sălbatice care să sfâşie trupurile oamenilor. Ceea ce se oferea pentru îmbunarea celor morţi era considerată parte a unui ritual funerar”.

PE URMELE ISTORIEI.

 

PE URMELE ISTORIEI 

1. MODELUL DESPOTIC ORIENTAL ȘI INFLUENȚELE SALE DE-A LUNGUL TIMPULUI:

  În Orient, pe lângă o serie de idei interesante apărute în diverse domenii, - știință, filozofie, religie , care au influențat întreaga lume -, a apărut, din păcate, și un model de conducere care a s-a răspândit și-n Occident, marcând profund evoluția societății umane. Acest model de conducere oriental se caracterizează prin puterea absolută a conducătorilor. Aceștia, în plus, erau considerați și zei în viață sau trimiși și chiar fii ai zeilor pe Pământ. Modelul acesta de conducere „divină” se observă foarte clar în China și Egipt. Nu dorim să intră în amănunte, dar ce este important de subliniat este faptul că acest model se va infiltra și-n Occident, ajungând în diverse forme până în Epoca Modernă și chiar Contemporană! O primă influență clară o detectăm la Alexandru Macedon care a impus, de pildă, prosternarea/închinarea supușilor în fața sa. Apoi, o observăm în monarhiile elenistice unde conducătorii erau considerați zei pe Pământ și purtau diademe pe cap, ce reprezentau însemne ale acestei origini extraordinare! Tot în Orient, în special în Egipt, a apărut și un veritabil cult al personalității conducătorilor, exemplu: cultul faraonului Sesosthris al III-lea căruia oamenii îi închinau imnuri în care i se promovau meritele și generozitatea sa. Cultul personalității va fi dus la extrem de monarhii elenistici, supușii acestora venerându-i! În Occident, Roma începe să fie, treptat, atrasă spre acest fel de conducere. Au fost, mai întâi, generalii romani victorioși în mari războaie, - Pompei în Orient, de exemplu -, cărora începe să li se acorde onoruri oficiale și al căror comportament începe să semene cu cel al despoților orientali. Unora li s-au făcut favoruri aparte. De exemplu, Marius a fost ales, contrar tradiției, de 6 ori consul! Conducerea lui se asemăna cu o dictatură militară în toată regula. Ulterior, Sylla se proclamă oficial dictator și își atribuie însemne monarhice. Mai departe, Caesar va începe să se considere ca având origine divină, susținând că ginta din care provenea, - Iulia -, se trăgea din Eneas, supraviețuitorul asediului Troiei, considerat fiu al zeiței Venus/Venera! El va fi declarat după moarte, în mod oficial, „divus” și trecut în rândurile nemuritorilor! În Epoca Principatului, Roma va continua să alunece, tot mai mult, către o monarhie absolutistă de tip oriental. Au existat o serie de împărați care s-au considerat chiar ei înșiși că ar fi „dumnezei”! Exemplul clar este Domitianus. După perioada anarhiei militare, se va instaura în Imperiul Roman o monarhie absolută care a copiat aproape fidel modelul oriental de despoție, mai ales modelul faraonilor Egiptului. Mai mult, împărații pretind în mod oficial că sunt „unșii lui Dumnezeu” și că au dreptul la puterea absolută pe Pământ exact ca și puterea deținută de Dumnezeu în Cer! Acest model de conducere de tip oriental va marca și Evul Mediu. Monarhiile centralizate vor deveni monarhii absolutiste. Regii sau împărații creștini erau considerați „dumnezei” în statele lor. Aveau puterea absolută. Cazurile tipice au fost cele ale lui Carol Quintul și Ludovic al XIV-lea. Acesta din urmă a rămas în istorie și cu o zicere celebră: „Statul sunt eu!” Absolutismul monarhic occidental, - ca și cel țarist de altfel -, este considerat de mulți istorici drept prima formă de totalitarism din Epoca Modernă! În aparență, dictaturile secolului XX par a nu se asemăna cu despoțiile de tip oriental. La prima vedere, se poate pune întrebarea legitimă: Ce legătură ar putea exista între nazism, de exemplu, și Egiptul Antic sau Roma Antică și oricare alt stat despotic orintal? Legătura există! Hitler preia, de pildă, salutul roman „Ave Caesar!”, pe care-l modifică conform noilor „necesități” ; preia zvastica hindusă, dar pe care o putem întâlni și-n Creta minoică și chiar în Egipt, în perioada predinastică, și chiar și mai târziu! De asemenea, preia ideea de „trimis al lui Dumnezeu” pe Pământ, considerându-se un adevărat Mesia! Așadar, și el devenea un conducător zeificat ca și faraonii egipteni, monarhii elenistici sau unii împărații ai Chinei, considerați „fiii Cerului”, - cazul împăratului Qin Shi Huang Di! Deși ura foarte mult religiile iudaică și creștină, Hitler ajunge să creadă că era trimisul lui Dumnezeu pe Pământ înzestrat cu misiunea „divină” de a instaura Reichul/Împărăția de 1000 de ani!! Substratul de inspirație biblică nu poate fi neglijat. Hitler a „adaptat” Apocalipsa cap.20 conform cu propriile lui convingeri mesianice! Ne întrebăm, în mod legitim: Dacă n-ar fi existat acest model despotic oriental de conducere, dezvoltat în Antichitate, ar mai fi existat regimurile nazist, fascist și comunist din secolul XX? Iată o întrebare cu răspuns foarte greu de dat! Comunismul bolșevic ca noutate, să zicem, față de despoțiile orientale are componenta antireligioasă. Însă, ideologia comunistă se considera pe sine însăși ca fiind chemată de legile „obiective ale dezvoltării istorice” să instaureze o „nouă societate”, să creeze „omul nou” perfect, fără asemănare cu „omul vechi” creat de Dumnezeu, un om supus în chip perfect al regimului „mesianic” comunist! Seamănă uluitor cu ceea ce se va întâmpla pe Terra în vremea Anticristului! Nu întâmplător, Stalin a fost văzut drept Anticristul prezis în Biblie! În plus, conducătorii comuniști, ca amintitul Stalin, dar și Kim Ir Sen, Ceaușescu și alții au beneficiat de un cult al personalității aberant! Faraonii egipteni au fost o glumă pe lângă aceștia, dar liderii comuniști le datorează modelul! Stalin era considerat „măreț”, „conducător genial”, „înțelept” etc; Sesosthris al III-lea, de pildă, era considerat faraonul blând, generos, înțelept etc, - ce mai, un adevărat conducător bolșevic al Antichității! Asemănarea este izbitoare! Ce să mai amintim despre faptul că despoții orientali nu tolerau nicio formă de rezistență, de opoziție? Așadar, nu trebuie să ne mire violența celorlalte regimuri politice, care au continuat despotismul oriental! În concluzie, putem remarca și din această prezentare faptul că, într-adevăr istoria se repetă, sau ca să-l parafrazăm pe Înțeleptul Solomon, - de altfel, și el un monarh absolut! -: Nimic nu este nou sub Soare! Ceea ce este a mai fost și, din păcate, cred eu, va mai fi!! 

2. ERATOSTENE - OMUL CARE A MĂSURAT PĂMÂNTUL CU UN ... BĂȚ:

 Trăim, fără îndoială, într-o epocă de mari progrese științifice. Progresele sunt atât de mari încât, uneori, uităm că au mai fost epoci de mari descoperiri științifice și-n trecut. Suntem atât de impresionați de marii savanți din vremea noastră încât cu greu mai putem crede că au existat savanți remarcabili și-n trecutul îndepărtat. De exemplu Eratostene. Acesta este unul dintre cei mai mari savanți care au trăit vreodată. El a măsurat circumferința Pământului cu mult înainte ca astronomii zilelor noatre s-o facă. Dar ce este și mai remarcabil este faptul că acest Eratostene a trăit în ... Antichitate și cu toate că nu dispunea de instrumentele de cercetare din zilele noastre a realizat incredibila performanță de a măsura circumferința Pământului! S-a născut în jurul anului 275 Î.H.. Și-a trăit cea mai mare parte din viață în Alexandria, în Egipt (pe vremea aceea Egiptul era un regat elenistic). A fost preocupat de diverse ramuri ale cercetării, inclusiv de istorie. A fost foarte pasionat de trigonometrie și ... utilizând trigonometria a măsurat circumferința Pământului. Astfel, pe la anul 200 î. H. s-a hotărât să măsoare Pământul folosind un simplu ... băț! Cum așa? Eratostene a observat că în orașul Syena (acum Assuan), în prima zi de vară, la ora prânzului, când fundul fântânilor era luminat de Soare, nu se vedea umbra. El a tras concluzia că Soarele se afla exact deasupra capului. Însă tot la ora prânzului și tot în prima zi de vară, dar în orașul Alexandria, aflat la 5000 de stadii ( un stadiu corespunde cu o valoare cuprinsă între 160 și 185 de metri) nord de Syena, umbra era vizibilă. Atunci lui Eratostene i-a venit o idee. El s-a gândit să folosească un gnomon, o vergea verticală - de fapt. Când, în Alexandria, la amiază, Soarele era deasupra capului, Eratostene a măsurat unghiul dintre băț și razele Soarelui. Unghiul era de 7,2 grade. Eratostene credea, de asemenea, că Pământul este sferic și știa că un cerc are 360 grade. Prin urmare, el a împărțit 360 la 7,2. Rezultatul? Unghiul său era a cincizecea parte dintr-un cerc. Astfel a tras concluzia  că distanța dintre Syena și Alexandria, de 5000 de stadii, era egală cu a cinzecea parte din circumferința Pământului. Înmulțind 50 cu 5000, a reieșit că circumferința pământului este de 250 000 de stadii! În zilele noastre, cele 250 000 de stadii echivalează cu o valoare cuprinsă între 40 000 și 46 000 de kilometri. Cu ajutorul navelor spațiale care au orbitat în jurul Pământului, astronomii au măsurat  circumferința planetei  ca fiind de 40 092! Așadar, calculele făcute de Eratostene cu mult înainte de epoca noastră sunt foarte apropiate de valoarea reală! Și este cu atât mai extraordinar cu cât el nu a avut la dispoziție nave spațiale, computere și altele de genul ăsta ci doar un ... băț și, bine-înțeles, propria minte, genială, putem spune! Ce-am mai putea adăuga? Rămâi, de-a dreptul, fără cuvinte!

3. EXPANSIUNEA MONGOLILOR:

 Mongolii sau tătarii au fost ultimii migratori nomazi care au atacat Europa. Rămași legendari prin violența năvălirilor, tătarii au reprezentat un caz aparte în istoria migrațiilor. Pornind din Mongolia actuală, ei au creat un imperiu foarte bine organizat, care beneficia de experiența chineză în conducere și în arta militară. Triburile mongole au fost unificate de Temugin, denumit apoi Gingis-Han (Ginghis-Han, în altă variantă de pronunție și scriere). În timpul conducerii sale (1206-1227), mongolii au ocupat o mare parte din China și au cucerit un spațiu imens, de la Pacific până în câmpiile Rusiei. (China va fi integral cucerită în 1279 de hanul Kubilai sau Qubilai). În anul 1223, mongolii zdrobesc oștile rușilor și cumanilor la Kalka (la nord de Marea Azov). Ocuparea efectivă a cnezatelor rusești a mai întârziat însă. Dintre cei 4 fii ai lui Gingis-Han, Ogodai (1229-1241) a fost cel care a obținut în final supremația asupra tuturor triburilor mongole. Expansiunea spre vest a continuat în vremea sa. Hanul Batu a ocupat bazinul fluviului Volga și cnezatele rusești într-un șir de campanii în perioada 1236-1240. Statul creat de Batu în stepele rusești se va numi „Hoarda de Aur”. În anul 1241, mongolii au declanșat un atac general și extrem de bine organizat asupra Poloniei și Ungariei. Armata ungară a fost complet nimicită în bătălia de pe râul Sajo. Întreaga Europă a perceput această invazie ca pe o catastrofă. Tătarii au devenit, în imaginația colectivă, întruchiparea absolută a răului. De atunci au fost denumiți „tartari” de la termenul grecesc „Tartar” (Infern), adică au fost considerați demoni ieșiți din Infern pentru a-i pedepsi pe creștini pentru păcatele lor, mulți crezând că urma să vină sfârșitul lumii! În limba română, „tartari” se pronunța „tărtari” și, apoi, „tătari”. Așadar, termenul „tătar” nu are legătură, cum greșit se afirmă în unele cărți și manuale de istorie, cu vreun trib mongol care s-ar fi numit așa! Atacurile în Europa au fost întrerupte doar pentru că, murind hanul Ogodai, conducătorii mongoli au trebuit să se reunească în capitală (Karakorum, la vremea aceea), pentru a stabili succesiunea. Victoriile zdrobitoare ale mongolilor s-au datorat nu numai mărimii armatei, ci și foarte bunei organizări. Imperiul Mongol se întindea din Europa Răsăriteană până la Oceanul Pacific. Acest uriaș spațiu ( cel mai mare imperiu din istorie ) era stăpânit și administrat cu o eficiență nemaiîntâlnită în epocă. După ce trecea șocul invaziei, în regiunile controlate de mongoli se instala o ordine severă, bazată pe forța armelor, pe respectarea legilor stabilite de Gingis-Han în codul „Marea Yasa” și pe toleranță. Pacea și ordinea instaurate în Imperiul Mongol au înlesnit contactele comerciale dintre Europa și Asia. Hanii mongoli ocroteau comerțul și îngăduiau propovăduirea creștinismului de către misionarii trimiși de Papalitate. Printre cei mai cunoscuți misionari trimiși de Papalitate să-i creștineze pe mongoli s-a numărat călugărul franciscan Giovanni Pian di Carpine. Imperiul Mongol a avut un rol însemnat în istorie, deoarece comerțul desfășurat în timpul său a contribuit la avântul economic al orașelor italiene din secolele XIII-XIV și la lărgirea orizontului geografic al europenilor - călătoria venețianului Marco Polo în China, între 1271-1275, a fost posibilă datorită condițiilor create de mongoli. S-a scris mult legat de numărul total al victimelor expansiunii mongole. Unii autori vorbesc de peste 10 milioane de victime ceea ce raportat la populația Europei și a Asiei din acele vremuri reprezintă o catastrofă echivalentă cu cea produsă de cel de-al Doilea Război Mondial!

