O ISTORIE A ROMÂNIEI - decembrie 1989 - zilele noastre. Partea a opta.

 

O ISTORIE A ROMÂNIEI - decembrie 1989 - zilele noastre. Partea a opta

De la USL la Dragnea și Iohannis:

1. Uniunea Social-Liberală:

Scurt istoric: Uniunea Social-Liberală, abreviat USL, a fost o alianță politică parlamentară și preelectorală, între partide de stânga și dreapta, constituită la inițiativa lui Dan Voiculescu, la data de 5 februarie 2011, între Alianța de Centru Dreapta (compusă din Partidul Național Liberal și Partidul Conservator) și Partidul Social Democrat. Factorul de unificare al acestor partide complet diferite ideologic a fost opoziția la adresa președintelui Traian Băsescu, motiv pentru care USL a fost adesea comparat cu monstruoasa coaliție care l-a înlăturat pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza de la domnie în 1866. Liderii PSD, PNL și PC, Victor Ponta, Crin Antonescu și Daniel Constantin, au semnat, la Palatul Parlamentului din București, Protocolul de funcționare a Uniunii Social Liberale - USL. În urma căderii Guvernului Ungureanu, ca rezultat al adoptării în Parlament a moțiunii de cenzură USL, în data de 7 mai 2012, Victor Ponta a fost învestit de președintele în exercițiu, Băsescu, în funcția de Prim-ministru al României în fruntea unui guvern al alianței USL. După căderea Guvernului Ungureanu, care între altele fusese sprijinit și de Uniunea Națională pentru Progresul României, dar înainte de alegerile generale din 2012, s-a format Alianța de Centru-Stânga, alcătuită din PSD și UNPR. USL a câștigat alegerile parlamentare din 9 decembrie 2012 în formula PSD+UNPR+PNL+PC, după care s-a format al doilea guvern USL, „guvernul Ponta 2”. Din cauza unor neînțelegeri dintre PNL și PSD, pe 24 februarie 2014, liderul PNL Crin Antonescu a anunțat sfârșitul Uniunii Social Liberale, respectiv ieșirea liberalilor de la guvernare. A urmat în martie 2014 guvernul Ponta 3, evident fără USL, care nu mai exista.

Activitate politică: USL și-a început, oficial, în 2012 activitatea sa politică; liderii USL au început în mod public să critice unele acțiuni ale guvernului Boc (2), guvernului Ungureanu și concomitent ale președintelui statului, Traian Băsescu. În același an, deputații USL au conceput și adoptat o moțiune de cenzură parlamentară de neîncredere în guvern, care supusă la vot în Parlament, a fost aprobată, și astfel guvernul Ungureanu a pierdut sprijinul parlamentar necesar, și guvernarea. Atunci, președintele Băsescu l-a desemnat pe Ponta (PSD) ca nou prim-ministru, însărcinându-l cu formarea noului cabinet. Noul guvern a fost aprobat de către Parlament, având sprijinul majorității parlamentare a membrilor alianței USL, prin aceasta USL venind la putere. La data de 24 februarie 2014 USL-ul s-a destrămat prin ieșirea PNL de la guvernare, printre numeroasele motive invocate la loc de frunte situându-se refuzul lui Victor Ponta de a-l numi pe Klaus Iohannis ministru de Interne.

USL și alegerile locale 2012: În alegerile locale din 2012, USL a câștigat președinția consiliilor județene în 36 de județe, 1.292 de primării, 12.668 de locuri în consiliile locale și primăria a 5 sectoare din București (alegerile pentru primăria sectorului 2 au fost câștigate de primarul în funcție, Neculai Onțanu din partea UNPR, formațiune care a candidat separat la alegerile locale, dar a aderat și ea la USL ulterior).

Alegerile parlamentare 2012: La data de 17 octombrie 2012, la Arena Națională, a avut loc loc Congresul USL de lansare a candidaților pentru alegerile parlamentare din 9 decembrie 2012. USL a câștigat alegerile legislative din 9 decembrie 2012, atât pentru Camera Deputaților cu 58,63%, obținând 273 de mandate, cât și pentru Senat, cu 60,03% din voturile exprimate, obținând 122 de mandate. Prezența la vot a fost de 36,54%.

2013-2014: În cadrul alianței USL au loc și disensiuni interpartinice: un exemplu ar fi refuzul PNL de a se alătura dorinței lui Victor Ponta de a impozita salariile de peste 1.000 Euro, refuzul PNL de a permite confiscarea averilor ilicite etc. La data de 20 mai 2013 atât PSD cât și PNL au avut ședințe privind soarta USL. S-a pus chiar problema ca protocolul USL să fie revizuit iar USL să se transforme în Alianța PSD-PNL-PC. Contradicții au fost și pe tema revizuirii Constituției, ca și a alegerilor parlamentare anticipate din colegiile rămase vacante, PSD susținând uninominalul pur, în timp ce mai mulți membri marcanți din PNL, ca prim-vicepreședintele Klaus Iohannis și senatorul Puiu Hașotti erau favorabili unui uninominal mixt, ca în Germania.

„Monstruoasa coaliție” USL a ratat milimetric să nu distrugă România: România pare că a supraviețuit aproape în mod miraculos uneia dintre cele mai mari calamități politice care s-a abătut asupra sa în perioada postdecembristă. Bilanțul încercărilor repetate ale Uniunii Social Liberale (USL) de a dărâma statul de drept este absolut dezastruos. Ultimul scandal, cel al procurorului general Tiberiu Nițu, care ar fi beneficiat ilegal de escortă din parte Poliției Rutiere oferită fără drept de fostul ministru de Interne Gabriel Oprea, după cum a arătat DNA, este doar apogeul unui șir lung de derapaje care a început în vara lui 2012. Vara când USL-ul a călcat în picioare cam orice lege care se putea încălca doar pentru a-și vedea mai repede visul de a scăpa de președintele Traian Băsescu și de a pune mâna pe putere. Atunci, Uniunea Social Liberală a beneficiat de sprijinul popular din partea românilor sărăciți de criză, care au votat mai mult din răzbunare decât din rațiune. Dar opțiunea aceasta vindicativă era cât pe ce să se întoarcă grav împotriva românilor. Cu ce am rămas după patru ani de USL? Cu un prim ministru, Victor Ponta, trimis în judecată în timp ce mai era în fruntea guvernului. Cu un procuror general, Tiberiu Nițu, anchetat de colegii săi. Cu un vicepremier, Gabriel Oprea, care și-a dat demisia cu forța, după ce un polițist a murit ca să-l escorteze în viteză prin oraș. Cu un președinte  fondator de partid, Dan Voiculescu, condamnat la numai puțin de zece ani de închisoare. Cu  primari de orașe mari, precum Gheorghe Nichita de la Iași și Radu Mazăre de la Constanța, urmăriți penal pentru corupție și trecuți prin arest preventiv. Cu un parlament care a apărat cu înverșunare deputați sau senatori implicați în dosare penale, precum Varujan Vosganian sau Dan Șova într-o primă fază. Cu „marțea neagră” a amnistiei și grațierii corupților din același Parlament. Cu amendamentul de care se rușinează deputatul Nicolae Păun pentru că le-a permis unor deținuți de lux, precum George Copos sau Gigi Becali, să iasă mai repede din închisoare. Cu patru foşti miniştri, printre care marele colecționar de artă în pereți, Darius Vâlcov, cu 20 parlamentari, cu 14 primari şi nouă preşedinţi de Consilii Judeţene trimişi în judecată pentru corupţie. Uniunea Social Liberală a venit la putere pe un val uriaș de susținere, dar tocmai această susținere a populației credule a permis afirmarea pe scena politică a unor persoane care nu ar fi avut ce căuta într-o democrație veritabilă. USL a ratat aproape milimetric să nu distrugă România.

