O ISTORIE A ROMÂNIEI - decembrie 1989 - zilele noastre. Partea a patra.

 

O ISTORIE A ROMÂNIEI - decembrie 1989 - zilele noastre. Partea a patra

1. Guvernarea CDR-USD-UDMR și mandatul lui Emil Constantinescu:

a. Inevitabila recesiune: 1996-2000:

 În toamna lui 1996 Emil Constantinescu a reuşit să câştige preşedinţia României şi l-a numit pe Victor Ciorbea în funcţia de prim-ministru. Exuberanţa sosirii lui Constinescu la Cotroceni s-a risipit destul de repede, pentru că în anul imediat următor economia a intrat în picaj. Prima guvernare de dreapta după mai bine de 50 de ani nu a acceptat în niciun caz minciuna producţiei pe stoc iar industria a intrat în proces de restructurare sub presiunea FMI. 1997 a fost anul care a marcat intrarea României în a doua recesiune de după Revoluţie, una mai cruntă, mai fermă şi, aşa cum avea să se dovedească ulterior, de mai lungă durată. Guvernul Ciorbea a început imediat cu concedieri masive în rândurile personalului de la marile combinate industriale şi, mai ales de la regiile miniere. Căderea PIB-ului cu peste 6% în 1997 era însă mai degrabă o recalculare firească a potenţialului real al economiei româneşti. Era inevitabil şi, prinicipial, semnele erau bune căci investiţiile străine erau în sfârşit stimulate să vină în România. Dar nicio minune nu se petrece peste noapte iar guvernanţii de atunci ai României aveau să afle pe propria piele cât de vulnerabilă era ţara. La doar câteva zile de la investirea guvernului Ciorbea are loc primul atac speculativ asupra leului. Rezervele BNR erau infime iar ţara era dezarmată, pe punctul de a intra în incapacitate de plată. Dolarul a sărit în decurs de câteva zile de la 3000 de lei până aproape de 10 mii de lei. Situaţia era explozivă - somajul creştea, preţurile au sărit numai în 1997 cu 155%, iar guvernul a crescut taxele pentru a susţine ce mai putea fi salvat din economie. Pentru că un rău nu vine niciodată singur, în 1998 pieţele internaţionale de capital sunt şi ele zguduite de criză, ceea ce întârzie intrarea mai serioasă a investiţiilor străine în România. În aprilie 1998 salariul mediu net atinge pentru prima dată valoarea de un milion de lei, o sumă cu multe zerouri, dar cu o valoare reală de doar 88 de dolari. În decembrie 1997 Guvernul Ciorbea intră în criză politică, o criză în interiorul coaliţiei de Guvernare. Ministrul Transporturilor de atunci, Traian Băsescu, cere demisia premierului, ameninţând cu ieşirea de la guvernare. Victor Ciorbea demisionează în martie 1998 şi este înlocuit cu Radu Vasile. Guvernul Radu Vasile măreşte din nou taxele în vreme ce economia continuă să piardă în 1998 alte 5 procente. Pe acest fond încep marile falimente bancare. Credit Bank, Bancoop, Banca Agricolă, Banca Albina şi în final şi Bancorex, pică una după alta, căci oligarhii construiţi pe credit în anii precedenţi nu mai returnează sumele împrumutate. Statul îi despăgubeşte parţial pe deponenţii persoane fizice, dar mii de firme private mici rămân fără bani şi falimentează. Totuşi creşterea preţurilor în 1998 încetineşte la 60% şi economia începe să se stabilizeze. Din 1999 au început să apară primele semne ale ieşirii din criză, scăderea economică fiind de doar 1,2%. Totuşi, problemele nu s-au terminat atât de repede. Inflaţia, de 45,8% era în continuare o problemă, iar şomajul care creştea în mod constant încă din 1997 a atins vârful în 1999 cu o rată record de 11,8%. Guvernul Radu Vasile nu a rezistat decât un an şi jumătate, postul de premier fiind preluat la sfârşitul lui 1999 de Mugur Isărescu. Dupa trei ani de înăsprire haotica a fiscalitatii, 2000 a fost anul unei reforme fiscale bazate pe relaxare. Taxele pentru exporturi au fost anulate, impozitul pe profit care ajunsese la 38% a fost redus la 25%, iar TVA-ul a scăzut de la 22% la 19%. Salariul mediu real era de 100 de dolari, inflaţia de 40,7%, iar rata şomajului de 10%. La finalul anului 2000 Emil Constantinescu si-a predat mandatul, lăsand Romania cu o creștere economică firavă, de 1,8%, după o perioadă de trei ani de recesiune majoră.

b. Scurtă cronologie:

29 noiembrie 1996: Învestit în funcție, președintele Constantinescu îl desemnează pe primarul PNȚCD al Capitalei, Victor Ciorbea, candidat la funcția de prim ministru.