4. CIUMA NEAGRĂ - FLAGELUL DIN EUROPA EVULUI MEDIU: 

 Era în anul 1347. Pesta făcea deja ravagii în Orientul Îndepărtat. Acum ea ajunsese până la marginile Europei Răsăritene. Mongolii asediau Kaffa (actualmente Feodosia), un punct comercial genovez fortificat, aflat în Crimeea. Decimați de misterioasa boală, mongolii au renunțat la atac. Dar înainte de a se retrage, au dat lovitura de grație. Cu ajutorul unor catapulte uriașe, ei au azvârlit peste zidurile orașului câteva cadavre, care nu se răciseră încă, ale victimelor acestei peste. Mai târziu, câțiva genovezi care au apărat orașul s-au îmbarcat pe galerele lor ca să scape de pesta ce făcea ravagii în oraș, ducând astfel boala în toate porturile prin care treceau. În câteva luni, moartea se răspândise în întreaga Europă. Aceasta ajunsese cu rapiditate în nordul Africii, Italia, Spania, Anglia, Franța, Austria, Ungaria, Elveția, Germania, Scandinavia și în țările baltice. În doi ani și ceva, peste un sfert din populația Europei (aproximativ 25 de milioane de suflete) au murit în cea mai cumplită catastrofă demografică din istoria omenirii, cum a fost numită ciuma neagră. Dezastrul provocat de ciuma neagră nu s-a limitat la ravagiile făcute de boala în sine. La agravarea situației au contribuit mai mulți factori, unul dintre aceștia fiind fervoarea religioasă. Un exemplu în acest sens este doctrina Purgatoriului. „La sfârșitul secolului al XIII-lea, aproape toți credeau în Purgatoriu”, spune istoricul francez Jacques le Goff. La începutul secolului XIV, Dante a scris prestigioasa lui lucrare „Divina comedie”, în care erau descrise în mod sugestiv Infernul și Purgatoriul. Astfel s-a creat un climat religios în care oamenii aveau tendința de a trata pesta  cu o surprinzătoare apatie și resemnare, considerând-o o pedeapsă de la Dumnezeu. După cum vom vedea, această optică pesimistă a contribuit la răspândirea bolii. „Nimic n-ar fi putut oferi un mediu mai bun pentru ca pesta să se răspândească”, se spune în cartea „The Black Death”(Ciuma neagră), de Philip Ziegler. Apoi mai era o problemă: în Europa, mai multe recolte la rând nu se făcuseră. Ca urmare, populația, ce creștea rapid la număr pe tot continentul, era malnutrită, nefiind pregătită să reziste acestei boli. După părerea medicului Guy de Chauliac, care se îngrijea de papa Clement VI, Europa fusese invadată de două tipuri de pestă: pesta pneumonică și pesta bubonică. El a descris aceste boli într-un mod foarte clar: „Prima a ținut două luni; bolnavii aveau febră, care nu scădea, și scuipau sânge; se murea în trei zile. A doua a ținut tot restul perioadei; și acești bolnavi aveau febră care nu scădea, însă aveau boboaie (abcese) pe piele, mai ales la subsuori și pe burtă. De această pestă se murea în cinci zile”. Medicii nu puteau face nimic ca să oprească răspândirea pestei. Mulți oameni și-au părăsit casele cuprinși de panică, lăsând în urma lor mii de persoane infectate. De fapt, nobilii bogați și cei care aveau o meserie au fost printre primii care au plecat. Deși unii clerici au plecat și ei, mulți clerici aparținând unor ordine religioase s-au ascuns în mănăstirile lor, sperând că vor scăpa de contaminare. În timp ce oamenii erau cuprinși de panică, papa a declarat anul 1350 drept An Sfânt: Pelerinilor care veneau la Roma li se dădea asigurarea că vor avea acces direct în Rai, fără să mai fie nevoiți să treacă prin Purgatoriu! Sute de mii de pelerini au dat curs acestei invitații, răspândind astfel pesta în drumul lor.  Eforturile de a ține sub control ciuma neagră au fost zadarnice, deoarece nimeni nu știa cum se transmite. Majoritatea și-au dat seama că era periculos să se atingă de un bolnav, chiar și de hainele lui. Unora le era frică chiar și de privirile celor bolnavi! Locuitorii Florenței spuneau însă că pisicile și câinii erau cei care transmiteau boala. Ei au început să ucidă aceste animale, fără să-și dea seama că astfel lăsau cale liberă unei creaturi care contribuia direct la răspândirea bolii: șobolanul! Pe măsură ce numărul morților creștea, unii s-au îndreptat spre Dumnezeu pentru ajutor. Bărbați și femei au dăruit Bisericii tot ce aveau, sperând că Dumnezeu îi va ocroti de această boală sau, cel puțin, îi va răsplăti cu trecerea în Rai după moarte. Astfel, Biserica a ajuns să posede bogății imense. Talismanele, icoanele cu Hristos și filacterele au devenit și antidoturi foarte cunoscute. Alții, ca să se vindece, au apelat la practici bazate pe superstiții, magie și pseudomedicamente. Un alt remediu căutat era luarea de sânge. Erudiții de la facultatea de medicină din cadrul Universității din Paris au spus că pesta era cauzată de alinierea planetelor! Însă explicațiile și „tratamentele” născocite de oameni nu au oprit răspândirea acestei peste ucigașe.  După cinci ani, se părea că, în cele din urmă, ciuma neagră dispăruse. Dar până la sfârșitul secolului, ea avea să mai răbufnească de cel puțin patru ori. Astfel, urmările ciumei negre au fost comparate cu cele ale Primului Război Mondial. „Aproape toți istoricii de azi sunt de acord că apariția acestei peste endemice a avut consecințe profunde atât în economie, cât și în societatea de după anul 1348”, se scrie în cartea „The Black Death in England” (Ciuma neagră în Anglia), editată în 1996. Pesta a ucis o mare parte a populației și au trebuit să treacă câteva secole până când unele regiuni s-au refăcut. Deoarece forța de lucru era redusă, costul muncii a crescut în mod inevitabil. Cei care cândva fuseseră moșieri bogați au dat faliment, iar întregul sistem feudal, prin care s-a remarcat Evul Mediu, a fost distrus. Așadar,pesta a deschis calea unor schimbări politice, religioase și sociale. Înainte de apariția acestei peste, clasa instruită din Anglia vorbea în general franceza. Însă, din cauză că numeroși profesori de franceză au murit, în Anglia, limba engleză a câștigat întâietatea în fața francezei. Au avut loc schimbări și în domeniul religios. Jacqueline Brossollet, istoric francez, arată că, întrucât erau candidați pentru preoție, „Biserica a recrutat de foarte multe ori persoane apatice și ignorante”. Brossollet susține că „una dintre cauzele apariției Reformei a fost decadența din centrele Bisericii în ce privește instruirea și credința”. Ciuma neagră și-a pus în mod direct amprenta asupra artei, moartea ajungând să fie o temă artistică la modă. Tema „dansului macru”, dans reprezentat în general prin schelete și cadavre, a devenit o cunoscută alegorie a puterii morții. Nesiguri de viitor, mulți dintre cei care au rămas în viață au renunțat la orice restricție morală. Astfel moralitatea a decăzut îngrozitor de mult. În ce privește Biserica, „omul Evului Mediu s-a simțit dezamăgit”(The Black Death), întrucât aceasta n-a putut opri răspândirea ciumei negre. În plus, unii istorici susțin că schimbările sociale ulterioare datorate ciumei negre au alimentat individualismul, spiritul de inițiativă și o mai mare mobilitate socială și economică, toate acestea deschizând drumul capitalismului. De asemenea, ciuma neagră a determinat guvernele să înființeze sisteme de control sanitar. După ce pesta a încetat, Veneția a luat măsuri pentru curățarea străzilor orașului. Și regele Franței, Ioam al II-lea, numit și cel Bun, a poruncit ca străzile să fie curățate. Regele a luat această  măsură pentru a preveni izbucnirea unei epidemii după ce a auzit că un medic grec din Antichitate a salvat Atena de o pestă curățind și spălând străzile ei. În cele din urmă, multe străzi medievale, care fuseseră niște canale colectoare deschise, au fost curățate. Însă numai în 1894, bacteriologul francez Alexandre Yersin a identificat bacilul răspunzător de ciuma neagră. Acesta a fost numit Yersinia pestis, după numele bacteriologului. După patru ani, un alt francez, Paul-Louis Simond, a descoperit rolul pe care l-a avut un purice (purtat de rozătoare) în transmiterea bolii. La scurt timp după aceea s-a realizat un vaccin cu care s-a realizat un succes limitat. A rămas această pestă doar a o amintire? Din păcate nu! În iarna anului 1910, de exemplu, aproximativ 50 000 de persoane au murit de ciumă în Manciuria iar Organizația Mondială a Sănătății înregistrează anual mii de noi cazuri, și, numărul continuă să crească. S-au descoperit noi tipuri ale acestei boli, tipuri rezistente la tratament. Într-adevăr, dacă nu se respectă normele de igienă elementare, această pestă continuă să fie o amenințare. Cartea „Pourquoi la peste? Le rat, la puce et le bubon” (De ce această pestă? Șobolanul, puricele și buboaiele), editată de Jacqueline Brossollet și Henri Mollaret, prezintă următoarea concluzie: „Fără să fie nicidecum o boală a vechii Europe din Evul Mediu, ... ciuma ar pute fi, din păcate, o boală a viitorului”. Mai amintim o ciudățenie - considerând pesta o pedeapsă de la Dumnezeu, unii au încercat să domolească mânia lui Dumnezeu biciuindu-se singuri, adică flagelându-se. Frații Flagelanți, o mișcare despre care se spune că a ajuns să numere 800 000 de membri, a cunoscut cea mai mare popularitate în timpul ciumei negre. Secta le interzicea membrilor să vorbească cu femeile, să se spele sau să-și schimbe hainele. Ei se flagelau în public de două ori pe zi. „Flagelarea era una dintre puținele moduri prin care populația cuprinsă de teamă se putea elebera de ea”, se spune în cartea „Medieval Heresy”. Flagelanții s-au remarcat și prin denunțarea ierarhiei Bisericii și subminarea obiceiului Bisericii de a lua bani pentru absolvirea de păcate. Așadar, nu este de mirare că, în 1349, papa a condamnat această sectă. Însă, această mișcare și-a pierdut din influență după ce epidemia de ciumă neagră a dispărut.  

5. MĂRTURII ALE CONTEMPORANILOR DESPRE MIHAI VITEAZUL:

 Există mulți așa-ziși istorici care fac eforturi demne de o cauză mai bună pentru a ne convinge că Mihai Viteazul nu a fost nici pe departe eroul pe care îl știm, marele luptător antiotoman, înfăptuitorul Unirii de la 1600, ci un aventurier fără conștiință identitară, mânat în acțiunile lui de motivații mercantile, că nu prea i-a bătut pe turci și că nu prea a fost înfăptuitorul Unirii de la 1600. Să vedem însă ce spun contemporanii lui străini, cei care l-au cunoscut, cei care i-au știut faptele. Iată câteva mărturii-document în acest sens:

1. „În ceea ce-l privește pe Mihai, voievodul de aici, din Valahia, nu pot decât să îi aduc laudă cu adevărat, căci el este un militar excelent, bun și viteaz, ceea ce a dovedit cu fapta sa; el este cu credință față de creștinătate, nu aparent, ci din convingere, cu tot zelul. Alteța Voastră princiară îi datorează laudă dreaptă și cinstire”. - Scrisoarea din 24 august 1595 a căpitanului Albert Kiraly către Sigismund Bathory, despre bătălia de la Călugăreni.

2. „Cu siguranță, prea onorate, că este un lucru demn de cea mai mare considerație și de glorie eternă că ceea ce n-au putut realiza cei mai mari împărați, regi și prinți, a izbutit Mihai, cel mai neînsemnat și mai sărac dintre duci, anume să învingă oștirile marelui sultan”. - Scrisoarea din 7 noiembrie 1595 a lui Edward Barton, agent englez la Constantinopol, către Sir Thomas Heneage, despre înfrângerea lui Sinan Pașa de către Mihai Viteazul.

3. „Din Valahia se aude că Mihai ar fi luat Nicopolul, oraș situat dincoace de Dunăre și foarte aproape de aceste maluri. Se aude că oastea transilvană ar fi coborât în Valahia pentru a se uni cu cea condusă de Mihai, de al cărui curaj cunoscut s-au speriat într-atât turcii, încât când constată tot ce au pierdut armatele lor, lucrul acesta îl fac cu mare frică”. - Raport din 7 decembrie 1596 al franciscanului Cinzio Aldobrandini, despre succesele lui Mihai Viteazul obținute în luptele cu turcii.

4. „Cât privește persoana acestui principe, el este un domn cu inimă deschisă, viteaz, fără șovăire, doritor de isprăvi și care nu s-ar lăsa oprit în cale de nimic”. - Raport din 31 iulie 1597 al lui Eich Lassota, șeful recrutorilor de lefegii, către împăratul Rudolf al II-lea, despre Mihai Viteazul.

5. „Alteța Sa a simțit în toate privințele sinceritatea, vitejia și credința lui Mihai Voievod față de Maiestatea Sa imperială și a găsit că, acțiunile trecute, multe au fost puse pe seama transilvăneanului Sigismund Bathory, care în realitate au fost înfăptuite de el, Mihai; de aceea Alteța Sa va pune chestiunea la Maiestatea Sa care nu va lăsa nepedepsită fapta”. - Scrisoare din 25 septembrie 1598 a arhiducelui Maximilian către Rudolf al II-lea, în care îl înștiințează pe împărat că Sigismund Bathory și-a însușit fraudulos faptele de vitejie săvârșite de Mihai.

6. „Gheorghe Racz (solul lui Mihai, - n.n.) ne dă de înțeles sincer și deschis că stăpânul său, voievodul, a luat Transilvania cu sabia și nici nu se gândește să se lase îndepărtat de acolo, că vrea să își încerce norocul și în Moldova - fie că Maiestatea Voastră imperială aprobă sau nu; mai aduce la cunoștință că după ce va aduce cele trei provincii sub stăpânirea sa, va apuca de barbă cum se cuvine pe turc și va arăta încă și mai mult serviciile aduse creștinătății”.- Scrisoarea din 11 ianuarie 1600 a lui B. Pezzen către împăratul Rudolf al II-lea.

7. „Deocamdată pot să o informez pe excelența voastră că principele Mihai și-a mărit stăpânirea prin luarea Moldovei, adăugând-o la Transilvania și Valahia”. - Raport din 29 mai 1600 al agentului englez la Constantinopol, Henry Lelo, către Sir Robert Cecil, despre victoria lui Mihai în Moldova.

8. „Pentru început nu pot să comunic decât că din zi în zi crește teama în sufletul și pieptul fiecăruia, datorită marii valori pe care o demonstrează în aceste părți ale Europei acest nou Alexandru, căruia îi spun Mihai Voievod”. - Scrisoare din 1 iulie 1600 a lui Eustachio Fontana către cardinalul Cinzio Aldobrandini, despre teama otomanilor față de Mihai Vodă.

9. „Turcii afirmă că este un mare căpitan și îi dau titluri ca oricărui alt prinț. Nu-l mai cheamă cu numele dezonorant pe care obișnuiau să i-l atribuie cu dispreț, mai nainte. Acum, numindu-l, îl ridică și îi acordă multă stimă și atât de mult se tem de el, încât nu știu să găsească modul în care l-ar putea prețui și s-ar putea opune curajului său. Și spun că Dumnezeu luptă alături de el și atât de mult cred acest lucru, încât cedează totul în favoarea lui”. - Raport din 12 august 1600 al lui Eustachio Fontana către cardinalul Cinzio Aldobrandini despre aprecierile turcilor la adresa lui Mihai Viteazul.