O teorie privitoare la motivul real al ruperii USL: Încep prin a pune o întrebare: de ce a  forţat Partidul Naţional Liberal ruperea USL foarte rapid, înainte de luna martie 2014? O ipoteză ar fi că, motivul real pentru ruperea USL l-a reprezentat înscrierea PNL în PPE. Aceasta a fost, de altfel, o decizie suprinzătoare chiar pentru mulți liberali, care a generat anumite efecte pe termen scurt - până la europarlamentare, lung - până la prezidenţiale. Deja surse din PNL anunţau organizarea unui Congres extraordinar până la alegerile europarlamentare, programate pentru 25 mai, în cadrul căruia să fie eliminată din Statut prevederea potrivit căreia PNL este membru al ALDE şi Internaţionalei Liberale. Exista, cu late cuvinte, un plan! Aşadar, să trecem în revistă indiciile. 

a. Procedura tehnică de aderare la PPE: Valabilă pentru orice partid din orice ţară europeană, aceasta a fost explicată în 2013 de Kostas Sasmatzoglou, purtătorul de cuvânt al Partidului Popular European. După depunerea solicitării şi documentaţiei oficiale de către reprezentanţii acelei formaţiuni, aceasta urma a fi analizată şi dezbătută într-un grup de lucru constituit la nivelul PPE, din care puteau face parte reprezentanţi ai oricărei formaţiuni membre (inclusiv PDL şi UDMR). Să ne amintim la acest punct de declaraţiile lui Adrian Papahagi din ianuarie 2013, care spunea că PNL a depus deja o cerere de afiliere la PPE. Liderul liberal Răducu Filipescu confirmase că dosarul fusese depus şi se aşteapta o decizie din partea popularilor. Ulterior, solicitarea fusese  transmisă Adunării Politice a PPE, care se reunea de regulă o dată la trei luni, în cadrul acestei structuri  putând fi formulate şi eventuale obiecţii oficiale privind aderarea PNL la familia populară de către reprezentanţi ai celorlalte formaţiuni afiliate din România - PDL, UDMR şi PNŢCD. Solicitarea era supusă apoi la vot în Adunarea Politică şi se decidea prin majoritate simplă. Conform procedurii de aderare a unui partid la PPE, decizia finală se lua în cadrul Adunării Politice. Următoarea urma să aibă loc pe 6 martie, orele 12-14:30 (ora locală), în cadrul Congresului PPE de la Dublin, şi ar fi fost ultima înainte de europarlamentare. Asta ar fi însemnat totuşi că un Congres Extraordinar al PNL ar fi trebuit organizat în jurul acelei date, fapt care era destul de greu de realizat. Totuşi, PNL mai avea două opţiuni: fie ca europarlamentarii liberali să  treacă individual la grupul PPE din Parlamentul European, fie ca trecerea să se facă ca și grup, caz în care ar fi fost nevoie de recomandarea PDL şi UDMR - un scenariu mai greu de realizat.

b. Declaraţii care au anunţat din timp trecerea PNL la PPE: În toamna lui 2012, într-un interviu acordat unui ziar spaniol, Crin Antonescu afirma că „se uită cu interes la PPE” şi recunoştea că în interiorul PNL exista o „importantă componentă conservatoare”, care situează formaţiunea mai aproape de Partidul Popular European. Varujan Vosganian, la rândul lui, declara în ianuarie 2010: „A fost o eroare că, în 2003, PNL nu a aderat la PPE. Împreună cu Crin Antonescu ne-am dus atunci la Theodor Stolojan, aflat la cârma partidului, şi i-am propus că PNL să meargă în PPE. Nu detaliez acum motivele pentru care nu s-a făcut acest lucru. Practic, agresiunea PD la adresa noastră a început în momentul în care PD şi-a asigurat spatele în Europa prin aderarea la PPE.” Marian Petrache, pe atunci vicepreşedinte PNL şi preşedinte al PNL Ilfov, spunea și el, în 2013, că era posibil ca liberalii să se afilieze familiei popularilor europeni, acesta fiind un proiect mai vechi al PNL, mai exact din 2002. Să reluăm pe larg şi declaraţiile lui Adrian Papahagi din ianuarie 2013: „Am din surse foarte sigure informaţia că PNL a depus deja o cerere de afiliere la PPE. Informaţia o am din zona popularilor europeni. Ei tatonează afilierea la PPE, au depus documente pentru a fi primiţi. Cererea de afiliere a fost trimisă conducerii PPE, la nivelul secretariatului general şi preşedinţiei PPE. Cred că PNL trebuie să decidă de care parte doctrinară este. Nu cred că cererea este pentru schimbarea grupului din această legislatură europarlamentară, ci după alegerile europarlamentare din 2014.” Preşedinte Consiliul Judeţean Călăraşi, Răducu Filipescu, spunea și el că „ALDE nu mai reprezintă o alianţă cu un cuvânt greu de spus în Parlamentul European, la momentul acesta PNL fiind cea mai importantă formaţiune din cadrul ei. Cererea de aderare la grupul popularilor a fost deja făcută către PPE, fiind aşteptată doar decizia acestui partid. PNL era intrat de multă vreme în PPE dacă Tăriceanu nu ar fi deţinut, la un moment dat, funcţia de vicepreşedinte ALDE”. În toamna anului 2013, în media au apărut înregistrări în care Ludovic Orban punea o întrebare, deja retorică, unor colegi liberali: „Care va fi locul PNL în viitor? Păi vă spun eu care va fi locul PNL - în niciun caz alături de PSD, ci alături de PDL în PPE, pentru că liberalii, la nivel european, aproape că nu mai există. (...). Fuziunea să fie făcută într-un moment care să ne fie cu adevărat favorabil”. Membrul PDL Cristian Boureanu dezvăluia că şi liderii PDL ar fi preferat o alianţă cu liberalii. „Am văzut declaraţiile recente ale lui Blaga, declaraţiile lui Romeo Raicu; cei mai mulţi dintre colegi îşi doresc o astfel de alianţă. Cred că partidul, per ansamblu, chiar şi cu Elena Udrea preşedinte, şi-ar dori mai mult o alianţă cu PNL”. 

c. Care puteau fi motivaţiile pentru trecerea PNL la PPE? Această ecuaţie era una simplă: toată lumea ar fi avut de câştigat! De pildă, PPE cauta orice mijloace pentru a mai obţine voturi având în vedere procentele de care avea nevoie pentru a câştiga posturi de conducere la nivel european. Dacă ar fi luat PNL în rândurile lor ar fi obţinut un ajutor foarte important. Trecerea PNL la PPE putea fi una cu efecte majore la nivelul conducerii Uniunii Europene şi, într-un anumit context, putea chiar răsturna raportul de forţe în Parlamentul Europen.  Conform unui sondaj al EuObserver, socialiştii erau  favoriţi la victorie în Parlamentul Europen, unde ar fi urmat să obţină 221 de locuri, secondaţi de PPE, care ar fi obţinut 201 locuri. Liberalii din România aveau ca obiectiv cel puţin 8 locuri în Parlamentul European, iar trecerea la PPE îi aducea pe populari mai aproape de de socialişti. Asta fără a fi luat în calcul scorul PDL şi UDMR. PNL (mai ales Antonescu) avea foarte mult de câştigat. Antonescu şi-ar fi putut negocia prin această mutare sprijinul din partea PPE pentru candidatura la prezidenţiale (asta ar fi însemnat  şi sprijin din partea Germaniei) şi ar fi avut oportunitatea să devină omul politic care ar  fi pus bazele reale ale unificării partidelor de dreapta din România. În acest sens, avea  interesul să câştige vizibilitate, mai ales din poziţia de lider al forţei „de dreapta” care ataca „Guvernarea PSD”. De asemenea, Crin Antonescu avea nevoie de o situaţie politică prin care să atragă electoratul lui Traian Băsescu de partea sa. Se puneau, totodată,  bazele clare pentru fuziunea PNL - PDL. Dacă se regăseau PDL şi PNL în PPE, există posibilitatea să se facă mult mai uşor un front comun şi să se găsească argumente pentru fuziune. Asta însemna Opoziţie unită pentru perioada următoare şi un eventual candidat susţinut în comun la prezidentiale. Să remarcăm și faptul că, prin trecerea lui Sorin Frunzăverde (şi a altor politicieni) din PDL la PNL se crease deja o punte între PNL şi PDL. Frunzăverde era unul dintre principalii actori politici care i-a ajutat pe democrat-liberali să intre în PPE. De asemenea, Frunzăverde şi ceilalţi care au făcut trecerea dintr-un partid în altul în 2012 puteau ajuta foarte mult negocierile dintre PNL şi PDL, respectiv dintre Antonescu şi Blaga. Totuşi, deşi PNL decisese să iasă de la Guvernare şi să rupă USL, care a fost motivul pentru care PNL a intrat în primul rând într-o alianţă cu PSD şi de ce rămas în USL până în 2014? PNL vroia, probabil, să obţină mai întâi puterea şi resurse prin guvernarea comună în USL şi trebuia să se poziţioneze pe scenă politică românească în două moduri - să se delimiteze iniţial de PDL şi apoi, pe măsură ce se apropiau confruntările electorale, să se distanţeze de PSD. 