12 decembrie 1996: Guvernul de coaliție CDR-USD-UDMR este învestit în funcție cu o majoritate confortabilă în parlament. În prealabil, liderul PD, Petre Roman, fusese ales președinte al Senatului, iar liderul PNȚCD, Ion Diaconescu, fusese ales președinte al Camerei Deputaților.

1997: După o perioadă de inițială armonie, în coaliție încep să se manifeste divergențe, PD arătându-și reticența cu privire la ritmul reformei economice și al privatizărilor și la modificarea legii imobilelor naționalizate în favoarea foștilor proprietari - promisiune electorală a CDR.

11 februarie 1998: Ministrul transporturilor de la PD, Traian Băsescu, iese din ședința de guvern și își anunță demisia. Este semnalul părăsirii de către PD a cabinetului Ciorbea, care continuă să guverneze minoritar.

30 martie 1998: Amenințat cu o moțiune de cenzură din partea PD, sprijinită de opoziție, premierul Ciorbea își dă demisia. Președintele Constantinescu îl însărcinează pe secretarul general PNȚCD, senatorul Radu Vasile, cu formarea noului guvern.

12 aprilie 1998: Guvernul Radu Vasile primește învestitura în parlament.

1998-1999: Premierul Radu Vasile, un favorit al PD, tărăgănează introducerea reformelor radicale. Situația economică a României se degradează, iar PDSR crește în sondajele de opinie. În ianuarie 1999 guvernul Radu Vasile trebuie să facă față unei noi mineriade.

13 decembrie 1999: Miniștrii PNȚCD și PNL își dau demisia în bloc din cabinet în semn de protest împotriva premierului Radu Vasile și a mimării reformei. Președintele Constantinescu se prevalează de această situație constituțională inedită și îl consideră destituit pe premierul Radu Vasile. Opoziția îl acuză pe președintele Constantinescu de lovitură de forță.

22 decembrie 1999: Numit premier de președintele Constantinescu, guvernatorul Băncii Naționale, Mugur Isărescu, obține învestitura pentru guvernul său în parlament. Printre noii miniștri figurează și liderul PD, Petre Roman, care obține portofoliul externelor. În locul său președinte al Senatului este ales liderul PNL, Mircea Ionescu-Quintus.

2000: Guvernul Isărescu începe reformele necesare aderării României la Uniunea Europeană și NATO. CDR se destramă, PNL anunță că va candida separat în alegerile din noiembrie, PSDR-Sergiu Cunescu iese din USD și fuzionează cu PDSR, care preia denumirea mult râvnită de Partidul Social Democrat. PNȚCD rămâne cu mici partide în CDR.