 Exemple ca cele de mai sus pot continua. Ele scot în evidență impactul formidabil pe care l-au avut în epocă acțiunile lui Mihai. Să nu uităm faptul că, celebrul umanist spaniol Lope de Vega i-a dedicat o întreagă piesă de teatru! Așadar, defăimările grave pe care le-au adus și continuă să le aducă unii așa-ziși istorici, români din păcate, la adresa lui Mihai nu au susținere documentară! Este foarte adevărat că Unirea de la 1600 nu a avut înțeles național, dar asta nu-i scade nicidecum din valoare! În fond și-n Franța medievală, ca să dăm un exemplu credem relevant, mulți monarhi au unit prin forță diverse provincii cu domeniul regal, realizând o unire de tip feudal, exact ce a realizat și Mihai pentru scurt timp, și nimeni în Franța nu s-a gândit să desființeze acele uniri sau să lovească în regii care le-au înfăptuit, considerându-i chiar nebuni și aventurieri, cum au făcut unii istorici de la noi cu Mihai! Cine s-ar gândi în Franța să lovească atât de mârșav într-un rege ca Filip al IV-lea cel Frumos, de pildă? 

6. VIAȚA COTIDIANĂ ÎN EUROPA SECOLELOR XVII-XVIII: 

 EUROPA DE LA DIVERSITATE LA UNITATE:

  În secolele XVII-XVIII s-a conturat un anumit mod de viață pentru lumea satelor și orașelor din Europa, care va marca desprinderea de Evul Mediu. Nu în toate regiunile Europei această desprindere va fi identică ca ritm sau ca formă. Existența zonelor atât de diferite ale Europei este consecința evoluției lor anterioare și această diferențiere va face dificilă apropierea satelor și orașelor europene de un model standard. Particularitățile se păstrează pe parcursul celor două secole și chiar, în secolele următoare. Dar care sunt aceste zone? Avem o Europă de Est și de Sud-Est pe care am putea-o numi postbizantină, pentru că, parțial, aici a existat o dominație bizantină (cu secole în urme), iar pe de altă parte, este o zonă unde predomină credința ortodoxă. Includem aici Rusia și Ucraina, Peninsula Balcanică, Țărilor Române. A doua zonă este Europa maritimă, care cuprinde Spania, Italia, Anglia, Olanda. A treia zonă este reprezentată de Europa continentală în care includem țările din centrul continentului, lumea germanică în special. Aceste zone, reprezentând ritmuri diferite de creștere a popoulației, niveluri și ritmuri diferite de organizare socială, confesiuni creștine diferite și aspirații intelectuale destul de diverse, vor ajunge să formeze totuși, la sfârșitul secolului XVIII Europa.

ASCENSIUNEA CAPITALELOR EUROPENE:

 În aceste secole, Europa este predominant rurală, dar populația urbană va crește constant. Vor apărea mari orașe cu zeci și zeci de mii de locuitori. Remarcăm, de altfel, ascensiunea capitalelor europene. Ele se remarcă drept centre ale culturii, luxului, vieții economice și politice. Iată trei exemple:

 1. Londra: Reprezintă o capitală ce a cunoscut o dezvoltare extraordinară, ajungând cel mai mare oraș european. Va avea peste un milion de locuitori la sfârșitul secolului XVIII. „Să fii sătul de Londra înseamnă să fii sătul de viață; căci Londra cuprinde tot ceea ce poate să-ți dea viață.” Acestea sunt cuvintele unui călător prin marea capitală britanică. În centrul ei se găsea celebrul cartier financiar - City.

 2. Paris: Era vechea capitală a Franței. El va deveni nu doar al doilea oraș al Europei ci va deveni și o veritabilă capitală culturală a continentului, prin oamenii săi de cultură, prin filozofii săi, prin instituțiile sale culturale.

 3. Viena: Era capitala Imperiului Habsburgic și cel mai important oraș din Europa Centrală. Reprezenta capitala muzicii, aici creând Haydn și Mozart.

 Condițiile de viață în capitale, ca și în alte orașe, erau încă destul de dificile. Murdăriile erau aruncate direct în stradă ceea ce ducea la frecvente epidemii, inclusiv de ciumă - Marsilia, la 1720. Incendiile făceau ravagii - Londra, la 1666 vor fi distruse 13 000 de case. Jafurile, tâlhăriile făceau ravagii. Abia în secolul XVIII lucrurile se îmbunătățesc datorită unei politici mai coerente de urbanism.

MODELE COMPORTAMENTALE:

 În aceste secole se impun câteva modele comportamentale:

1.Favorita: Marii suverani ai epocii au avut multe favorite. Merită o mențiune specială doamna de Pompadour, favorita lui Ludovic al XV-lea. Aceasta a rămas cunoscută cu celebra sa expresie - „După mine, potopul”.

2. Gentilomul: Nu este doar un nobil sub raport social, ci un spirit ales care face dovada bunelor sale maniere.

3. Honnete homme-ul: Este gentilomul interesat de filozofie, știință, literatură.

4. Aventurierul: Este omul ce uimește pe contemporani cu ideile sale. Pretinde că ar avea o origine ilustră, că ar cunoaște misterele lumii. El sfidează și normele de comportament moral, nesfiindu-se să afișeze un comportament licențios explicit, în numele libertății de spirit. Câteva exemple sunt edificatoare: Cassanova, celebrul cuceritor de inimi, Giuseppe Balsamo,- cunoscut drept contele Cagliostro-, implicat în scandaluri la curtea Franței.

5. Prețiosul: Este gentilomul care împinge normele de comportament politicos la limite absurde, enervante.

6. Francmasonul: Este omul privit cu teamă, cu neîncredere. Este implicat în tot felul de evenimente, comploturi, aranjamente, ceea ce face explicabilă suspiciunea cu care este privit. La fel stau lucrurile și-n zilele noastre cu membrii Francmasoneriei.

COMPORTAMENTUL - UN SEMN AL EDUCAȚIEI ȘI AL PUTERII PERSONALE:

 Plăcerea de a petrece laolaltă cu ceilalți, de a purta haine în pas cu moda, de a avea preocupări intelectuale sau sportive a devenit, în aceste secole, un semn al prestigiului și al puterii personale îndeosebi pentru cei ce ocupau o poziție dominantă în lumea orașelor. Manualele de politețe, numite și manuale de curtoazie, erau în secolele XVII-XVIII adevărate coduri de bune maniere, din care puteai afla reguli de comportament în timpul unei mese, cu privire la curățenie și gesturi, la purtarea hainelor și a bijuteriilor. Toate acestea erau considerate o expresie exterioară a frumuseții sufletului omului.

VIAȚA OAMENILIOR DE RÂND:

 Fără a intra în prea multe detalii, putem spune că era, în continuare, foarte grea. Familiile țărănești continuau să trăiască aproape la fel ca-n Evul Mediu, în case sărăcăcioase, de regulă cu o singură încăpere, în care se adăposteau atât părinții cât și copiii, iar în lunile de iarnă chiar și animalele. Să ne punem întrebarea ce se-ntâmpla când părinții simțeau nevoia unor relații intime? Parcă nici nu vrem să ne gândim! Și la orașe sărăcimea o ducea greu. Nu avea acces la canalizare și murdăriile fiziologice erau aruncate...afară! Să ne închipuim mirosurile? Mai bine nu! Totuși se remarcă, mai cuseamă, în secolul XVIII, un mare aflux de populație din mediul rural spre orașe, datorită vieții mult mai trepidante, posibilităților de împlinire socială incomparabil mai mari decât cele din mediul rural, posibilități datorate dezvoltării industriale, e drept, încă incipiente.

7. ORA DE VARĂ - ISTORICUL INTRODUCERII EI: 

 De ce mulți oameni își reglează ceasurile de două ori pe an? Modificarea orei, înainte și înapoi, le dă unora bătaie de cap, iar mie personal îmi crează o stare de depresie mai ales în momentul trecerii la ora de iarnă. Am dificultăți de adaptare serioase, până acolo încât luna noiembrie îmi generează o stare de depresie. Îmi este greu să mă adaptez la realitatea faptului că la orele 17 deja se întunecă. De aceea revenirea la ora de vară parcă îmi dă aripi, îmi dă un nou suflu! În limba engleză există expresia „primăvara înainte, toamna înapoi”, care le reamintește oamenilor când trebuie să modifice ora: primăvara și toamna. Dar cum a apărut ora de vară? Cui i-a venit această idee? În „Encyclopedia Britannica” se spune că, în anul1784, lui Benjamin Franklin i-a venit ideea cu ora de vară, pentru a nu irosi lumina zilei. După mai bine de un secol, englezul William Willett a susținut cu înflăcărare această idee. Însă Willett a murit înainte ca Parlamentul să dea o lege în acest sens. Potrivit scriitorului britanic Tony Francis, Willett, care era un experimentat constructor din Chislehurst, comitatul Kent, și-a dat seama de utilitatea modificării orei când se plimba călare la primele ore ale dimineții, într-o zi de vară, prin orașul Petts Wood. În timp ce călărea, el a remarcat că multe case aveau obloanele trase. „Câtă lumină naturală se pierde!”, trebuie să-și fi spus el. Apoi a început o campanie încercând să convingă Parlamentul Britanic să dea un proiect de lege privind modificarea orei. Dacă în primăvară se va da ceasul cu o oră înainte, toamna urma să se revină la ora obișnuită. Astfel, oamenii puteau beneficia seara de mai multă lumină a zilei. Tony Francis menționează că Willett scrisese pe o foaie volantă următoarele: „Lumina este unul dintre cele mai frumoase daruri pe care Creatorul le-a făcut omului. Când se revarsă peste noi lumina zilei, domnește bucuria, îngrijorările sunt mai puțin apăsătoare, iar curajul prinde puteri ca să lupte pentru viață.” Regele Eduard al VII-lea n-a așteptat o lege scrisă de Parlament. El a decretat Sandringhamul, locuința sa regală cu o suprafață de 7900 de hectare, drept zonă cu orar de vară. Mai târziu, el a aplicat această măsură și pe proprietățile sale regale de la Windsor și Balmoral. Ce anume i-a convins în cele din urmă pe politicieni să cedeze și să adopte ora de vară? În Primul Război Mondial, ei au dorit să economisească combustibil reducând timpul când era nevoie de lumină artificială! Alte țări au adoptat această măsură din motive similare. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Anglia a adoptat chiar ora de vară dublă. Această măsură admitea o diferență de două ore pe timp de vară și de o oră pe timp de iarnă. În Petts Wood există un monument în cinstea lui William Willett. Monumentul este dedicat „neobositului partizan al orei de vară”. Sub cadranul solar sunt gravate cuvintele „Horas non numero nisi aestivas”, care înseamnă „Nu număr orele decât dacă sunt ore de vară”.  

8. REFLECȚII ASUPRA PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL: 

  Acum mai bine de o sută de ani, milioane de tineri, purtați de un val de patriotism, au lăsat în urmă siguranța căminului lor și au mers la război. Un american care a luptat ca voluntar scria: „Aștept cu bucurie și emoție vremurile bune care vor veni.” Nu după mult timp, entuziasmul acestor tineri s-a transformat în amărăciune. Niciunul dintre ei nu și-a imaginat că acele armate puternice aveau să lupte ani la rând în tranșeele din Belgia și din Franța într-un război numit atunci „Războiul cel Mare”, iar în prezent Primul Război Mondial. Cu siguranță Primul Război Mondial a fost mare în ceea ce privește numărul victimelor. Potrivit unor estimări, în acest război au murit peste 10 milioane de oameni iar 20 de milioane au fost mutilați. De asemenea, războiul a fost rezultatul unor minciuni grosolane. Oamenii de stat europeni n-au putut face nimic pentru a calma situația internațională, care, în cele din urmă, a degenerat într-un conflict mondial. Dar și mai important este faptul că „Războiul cel Mare” a lăsat urme adânci. El a schimbat lumea atât de mult încât efectele lui se simt și în prezent.Primul Război Mondial a fost consecința unor calcule greșite. Liderii europeni au acționat, ca să ne exprimăm plastic, ca o generație de somnambuli, care în acea vară liniștită din 1914, s-au izbit dintr-o dată de stâncile unui destin tragic. În doar câteva săptămâni, asasinarea unui arhiduce austriac a aruncat Marile Puteri europene într-un război pe care nimeni nu și l-a dorit la asemenea proporții, cum le-a luat ulterior. După câteva zile de la începerea ostilităților, cancelarul german a fost întrebat: „Cum de s-a ajuns aici?” El a exclamat cu tristețe: „Oh, de-ar ști cineva!” Conducătorii politici vinovați de izbucnirea războiului nu și-au imaginat care aveau să fie urmările deciziilor lor greșite. Însă, la puțin timp după aceea, soldații din tranșee au înțeles care era de fapt realitatea. Politicienii le înșelaseră așteptările, preoții îi mințiseră iar generalii îi trădaseră. În ce fel?

* Politicienii au promis că războiul va deschide calea spre o lume mai bună. Cancelarul german a declarat: „Luptăm pentru a beneficia de roadele muncii noastre pe timp de pace, pentru a ne bucura de moștenirea unui trecut glorios și pentru a clădi un viitor sigur.” Președintele S.U.A., Woodrow Wilson, a spus că războiul va face ca „lumea să devină un loc sigur pentru democrație”, declarație care, mai târziu, a devenit slogan. La rândul lor, politicienii britanici au fost absolut siguri că: „Acest război va pune capăt tuturor războaielor.” Dar s-au înșelat toți!

* Preoții, sau pastorii după caz, au susținut războiul cu multă însuflețire. Într-o lucrare se spune: „Păzitorii Cuvântului lui Dumnezeu au dirijat corul marțial. Acest război total a ajuns să însemne ură totală!” (The Columbia History of the World). În loc să stingă focul urii, preoții/pastorii l-au alimentat. Într-o lucrare se spune: „Fețele bisericești n-au putut și, de cele mai multe ori, n-au vrut să pună credința creștină mai presus de naționalitate. Majoritatea lor au ales calea cea mai ușoară, punând semnul egalității între creștinism și patriotism. Soldații creștini, indiferent de confesiune, au fost îndemnați să se ucidă în numele Mântuitorului!” (A History of Christianity).

* Generalii au promis o victorie ușoară și rapidă, dar nu s-a întâmplat așa. La puțin timp după aceea, armatele combatante au ajuns într-un mare impas. Apoi milioane de soldați s-au confruntat cu ceea ce istoria a numit „probabil cea mai cumplită tortură de proporții la care au fost supuse vreodată carnea și spiritul omului”. Deși sacrificaseră viața multor soldați, generalii au continuat să-și arunce oamenii în baricade de sârmă ghimpată și perdele de gloanțe. Nu este deloc surprinzător că pretutindeni au izbucnit revolte.

 Ce efect a avut Primul Război Mondial asupra societății umane? Războiul a distrus mintea și caracterul unei generații. Acest conflict a marcat începutul celui mai sângeros veac din istoria umanității. Revoluțiile și protestele au intrat, treptat, în cotidian. Perioada interbelică a fost marcată de grave tensiuni și convulsii care, în cele din urmă, au dus la declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial care, într-un fel, a fost o continuare firească a primului conflict mondial!