2. Fuziunea PNL-PDL: O mascaradă care creat haos în PNL şi derută în electorat:

 Mulți analiști politici au apreciat decizia liberalilor de a fuziona cu PDL drept o încununare cu succes a eforturilor depuse de Traian Băsescu încă din 2005 de a subordona PNL. Istoria PNL-ului a fost risipită de câţiva lideri aleşi în mod nefericit să conducă destinele partidului. Pretextul acestei fuziuni a fost construcţia unui mare partid de dreapta. Un partid, mare sau mic, se construieşte pe bază de convingeri comune şi încredere. Acţiunile publice ale celor două partide, premergătoare fuziunii, aratau orice numai încredere internă şi între parteneri nu. Trădările se ţineu lanţ, fostul preşedinte al PNL Crin Antonescu a simţit-o pe propria piele, - a fost repede marginalizat de Klaus Iohannis -, iar neparticiparea sa la Congresul de fuziune a fost, poate, un semnal tardiv că a înţeles greşeala crucială de a fi dirijat partidul spre această fundătură. Ce ideologie îi unea pe executanţii acestei fuziuni plănuite de Băsescu, care era convingerea lor comună? Că PNL trebuia să dea viitorul preşedinte al României, învingând astfel PSD? Dar nu era nevoie de toată această mascaradă, care a creat haos în PNL şi derută în electorat. Era mult mai firească o coaliție între cele două partide.

3. „Epoca Liviu Dragnea”:

 În 21 decembrie 2016 Liviu Dragnea a fost ales președinte al Camerei Deputaților cu 216 voturi „pentru” și 101 „împotrivă”, el fiind singurul candidat pentru această funcție. Protestele de stradă împotriva Ordonanței 13/2017, care au adunat peste 600.000 de oameni în țară și diaspora, au fost îndreptate și împotriva liderului PSD, Liviu Dragnea, văzut ca principalul beneficiar al legii. Mai mult, Dragnea era acuzat de presă și de opoziție că ar fi avut inițiativa modificărilor incriminate. Liviu Dragnea a fost descris în publicații autohtone, dar și internaționale (Politico, The Washington Post, Deutsche Welle, Der Spiegel) drept un autocrat cu viziuni iliberale. Discursul său politic era caracterizat ca având orientări populiste. În aparițiile sale publice, Dragnea susținea că poporul român a fost indus în eroare și împins spre sărăcie de interese străine și agenți locali care lucrează în favoarea lor. De asemenea, acesta clama interferențe din partea unei elite tehnocrate prin multinaționale și servicii secrete. Deși era liderul unui partid a cărui ideologie oficială era social-democrația, Dragnea a avut de-a lungul timpului opinii puternic conservatoare în ceea ce privește teme precum naționalismul, minoritățile sexuale, migrația și relația stat-biserică. În contextul referendumului pentru redefinirea familiei în Constituție, susținut vehement de acesta, Liviu Dragnea s-a declarat în dezacord cu legalizarea căsătoriilor între persoane de același sex, spunând că este „un om tradiționalist” care vede „familia formată dintr-un bărbat și o femeie și, când vrea Dumnezeu, și cu copii”. Liviu Dragnea se declara credincios și considera că este important ca tinerii să fie îndrumați către credință. De asemenea, acesta se opunea impozitării bunurilor și afacerilor Bisericii. În 2014, Liviu Dragnea a fost decorat de Patriarhul Daniel cu Ordinul „Sfinții Martiri Brâncoveni” pentru contribuția adusă în renovarea mai multor lăcașe de cult. Deși considera că integrarea României în Uniunea Europeană este „una dintre cele mai mari realizări istorice ale poporului român”, Liviu Dragnea a avut mai multe luări de poziție critice la adresa blocului comunitar.Deseori, Dragnea a prezentat Uniunea Europeană ca fiind dezinformată sau ignorantă în legătură cu problemele reale ale poporului român. Mai mult, acesta a acuzat Uniunea Europeană și NATO de încurajarea și finanțarea așa-numitului „stat paralel”, un concept în jurul căruia Dragnea și-a construit argumentele în favoarea modificărilor controversate la legile justiției. În octombrie 2018, Liviu Dragnea a anunțat că va cere Guvernului un proiect de lege privind modul de finanțare a publicațiilor online, în contextul în care Dan Voiculescu, fondatorul trustului Intact Media Group și condamnat pentru fapte de corupție, a atras atenția Guvernului, pe blog, asupra site-urilor care critică majoritatea PSD-ALDE, insinuând că acestea ar urmări anumite interese obscure. Ulterior, mai multe redacții și organizații neguvernamentale din toată țara au lansat un apel intitulat „Protest: Mass-media sub atacul puterii” prin care au condamnat declarațiile lui Liviu Dragnea. Potrivit semnatarilor protestului, afirmațiile acestuia „încalcă flagrant și amenință (...) independența presei”. Într-un articol al cotidianului britanic The Guardian, jurnaliștii Shaun Walker și Jennifer Rankin notau că Liviu Dragnea este priceput în gestionarea politicii interne și echilibrarea forțelor regionale, însă aptitudinile sale sunt limitate când vine vorba de aparițiile publice sau scena internațională. Lectorul în științe politice George Jiglău scria în The Conversation că, „pentru mulți, Liviu Dragnea este un simbol al corupției și al clientelismului adus în politica statului”. De la alegerile parlamentare din 2016, mai mulți membri ai PSD s-au declarat nemulțumiți de modul autoritar în care Liviu Dragnea conducea partidul. În septembrie 2018, Paul Stănescu, Gabriela Firea și Adrian Țuțuianu au semnat, în numele unui comitet de inițiativă, o scrisoare prin care au solicitat demisia acestuia din funcțiile de președinte al PSD și președinte al Camerei Deputaților.Ulterior, scrisoarea a fost dezbătută într-o ședință a Comitetului Executiv al PSD, în urma căreia majoritatea a votat pentru susținerea lui Liviu Dragnea. În 22 aprilie 2016 Liviu Dragnea a fost condamnat definitiv de Înalta Curte de Casație și Justiție la doi ani de închisoare cu suspendare, cu un termen de încercare de patru ani, în dosarul „Referendumul”. Procurorii DNA au cerut magistraților ÎCCJ pedeapsă cu executare pentru Liviu Dragnea, pedeapsa minimă solicitată de DNA fiind între trei și cinci ani de închisoare. În cererea procurorilor se arata că liderul PSD ar fi tratat alegătorii ca pe niște obiecte, iar neprezentarea la vot a fost văzută ca „un moft, nu ca un drept”. În primă instanță, judecătorii ÎCCJ l-au condamnat, în 15 mai 2015, pe Liviu Dragnea la un an de închisoare cu suspendare. Potrivit rechizitoriului procurorilor, Liviu Dragnea, „cu ocazia organizării și desfășurării referendumului din 29 iulie 2012, a uzat de influența și autoritatea sa în partid în scopul obținerii unor foloase nepatrimoniale de natură electorală, necuvenite, pentru alianța politică din care făcea parte partidul reprezentat de inculpat, și anume îndeplinirea cvorumului de participare cu ajutorul voturilor obținute în alte condiții decât cele legale”. Anchetatorii afirmau că Dragnea a fost susținut în fraudarea referendumului de 74 de președinți și membri ai unor secții de votare din localități din județele Teleorman, Vrancea, Gorj și Olt. Aceștia au fost trimiși în judecată pentru falsificare, prin orice mijloace, a documentelor de la birourile electorale și introducerea în urnă a unui număr suplimentar de buletine de vot decât cele votate de alegători. În paralel, Dragnea a fost găsit vinovat că a coordonat un sistem informatic complex, prin intermediul căruia a transmis mesaje, ordine și recomandări legate de stimularea participării cetățenilor la vot prin mijloace interzise de lege către coordonatorii județeni de campanie/primării/activiștii de partid. Pe 21 iunie 2018 magistrații ÎCCJ l-au condamnat în primă instanță pe Liviu Dragnea la trei ani și șase luni de închisoare cu executare plus interzicerea unor drepturi în procesul angajărilor de la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Teleorman, în care era  acuzat de instigare la abuz în serviciu. Potrivit procurorilor, în perioada iulie 2006- decembrie 2012, Liviu Dragnea, în calitate de președinte al Consiliului Județean Teleorman, respectiv de președinte al PSD Teleorman, a determinat-o pe Floarea Alesu, la acea vreme director executiv al DGASPC Teleorman, să își încalce atribuțiile de serviciu prin menținerea în funcție și implicit plata drepturilor salariale pentru două angajate ale aceleiași instituții. „În realitate, cele două persoane și-au desfășurat activitatea la sediul organizației județene Teleorman a partidului politic al cărui președinte era inculpatul Dragnea Nicolae Liviu, aspect cunoscut de acesta din urmă”, se arată în rechizitoriul DNA. Liviu Dragnea a fost condamnat în primă instanță de un complet de trei judecători. Decizia a fost contestată și judecata a ajuns la un complet de cinci judecători. Procesul în apel a fost amânat pe parcursul mai multor termene de judecată, în urma controverselor referitoare la constituirea completurilor de cinci judecători. Pe 27 mai 2019, Liviu Dragnea a fost condamnat definitiv la trei ani și șase luni de închisoare cu executare. Magistrații au menținut astfel sentința dată în primă instanță. În septembrie 2016 Oficiul European de Luptă Antifraudă a trimis autorităților competente din România informații pe baza cărora s-a constituit dosarul „Tel Drum”. Începând cu data de 13 noiembrie 2017, DNA a dispus urmărirea penală a lui Liviu Dragnea sub acuzațiile de constituire de grup infracțional organizat, deturnare de fonduri europene și abuz în serviciu. Alături de alte persoane, Liviu Dragnea ar fi obținut foloase necuvenite din diverse contracte publice acordate societății Tel Drum. Potrivit purtătorului de cuvânt al DNA, din acea vreme, Livia Săplăcan, „prejudiciile (...) se constituie din două sume - un prejudiciu din abuz în serviciu, aproximativ 30 de milioane de lei, și un prejudiciu de 20 de milioane de euro, bani obținuți nelegal, ca urmare a fraudării fondurilor europene”. În martie 2018 RISE Project și Folha de Sao Paulo au dezvăluit că autoritățile din Brazilia au în desfășurare o anchetă al cărei subiect este Liviu Dragnea.Conform procurorului federal Carlos Wagner Barbosa Guimarães, Dragnea era suspectat că ar fi folosit bani proveniți din afaceri corupte din România la achiziția de proprietăți pe plaja din Cumbuco, la 30 km de Fortaleza, capitala statului Ceará. Brazilienii ar fi inițiat ancheta după ce procurorii din România au luat legătura cu ei în iulie 2017. Liviu Dragnea a negat acuzațiile.