c. Posibile cauze ale eșecului coaliției CDR-PD-UDMR: Pentru a încerca să căutăm posibilele cauze ale eșecului acestei coaliții trebuie să dăm la o parte dintru început orice factor ideologic! În 1996-2000, PD se autointitula „de stânga”, în vreme ce în interiorul CDR, PNL se revendica de la liberalism, iar PNȚCD de la creștin-democrație, dar nu din cauza angajamentelor ideologice s-a rupt coaliția (mai întâi prin ieșirea PD de la guvernare și ulterior prin ieșirea PNL din CDR). Nu este ca și cum miniștrii PD ar fi promovat politici socialiste, peneliștii politici liberale și țărăniștii creștin-democrate care să fie incompatibile unele cu celelalte și să genereze o criză de principii. Deși, inițial, coaliția de guvernare avea peste 60% de mandate în parlament, luptele interne, calculele politice reci, dar mai ales interesele divergente au făcut ca la final, în 20o0, din CDR să nu mai rămână decât PNȚCD și câteva partide neparlamentare fără importanță. O altă posibilă explicație a eșeclui ar putea consta în lipsa unei coordonări suficiente între partide, a unei construcții solide. De obicei, partidele au semnat protocoale, platforme sau simple acorduri de guvernare, dar nu au existat negocieri profunde, de coordonare a opțiunilor de politici publice, între echipe din fiecare partid, care să rezulte într-un consistent document comun care să constituie baza programului de guvernare. Pentru momentele tensionate se putea crea o comisie de arbitraj și conciliere în interiorul căreia problemele și neînțelegerile se rezolvă departe de ochii publicului. O structură comună de comunicare intracoaliție ar fi putut preveni escaladarea suspiciunii reciproce și aplanarea conflictelor interne care, ca regulă generală, încep să crească aproape imediat după preluarea guvernării. Coaliția din 1996-2000 a instituit un mecanism de coordonare politică (celebra COCOPA), care a eșuat spectaculos într-un scandal generalizat pe măsură ce devenea un fel de guvern de facto, deși informal, o structură utilizată preponderent pentru a striga acuzații reciproce peste masă, fără niciun scop și fără nicio eficiență. Singurul efect serios al COCOPA a fost prăbușirea încrederii cetățenilor în partidele din coaliție. Bineînțeles, toate structurile de coordonare, protocoalele, acordurile și documentele au sens numai în cazul în care prezumăm că toate partidele au același scop: ca odată aflate la putere să genereze politici publice și decizii administrative care să servească binelui comun al societății. Or, pentru a răspunde la întrebarea „De ce a eșuat coaliția?” această prezumție trebuie pusă serios la îndoială. Trebuie să acceptăm, un adevăr simplu -  coaliția s-a destramat atunci când în joc s-au aflat interesele financiare și de corupție ale membrilor diverselor partid, fără absolut nicio legătură cu binele public. Din păcate, istoria ne arată că PNL și PD (devenit mai târziu PD-L) odată aflate la guvernare, au acționat exact cu mijloacele PSD și au torpilat toată încrederea pusă în ele de electorat!

d. Considerații strict personale! Alegerile parlamentare din perioada 3-17 noiembrie 1996 reprezintă momentul când Dreapta a câștigat prima oară alegerile libere după 1989 în România. Cu câțiva ani înainte, Corneliu Coposu, reperul uman și moral al Dreptei făcea o premoniție. Spunea că ar fi un blestem ca FSN să fie pe ambele părți ale politicii! La 17 noiembrie 1996, în România se întâmpla ceva. După 6 ani de la primele „alegeri libere”, se producea alternanţa la guvernare. Dreapta, al cărei motor era Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, reunită în Convenţia Democrată, câştiga alegerile prezidenţiale, fiind ales preşedinte Emil Constantinescu. Îmi aduc aminte acea zi când au fost alegerile parlamentare. Eram mult mai … tânăr și plin de iluzii! Rudele, prietenii, cu rare excepţii, aşteptau cu bucurie să se producă „schimbarea”. Recunosc că mă scârbea  propaganda echipei din jurul candidatului Emil Constantinescu. Asta nu înseamnă că acceptam măsurile guvernării de „stânga”. Vedeam cum în clipurile electorale se afima că „în timpul mandatului preşedintelui Constantinescu nu vor fi mineriade”. O bătrână agita o plasă de plastic goală, spunând că asta i-a lăsat regimul lui Ion Iliescu iar plasa cu pricina să-i fie trimisă acestuia. Cu un an înainte murise „seniorul” Corneliu Coposu, cel care a reînfinţat PNŢ-CD, fostul om de încredere al lui Iuliu Maniu, - un personaj de prim rang al politicii româneşti de la Marea Unire şi până în 1947, dar controversat, deoarece i-a deschis larg uşa lui Carol Caraiman, fostul prinţ moştenitor spre acapararea tronului României, din dorinţa de a scăpa de liberali. Ion Iliescu a ieşit pe primul loc la alegerile parlamentare din 3 noiembrie 1996. În schimb, CDR a avut un avans serios, PDSR, fiind pe locul II. Al treilea clasat, Petre Roman, conducătorul PD a decis să facă alianţă cu CDR cu UDMR şi cu PSDR (PSDR şi PD au format alianţa USD). Două săptămâni mai târziu, în Piaţa Universităţii, locul unde începuse în 1990 afirmarea dreptei şi a lui Emil Constantinescu, un distins universitar bucureştean, specialist în geologie, lumea bea şampanie şi agita chei, cheia fiind simbolul electoral al CDR. În România se bucurau toţi. Li se promitea românilor „restitutio in integrum” al fostelor proprietății, li se promitea Europa (de altfel, lucruri perfect normale într-un stat de drept!), eliminarea vechilor structuri, intrarea în NATO, ba chiar se mai arunca câte o petardă cu restaurarea monarhiei.