9. „BELLE EPOQUE” VERSUS „ANII NEBUNI”:

1. LA BELLE EPOQUE: La cumpăna secolelor XIX - XX fiecare continent oferea un model aparte de dezvoltare. Europa era, de departe, continentul cel mai favorizat de istorie. Progresul tehnologic și puterea militară i-au permis să fie un model de urmat pentru celelalte societăți. Mai mult, Europa a reușit să-și extindă coloniile în Africa, Asia de Sud și de Sud-Est, Pacific și să le administreze conform propriilor interese. În afara Europei, S.U.A.,- țară cu fundamente europene -, au dovedit că sunt capabile nu numai să promoveze valorile europene, dar și să depășească Marile Puteri ale vremii. Asistăm, în fapt, în această perioadă la un adevărat triumf al valorilor europene, al modului de viață european. Pentru elitele social-politice, mai cuseamă, perioada cuprinsă între 1880-1914 va constitui „societatea ideală”, societatea în care „marile împliniri” erau posibile - La Belle Epoque! Vom vedea ceva mai departe că, păturile de jos ale populației s-au bucurat prea puțin sau chiar deloc de această faimoasă „epocă frumoasă”.

1.1. Mentalități și Societatea: Elitele sociale europene duc un mod de viață ce exultă superioritatea civilizației europene și trimful acesteia la scară planetară; să nu uităm că-n anul 1868 începe în Japonia „era Meiji” ce-și propunea modernizarea societății japoneze după model european! Trebuie subliniat că, atunci când ne referim la „Europa” și „civilizația europeană” avem de fapt în vedere civilizația Europei Occidentale și triumful acesteia în dauna altor spații geografice, chiar europene (Europa Răsăriteană). Societatea occidentală este, așadar, cea care se bucură de binefacerile „epocii frumoase”. Clasele avute sunt marcate de un simț al „superiorității” față de celelalte spații ale civilizației. „Belle Epoque” este, de altfel, perioada ce coincide cu o puternică expansiune colonială a Marilor Puteri. Pentru justificarea acestei expansiuni s-au pus la bătaie cele mai diverse tehnici de manipulare a maselor. Nu era suficient să vii în fața oamenilor și să declari că „avem nevoie de noi spații pentru desfacerea mărfurilor sau pentru resurse”; era nevoie să convingi societatea de necesitatea altor civilizații de a fi „civilizate” de către europeni. Acest lucru s-a înfăptuit prin procesul de învățământ unde copiilor li se inocula de la vârste foarte fragede ideea superiorității civilizației europene și chiar mai mult - ideea superiorității omului alb! Consecințele pe termen lung ale unei asemenea educații au fost teribile! S-a mers până la căutarea și îndoctrinarea oamenilor cu o serie de concepte „ideologice” care să susțină colonialismul. De pildă: revendicarea moștenirii indo-europene ca factor legitim care să susțină „drepturile” Marilor Puteri de a lua în stăpânire alte spații. De exemplu, Marea Britanie a utilizat acest argument pentru a-și justifica stăpânirea colonială asupra Indiei! În colonii, educația băștinașilor mergea în sensul acceptării dominației europene. Scriitorul britanic, născut în India, Rudyar Kipling redă cel mai bine acest fapt: „Primiți povara omului alb și nu vă învredniciți la mai puțin!” Fără cuvinte, am putea concluziona noi. Elitele burghezo-aristocratice europene sărbătoreau, așadar, triumful civilizației europene. Viața mondenă se dezvoltă la cote necunoscute în alte vremuri. Moda dă și ea tonul, degajând încredere, forță și, - de ce nu? -, putere! Sportul începe să capete caracter de masă; în aceată epocă renaște ideea de Olimpiadă. Ca un fapt divers - la întrecerile de patinaj artistic, competitoarele femei, destul de puține, purtau o costumație sportivă în ton cu moda fustelor până-ă pământ, și, atunci când se întâmplau accidente, fustele până la pământ se rupeau și ne putam închipui mai departe scena! Tot în această perioadă elitele doresc să-și etaleze foarte clar statutul. Se grăbesc să se îngrămădească în centrul marilor orașe, evitând cartierele periferice, unde își construiesc locuințe somptuoase. Viața cotidiană „elitistă” va beneficia din plin de o serie de binefaceri ale celei de a doua revoluții industriale: apariția iluminatului electric, folosirea telefonului, marea invenție a fraților Lumiere - cinematograful. În schimb, la periferii întâlnim „inadaptații epocii frumoase”: vagabonzi, criminali, prostituate, muncitori necalificați etc., care trăiau în locuințe insalubre, fără utilități, fără nicio legătură, în fapt, cu „spiritul vremii”. „Elitele” își vor lua măsuri de prevedere împotriva „perifericilor”. De pildă, Anglia hotărăște că, cei ce declanșau chiar și o simplă grevă erau niște criminali periculoși pentru societate și erau „demni” de a fi închiși în colonia -penitenciar Australia! Pentru „elite” viața era frumoasă, ca o continuă petrecere, fapt ilustrat și de dezvoltarea pe scară largă a „turismului de elită”. Turismul, din această perioadă, devine o mare afacere. Mai mult, se dezvoltă și un caz mai „particular” - turismul de elită în colonii! În fapt, pentru „prețioșii” epocii, viața în colonii începe să fie privită ca ceva aproape paradiziac, ca o viață ferită de efctele poluării (vizibile deja în Europa Occidentală și în America de Nord), ca o viață alături de „bunii sălbatici” recunoscători europenilor. Se trec ușor sub tăcere efectele negative ale colonizării, pericolul de a te afla alături, la un moment-dat, de cei care fac parte din mișcările de rezistență. Ca turist, de asemenea, nu te afli în „pericolul” de a veni în contact cu cei care lucrua în mine, pe plantații, cu servitorii europenilor și, atunci, desigur, turismul în colonii era o mare „fiță” a epocii! Dincolo de aceste aspecte, care aproape că desființează această „epocă frumoasă”, totuși, putem considera că a existat, - legitim, de această dată -, o astfel de epocă în următoarele domenii:

1.2. Sțiință: Știința a cunoscut o foarte mare dezvotare, fapt care a schimbat viziunea oamenilor despre lume. Deja se credea că știința reprezenta speranța spre un viitor mai bun al omenirii, bazat pe posibilitatea de cunoaștere a adevărului pus în slujba creării unei societăți apropiate de perfecțiune. Va apărea și o viziune filozofică care promova o astfel de concepție - pozitivismul. Au existat câteva descoperiri științifice de mare importanță ce au întărit optimismul și încrederea oamenilor în posibilitățile viitorului:

* în medicină, chimistul și biologul francez Louis Pasteur descoperă rolul microbilor în boli și protejarea împotriva lor prin vaccinare;

* fenomenele electricității și electromagnetismului sunt studiate de Faraday, Maxwell și Hertz;

* în chimie, rusul Mendeleev descoperă că proprietățile elementelor chimice se repetă periodic în funție de masa lor și alcătuiește unsistem periodic al elementelor;

* în fizică remarcă: teoria cuantică a lui Max Planck (1900), teoria relativității a lui Albert Einstein (1900).

 Se dezvoltă, în fapt, foarte mult cercetarea științifică sprijinită de dezvoltarea învățământului universitar. Mai cu seamă se vor impune universitățile germane, apoi cele americane.

1.3. Învățământul: Că tot am amintit de universități, notăm că, în această perioadă învățământul primar se extinde în foarte multe țări, căpătând caracter de masă. Se va dezvolta și învățământul pentru fete. Se remarcă, mai ales, la nivelul claselor avute, o extindere a convingerii că și fetele au drept la educație întocmai ca băieții. Printre marii oameni de școală ai epocii îl remarcăm în Franța pe Jules Ferry care se va preocupa, mai ales, de extinderea reței școlare în mediul privat.

1.4. Cultura și arta epocii: Termenul de „belle epoque” a circulat, la început, cu referire doar la evoluțiile în plan artistic și cultural din perioada vremii. La cultură vor avea acces categorii din ce în ce mai extinse de oameni. Vom asista astfel la o primă proliferare a culturii de masă, nu întotdeauna de calitate. Epoca este marcată de afirmarea realismului. Scriitorii și artiștii vremii se vor remarca prin critica dură adusă societății. Din realism va deriva naturalismul îmbogățit cu o serie de idei provenite din dezvoltarea științei. Epoca va fi dată peste cap, dacă ne putem exprima astfel, de apariția unor curente artistice rupte complet de canoane: impresionismul, postimpresionismul, fovismul etc.. Remarcăm, în trecăt, pe unii dintre marii oameni de cultură ai epocii: scriitorul rus Lev Tolstoi, pictorul francez Paul Gauguin, pe Vincent Van Gogh, pe Henri Matisse, pe Claude Monet - de altfel, numele impresionismului vine chiar de la un tablou al acestuia „Impresie, răsărit de Soare”. Foarte ilustrativ pentru mentalitatea privind viața idilică din colonii, departe de Europa, este cazul pictorului Paul Gauguin, care și-a realizat cea mai mare parte a operei în insula Tahiti, din Oceanul Pacific!  „Belle Epoque” cunoaște o mare dezvoltare a arhitecturii urbane. Se generalizează în S.U.A. ridicarea zgârie-norilor. Apar construcții simbol - exemplu: Turnul Eiffel la Paris, ridicat de inginerul Gustave Eiffel cu ocazia marii expoziții universale din 1889, și, care va deveni edificiul simbol al capitalei Franței. Foarte importantă a fost Arta Nouă (Art Nouveau). Ea apare după 1890 și va marca definitiv evoluția arhitecturii. S-au impus arhitecții cum ar fi Antonio Gaudi la Barcelona, cu celebra „Sagrada Familia”.

1.5. Transporturile: „Epoca Frumoasă” cunoaște o adevărată frenezie în ceea ce privește dezvoltarea transporturilor. Se extinde rețeaua de căi ferate, construindu-se, de pildă, Transiberianul. Apare metroul la Londra în 1890. Se dezvoltă navigația. Apare automobilul pe străzile orașelor, ce va conferi, în scurt timp, un nou ritm vieții de zi cu zi. În 1903 frații Wright din Oiho - S.U.A. efectuează primul zbor cu avionul. Asemenea realizări duceau la credința că nimic nu va putea să mai stea în calea progresului mereu ascendent al societății. Cu atât mai mare a fost șocul produs de Primul Război Mondial care a pus capăt foarte brutal marilor speranțe generate de „Belle Epoque”!  

1.6. Umbre în societatea „Belle Epoque”: Dezvoltarea în sens modern a societății, progresele industriei, nu au schimbat prea mult viața muncitorilor. Situația lor era foarte grea. Munca în industrie se făcea în condiții infecte, fără măsuri minime de protecție a muncii. Se muncea foarte multe ore, chiar 16-18 ore pe zi! Mai grav era faptul că se utiliza, din plin, munca femeilor și a copiilor, mai ales în S.U.A.. Aici, se utiliza munca copiilor în mine, la spălătoriile de cărbuni. Datorită condițiilor inumane, mulți copii cădeau victime tuberculozei. Vor apărea mișcări sindicale și partide socialiste sau social-democrate, care vor încerca, fără a reuși prea mult, să schimbe situația acestor categorii defavorizate. Ca urmare a ineficacității acestor mișcări și partide asistăm la afirmarea anarho-sindicalismului, un curent terorist, ce preconiza schimbări sociale prin măsuri de violență extremă împotriva claselor avute și acte de terorism. Se va afirma, de asemenea, și mișcarea comunistă. În perioada „Belle Epoque” activează organizația comunistă „Internaționala a II-a” (1889-1914). Tot în această perioadă avem o proliferare a sentimentelor antisemite a unor caregorii de populație. Problema evreiască va răbufni foarte puternic. La vremea respectivă, pozițiile importante deținute de evrei în marile finanțe și în comerț, procentul lor ridicat în populația urbană din Europa, concurența între capitaliștii evrei și neevrei au reprezentat tot atâtea cauze ale persistenței xenofobiei și antisemitismului. Un „maxim” al acestor „sentimente” l-a constituit „afacerea Dreyfus” care a zguduit Franța între anii 1894-1899. Căpitanul Alfred Dreyfus, din armata franceză, a fost acuzat pe nedrept de spionaj în favoarea Germaniei. Opinia publică franceză a fost sensibilizată prin celebrul articol „J'accuse” (Acuz) a lui Emile Zola, apărut în revista „L'Aurore”. El demonstra clar eroarea judiciară comisă. După o lungă serie de dezbateri publice și dispute aprinse, lui Dreyfus i-a fost recunoscută nevinovăția și a fost reintegrat în armată. „Afacerea Dreyfus” l-a „înrăit” și mai tare pe un militant evreu al perioadei - Theodor Herzl (1860-1904), determinându-l să lupte cu și mai mare energie pentru un stat evreu în Palestina. Acesta a înființat mișcarea sionistă cu sediul la Basel (Elveția), în anul 1897. Altă umbră a „epocii frumoase” o constituie tratamentul aplicat negrilor în S.U.A.. Astfel, chiar și după războiul din 1861-1865 în urma căruia era abolită, oficial, sclavia acestora, negrii vor continua să fie victime ale segregării rasiale, segregare puternic susținută de KKK (Ku Kux Klan).  

1.7. Mitologia „Belle Epoque”: Șocul produs de Primul Război Mondial, amplificat ulterior de evoluțiile perioadei interbelice - criza economică mondială (1929-1933), instaurarea regimurilor totalitare comunist, fascist, nazist, declanșarea și desfășurarea celui de-al Doilea Război Mondial -, au determinat dezvoltarea unei adevărate mitologii despre „epoca frumoasă”. Aceasta va începe să fie văzută ca o epocă a inocenței, a stabilității economice și politice, a progresului continuu etc.. Desigur, declanșarea în 1914 a Primului Război Mondial cu tot ceea ce a însemnat acesta, în special ideea de „război total”, amplificată, ulterior, la cote apocaliptice în cel de-al Doilea Război Mondial, evoluțiile dramatice în plan economic - criza mondială din 1929-1933, evoluțiile în plan politic - regimurile totalitare, apoi „războiul rece” etc., au dus la conturarea clară a ideii că lumea în care trăim, că epoca ce a început în 1914, nu ne oferă niciun fel de certitudine, nicio siguranță, că oricând pot apărea stări de lucruri care să arunce lumea în haos - cine se aștepta prin anii '90 ai secolului XX la terorismul din zilele noastre, la o nouă criză economică mondială? De aici, o anumită melancolie, până la un punct de înțeles, privitoare la „vremurile tihnite” dintr-un trecut idealizat, dintr-o epocă frumoasă, care nu are nicio legătură cu adevărata „Belle Epoque”, cu luminile și umbrele ei. Prea des oamenii evadează din incertitudinile prezentului într-un trecut fictiv fără bază istorică și nu se dovedesc, astfel, capabili să privească bărbătește spre viitor!