MĂREȚIA ȘI DECĂDEREA LUI DRAGNEA: Au fost de ajuns două zile de foc și totul a fost răsturnat: 26 mai și 27 mai! Electoratul s-a folosit magistral de prilejul de a fi invitat la urne - pentru a scoate din ghete PSD-ul dar mai ales pe liderul suprem Liviu Dragnea. Epoca aceea pare, acum, apusă, uitată, parcă nici nu a fost. Totuși. Liviu Dragnea - fiu de milițian, șef de post într-un sătuc din Bărăgan, Gratia, și-a început spectaculoasa sa carieră îndată după revoluție, când a deschis o bodegă în sat. S-a descurcat ca un umil negustor bun la toate, - chelner, contabil, șofer, hamal, tejghetar -, până când i s-a pus pata. A văzut că unii mai descurcăreți fac milioane peste noapte. Condiția era să te bagi în politică. Și nu doar atât, să ajungi sus, să ai pâinea și cuțitul. A observat că atunci când ești crupierul cazinoului toți îți ciugulesc din palmă. Trebuie să te dai așadar cu puterea, dar și mai bine să ai tu puterea. Cu firea lui de chiabur s-a pus pe făcut avere. A ales prost, a crezut că Băsescu este omul care-i trebuie să facă bani și carieră. Pentru Dragnea banii înseamnau putere. Politica era o negustorie, ambiția făcea restul. Și Dragnea s-a arătat a fi foarte ambițios și grăbit. A vrut să escaladeze treptele societății mai repede decât alții. Din păcate pentru el, în anturajul lui Băsescu căprăriile și pozițiile de forță erau deja împărțite când a ajuns el. Noii veniți erau priviți cu suspiciune de garda pretoriană de la Cotroceni. În plus era musai să te placă Jupânul, să îi faci servicii nenumărate, să i te supui necondiționat. Iar răsplata - dacă venea - consta în firimituri. Dragnea visa la mult mult decât să frece podelele la Cotroceni. A dezertat la dușmanii declarați ai lui Băsescu și ai PDL-ului probând cu brio vocația sa de trădător. Arăta astfel că este făcut pentru politica mare. De fapt la PSD a început de fapt ascensiunea sa. Drumul care ducea spre fotolii ministeriale, spre putere și bani mulți. Aici a demarat cariera lui după ce i-a fost prezentat lui Năstase, atunci zeul partidului și guvernului. Pariez că Năstase nu a intuit potențialul noului venit și nici că într-o zi îi va lua locul în fruntea PSD. Dragnea și-a făcut loc dând din coate, slugărind, aplaudând la congrese, cumpărând favoruri, lingușind, servind pe mai marii PSD. A început prin a-l trăda pe binefăcătorul lui, Năstase, și s-a dat cu Geoană. Apoi l-a trădat pe Geoană și a trecut în tabăra lui Ponta. S-a dat cu Ponta, până i-a făcut vânt și s-a înscăunat el ca lider suprem. A spus odată că „nu vreau să ies din viață și funcție ca un prost!” Era pe vremea când perora cinic în fața presei, când apărea în fiecare seara la o televiziune, când făcea prima pagină, când invita jurnaliști în baie, când îi zeflemisea, când îi privea disprețuitor și îi trata ca pe niște idioti. Evident, numai pe cei pe care nu îi cumpărase. Dragnea a înțeles că își poate cumpăra de toate pe bani, că fiecare lucru are un preț. Dacă ești în stare să plătești, ai ce dorești, începând cu jurnalisti, televiziuni, primari, parlamentari, bancheri, oameni de afaceri, funcționari, baroni PSD. Nu pe banii lui, se înțelege, ci pe banii bugetului. Asta era șmecheria lui. Între timp Dragnea - mare negustor - a făcut o foarte mare avere. A jefuit tot ce i-a căzut sub mână - păduri, ferme, lacuri, proprietăți, firme. În drum i-a mânjit pe mulți, i-a facut complici, i-a legat de el. Și-a constituit astfel o rețea de tip mafiot. Dragnea a pierdut simțul realității îndată ce a ajuns mare și tare, când a crezut că a izbândit, că totul i se cuvine, că are în jur numai proști și că îi va merge cacealmaua la infinit. După alegerile din 2016 și-a dat arama pe față. A rezultat un lider mărunt și periculos, corupt și corupător, cu puternice tendințe dictatoriale. Un lider incapabil să își depășeacă condiția umilă de cârciumar rural, de fiu de milițian, de țăran sărac, obsedat de el însuși, complexat, fără anvergură, anti-european pentru că nu înțelegea Europa, nu avea cum. Înțelegea numai satul/județul lui. A crezut că poate conduce România ca pe județul Teleorman pe care l-a jefuit. A parvenit în lumea bucureșteană ca un copil ambițios de la țară hotărât mai mult ca orice să se ridice deasupra celorlalți. Ambiția asta nemăsurată, - comparativ cu mediocritatea și găunoșenia personajului -, l-a trimis la pușcărie. Azi Dragnea este un … bucătar pe Youtube.