2. „ANII NEBUNI”: Primul Război Mondial a fost un șoc uriaș pentru oameni, care nu s-au așteptat nicio clipă că un război atât de distrugător ar putea izbucni vreodată; chiar cercurile militare și politice au fost complet surprinse de violența totală și de durată a conflictului. Mulți contemporani au văzut în acest război nu doar finalul finalul „epocii frumoase” ci chiar finalul unui anume tip de civilizație și de mod de viață. O civilizație „tihnită”, așezată ferm pe coordonatele progresului a fost înlocuită cu o „civilizație” a nesiguranței, a incertitudinii. Acest război a provocat pierderi uriașe învinșilor și învingătorilor deoporivă. A fost nevoie de un timp destul de îndelungat pentru ca distrugerile să fie reparate. Economia a fost afectată de criza de reconversiune, adică trecerea de la economia de război la economia normală în timp de pace și de fenomenul de inflație, ba chiar al hiperinflației, - cazul Germaniei. Foarte gravă a fost și criza socială. De pe urma războiului a profitat o minoritate formată din furnizorii de armament sau din cei care și-au format averi fabuloase în urma speculării împrejurărilor tulburi de după terminarea conflictului. Bogăția acestora contrasta cu mizeria majorității populației, dar mai ales i-a nemulțumit pe tinerii ce-și petrecuseră ani buni în tranșee, și, care au îndurat privațiunile războiului. Foștii combatanți, întorși din tranșee, descoperă că, în timp ce ei sunt săraci, alții prosperă în mod nerușinat. Acest fapt va pune la îndoială „valorile” unei societăți care nu încurajează meritul, ci abilitatea, îndrăzneala și lipsa de scrupule a celor necinstiți. Mulți dintre acești tineri vor alimenta mișcările anarhice, extremiste precum și partidele comuniste. Valorile tradiționale vor fi puse în discuție și datorită împrejurărilor de după război, când oamenii vor vrea să-și trăiască viața, gustând din plăcerile de care fuseseră lipsiți în anii îndelungați de tranșee. Ca urmare, are loc emanciparea moravurilor; se înmulțesc petrecerile; se răspândesc noile dansuri și stiluri muzicale importate din America Latină (tangoul argentinian) și S.U.A. (jazzul și charlestonul); ia avânt cinematograful. Aceste manifestări sunt tot atâtea reacții la anii grei de război. Această criză a valorilor morale tradiționale s-a reflectat și-n apariția unor noi modalități de expresie artistică precum dadaismul, suprarealismul sau expresionismul din cinematograful german. Societatea va beneficia și de faptul că, după 1923-1924 s-a înregistrat un avânt economic uluitor, fără precedent până atunci în era industrială. A fost o perioadă de mare progres în care a avut loc apogeul celei de-a doua revoluții industriale, caracterizată prin introducerea pe scară largă a noi surse de energie (petrol, electricitate) și de noi metode de organizare a muncii - lucrul la bandă. Fenomenul de concentrare a producției s-a accentuat - de exemplu mari firme cum ar fi Ford și General Motors au monopolizat industria de automobile în S.U.A.. În aceste condiții, producția de bunuri a crescut spectaculos. În fapt, în societatea occidentală, perioada cuprinsă între 1921 (S.U.A.)/1923-1924 (Europa Occidentală) și 1929 (anul declanșării Marii Crize) este cunoscută sub denumirea de „anii nebuni”. Așadar, după scurta lor perioadă de criză, datorată reconversiei economiei, S.U.A. vor cunoaște o perioadă de avânt economic fără precedent. Au crescut spectaculos noile ramuri economice care asigurau progresul tehnic: industria automobilelor, industria materialelor electrotehnice și electronice, industria aeronautică, construcțiile - care au căpătat un nou avâmt. Prosperitatea materială a locuitorilor S.U.A. era fără egal. Se nășteau, de fapt, în societatea americană, politicile sociale și consumul de masă/societatea de consum. Abundența capitalurilor, producția în creștere rapidă, noutățile tehnice și științifice - care erau imediat introduse în industrie -, au stat la baza politicilor sociale și a consumului la nivel de masă. Președintele Calvin Coolidge (1923-1928) a încurajat până la limita extremă frenezia afacerilor și expansiunea industrială. El afirma: „ (...) cel ce construiește o uzină, construiește un templu... Cel ce muncește aici participă la un serviciu divin.” În „anii nebuni” frenezia afacerilor și excesul de creditare au ajuns până la nivelul cetățeanului de rând. Și oamenii simpli trăiesc acum propria lor „belle epoque”. Se părea că vremurile „epocii frumoase” nu doar că au reînviat dar se extinseseră până la ultimul om. S.U.A. cunosc o circulație a capitalurilor la un nivel foarte înalt. De exemplu, când primarul orașului Koln, - Konrad Adenauer -, a solicitat un împrumut de un milion de dolari, a fost refuzat, suma fiind considerată prea mică și neinteresând, astfel, piața financiară americană. Se va produce, însă, și o evoluție negativă, pe moment nesesizată, dar cu consecințe funeste începând din 1929, anume: recurgerea la creditul nelimitat, cumpărarea de acțiuni pracric de către orice cetățean și speculațiile bursiere care au luat amploare din dorința unor câștiguri foarte mari care păreau la îndemână, au dus la creșterea uriașă a datoriei private și la creșterea taxei de scont ( semn de slăbiciune al economiei) - nici aceasta nesesizată la momentul oportun. Fenomenele care s-au petrecut în societatea și economia  americană se vor repeta, din 1923/1924 și-n alte țări occidentale, mai ales în Marea Britanie, Franța și Germania. Avântul economic a fost dublat, așadar, de prosperitate, deoarece salariile au crescut continuu iar șomajul aproape a dispărut. Concomitent ia amploare exodul populației către orașe în căutarea unor slujbe mai bine plătite; se accelerează procesul de urbanizare, aparatura electrică și aparatele de radio pătrund în casele oamenilor obișnuiți - 100 000 de aparate de radio în 1922 în S.U.A. versus 2 000 000 în 1925; mass-media se infiltrează în viața societății prin radio, presă, cinematograf și chiar televiziune - aflată la începuturile ei (anul 1927 - apare primul televizor). Perioada „anilor nebuni” va fi o perioadă „exagerată”, după cum o numeau chiar unii analiști contemporani. Prosperitatea se va resimți și prin faptul că oamenii încep se devină amatori de petreceri unde întâlnim „dansuri scandaloase” (terminologia acelorași analiști) - tangoul, charlestonul -, noi genuri de muzică (jazzul originar din S.U.A.). Oamenii devin, de asemenea, mari amatori de cafenele, se duc în număr mare la cinematograf; devin mari fani ai concursurilor de miss - mai ales în S.U.A. unde se va vorbi de inflația „femeilor ușoare”, care participau la astfel de concursuri. Devin amatori de reclame publicitare, din ce în ce mai atrăgătoare. Sărbătorile de iarnă se îmbogățesc odată cu generalizarea personajului „Moș Crăciun”, care la început a fost un produs publicitar al firmei Coca-Cola! Mai remarcăm un aspect în privința lui Moș Crăciun - costumul său ar fi trebuit să fie albastru dar, ca urmare a unor greșeli de tipărire, a devenit roșu! Moș Crăciun, cum necum, va deveni noul „brand” al sărbătorilor de iarnă. Asistăm, pe parcursul „anilor nebuni” la emanciparea femeii. Femeile capătă, în multe țări, drept de vot, ocupă tot mai mult funcții în administrație, învățământ, societate. Vor fi ocrotite prin legi speciale în perioada de maternitate. În fapt, noile condiții amteriale au condus la o emancipare a mentalităților, în special în rândul claselor avute. Astfel, conduita fetelor înainte de căsătorie este mai „liberă”. Va apărea „căsătoria de probă”. Se generalizează „scandaloasele” aventuri de o noapte în rândul celor bogați! Tot pe parcursul „anilor nebuni” în S.U.A., în condițiile prohibiției (instituită în 1919, prin Legea volstead) va lua amploare contrabanda cu băuturi alcoolice, fapt care va duce la „înflorirea” criminalității. Se „afirmă” celebrul Al Capone! Jazzul a devenit fenomen mondial, mai cuseamă datorită orchestrei conduse de faimosul Louis Armstrong. Cinematografia s-a transformat într-o mare afacere, marile vedete fiind cotate în clasamente (box-officeuri) după veniturile pe care le aduceau merilor case de film. Sportul completează și el imaginea „anilor nebuni”. A devenit și el o adevărată industrie datorită interesului manifestat de mulțimile de spectatori și pe care oamenii de afaceri l-au speculat din plin. Va lua amploare sportul profesionist în cele mai populare discipline ale sale: fotbalul, ciclismul, boxul, baseballul - foarte popular în S.U.A.. Olimpiadele au tins să capete dimensiuni din ce în ce mai mari, contrastând cu promele ediții ale Jocurilor Olimpice moderne. Ca o concluzie: „anii nebuni” par a fi o a doua „belle epoque” cu o diferență importantă - în timpul „epocii frumoase” doar o pătură relativ subțire de oameni se bucurau de beneficiile dezvoltării, spre deosebire de „anii nebuni” când beneficiile se extind la nivel de masă, căpătând chiar aspecte „exagerate”. Totul avea să se termine brusc, într-o zi de joi, 24 octombrie 1929, - „joia neagră” -, când a avut loc crahul bursei din New York, fapt care a marcat debutul Marii Crize și spulberarea visului de „veșnică prosperitate și bunăstare”, dar asta este, deja , o altă poveste! 

10. COPIII SOLDAȚI:

 Într-o lume normală, copilaria este vârsta marilor descoperiri, a bucuriilor pure și a clipelor de neuitat petrecute în curtea bunicilor. Vârsta când învățăm să citim, timpul amintirilor frumoase și al clipelor fără griji pe care le dorim infinite. În zilele noastre, copilăria înseamnă vârsta la care copiii traumatizați de razboaiele celor mari, învață să apese pe trăgaci și să semene moarte. Povestea lor este reală și face parte din acea realitate de care ne ascundem instinctual. Are cu puțin peste 12 ani. Pe deasupra unui tricou mult prea mare, care atârnă șmecherește pe trupușorul său plăpând, poartă un poster cu David Beckham lipit cu scotch. Mestecă plictisit o frunză de coca rezemat de pistolul automat Kalashnikov care are aproape înălțimea sa. Privirea-i cade în gol, inexpresivă și grea, improprie totuși pentru un pui de om. Ceva ciudat îi transpare din înfățișare. Pare copil și nu prea. În ciuda vârstei și a siluetei plăpânde, întregită de statura unui copil evident subnutrit, transpare un fior rece, cumplit. Oricât ar părea de incredibil, puștiul împrăștie în jurul aurei sale o senzație de moarte, de groază și durere în exces. Puștiul pipernicit a învățat deja să bea și să se drogheze, ba chiar în urmă cu câteva zile a încercat, stângace și grotesc, să violeze la rându-i o fetiță dintr-un sat incendiat, încurajat de râsetele bolnave si strigătele demente ale rebelilor, care duc un război fără sfârșit cu armata națională a unei țări din America de Sud. Cât despre arta de a ucide un om, puștiul este deja un expert. Cu glonțul, cu cuțitul, cu sticla incediară, cu grenada, chiar și cu un par de lemn, niciun mijloc de suprimare a unei vieți omenești nu-i este străin copilului îmbracat cu un tricou pe care a lipit cu scotch o pagină de revistă cu fotografia fotbalistului preferat. Despre numărul de morți, el nu mai știe câți a ucis. Copilul știe să numere doar până la 20. Nonșalant, declară că, a omorât mai mult de 20 de oameni. Săteni, polițiști, soldați guvernamentali, copii, femei, bătrâni, indieni din selva, rebeli din facțiunile dușmane, el a uitat deja numărul celor trimiși nonșalant si natural pe lumea cealaltă cu ajutorul mănuțelor sale slăbănoage, care poartă urmele acelor cu care s-a drogat. Miguel este, din nefericire, doar unul dintre cei peste 3 000 000 de copii soldați din întreaga lume. Sărmani copii care au ajuns să întruchipeze una din abominațiile noastre ca specie,  la începutul  mileniului 3. În ciuda nivelului la care a ajuns știința și tehnologia civilizației umane, în pofida faptului că am ajuns sau pe Luna, sau că, specia umană a dat posterității un Shakespeare, Bach,Bethoven sau Eminescu, cele peste 300 000 de copii identice cu a lui Miguel ne aduc aminte că mai avem mult de tras până să ne putem numi liniștiți Oameni. Nu de alta, dar nici cele mai primitive specii de animale nu-și trimit puii să ucidă în locul adulților!

UN OBICEI FOARTE VECHI: Ideea hidoasă și totalmente imorală de a tranforma puii de om, aflați la vârsta inocenței, în soldați ucigași, a încolțit în mintea unor comandanți militari fără urmă de scrupule înca de pe vremea Antichității. Astfel, primele dovezi arheologice spun povestea copiilor soldați din zona bazinului Mării Mediterane. În acele vremuri, era un obicei des întâlnit în cadrul forțelor armate, ca fiecare grup de soldați să aibă în preajma sa copii care-i ajutau la îmbrăcatul armurii, curățarea și întreținerea armelor, sau se ocupau de aprovizionarea cu alimente. Cei mai destoinici erau promovați la rangul de „copil de trupă”, urmând să primească instruire în mânuirea armelor alături de întreținerea carelor de luptă. Exemple ale copiilor soldați ne sunt aduse de imaginile din arta hittită sau egipteană sau de capitolele din Vechiul Testament în care se povestește despre ucenicia militară a tânărului David în serviciul regelui Saul. Mitologia greacă ne oferă exemplul lui Hylas, cel care a fost ucenicul personal al lui Heracles, învățând de la eroul mitic toate tainele mânuirii armelor. Mai apoi, filozofia si literatura greacă aduc multe alte exemple de copii tranformați de mici în soldați neînduratori, cel mai cunoscut caz fiind cel al taberelor de antrenament ale băieților spartani. Practica copiilor soldați a fost moștenită fără rezerve în negurosul Ev Mediu european, moment în care copiii erau luați de tați în războaie, făcând parte, la propriu, din bagajele acestora. În această situație, copiii erau plasați în cadrul ariergardei armatei, fiind deseori ținta predilectă a atacurilor inamice. Așa s-a întâmplat și în ajunul bătăliei de la Agincourt când, pe data de 25 octombrie 1415, copiii din ariergarda armatei engleze au fost masacrați în totalitate de soldații francezi care nu le-au arătat niciun semn de milă. O soartă mai crudă decât a acestora au avut-o copiii care au participat la așa numita “Cruciadă a Copiilor” din anul 1212, când un tânăr cioban francez, pe numele său Etienne, a început să predice mulțimilor cum că, el a primit de la Dumnezeu însuși misiunea divină de a elibera Sfântul Mormânt din Ierusalim, cu ajutorul unei armate formată din copii neprihăniți. Datorită puterii sale de convingere ieșită din comun, Etienne a reușit în scurt timp să strângă o oștire care numara nu mai putin de 50 000 de copii și adolescenți din Franța și Germania. Pentru stângerea celor din Germania a contribuit un alt dereglat - Nicolas de Koln! Despre soarta crudă a acestor copii nici nu mai are rost să vorbim! În perioada modernă, ne parvin ecourile luptei de la Waterloo, unde contingentul de toboșari francezi în vârstă de 13 ani, a fost lichidat fără cruțare într-un moment de încleștare între taberele inamice. În timpul revoltei ghetourilor evreiești din Varșovia, desfășurate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial , copiii evrei, printre care și Shalom Yoram, s-au constituit într-o mișcare militară intitulată Hashomer Hatzair. În timpul asaltului final asupra Varșoviei din anul 1943, copiii evrei au intrat primii în luptă, iar rezistența lor în fața trupelor germane a fost eroică dar scurtă. Membrii temutelor unitați de elită ale SS-ului, i-au ucis fară milă pe copiii metamorfozați în soldați. De partea cealaltă a baricadei, armatele gemane beneficiau la rândul lor de serviciile unitatțlor Hitlerjugend. Copiii din astfel de unitați erau selecționati pe criterii strict rasiale, supuși unor antrenamente dure si îndoctrinați cu ideologia nazistă până la nivelul fanatismului. Așa se explică spiritul de sacrificiu cu care au luptat tinerii din Hitlerjugend în timpul bătăliei Berlinului din anul 1945. Nici trupele Armatei Roșii nu erau străine de aceste obiceiuri. Stalin dădea ordin personal ca toți copiii orfani, indiferent de vârstă, să fie înrolați în rândul soldaților Uniunii Sovietice. Copiii respectivi urmau să fie îndoctrinați cuideologia comunistă, fanatizați și trimiși în linia întâi după un instructaj elementar în care erau învățați cum să ia viața unui om în cel mai scurt timp. Denumiți “Fii ai regimentului”, numiți în mod oficialo-patriotard și „Vrăbiuțe”, acești copii erau trimiși, în mod obișnuit, în misiuni de recunoaștere si sabotaj.

GRENADA,MITRALIERA,CUȚITUL - JUCĂRII PENTRU COPII? Articolul 38 din cadrul Drepturilor Internaționale ale Copilului stipulat de Națiunile Unite în anul 1989 proclama : „Statele lumii se vor angaja pe acestă cale, să nu folosească în războaie sau confruntări civile, copii sub vârsta de 15 ani, pe post de soldați combatanți”. Această directivă are la bază Protocoalele Adiționale ale Convenției din Geneva, adoptate la nivel internațional pe data de 12 august 1949 si ratificate, mai apoi, în anul 1977. Evident, nu toți s-au sinchisit de aceste legi internaționale, după cum o demonstrează realitățile dure ale confruntărilor militare de după cel de al doilea Război Mondial. Comandanți militari ai sutelor de armate rebele din lumea întreagă răpesc copii și-i aruncă în mijlocul războaielor de gherilă din cadrul conflictelor interetnice, religioase sau economice care înfloresc la ora actuală pe meridianele Terrei. Toți copiii sunt victimele nefericite și lipsite de apărare ale nebuniei, urii, intoleranței și lăcomiei celor mari. Născuți în țări unde războiul face parte din realitatea zilnică, acești copii sunt obișnuiți cu durerea, crima, moartea, foametea, drogurile, violența. Cei mai mulți nu trec de vârsta de 16 ani, fiind considerați, în batjocură, de comandanții facțiunilor rebele ale micilor armate particulare ale vreunui șef de trib sau traficant de droguri, drept „Trupe cu termen redus de garanție”. Pentru cei aproximativ 3 000 000 de copii soldați nu mai există scăpare. Cu excepția unor cazuri fericite în care unii dintre ei reușesc să scape iadului provocat de lumea celor mari, cei mai mulîi ajung să fie soldați, spioni, sclavi sexuali sau, după cum se întâmplă deseori, scuturi umane în cazuri limită.

11. CE VEDEAU ROMÂNII LA TELEVIZIUNE ÎN ANII COMUNISMULUI?

 Emisiunile postului public de televiziune au cunoscut schimbări majore în perioada regimului comunist. Cea mai abruptă schimbare s-a înregistrat în perioada anilor '70-'80. În anii '70, programele Televiziunii Române aveau un oarecare conţinut diversificat, în grilă făcându-şi loc, pe lângă buletinele de ştiri care preamăreau Partidul Comunist Român, dar şi pe conducătorii săi, emisiuni de educaţie, de interes general, cu tematică economică, de divertisment, dar şi seriale de succes în toată lumea, cum ar fi celebrul serial Dallas, şi filme artistice. Exemple:

Vineri 27 noiembrie 1970:

17,00 - Teleşcoala (programe pentru disciplinele chimie, biologie, matematică).

18,00 - Căminul, emisiune de interes general.

18,45 - Revista economică tv. 

19,10 - Tragerea Loto. 

19,20 - 1001 de seri, emisiune de desene animate pentru copii.

19,30 - Telejurnalul de seară. 

20,00 - Reflector, emisune de investigaţii 20,55 - reportericeşti. 

20,15 - Film artistic: „Băieţii din strada Pal” (producţie Ungaria). 

21,55 - Tineri solişti. Recitalul tinerilor muzicieni. 

22,20 - Nicolae Iorga. Documentar cu prilejul împlinirii a 30 de ani de la asasinarea de către legionari a marelui cărturar.

22,35 - Teleglob. Itinerar iugoslav: Belgrad, Zagreb, Sarajevo.

23,05 - Telejurnalul de noapte.

23,30 - Închiderea programului.

Sâmbătă 28 noiembrie 1970:

15,00 - Fotbal: Rapid Bucureşti - Dinamo Bucureşti, transmisiune în direct. 

17,00 - Emisiune în limba germană. 

18,10 - Publicitate 

18,15 - Bună seara, fete! Bună seara, băieţi!, emisiune pentru tineret (în sumar, interviu în exclusivitate pentru Televiziunea Română cu Marlene Jobert). 

19,15 - Publicitate. 

19,20 - 1001 de seri, emisiune de desene animate pentru copii. 

19,30 - Telejurnalul de seară. 

20,00 - Teleenciclopedia.

20,50 - Program muzical. 

21,00 - Film serial: „Incoruptibilii” (producţie SUA). 

22,00 - Telejurnalul de noapte. 

22,15 - Handbal masculin: Steaua Bucureşti - Studentzones Idrottslag Oslo (repriza a II-a, înregistare).

22,45 - Program muzical-distractiv, cu Iva Zanichi, Rocky Roberts, Ornella Vanoni, Boby Solo, Rita Pavone, Claudio Vila.

23,30 - Închiderea programului.

 La sfârşitul anilor '80, situaţia se schimbase semnficativ. Programul televiziunii era de numai două ore pe zi, iar în zilele de sâmbătă şi duminică se mai adăugau câteva ore de program. Aproape toate programele aveau ca rol proslăvirea comunismului şi a familiei Ceauşescu. Exemple: 

Vineri 27 noiembrie 1987:

20,00 - Telejurnal. În întâmpinarea Conferinţei Naţionale a partidului

20,20 - Strălucită solie de pace, prietenie şi colaborare. Vizita tovarăşului Nicolae Ceauseşcu împreună cu tovarăşa Elena Ceauseşcu în Republica Arabă Egipt

20,40 - Ţara întreagă întâmpină Conferinţa Naţională a partidului. Angajamente onorate (documentar).

20,55 - Cadran mondial - România şi problemele lumii contemporane.

21,10 - Serial ştiinţific: „Univers, materie, viaţă”. Emisiune de educaţie materialist-ştiinţifică 

21,40 - Laureaţi ai festivalului naţional „Cântarea României“.

21,55 - Telejurnal

22,00 - Închiderea programului.

Sâmbătă 28 noiembrie 1987:

13,00 - Telex (buletin informativ).

13,05 - La sfârşit de săptămână, emisiune de varietăţi.

14,45 - Săptămâna politică.

15,00 - Închiderea programului.

19,00 - Telejurnal. În întâmpinarea Conferinţei Naţionale a Partidului.

19,20 - Teleenciclopedia.

19,50 - Pe un râu frumos, pe un râu în jos, documentar.

20,45 - Film artistic: „Trenul de Kraljevo” (producţie Iugoslavia).

22,05 - Telejurnal

22,15 - Un buchet de crizanteme, program  de romanţe.

22,30 - Închiderea programului.

 Aceste programe de televiziune, reproduse din presa vremii, sunt ilustrative pentru climatul politic din fiecare dintre cele două perioade analizate. În anii ‘70, deşi Televiziunea română era încă o instituţie relativ tânără, se observă încercarea de a îmbina cerinţele ideologice ale regimului cu emisiuni variate, conform preferinţelor şi interesului telespectatorilor. În acei ani, pe lângă programul 1 al Televiziunii mai funcţiona şi programul 2 (disponibil în principal pe raza Bucureştiului), cu un accentuat caracter cultural. Din punctul de vedere al calităţii şi cantităţii programelor difuzate, Televiziunea română a atins nivelul său maxim spre mijlocul anilor '70, după care a urmat o perioadă de regres treptat. Grăitoare sunt programele din aceleaşi zile din săptămână. În anul 1987 apar mult mai puţine emisiuni de divertisment, în schimb caracterul politic al programelor este evident; se observă, totodată, şi scăderea cantitativă drastică a orelor de program, în paralel cu desfiinţarea totală a programului 2 al Televiziunii.

1985 - Ceauşescu a hotărât: Televiziunea Română să funcţioneze doar două ore pe zi!

 După începutul modest din seara de 31  decembrie 1956,  când semnalul a fost recepţionat numai în Bucureşti de câteva sute de televizoare, Televiziunea Română şi-a diversificat programele, şi-a mărit numărul de ore de emisie. Astfel,  în 1961  emisiunile TVR au început să fie difuzate zilnic (cu excepția zilei de luni) de la ora 18.30 - până la ora 22.00. Duminica și, uneori, sâmbăta a existat un program matinal de la ora 9.00 până la prânz. Programele erau variate şi  atractive, ceea ce a dus la o creştere a  audienţei. Astfel, în 1965 numărul abonaților la serviciul public de televiziune a ajuns la cifra de 500.000, pentru   ca cinci ani mai târziu să ajungă la 1,5 milioane.  În această perioadă a fost inaugurat Programul 2 (2 mai 1968). La început, acesta emitea doar o zi pe săptămână, joia, pentru ca de la 16 iunie să fie transmis și duminica, apoi şi lunea şi sâmbăta. Datorită calităţii programelor, audienţa televiziunii a fost în creştere, constituind un important mijloc de informare a populaţiei. Dar, din 1985, pe neaşteptate, din motive ideologice  programul televiziunii a fost limitat la doar două ore pe zi, emisiunile fiind în cea mai mare parte dedicate cultului personalității lui Nicolae și Elena Ceaușescu. Conducerea Partidului Comunist a comunicat această decizie  în cadrul unei şedinţe de guvern la care a fost invitat şi Generalul Dumitru Nicolae, în epoca respectivă director general al Radioteleviziunii Române : „În 1985 am fost chemat la o şedinţă de govern … şedinţa era condusă de către Dăscălescu, primul ministru. La acestă şedinţă a fost prezentă şi Elena Ceauşescu. Spre surprinderea mea ni s-a pus în faţă următoarea hotărâre: ca Televiziunea Română să funcţioneze zilnic numai două ore, între orele 20-22, la ora 22 se închide. Radiodifuziunea Română, studiourile centrale vor funcţiona numai până la orele 24, la orele 24 se închid şi se redeschid la orele 6 dimineaţa. Studiourile teritoriale au fost desfiinţate toate. În mintea mea a încolţit atunci ideea că Ceauşescu se temea că studiourile  de televiziune ar putea fi folosite fără aprobarea lui. Deci, România să fie izolată, să nu poată nimeni să transmită ceva din România, să nu fie niciun fel de problemă pentru că era o situaţie deosebită, care nu mai putea să fie suportată. Ca militar care cunoştea planurile de întrebuinţare a transmisiilor de radio şi televiziune, am spus că aceste probleme sunt spinoase şi se vor repercuta foarte serios asupra siguranţei naţionale. Atât Radiodifuziunea, cât şi Televiziunea aveau misiuni foarte importante de informare a populaţiei. Studiourile  teritoriale trebuiau să preia transmisia către ţară în situaţii deosebite … Bucureştiul bombardat, lovit de un cutremur … Exista un plan întocmit în 1968 care era aprobat de către Nicolae Ceauşescu şi semnat de către guvernul de atunci, de către ministrul armatei de atunci, de ministrul de interne de atunci, de ministrul telecomunicaţiilor, directorul Radiodifuziunii şi Televiziunii de atunci şi care trebuia pus în aplicare în caz de catastrofă. Am prezentat acest plan şi am întrebat:  Înseamnă că planul ăsta nu mai are nicio valoare pentru că nu se mai poate aplica. Ce se întâmplă cu România? Între orele 24 şi 6 dimineaţa rămâne izolată? Dacă se întâmplă un cutremur? Am spus că studiourile teritoriale (conform planului din 1968) au misiunea de a prelua transmisiile centrale şi a le difuza în plan teritorial.  Având în vedere cele prezentate de către mine, mai ales că era o situaţie deosebită, s-a hotărât ca la studiourile teritoriale să rămână tehnica aşa cum este ea, să rămână personalul tehnic într-un număr limitat, 16 oameni care  să lucreze în ture operative ca să poată transmite numai acele emisiuni care sunt de factură deosebită, privind apărarea ţării. S-a mai hotărât ca studiourile teritoriale să fie luate din subordinea Radioteleviziunii Române şi să fie subordonate Ministerului Comunicaţiilor. Au fost măsurile restrictive care au afectat buna funcţionare a Radioteleviziunii.  Dovadă: în august 1986 a fost un cutremur şi Radioteleviziunea Română nu a transmis nimic până dimineaţa următoare!”