Presa internă, despre condamnarea fostului lider PSD: În presa din România, condamnarea la închisoare a lui Liviu Dragnea era primul, cel mai mare şi aproape singurul subiect al zilei. Ziarele scriau că se încheiase o epocă. Fostul lider PSD era catalogat „drept baron rapace, lipsit de scrupule, un om care a îngenuncheat statul, a siluit legea şi justiţia în interes personal.” Florin Negruțiu de la Republica scria: „Mergea un prost spre Rahova. În vremea când mai schimbam păreri cu dl. Dragnea, poate ca l-am considerat șmecher, viclean, lacom, uns cu toate alifiile, însă niciodată prost. Ca baron transferat de la PD la PSD se diferenția de colegii săi pesediști așa cum velociraptorii se diferențiau de brontozauri. Era o specie nouă de baron, mai rapace, mai agil, mai lipsit de scrupule. Băieții veseli ai Partidului, cu Radu Mazăre drept cap al răutăților, erau niște mici Nicușori, fiul teribil al odioasei dictaturi și al sinistrei sale soții”. Gândul titra mare „The Day After Dragnea. Doamna Vasilica, văduvă de cârmaci, pe talazurile guvernării. În mahmureala de după alegerile de ieri, acul ascuţit al sentinţei Înaltei Curţi cade cu zgomotul unui ciocan pe nicovală. Jupânatul Dragnea s-a sfârşit azi-noapte, în surlele unei victorii care i-a perplexat până şi pe învingători”. „PSD, salvat de Înalta Curte. Câștigătorul neașteptat din rândul social-democraților”, scria Evenimentul Zilei. „Condamnarea liderului PSD lasă Camera Deputaților, dar și partidul, fără conducere. Opoziția s-a mobilizat în încercarea de a pune mâna pe șefia camerei inferioare”, se putea citi în România Liberă. Nici ziare.com nu a ratat subiectul. „Dragnea n-a fost singur” scria pagina online. „Se încheie o epocă sinistră din istoria României. Epoca Dragnea, în care un om a îngenuncheat statul, l-a capturat, a siluit legea şi justiţia în interes personal. Şi e bine că nu se încheie în urma unei hăicuieli de partid, aşa cum a ajuns Liviu Dragnea tot mai sus în PSD”.

3. Regimul Klaus Iohannis:

 În programul cu care câștiga alegerile din 2014, Klaus Iohannis se prezenta promițător: „Un președinte care pune cetățeanul înaintea statului”. În cuvinte puține, să pui cetățeanul înaintea statului însemna respect și transparență în instituțiile publice. „Statul trebuie să fie mult mai transparent în raport cu propriii cetățeni, să dea socoteală de modul în care lucrează în beneficiul cetățenilor și de modalitatea în care cheltuie banul public”, se consemna cu claritate în paginile „României lucrului bine făcut” - programul său politic. Iar primul mandat al lui Klaus Iohannis a început chiar așa. În ianuarie 2015, în prima lună la Cotroceni a actualului președinte, unii ziariști „răuvoitori” cereau Administrației Prezidențiale să facă o clarificare: cum va proceda cu zborurile în vizitele externe, dat fiind că România nu mai avea o aeronavă oficială, iar contractul multianual cu TAROM fusese reziliat, în 2013, de administrația Băsescu. Dornic să arate intrarea într-o nouă eră a transparenței, stafful de comunicare al Președinției nu se limita atunci să răspundă doar tehnic la această întrebare, ci plusa cu un exemplu concret: primul decont de deplasare externă din mandatul președintelui Iohannis. „La data solicitării dumneavoastră, a fost executată cu o aeronavă specială aparţinând TAROM cursa pe ruta Bucureşti - Bruxelles - Bucureşti pentru care s-a încheiat un contract în perioada 15-16.01.2015 cu o valoare de 216.520,02 lei (echivalentul de atunci a 49.000 de euro, n.n.)”, detalia Departamentul de Comunicare al Cotrocenilor. Undeva, pe parcurs, însă, cetățeanul nu doar că n-a ajuns să fie pus înaintea statului, dar a devenit chiar invizibil pentru același stat. Azi, întrebările jurnaliștilor puse în numele cetățenilor, pe același subiect, de pildă, primesc un răspuns standard pe care stafful prezidențial nu mai face nici măcar efortul de a-l adapta de la o solicitare la alta. L-au primit și unii ziariști mai „nealiniați” când au întrebat, inițial, despre zborul spre și dinspre Japonia, din martie anul acesta: „Contractele pentru prestarea serviciilor de executare a zborurilor speciale sunt documente clasificate, în integralitate, motiv pentru care nicio informație din cuprinsul sau asociată acestora nu poate fi comunicată”. Corespondența dintre Recorder.ro și Administrația Prezidențială pe tema zborurilor prezidențiale a continuat însă dincolo de acest refuz. Și a inclus un test. Mai exact, pentru a vedea până unde merge suprasecretizarea în prezent, ziariștii Recorder au revenit cu o întrebare din trecut: putem afla măcar cât a costat deplasarea președintelui la Bruxelles din 15-16 ianuarie 2015, primul său drum extern, și cu ce companie a zburat atunci delegația? Iar răspunsul Administrației Prezidențiale a fost uluitor. O informație care era perfect transparentă în urmă cu opt ani este azi secret de serviciu. Vorbim de aceeași informație, de aceeași instituție și chiar de același președinte. În plus, exercițiul de opacitate este dublat de unul de superioritate în fața jurnaliștilor și, implicit, a opiniei publice: „Toate informațiile de interes public referitoare la activitățile desfășurate cu ocazia vizitei oficiale pe care Președintele României a efectuat-o la Bruxelles în perioada 15-16.01.2015, se regăsesc la secțiunea Media de pe site-ul Administrației Prezidențiale”, transmitea Președinția. Cu alte cuvinte, „toate informațiile de interes public” despre o vizită externă reprezintă suma câtorva fotografii, declarații și comunicate oficiale. Orice altceva este secret, chiar dacă este plătit din bani publici. Diferențele între atunci și acum sunt puține, dar esențiale. Prima este aceea că, în urmă cu opt ani, președintele mergea cu aeronave închiriate de la TAROM la prețuri comparabile cu cele plătite de instituția prezidențială în mandatul lui Traian Băsescu. Azi, pentru turneele externe sunt închiriate aeronave de lux. Ultimele două astfel de turnee prezidențiale - în Asia și în America Latină - au fost făcute cu un Boeing 737-900ER - cu salon și dormitor -, fabricat în 2015 și operat de Global Jet Luxembourg. În zborurile uzuale, oricât de scurte, Președinția închiriază un business jet Embraer Legacy 600. Detalii despre companie și despre nivelul de confort al aeronavei a publicat anterior G4Media. A doua diferență este că în 2015 Klaus Iohannis spera la încă un mandat prezidențial. Or, prezentul îl pune în situația de a nu avea nimic de pierdut, poate să joace cu „misecuvinismul” la vedere. O a treia schimbare este legată de stafful prezidențial. La momentul instalării la putere, Klaus Iohannis îi încredințase conducerea Departamentului de Comunicare scriitoarei Tatiana Niculescu Bran, fost jurnalist BBC, care îi era și purtător de cuvânt, dar care a demisionat după numai patru luni. De mai mulți ani, Administrația Prezidențială este doar purtătoare de … tăceri. Nu mai are un purtător de cuvânt, iar Comunicarea este coordonată discret de consilierul prezidențial Daniela Bârsan, a cărui experiență anterioară relevantă este strict cea de șef al biroului de presă al PNL. Dar cea mai importantă diferență ține de raportarea la opinia publică. Într-un stat decis să depășească statutul de periferie europeană, cum se imagina „România lucrului bine făcut”, accesul la informații publice nu poate fi scurtcircuitat, de la cel mai înalt nivel, fără să fi existat, între timp, vreo schimbare a legii care îl garantează. În România prezentului însă iată că se poate. Până de curând, informațiile despre banii cheltuiți în deplasările externe de președinții pe care i-a avut România n-au fost secrete. Mai ales după 2001, când legea accesului la informațiile de interes public a arătat oricărui cetățean scurtătura pentru a le obține: un simplu e-mail cu o întrebare precisă pe această temă. Astfel de date oferă nu doar indicii despre transparență, ci și despre eficiența în cheltuirea bugetului. Pe baza lor, pot fi puse, de pildă, în balanță costurile unui turneu internațional și beneficiile diplomatice sau economice obținute de pe urma lui. În lipsa lor, totodată, nimeni nu poate cântări dacă vizitele oficiale sunt mai mult decât excursii ale unui cuplu prezidențial cu staff-uri extinse. Dar, în accepțiunea de azi a Președinției, „defalcarea cheltuielilor reprezentând deplasări externe pe destinații și categorii nu este posibilă întrucât această operațiune ar conduce la încălcarea prevederilor legale referitoare la protecția informațiilor clasificate”. Pentru punerea lor la adăpost, se invocă o Hotărâre de Guvern din timpul Guvernului Radu Vasile (sic!) (HG 755/1998 - Regulament privind organizarea, pregătirea și executarea zborurilor speciale), cu posibile modificări ulterioare. Numai că și această hotărâre este ținută secretă. Așadar, în afara celor implicați în planificarea acestor zboruri, numai un judecător poate citi și constata dacă secretizarea informațiilor odinioară publice are temei legal. Este de remarcat absurdul întregii situații. Fără a fi clar când și de către cine, au fost clasificate inclusiv informații pe care site-uri specializate în monitorizarea zborurilor le oferă în timp real. Sunt astfel accesibile numărul, modelul și fotografia oricărei aeronave care primește permisiune de decolare, traseul și chiar istoricul de zbor. Dacă le-ar face publice, Administrația Prezidențială s-ar vedea nevoită să explice, de pildă, de ce pentru vizitele oficiale ale președintelui în America Latină, întinse pe 8 zile, cu un program oricum foarte lejer, călătoria a durat 11 zile și s-a încheiat la Constanța, în preajma vacanței de 1 mai. O arată datele Flightradar24, care colectează și publică în timp real informații din rețeaua de control a traficului aerian internațional. Aceeași instituție ar fi în situația de a explica de ce un turneu mai degrabă protocolar a ajuns la costuri record de 2,7 milioane de lei (echivalentul a 550.000 de euro la data respectivă). Sunt date care reies din execuția bugetară pentru aprilie 2023, în comparație cu luna precedentă, cu mențiunea că acest calcul este posibil doar când Președinția are programată o singură deplasare externă într-o lună, cum s-a întâmplat în acest caz. Nici aceste informații nu sunt însă publicate de Administrația Prezidențială, ci de Ministerul Finanțelor, pe portalul de Transparență Bugetară. O altă explicație necesară s-ar lega de extinderea călătoriilor prezidențiale cu cel puțin o zi peste programul oficial, ajunsă să fie regulă a ultimului an. Iar absurdul merge și mai departe: în aceeași zonă obscură a secretelor de serviciu au intrat, la grămadă, informații publicate deja în presă, în trecut, sau strecurate în declarații oficiale ale unor foști președinți. Totul pentru a păstra secretul din jurul unor vizite externe suspectate de costuri exagerate. Ziariștii de la Recorder au contactat Președinția întrebând cine, când și cu ce justificare a secretizat oficial aceste informații. Nu au primit, însă, vreo clarificare. Considerăm însă că Administrația Prezidențială este datoare să răspundă public la câteva întrebări esențiale pentru a înțelege dacă cetățeanul mai este, fie și teoretic, pus înaintea statului. Când a pierdut, fără preaviz, opinia publică dreptul de a ști aceste lucruri? Cine și după ce criterii a clasificat informații precum costul transportului unei delegații oficiale sau numele companiei care efectuează zborul plătit de la bugetul de stat? A încălcat Administrația Prezidențială legea în 2015, când a oferit transparent aceste informații? Presupunând că au fost clasificate după 2015, cine și cu ce puteri le-a secretizat retroactiv și pe cele care fuseseră publice până atunci? Dacă informațiile care ne-au fost furnizate în 2015 sunt azi clasificate, ce e de făcut având în vedere că ne aflăm în posesia unor secrete de serviciu? Stă în puterea președintelui să propună declasificarea acestor informații și publicarea lor?