De la relativa liberalizare la închistare ideologică totală:

 Se știe că imediat după preluarea puterii de către Ceaușescu, în 1965, urmează o perioadă de relativă liberalizare, comparativ cu regimul lui Dej, pe modelul destalinizării făcute de Hrusciov în URSS. Această perioadă coincide cu avântul activității televiziunii, contribuind totodată din plin la dezvoltarea acesteia. Controlul ideologic este unul mai relaxat și, în contextul îndepărtării regimului Ceaușescu de Uniunea Sovietică, are loc o relativă deschidere spre cultura occidentală. Limbajul emisiunilor este unul personalizat, eliberat în bună măsură de clișeul ideologic, valorizându-se o cultură a eului individual. Apar emisiuni critice, cu tematică socială, economică, administrativă, culturală sau de învățământ. Câteva titluri reprezentative în acest sens sunt: Transfocator, Telecronica economică, Clubul tineretului etc.. Însă, emisiunea emblemă pentru Televiziunea Română, din această perioadă, este Reflector. Difuzată pentru prima dată în 1967, inițial săptămânal iar apoi zilnic, pentru ca frecvența ei să scadă ulterior din nou, Reflector era o emisiune de anchete pe teme economice și sociale care se bucura de un succes rapid, imediat după primele ediții. Emisiunea este surprinzătoare pentru mesajul public al epocii, fiind percepută ca o emisiune liberă, ce permite critica neajunsurilor din societatea socialistă, critica ajungând uneori până la nivelul autorităților locale. Ancheta pleacă în general de la indivizi, pentru a ajunge la instituții, și nu transmite neapărat un mesaj ideologic. Reporterul apare ca un apărător al drepturilor consumatorului iar telespectatorul se simte părtaș la actul de justiție înfăptuit de televiziune. Asta se întâmplă pentru că de multe ori în urma difuzării emisiunii consecințele sunt unele concrete, autoritățile criticate fiind sancționate. Televiziunea devine, iată, ca purtător de cuvânt a opiniei cetățeanului, părtaș la decizia politică, jucându-și pe deplin rolul social ce-i revine. Desigur, o astfel de deschidere și avânt al instituției Televiziunii sunt permise de contextul politic al epocii: Ceaușescu tocmai preluase puterea în urmă cu câțiva ani și, pe lângă deschiderea discursului care era necesară ca o reacție față de ideologia rigidă a regimului Dej, profită de „libertatea” acordată presei în general și televiziunii în special pentru ca, în urma fiecărei critici, autoritățile responsabile să fie sancționate. Este vorba desigur despre oameni ai regimului Dej de care Ceaușescu poate scăpa cu această ocazie, folosindu-se cu dibăcie de masca relativei liberalizări. Însă, în momentul în care presimte că accentele critice, încurajate inițial în această emisiune, se pot extinde mai mult decât este cazul și la adresa autorității politice și a legitimității acesteia, atunci Ceaușescu va lua măsuri. Frecvența emisiunii va fi inițial redusă, iar ulterior conținutul ei își va pierde toată propsețimea prin care își câștigase atât de repede auditoriul. Un alt eveniment al epocii organizat și difuzat de Televiziunea Română, relevant pentru îndepărtarea lui Ceaușescu de URSS și deschiderea sa spre Occident, este Festivalul „Cerbul de Aur” de la Brașov. Desfășurat pentru prima oară în 1968, Festivalul va avea parte de 4 ediții, până în 1971, după care va fi interzis sub pretextul lipsei de fonduri. Coincizând cu declarația lui Ceaușescu împotriva invadării Cehoslovaciei de către URSS, Festivalul invită la Brașov vedete ale muzicii pop din epocă (Amalia Rodriguez, Cliff Richard, Julio Iglesias, Dalida etc.) și aduce 20 de televiziuni străine pentru transmisiuni, reușind rapid să-și câștige renumele și să fie comparat cu Eurovisionul, care avea deja o vechime de 12 ani. În felul acesta Ceaușescu este singurul lider „excentric” al lagărului socialist care-și permite să „rupă” cortina culturală (și nu numai) trasă față de capitalism. Numai că Ceaușescu va simți în scurt timp inutilitatea, ba chiar mai mult, pericolul unei astfel de demonstrații culturale. În măsura în care românii au acces la vedetelele muzicii din afară și la modele pe care acestea le propagă, ei riscă să fie dominați de fantasma plaisirismului culturii occidentale, fapt care îi va sustrage de la munca pentru construirea socialismului. Pe lângă faptul că imitând modele din afară România riscă să rămână într-un perpetuu mimetism periferic față de Occident, modelul consumerist liberal promovat de cultura de masă occidentală reprezintă un pericol ca atare la adresa puterii comuniste de la București. Astfel, prins între cele două blocuri de putere, între URSS și Occident, Ceaușescu ia decizia constituirii unei identități specifice și a unei culturi de mase proprii. Sâmburii acestei decizii apar la Congresul al X-lea al PCR, în 1969, când Ceaușescu hotărăște să consolideze relațiile economice cu țările din „lumea a treia” și să contribuie la edificarea unei identități naționale care să poată ține piept influenței culturale impuse din Uniunea Sovietică și seducției exercitate de modelul occidental. Unul dintre oamenii care a contribuit în mare măsură la reorientarea discursului cultural și ideologic al regimului Ceaușescu a fost Dumitru Popescu, supranumit și „Dumnezeul culturii”. D. Popescu a fost numit în 1971 în funcția de șef al Consiliului Național al Radioteleviziunii, influențând din această poziție evoluția ulterioară a acestei instituții. Era un cunoscut promotor al antisovietismului și al unui naționalism „luminat”, respingând însă formele culturale avangardiste sau postmoderne. El este cel care are ideea reprezentării lui Ceaușescu, ca urmaș al unei lungi pleiade de domnitori români legendari, contribuind astfel decisiv la dezvoltarea de mai târziu a cultului personalității liderului comunist. Istoria națională este văzută într-o continuitate liniară, începând cu Regatul Dac, trecând prin Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, și împlinindu-și destinul prin opera lui Ceaușescu. În acest context televiziunea trebuie să promoveze valorile național-comuniste care să mobilizeze cetățenii pentru a realiza opera avută în vedere de Ceaușescu: dezvoltarea economică și construirea societății socialiste. Discursul televizual urmărește defăimarea individualismului, a lăcomiei și a viciilor societății capitaliste, elogierea oamenilor simpli care se sacrifică pe altarul dezvoltării, propovăduirea virtuților colectivului, înfăptuirea dreptății și a solidarității sociale, emanciparea culturală și „spirituală”, prin „spiritual” înțelegându-se de fapt ideologic. Televiziunii îi revine importantul rol de mobilizare a maselor și de edificare a etosului eroic necesar pentru opera ce trebuie înfăptuită. Ea trebuie să transmită ideologia, să-i facă pe oameni să o simtă și să o „trăiască”. Astfel, destinul televiziunii intră definitiv sub influența ideologiei. Ea trebuie să contribuie la edificarea unei culturi proprii de mase, diferită de cea din vest, o cultură națională și naționalistă, opusă culturii cosmopolite a Occidentului. Astfel, Dialog la distanță, acea emisiune de divertisment care producea emulație în jurul concurenței dintre artiștii din diferite regiuni ale țării, se va transforma în Cântarea României, unde muzica corală, muzica folclorică, muzica ușoară și poezia se îmbinau într-un mesaj bine ambalat ideologic proslăvind Puterea. Tot în acest context apare și Cenaclul Flacăra, care produce „show-uri” de muzică și poezie, îmbinând etosul hippie, la modă în Occident, cu mesaje patriotice și ideologice bine țintite. Cenaclul reușește să adune zeci de mii de oameni pe stadioane, atrași de relativa normalitate artistică promovată de poetul Adrian Păunescu, până în 1985 când este interzis. Amploarea fenomenului devenise riscantă pentru regim. Emisiunile sociale sau cele de tip anchetă, cu izul de libertate pe care-l promovau la sfârșitul anilor ’60, servesc acum comandamentelor ideologice, criticând indivizii inapți să se „ridice” la înălțimea eticii socialiste. Telejurnalul, emisiunea zilnică de știri a postului național, nu mai are rolul de a informa publicul, ci de a transmite „adeziunea” oamenilor muncii la procesul de făurire a societății socialiste. De aici importanța punerii în lumină a înfăptuirilor regimului. Singurele emisiuni neinfestate ideologic sunt cele de varietăți și Teleenciclopedia.Încetul cu încetul, discursul mediatic se sclerozează, eșecul devenind evident în momentul în care cele 2 ore de emisie rămase pe zi repetă la infinit aceleași clișee propagandistice.

Ce vedeau românii la televizor în decembrie 1989?

 Mai toți românii aveau televizoare alb-negru, cu lămpi, în decembrie 1989. În ultimii ani de comunism, programul TVR a fost limitat la doar 2 ore pe zi, apoi la 3 ore, dar după evenimentele de la Timișoara, programul din 22 decembrie, de exemplu, a fost mărit. Iată ce era programat pentru acea zi:

13.00 - Telejurnal.

13.25 - Agricultura - programe prioritare.

13.45 - Deplină unitate în patria română. Versuri patriotice, revoluționare.

14.00 - Un singur gând, o singură voință. Cântece muncitorești.

14.20 - Construim mult și frumos. Documentar.

14.40 - Mândria de a fi cetățean al României Socialiste. Documentar.

15.00 Pauză.

19.00 - Telejurnal.

19.30 - Congresul al XIV-lea - Congresul marilor victorii socialiste. Programul Partidului, program de muncă și de viață al întregului popor. Documentar.

19.50 - România în lume. Congresul al XIV-lea, o politică externă realistă și constructivă de pace și largă colaborare internațională.

20.10 - Hotărârile Congresului al XIV-lea al Partidului. Mobilizator program de muncă pentru întregul nostru popor.

20.30 - Copiii cântă patria și partidul. Program literar-muzical-coregrafic.

20.50 - Tinerețe - educație - spirit revoluționar. Pregătirea politico-ideologică, componentă esențială a educării revoluționare a tinerei generații.

21.10 - Cu patria în inimi. Cântece patriotice, revoluționare.

21.40 -Telejurnal.

22.00 - Închiderea programului.

Program TVR pe 24 decembrie 1989: Pe 24 decembrie 1989 (o zi de duminică), urma să avem două runde de programe. Ar fi început înainte de prânz, la ora 11,30, cu emisiunea „Lumea Copiilor”, iar la ora 15,00 s-ar fi încheiat, după ce ai fi urmărit Lumea satelor și Viața armatei. Seara, între orele 19,00 și 22,00 urma a doua rundă a programului, iar la ora 22 erai culcat frumos. Urma să vedem „Cântarea Românei”, omagiu conducătorului iubit, un film artistic românesc „Fata Morgana” și Telejurnal. Apoi, am fi stins televizorul ca să fim odihniți a doua zi la uzină. Însă, românii nu au mai vrut să se culce în frig, pe întuneric și fără program la televizor. Au ieșit în stradă.

12. INCIDENTUL BRĂDEȘTI/DOLJ - DECEMBRIE 1989:

 Legenda teroriştilor de la Brădeşti a circulat multă vreme după Revoluţie. Povestea a rămas învăluită în mister, fiind tratată cu superficialitate de către autorităţile din România. Multe voci susţin că, de fapt, cei 15 sovietici baraţi la Brădeşti erau agenţi KGB/GRU sub acoperire. Alţii merg pe varianta conform căreia străinii mitraliaţi în Câmpia Olteniei au căzut victime într-un război cu care n-aveau nicio legătură. Indiscutabil este faptul că, în ultima parte a anului 1989, numărul de turişti străini intraţi în România a crescut impresionant. Tudor Postelnicu, ultimul ministru de Interne al României comuniste, declara la 20 octombrie 1993, în faţa Comisiei Senatoriale de Cercetare a Evenimentelor din Decembrie 1989: „La sfârşitul anului 1989 se triplase numărul turiştilor din URSS, mai cu seamă la trecerea de frontieră Siret, la punctele de trecere din judeţul Maramureş. O parte din ei veneau şi pe la Giurgiu. Intrarea s-a făcut, din cele raportate, atât cu autocare, cât şi cu maşini mici, tip Lada. Veneau în special din actuala Rusie". Aşa-zişii turişti nu dormeau în hoteluri sau pensiuni, ci în maşini, circulau cu viteză mare, iar când erau opriţi făceau uz de legitimaţii sovietice de miliţieni sau de cadre militare! Tot în faţa Comisiei Senatoriale, Iulian Vlad, şeful Securităţii în 1989, povestea un incident petrecut la Caransebeş, în zilele Revoluţiei: „La căpitanul Ruşeţ, şef de miliţie la Caransebeş, au venit în acele zile trei cetăţeni sovietici cu o maşină. Au spus că au lovit-o şi că le trebuie hârtie, ca să poată circula. Cei de acolo au încercat să le mai ceară explicaţii, iar unul dintre sovietici le-a spus: „Hai, colega, că suntem şi noi militari, ca dumneata!”" Povestea presupuşilor terorişti de la Brădeşti a început în primele ore ale zilei de 24 decembrie 1989. Colonelul Dumitru Cioflină, de la Unitatea Militară 02540 Craiova, a primit în acea noapte un telefon de la brigada de grăniceri din Drobeta-Turnu Severin, fiind anunţat că o coloană de 15-16 autoturisme înmatriculate în URSS se îndreaptă în mare viteză spre Craiova. Cioflină l-a însărcinat pe locotenent-colonelul Florian Stănescu să se deplaseze de urgenţă cu o unitate de militari pe şoseaua Craiova - Filiaşi. În mintea tuturor s-a cristalizat ideea că maşinile le aparţineau teroriştilor sovietici care veneau de la Timişoara şi care aveau misiunea de a arunca în aer Combinatul Chimic din Craiova. Stănescu şi militarii din subordinea sa au blocat şoseaua între localităţile Brădeşti şi Tatomireşti. Zona este denumită de săteni „Valea Rea". În jurul orei 5.30 dimineaţa, dinspre Filiaşi a apărut o coloană de cinci maşini, patru Lada şi un Moskvici, toate înmatriculate în Uniunea Sovietică. În automobilele care veneau din Iugoslavia se aflau 15 cetăţeni sovietici - opt bărbaţi şi şapte femei. Maiorul Stănescu a somat şoferii să oprească maşinile şi să stingă farurile. Apoi a strigat: „Coborâţi din maşini!". Sovieticii au oprit iniţial maşinile, dar neînţelegând limba română, au lăsat farurile aprinse şi nu au coborât, ba mai mult, au încercat să întoarcă, fiind convinşi că drumul este blocat şi trebuie să caute o rută ocolitoare. Când maşinile sovietice au început să ruleze în marşarier, militarii din TAB-uri au deschis focul, la comanda lui Stănescu. Au fost trei serii de focuri, fiecare durând aproximativ un minut. Au rezultat nouă persoane rănite. Dintre aceste, două - grav rănite în „Valea Rea" - au decedat la începutul anului 1990. E vorba de Kuzik Boris Mihailovici şi de Melniciuc Nadejda Stepanova. Sătenii şi militarii au verificat maşinile înmatriculate în URSS, dar nu au găsit nicio armă. Persoanele rănite au fost transportate la spitalele din Craiova şi Filiaşi. Sovieticii care au scăpat teferi din ploaia de gloanţe susţin că au oprit pe şosea câteva maşini româneşti în care au urcat persoanele rănite. Câţiva au fugit înspre o haltă, unde l-au rugat pe un lucrător CFR să cheme Salvarea. La 26 decembrie, şapte dintre cei 15 sovietici baraţi la Brădeşti se aflau deja înapoi în Iugoslavia. Cei grav răniţi au rămas în spitalele din Oltenia. Maniera în care autorităţile din România au întocmit „dosarul Brădeşti" arată cât de mult s-a dorit aflarea adevărului despre evenimentele din decembrie 1989. Dosarul încropit de Procuratura Militară din Craiova conţine zeci de greşeli şi de inadvertenţe. Nu s-a aflat nici până azi cum a ajuns Kuzik Boris Mihailovici să moară într-un spital din Belgrad şi de ce procurorii militari cereau în 1991 rezultatele autopsiei acestuia de la Institutul de Medicină Legală din Bucureşti. În aceeaşi notă, trei dintre cei nouă răniţi figurează ca fiind internaţi concomitent şi la Filiaşi, şi la Craiova. Iar trei dintre sovieticii împuşcaţi la Brădeşti au declarat că s-au întors în Iugoslavia la două zile după incident, dar în fişele Procuraturii apar ca internaţi pentru perioade de 8-12 zile. Un alt fapt ce ridică semne de întrebare cu privire la veridicitatea calităţii de turişti a sovieticilor este modul în care au fost recuperate maşinile mitralitate. Una dintre maşinile sovieticilor, un Moskvici, care avea pe portbagajul de deasupra o canistră cu combustibil, a ars în întregime şi a rămas pe câmp mai mulţi ani, până când a fost luată de câţiva săteni şi dusă la fier vechi. Celelalte patru autoturisme au fost avariate şi depozitate în curtea Poliţiei din Brădeşti. Valoarea reparaţiilor pentru cele patru maşini a fost stabilită de autorităţile româneşti la suma de 102.520 de lei. Nu au fost reparate niciodată. 