Cele mai importante realizări ale Președintelui Klaus Iohannis în primul său mandat:

 În primul mandat de președinte al României, Klaus Iohannis a avut, totuși, câteva realizări notabile. Astfel, a blocat capturarea României de către PSD. În primii cinci ani la Cotroceni, șeful statului a luptat, cu succes, împotriva abuzurilor PSD, partid care a avut majoritatea parlamentară. Klaus Iohannis a blocat ordonanța 13 privind amnistia și grațierea. Șeful statului a mers la ședința Executivului, unde a vorbit despre cei „doi elefanți”. Ulterior, a ieșit în stradă, alături de sute de mii de români indignați, iar Guvernul PSD a abrogat ordonanța 13. Prin cererile de reexaminare a legilor justiţiei sau prin trimiterea acestora la Curtea Constituţională, Klaus Iohannis a reuşit să anuleze 70% din măsurile care le-ar fi compromis. A cerut de 85 de ori reexaminarea unor legi și a sesizat Curtea Constituțională în legătură cu 75 de acte normative, aprobate de majoritatea PSD. Șeful statului a convocat referendumul din 26 mai 2019, pentru interzicerea amnistiei și grațierii, a modificărilor aduse prin ordonanțe legislației din justiție și a legilor penale. Peste 6 milioane de români au răspuns afirmativ la întrebările președintelui și, la propunerea PNL, Parlamentul a respins legea amnistiei și grațierii, pe care PSD o ținea la sertar. Tot președintele Iohannis a impus Pactul pentru alocarea a 2% din PIB pentru Apărare. Rezultatelele de la euroalegerile din 2019 și de la referendumul din același an  au dus la pierderea majorității de către PSD. Parlamentul a aprobat moțiunea de cenzură împotriva Guvernului Dăncilă, iar Klaus Iohannis l-a desemnat premier pe Ludovic Orban. Instalarea noului Guvern a permis votul românilor din străinătate, în condiții civilizate, fără cozi și alte umilințe la care au fost supuși cetățenii români de guvernările PSD. De altfel, după scandalul provocat de modul în care PSD a organizat euroalegerile din 26 mai, Iohannis a cerut și obținut o nouă legislație care prevede simplificarea votului prin corespondență, program de vot extins pe trei zile, înființarea de noi secții.

O analiză de detaliu a primului mandat: Președinte jucător sau spectator? Președinte zgomotos sau discret? Un interpret fidel al partiturii constituționale sau un actor creativ care speculează ambiguitățile legii fundamentale? Sub semnul acestor întrebări a debutat Klaus Iohannis. Comparația cu Traian Băsescu, antecesorul său cu două mandate pline și două suspendări, era inevitabilă. Umbra fostului șef al statului l-a urmărit pe Iohannis în fiecare zi a mandatului său. Băsescu a consacrat un alt tipar de președinte în republica tranziției; chiar și cei mai dezamăgiți dintre fanii săi l-au păstrat ca reper în judecata acțiunii prezidențiale. Dar provocările pe care le-a înfruntat Iohannis în  primul mandate au avut cu totul și cu totul altă natură decât furtuna în care a navigat fostul comandant de navă între 2004-2014. Ca să tragi o linie și să judeci succesul primului mandate al  fostului primar al Sibiului este obligatoriu să înțelegi aceste provocări în profunzimea lor.

1. Ofensiva împotriva justiției și a serviciilor de informații: Pentru că, în 2015, DNA a închis cercul, acoperind tot spectrul politic cu anchetele sale, clasa politică s-a coalizat pentru ceea ce era numit pe la colțuri „reechilibrarea balanței de putere”. Spectacolul cătușelor a răspândit atât de multă teroare încât politicieni din toate partidele (adversari neîmpăcați până atunci) și oameni de afaceri arondați acestora au pus la cale o cabală, cu scopul de a limita puterile discreționare ale procurorilor. De la un obiectiv moderat și lesne de justificat s-a trecut la un adevărat asalt asupra legilor și procedurilor. Ruperea legăturii între SRI și DNA a fost doar un pas. Au urmat tentative de dezincriminare a unor fapte (abuzul în serviciu), amnistii și grațieri mascate pe motive procedurale (refacerea completurilor de cinci), crearea unei secții speciale de anchetare a magistraților incomozi, toate însoțite de o campanie mediatică furibundă, cu dezvăluiri din culisele instituțiilor de forță, cu victimizarea la grămadă sub pretexte umanitare (supraîncărcarea pușcăriilor), nelipsind nici compromiterea șefilor de parchete (Kovesi și Lazăr). Instrumentele folosite au beneficiat de putere maximă, de la Curtea Constituțională, Parlament, Guvern, televiziuni, până la firme de spionaj angajate să intercepteze emailuri și telefoane personale (scandalul Black Cube).

2. Scăderea dramatică a credibilității externe a României: Abdicarea de la regulile statului de drept a fost principalul motiv de îngrijorare pentru cancelariile occidentale, culminând cu votul din Parlamentul European din toamna anului 2018, care punea România alături de Ungaria și Polonia, două țări veterane în sfidarea Tratatului de Aderare. Amenințarea cu activarea articolului 7 a fost rostită explicit pentru prima oară, în cazul României, de către Franz Timmermans. OUG 114, dar și politicile economice orientate exclusiv spre creșterea prin consum, au provocat panică în sectorul bancar și în rândul investitorilor internaționali. Alte mutări propagandistice greșite, oportuniste, în politica externă, în special epopeea ambasadei de la Tel Aviv, au produs efecte greu de reparat în următorii  ani. Chiar și referendumul „pentru familia tradițională”, pregătit populist de PSD întru relansarea internă, deși eșuat, a fost un motiv de interogații în Europa și în Statele Unite.

3. Guvernarea prin proxy/surrogate: Pentru prima oară după 1989, puterea executivă a fost gestionată ocult, din Palatul Scroviștea, de o camarilă grupată în jurul unui personaj controversat, fără anvergură politică, dar cu multe probleme în justiție. Refuzându-i-se legal dreptul de ocupa funcția de premier (avea o condamnare definitivă), Liviu Dragnea a încercat să conducă prin marionete, fără deci să își asume vreo răspundere la vedere. În 2017, Dragnea încă spera la o înțelegere cu celebrul deja „stat paralel”, motiv pentru care și-a negociat opțiunile (Grindeanu și Tudose), mai ales după refuzul inițial (Sevil Shaiddeh) al președintelui Iohannis. Pentru că negocierea nu-i satisfăcea obiectivele maximale, Dragnea a reușit să producă două premiere în politică: prima moțiune de cenzură inițiată de partidul la guvernare și schimbarea a doi premieri în decurs de un an. A urmat un control total asupra guvernului prin numirea mult mai fidelei Viorica Dăncilă, personaj la fel de șters ca și tutorele ei politic, provenită, precum alți mancurți, din feuda Teleorman. 

4. Tăierea prerogativelor prezidențiale: Atacurile acerbe împotriva statului au avut ca vârf de lance Curtea Constituțională. Populată majoritar cu judecători fideli cabalei transpartinice care urmărea punerea sub control a justiției (și nu reechilibrarea raportului de forțe între politic și justiție, așa cum pornise inițial), CCR a dus interpretările până acolo încât a produs schimbări în arhitectura statului, culminând cu decizia de a elimina dreptul de veto al Președintelui în chestiunea numirii și demiterii șefilor de parchete, rămași la discreția ministrului justiției, cu statut politic. A fost momentul de mare emoție publică în care Kovesi a fost practic demisă cu mâna CCR, nu fără consecințe pe termen lung asupra echilibrului de putere. Iohannis a fost, așadar, obligat să semneze. 

5. Statul incompetent și iresponsabil: Cazurile Colectiv (peste 60 de morți într-un incendiu) și Caracal (victima unui criminal în serie care nu a putut fi salvată din motive de incompetență) au fost rezumatul perfect al unui stat supradimensionat, cu responsabilități difuze și înclinație spre „merge și așa”, cu funcționari bine plătiți și somnolenți, în așteptarea pensiilor grase, numiți pe criterii de loialitate politică. PSD, aflat, cu o nesemnificativă întrerupere de un an, la putere, din 2012, a reușit să ducă politizarea la extrema fatalului, promițând funcționarilor eliberarea de sub teroarea regulilor (abuzul și neglijența în serviciu pe cale a fi dezincriminate) și salarii uriașe în schimbul loialității față de patronul politic.

Ce a reușit, în fapt, Iohannis? În fața acestor provocări, unele fără precedent, Iohannis a avut de ales între a juca rolul președintelui zgomotos, dar vulnerabil în fața majorității politice zdrobitoare, și rolul președintelui discret, care folosește pârghiile subterane ale statului, inclusiv negocierea cu actorii aflați în ofensivă. Dacă în 2015 a reușit, pe calea tratativelor subterane, să slăbească puterea majorității parlamentare (folosindu-se de Oprea și Dragnea împotriva șubrezitului Ponta), dacă în 2016 a reușit să numească un guvern tehnocrat fidel, cu mandat limitat, dar slab, supus amenințării de a fi demis de Parlament, începând cu 2017, Iohannis s-a aflat în fața unei majorități ostile, legitimată prin vot popular.

Așadar, ce a reușit?

1. Evitarea amnistiei și grațierii: Proiectul amnistiei și grațierii, așa numitul „moment t0”, a fost proiectat de Dragnea pentru finalul guvernării PSD, în așa fel încât să beneficieze de el nu doar „victimele regimului Băsescu”, dar și clienții PSD din guvernarea de după 2016. Iohannis a reușit să zădărnicească acest obiectiv fundamental nu doar prin referendumul inițiat pe 26 mai 2019, moment ales pragmatic pentru realizarea cvorumului, ci și prin controlul altor personaje în funcții cheie, cum a fost Tudorel Toader, pe care, în ultimul moment, Dragnea l-a pus la zid cu o revelație târzie –„ne-a mințit pe toți!” -, înainte să-l demită. Șocant a fost să constate că și Viorica Dăncilă fusese deja „capturată”.

2. Conservarea rolului de interlocutor valabil cu partenerii occidental: Multe din acțiunile Parlamentului și Guvernului de după 2016 au fost văzute de majoritatea analiștilor ca adevărate întoarceri în timp. Pe bună dreptate, dată fiind și reacția societății, prin proteste la nivelul anilor 90 (unele reprimate violent de subordonații lui Dragnea), s-a spus că reputația României se află în același punct din timpul mineriadelor lui Ion Iliescu. Dacă atunci Occidentul nu a avut un partener de dialog la nivelul statului român, ceea ce a dus la izolarea pentru un deceniu a țării, după 2016, Iohannis a fost un interlocutor ferm și credibil, care a împiedicat o prăbușire iremediabilă.

3. Destructurarea „rețelei Dragnea”: Prin pași mici, dar siguri, pe căi ocolite sau directe, subterane sau la vedere, șeful statului a reușit să subțieze încet-încet cercul fidelilor atotputernicului Dragnea. Ceea ce trebuie spus este că Dragnea n-a fost singur în cruciada împotriva justiției și a statului. El a fost sprijinit de oameni politici din tot spectrul, de potenți oameni de afaceri și magistrați, ca să nu mai vorbim de artileria mediatică transformată în propagandă în favoarea frontului penal. Finalul a venit apoteotic, cu înfrângerea zdrobitoare a PSD la alegerile europarlamentare (practic și-a înjumătățit scorul) și condamnarea liderului, a doua zi, în dosarul angajărilor fictive, deznodământ pe care Dragnea a încercat cu toate mijloacele să-l împiedice. 

4. Revitalizarea societății civile și a acțiunii civice: Paradoxal, absența lui Iohannis din peisajul public, impresia de neputință pe care a lăsat-o, a dus la apariția unor mișcări de mare anvergură la firul ierbii, exprimate prin proteste în stradă, petiții, strângere de semnături, acțiuni de guerilă (public-shame), pe care România nu le-a mai cunoscut. Aceleași acțiuni au fost mult mai modeste în mandatele lui Traian Băsescu și pentru că acesta a proiectat imaginea de putere, a liderului implicat care se luptă cu toată lumea, fapt pentru care potențialul de protest se consuma în fața televizorului, în timpul diatribelor fostului președinte de la pupitrul oficial. Ironic, prin discreția lui Iohannis, a apărut o formațiune politică legitimată de stradă, - USR, cu o agendă radicală, cu un scor suficient de mare pentru a rivaliza chiar cu partidul care îl sprijină pe actualul șef al statului. Mai mult, credibilitatea externă a României nu s-a prăbușit și din cauza vizibilității acestor proteste în presa internațională. Ele eu arătat ruptura dintre agenda politicienilor și agenda alegătorilor, ceea ce a atras un sprijin necondiționat din partea partenerilor occidentali pentru idealurile străzii. 