 *„Dosarul Brădeşti”, condici medicale şi date furnizate de ziariştii de la „Blik” (Ucraina): Vârstele persoanelor sunt cele din 1989. Kuzik Boris Mihailovici: 30 de ani. Avea domiciliul la Zalesciki (Ucraina). Într-un registru al doctorului Cameniţă apare ca internat la Spitalul numărul 1 din Craiova între 24 şi 26 decembrie. A decedat la data de 2 februarie 1990, într-un spital din Belgrad. Kuzik Liubova Stephanova: 30 de ani. Domiciliu: Zalesciki. A spus că a fost împuşcată în plămân şi că i-au fost acordate îngrijiri medicale în URSS. Zubel Alexandra Mihailovna: 29 de ani. Domiciliu: Zalesciki. Într-un registru al doctorului Cameniţă apare ca internată la Spitalul numărul 1 din Craiova, între 24 şi 26 decembrie. A revenit în Iugoslavia pe 26 decembrie. Melniciuc Rostislav Ivanovici: 50 de ani. Domiciliu: Rivne (Ucraina). Într-un registru al doctorului Cameniţă apare ca internat la Spitalul numărul 1 din Craiova între 24 şi 26 decembrie. Melniciuc Nadejda Stepanova: 48 de ani. Domiciliu: Rivne. În perioada 24 decembrie - 9 ianuarie a fost internată la Spitalul nr.1 din Craiova în stare de comă - plagă împuşcată parietală bilaterală. La 9 ianuarie 1990 a fost transferată la Spitalul „Bagdasar Arseni" din Bucureşti, unde a decedat la 8 februarie 1990. Demciuc Sofia Filipovna. Domiciliu: Rivne. 25-30 de zile de spitalizare la Spitalul numărul 1 din Craiova. Spartak Valeri Valentinovici.  Domiciliu: Rivne. A avut nevoie de 8-10 zile de îngrijiri medicale. În documente apare internat atât la Filiaşi, cât şi la Craiova, dar pe 26 decembrie se afla la Ambasada URSS din Belgrad. Lagutko Ivan Arcadievici: 35 de ani. Domiciliu: Rivne. Oficial a fost spitalizat 10-12 zile la Craiova. Neoficial, la 26 decembrie se afla la Belgrad. Lozanov Vladimir Evghenevici. Domiciliu: Rivne. Nu a suferit răni serioase şi s-a întors în Iugoslavia la 26 decembrie. A decedat în 2001. Ceabaniuk Konstantin Pavlovici. Domiciliu: Cernigov (Ucraina). A revenit în Iugoslavia la 26 decembrie. În prezent trăieşte în Polonia. Ceabaniuk Ala Timofeeva. Domiciliu: Cernigov. 25 de zile de spitalizare. În documente apare internată atât la Filiaşi, cât şi la Craiova. A fost împuşcată în gât. În prezent trăieşte în Polonia, alături de soţul său. Sariko Nicolai Grigorievici. Domiciliu: Cernigov. 8-10 zile de spitalizare. În documente apare internat atât la Filiaşi, cât şi la Craiova. Pe 26 decembrie se afla la Belgrad. Între timp a decedat. Sariko Elena Anatolievna. Domiciliu: Cernigov. Nu a suferit răni serioase. S-a întors în Iugoslavia la 26 decembrie. Vinnitki Zenovie Iosipovici. Dosarul Procuraturii din Craiova nu furnizează nicio informaţie despre el. A decedat la 17 mai 2008, fiind bolnav de cancer. Vinnitki Liubov Vladimirovna. Dosarul Procuraturii din Craiova nu furnizează nicio informaţie despre ea.

13. REGIMURI COMUNISTE APARTE:

 În cadrul lumii comuniste au existat unele regimuri comuniste mai aparte, fie într-un sens bun (cazul iugoslav), fie într-un sens profund negativ (cazul cambogian).

1. Regimul titoist din Iugoslavia: A fost, cu siguranță, cel mai paradoxal regim comunist. Sfidează orice clasificare. Despre Iugoslavia lui Tito se poate spune c-a fost mai liberală, mai democratică, decât multe țări democratice din zilele noastre. Nivelul de trai era superior multor țări capitaliste. De asemenea, programele televiziunii iugoslave erau incredibile pentru locuitorii din alte țări comuniste, ca de pildă , pentru locuitorii din România comunistă, unde se ajunsese la programul tv de două ore zilnic. De amintit programul 3 al televiziunii belgrădene cu un conținut licențios chiar și-n timpul zilei! După moartea lui Tito, survenită în 1980, Iugoslavia va cunoaște un declin uriaș, neașteptat. Și totuși, chiar și-n anii '80, când regimul Ceaușescu, de exemplu, intrase în faza sa cea mai dură, Iugoslavia continua să uimească prin liberalismul ei!

2. Regimul cambogian: A fost reprezentat de khemerii roșii în frunte cu Pol Pot. Este, fără îndoială, unul dintre cele mai absurde regimuri comuniste! A ucis cca. 3 milioane de cambogieni, pe unii doar pentru vina că știau limba franceză ( Cambogia fusese colonie franceză) și purtau ochelari, semn că erau intelectuali și că nu se pricepeau la agricultură! Esta singurul regim care a dus o politică de antiindustrializare și  a urmărit dezurbanizarea, toți locuitorii trebuind să locuiască la țară și să se ocupe doar cu agricultura! Se pretindea că industrializarea și urbanizarea sunt simboluri ale Occidentului decadent!

3. Regimul comunist chinez: A cunoscut două etape distincte, anume:

a. Regimul maoist: A fost reprezentat de Mao Zedung. A fost un regim ultrasângeros, fiind responsabil de moartea a peste 60 de milioane de oameni! A promovat două experimente dezastroase pentru China, anume:

a.1. Marele salt înainte:

- se avea în vedere mobilizarea economică exemplară pentru a depăși S.U.A. în 10 ani;

- în momentul venirii la putere a lui Deng Xiaoping, China era ruinată de consecințele Marelui Salt.

a.2. Revoluția culturală (1966-1976):

- scopul ei era lichidarea tuturor manifestărilor burgheze din societate;

- a provocat milioane de victime datorate acțiunilor tinerilor fanatizați din gărzile roșii, pentru care arma impunerii revoluției culturale era „Cărticica Roșie” a lui Mao - o sumă de inepții despre o societate comunistă puritană, neatinsă de „corupția și decadența” occidentală!

b. Regimul lui Deng Xiaoping: Odată venit la putere, Deng a schimbat în mod absolut imaginea Chinei comuniste;

- observând dezastrul lăsat de Mao, Deng va promova o formă de comunism opus total celui maoist;

- dacă Mao considera capitalismul drept o otravă, Deng, dimpotrivă, considera capitalismul cea mai bună armă pentru victoria comunismului! Deng spunea: „ A te îmbogăți este glorios!” Să ni-l imaginăm pe Ceaușescu spunând așa ceva!

 Dar și regimul lui Deng a fost, până la urmă, tot comunist. Astfel, în 1989 au fost uciși mii de oameni în Piața Tienanmen, care protestau contra regimului și cereau instaurarea democrației. Despre viitorul regimului comunist din China nu putem decât să facem speculații. Nu se poate ști cum vor evolua lucrurile. Cert este faptul că, această țară cunoaște o puternică dezvoltare economică și, nu este exclus, să ajungă prima putere economică a lumii!  

14. EUROPA ȘI MOȘTENIREA SECOLULUI XX:

CE-A MOȘTENIT EUROPA DE LA SECOLUL XX?

1. Moștenirea politică: Pentru Europa secolul XX a reprezentat perioada unor mutații economice, sociale și politice fără precedent. Acest secol a primit, de altfel, diverse aprecieri: „secolul scurt”(timpul a părut că trece foarte repede), „cel mai violent secol”, „secolul extremelor”. Secolul XX a fost marcat, în primul rând, de apariția și existența unor regimuri totalitare, desfășurarea unor războaie fără precedent și triumful democrației în finalul său. Pe de altă parte, dacă începutul de secol găsea statele europene în poziții de rivalitate, dacă mijlocul său găsea Europa împărțită în două blocuri inamice,- pentru o jumătate de secol -, sfârșitul secolului, găsea Europa în plin efort de integrare politică, socială și economică. Perioada începutului de secol a fost marcată de progresele înregistrate de Europa în urma revoluției industriale, de urmările expansiunii coloniale și ale acutizării problemelor naționale. Progresul înregistrat de continentul european în urma revoluției industriale are ca efect dorința de expansiune, de găsire a unor noi spații. Expansiunea colonială a Europei a fost justificată prin ideea „exportului de civilizație” și superioritatea omului alb. În acest sens, scriitorul Rudyard Kipling avea să scrie: „Primiți povara omului alb și nu vă învredniciți la mai puțin”. Rivalitățile dintre Marile Puteri europene vor arunca, în cele din urmă, Europa și lumea în Primul Război Mondial (1914-1918). Acest război a implicat aproape toate țările europene, împărțite în două tabere: Antanta și Puterile Centrale, cărora li s-au adăugat și state din afara continentului. În urma războiului, s-au prăbușit imperii și s-au constituit state naționale iar altele (cazul României) și-au desăvârșit unitatea națională. Perioada interbelică a marcat acutizarea neînțelegerilor dintre Marile Puteri. S-au adăugat instaurarea regimurilor totalitare în Rusia, Germania, Italia, marea criză economică (1929-1933). Toate acestea au dus la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial (1939-1945), mult mai violent și mai distrugător decât primul. Victoria aliaților și înfrângerea Germaniei naziste restaurau pacea în Europa. Ea fusese, însă, scump plătită: Europa era un câmp în ruine, cu milioane de morți, dispăruți, mutilați, orfani de război. Din cei peste 60 de milioane de morți, 40 de milioane erau din Europa. Sfârșitul războiului a însemnat, totodată, sfârșitul democratizării relațiilor internaționale și a propulsat Uniunea Sovietică la rang de superputere mondială, alături de S.U.A.. Ea va începe sovietizarea Europei de Est. Barbaria nazistă, abuzurile nipone în Asia, șocul produs de cele două bombe nucleare, au îngrozit lumea și au determinat o profundă criză a valorilor. Lumea părea fără speranță, iar conștiința absurdului existenței s-a reflectat în literatură și artă.  În noua situație, Europa devine, în perioada postbelică, un spațiu de dispută între cele două superputeri: U.R.S.S. și S.U.A.. Un timp s-a crezut, cu multă naivitate de altfel, că cele două superputeri vor colabora pentru menținerea păcii în lume, dar, rivalitatea dintre ele va duce la declanșarea războiului rece. Pentru salvarea Europei Occidentale din ruina economică dar și de amenințarea comunistă, S.U.A. pun în aplicare „Planul Marshall”, care se va dovedi, rapid, o reușită. Depășind situația de criză postbelică precum și criza produsă de prăbușirea imperiilor coloniale, Europa Occidentală a declanșat un lung și anevoios proiect de unificare al continentului. După prăbușirea comunismului, și țările Europei de Est au putut să se integreze acestui proiect. Din păcate, astăzi proiectul de integrare europeană este în mare impas ca urmare a crizei economice mondiale, declanșate în 2007, precum și ca urmare a Brexitului. Așadar, în plan politic, moștenirea fundamentală pe care secolul XX a lăsat-o Europei este aceea a integrării europene. Din păcate, cum am amintit mai sus, astăzi acest proiect este în impas.

2. Moștenirea economică: În secolul XX, Europa și lumea au intrat într-o perioadă de trecere de la societatea industrială la cea informațională. Spre deosebire de societățile anterioare, agrară și industrială, a căror forță motrice era producția de bunuri materiale, la baza societății informatice stă acumularea de informații, de cunoștințe. De asemenea, secolul XX a dus la dezvoltarea exagerată a societății de consum, fapt care a dus, cu începere din 2007, la cea mai gravă criză economică din istorie. Așadar, în plan economic, secolul XX a lăsat o moștenire dezastroasă. Modelul dezvoltării pe baze de consum, de creditare exagerată, se dovedește a avea grave consecințe pentru zilele noastre. Criza economică mondială a demonstrat, categoric, falimentul acestui model de dezvoltare! O altă moștenire a dezvoltării necontrolate, nechibzuite, a industriei, a agriculturii puternic chimizate, o reprezintă poluarea mediului, cu efecte din ce în ce mai catastrofale. Ca o concluzie, secolul XX a „pricopsit” lumea de astăzi cu gravă problemă a poluării, căreia nu i s-a găsit o rezolvare. Ba dimpotrivă, ea se acutizează tot mai mult!

3. Moștenirea culturală: În secolul XX au avut loc inovații tehnice profunde care au modificat, și pozitiv, și negativ, viața oamenilor. De exemplu, în 1995 a apărut, oficial, Internetul, care funcționa, neoficial, de aproape 20 de ani! Internetul reprezintă o rețea de computere care stochează informații de care omul are nevoie, dar, s-a dovedit, din păcate, și foarte dăunător. Pe Internet există site-uri întregi care conțin informații neverificate, „spectaculoase”, sau care promovează cea mai crasă imoralitate, cu efecte greu de prevăzut pentru generațiile de mâine. Iată, așadar, o moștenire controversată pentru lumea de azi. De asemenea, globalizarea pare, cel puțin deocamdată, să impună o americanizare culturală la nivel mondial, fapt care duce la respingerea ei de către diverse forțe. Poate și recrudescența terorismului islamist ar putea fi unul din efectele colaterale ale americanizării. Ne vom edifica, probabil, în viitorul apropiat. Constatăm manifestarea unei culturi sau, mai degrabă, subculturi în toate domeniile de creație culturală. S-a produs, începând, cu anii '80, o adevărată „infuzie” de violență în producțiile cinematografice, în creațiile literare. Nu mai vorbim de așa-zisa „revoluție sexuală” și consecințele ei pe termen lung! Per ansamblu, moștenirea culturală a secolului XX este greu de judecat. Au existat mari autori în toate domeniile, dar nu putem să nu remarcăm, succesul, la nivel mondial, al subculturii de care aminteam. Un exemplu ar fi edificator - succesul romanelor scrise de Sandra Brown! Altă manifestare a subculturii a constituit-o muzica așa-zis rebelă, - hip-hopul, de exemplu! Sau proliferarea la nivel de mase a telenuvelelor latino-americane, „gunoiul cinematografiei”, cum au fost denumite! Ce putem spune în final? Este evident că societatea informațională, în loc să ducă la o sporire a culturii de calitate, a dus, dimpotrivă, la o adevărată imbecilizare în masă! Tot mai puțini oameni scriu lucruri de calitate, produc filme, creații teatrale de excepție. Proliferează „cultura” facilă de tip Wikipedia. Viitorul se arată sumbru în ceea ce privește evoluția culturală a societății!

Notă: articolul este sumă de ... articole scrise de-a lungul timpului pe blog. Articolul cuprinde, în fapt, o serie de teme care pot fi folosite în cadrul „Școlii Altfel”.