5. Evitarea suspendării: Dacă Traian Băsescu a mizat în primul mandat pe acțiunea Parlamentului de suspendare din funcție, pentru relansarea credibilității sale, dar și pentru lămurirea cadrului constituțional în care își propunea să joace, Iohannis a evitat genul acesta de capcană, dintr-un motiv simplu. După 2016, majoritatea parlamentară era suficient de puternică și hotărâtă pentru a folosi doar cele 30 de zile de suspendare, indiferent de rezultatul referendumului. În acele 30 de zile, Tăriceanu, locțiitorul constituțional al lui Iohannis și fidel până în ultima clipă „grupului Dragnea”, ar fi executat întocmai misiuni sinucigașe, de la promulgarea unor legi cu dedicație pentru penali, până la grațierea unor personaje controversate care au contribuit masiv la ofensiva împotriva justiției.

6. Reintegrarea diasporei în corpul electoral: Iohannis își datorează mandatul românilor din diaspora. Fără imaginile cu sute de mii de români împiedicați să voteze, prin limitarea numărului de secții, care au avut reverberații emoționale în țară, Ponta ar fi putut fi președinte.

7. Hărțuirea permanentă a majorității parlamentare și împiedicarea unor legi periculoase pentru justiție și societate: Modificările la coduri care ar fi produs schimbări în termenele de prescripție, legi care priveau administrația publică, chiar și OUG13 din ianuarie 2017, au putut fi zădărnicite și prin rolul activ jucat de Iohannis. Prin prezența  la ședința de guvern pregătitoare pentru OUG13, prin prezența (o singură dată) în stradă, alături de protestatari, încurajând revolta, Iohannis a reușit să ridice costurile electorale pentru coaliția aflată la guvernare și să tergiverseze intrarea în vigoare prin retrimitere în Parlament și contestări repetate la CCR. Dacă ar fi fost pasiv, poate că multe din aceste acte normative erau deja aplicate. Iohannis a acționat și a așteptat erodarea popularității PSD+ALDE, acționând decisiv abia în 2019, când sondajele arătau că o suspendare a lui produce pagube uriașe inițiatorilor, moment în care a devenit mai activ și a preluat controlul jocului. 

Ce n-a reușit Iohannis? Nereușitele lui Iohannis din primul mandat trebuie privite din perspectiva provocărilor, dar și a contextului politic. Aici trebuie observat că mandatul lui Iohannis are două părți. În primii doi ani, actualul președinte a încercat să se încadreze în „democrația de manual”. În următorii trei ani, Iohannis a înțeles că democrația are imperfecțiunile ei și este nevoie de acțiuni statale care să aducă necesarele corecții. Durerosul proces BREXIT este o lecție pentru multe țări despre cum voința poporului, în era noilor tehnologii și a manipulării, poate conduce la rezultate colective dezastruoase. Decât să repari, mai bine previi.

1. N-a reușit să instaleze un guvern PNL: În 2016, la un an după ce a fost ales președinte, dar cu o majoritate ostilă, Iohannis avea ocazia să influențeze rezultatul alegerilor parlamentare. A preferat să nu forțeze limitele Constituției, spre deosebire de antecesorul său, mizând pe bunele intenții ale clasei politice. Sub bagheta lui Dragnea, dar și cu Ponta alături, încă popular, PSD obține un scor istoric, folosind un program de guvernare hiper-populist și evitând discuțiile despre adevărata agendă pe justiție. Putea fi evitat deznodământul? Greu de zis. PNL se diferenția prea puțin de PSD, juca în virtutea inerției, și se despărțise numai de doi ani de amicii socialiști. În plus, agenda ascunsă de demolare a justiției, sub pretextul echilibrării puterilor, nu le displăcea nici lor. În plus, USR, cu revendicări mai radicale, a diminuat substanțial scorul potențial al liberalilor, ceea ce era previzibil încă de la alegerile locale din 2016.

2. N-a reușit să împiedice decizii ale CCR cu implicații în schimbarea arhitecturii statului: CCR a fost principalul instrument al clasei politice, nemulțumite de acțiunile DNA, în colaborare cu SRI, pentru așa-zisa restabilire a echilibrului între puteri. Mai mulți judecători, aflați sub influența celor nemulțumiți, nu au putut fi întorși în deciziile care au absorbit, pe lângă interese oculte, și resentimente personale mai vechi (vei cazul lui Daniel Morar). După inculparea lui Toni Greblă, politicienii au oferit judecătorilor constituționali garanții suplimentare că nu vor putea fi anchetați pentru înțelegeri politice și încălcarea propriei independențe.

3. N-a reușit să mențină DNA în forma activă: DNA, devenit vârf de lance al statului, a fost anihilat atât prin îndepărtarea Laurei Kovesi, dar și prin modificări subtile de legislație și decizii ale CCR. Lipsindu-i capacitatea instituțională, DNA se baza pe sprijinul informativ al SRI. În momentul în care SRI a dispărut din peisaj, procurorii anti-corupție s-au văzut lipsiți de obiectul activității. La asta se adaugă timorarea permanentă, fie prin desființarea unor dosare prin decizii controversate ale CCR, fie prin înființarea secției speciale de anchetare a magistraților și capturarea inspecției judiciare de către PSD.

Controverse: Rămân două întrebări legate de primul mandate al lui Iohannis. Putea împiedica numirea Viorică Dăncilă, loială lui Dragnea, în funcția de premier? Putea împiedica îndepărtarea Laurei Kovesi de la șefia DNA? La prima întrebare nu este greu de răspuns. După eșecul cu Grindeanu și Tudose, Dragnea a înțeles că nu mai trebuie să negocieze cu Iohannis pentru a-și atinge obiectivele maximale, așa că n-avea decât să propună un loial. Jocul lui Dragnea a fost mult mai subtil. Știind că Iohannis nu putea refuza decât o singură propunere, a venit întâi cu Dăncilă, o persoană îndoielnică în privința loialității, dar și insuficient pregătită pentru o funcție atât de importantă. Avea Dragnea vreun interes să o pună pe Dăncilă la Palatul Victoria, știind că, gafele acesteia (nu era străin de „potențialul” ei intelectual) vor vulnerabiliza partidul? Evident, nu. El se aștepta ca Iohannis să o respingă, după care să o propună pe Carmen Dan, de departe mult mai loială decât Dăncilă (vezi evenimentele din 10 august 2018) și mai bine controlată în aparițiile publice. Dacă  Iohannis ar fi respins-o pe Carmen Dan, ar fi încălcat Constituția, putea fi suspendat și, în cele treizeci de  zile de absență, Tăriceanu ar fi numit-o pe favorita lui Dragnea, fără prea mari convulsii. Mai era un avantaj cu Dăncilă. Spre deosebire de Carmen Dan, Dăncilă nu beneficia de niciun fel de imunitate parlamentară, așadar, era mult mai speriată de consecințele semnăturii sale, ceea ce în final s-a dovedit un calcul corect. Nici la a doua întrebare răspunsul nu este greu de dat. În iunie 2018, printr-o controversată decizie, CCR cerea explicit președintelui să semneze revocarea șefei DNA, negând-i acestuia dreptul de veto. Dacă Iohannis nu s-ar fi conformat, era o evidentă încălcare a Constituției. Ar fi urmat suspendarea de 30 de zile, iar rezultatul referendumului ar fi fost irelevant, de vreme ce Tăriceanu, pe perioada interimatului, ar fi demis-o îndată pe Kovesi și, cu siguranță, ar mai fi promulgat și alte acte normative pe care frontul penal le aștepta cu sufletul la gură.

 Greu de făcut, până la urmă, o analiză obiectivă a primului mandat a lui Iohannis! Analiștii, prieteni sau neprieteni, i-au schițat deja multe portrete: de  „robot”, „spectator”, „indiferent”, etc. Când te uiți însă la provocările care i-au stat în față și la resursele instituționale la dispoziție, înțelegi că Iohannis a fost un infanterist răbdător, uneori cam singur în tranșee, care a folosit „nemțește”/calculat muniția, așteptând vremurile bune pentru contra-ofensivă. N-a putut împiedica chiar totul, daunele sunt vizibile, ca rănile deschise, dar a reușit să minimizeze pierderile, așa încât, după prezidențiale, reconstrucția să nu fie de durată. Per total primul mandat a fost destul de bun. Altfel stau lucrurile cu cel de-al doilea mandat! Iohannis a devenit de nerecunoscut!!