Cum a ajutat CDR la împlinirea blestemului profețit de Corneliu Coposu? Cum orice minune ţine trei zile, minunea cederistă a ţinut  trei ani. Premierul Victor Ciorbea ajunsese să ne promită „reformă pe pâine”, după ce „contractul  de 200 de zile” se dovedea a fi cea mai mare prostie postdecembristă emanată de o minte instruită!! Trei ani în care: 1. am avut o mineriadă ce, în 1999 risca să arunce ţara în haos,  - s-a semnat o „pace” la Cozia, prin Parlament se striga „slavă vouă dragi mineri!”, deşi acum nu-i mai chemase Ion Iliescu la Bucureşti; 2. au eşuat toate politicile, - privatizarea a însemnat închiderea şi tăierea la fier vechi a multor întreprinderi, de altfel falimentare; 3. am avut contrabandă cu ţigări; 4. Au fost sprijinite bombardamentele SUA asupra Iugoslaviei; 5. ne-am confruntat cu refuzul de a fi primiţi în 1997 în NATO. Evident, se cuvine să pun și problema faptului că Ion Iliescu a jucat „la offisde”. România trebuia să dea înapoi în 1997 o parte importantă din împrumuturile postdecembriste contractate de oamenii lui Iliescu. Și nu erau puțini bani. România se împrumutase în cei șapte ani cu circa 10 miliarde dolari. Vreo 3-4 miliarde plus dobânzile trebuiau rambursați. România a reușit să evite soarta Bulgariei care a intrat în incapacitate de plată, dar politica economică a fost în continuare incoerentă. Ca dovadă, mineriada din 1999 a arătat periculoasa întoarcere la anii 1990-1991. Corneliu Coposu afirmase: „ Blestemul României ar fi ca după 20-25 de ani F.S.N. să se afle şi la stânga, şi la dreapta eşichierului politic.” Ce au făcut urmașii lui politici? Măsurile Guvernului Văcăroiu dinamitaseră acordurile cu FMI, Banca Mondială. Inflația avea 3 cifre. Moartea „Seniorului” a lăsat CDR fără gândire limpede. „Echipa Ion Iliescu” l-a omagiat pe „Senior”, pe care anterior îl împroșcase cu noroi. Atunci a început strategia echipei lui Iliescu de a juca la „offside”. Partidul lui a venit peste patru ani din nou la putere în postura de salvator. Scenariul prevăzut de Coposu începea să prindă contur. Coposu, mai mult ca sigur, nu ar fi căzut în cursa „câștigării alegerilor”. Nu cred că „Seniorul” ar fi acceptat coabitarea cu PD și UDMR! El spusese că ar fi un blestem ca în 25 de ani FSN să fie și la dreapta și la stânga eșichierului politic. PD era FSN fără aripa Iliescu devenită FDSN apoi PDSR. Petre Roman era aliat în USD, alături de PSDR-Sergiu Cunescu. CDR a avut sprijinul socialistului Tudor Mohora (sic!). PRM a votat cu Iliescu la alegerile parlamentare în turul I, în turul II, votanții PRM au stat acasă în majoritate. Gheorghe Funar a îndemnat și el votarea lui Emil Constantinescu la alegerile parlamentare din 1996. În 1998, PD deja dinamitase totul amenințând cu ieșirea de la guvernare. Criza politică era în toi.

Cum și-a bătut joc CDR de politica exernă și internă a României? Personajele de comedie ale CDR făceau cu rândul în Piaţa Universităţii, de exemplu, să se plimbe în cuşcă, înainte de 1996, în semn de solidaritate cu „grupul Ilaşcu” (grupul patrioților basarabeni condamnați de regimul separatist transnistrian). În zadar, în cei patru ani de guvernare a „salvatorilor cederişti”, şi-a rupt tocurile doamna Nina Ilaşcu - soția lui Ilie Ilașcu, Emil Constantinescu avea alte treburi mai importante odată ajuns la Cotroceni. Mai mult decât atât, „primul geolog al ţării” a semnat tratatul cu Ucraina (sic, din nou!) în care reclamam că nu avem niciun litigiu teritorial cu acastă țară, deşi o bună parte din Moldova (Basarabia de Nord și de Sud şi Bucovina de Nord+ținutul Herța) este în graniţele sale. Valeriu Tabără, liderul PUNR-ului, a surprins atunci esenţa „reformei pe pâine”, trimiţând lui Victor Ciorbea un borcan gol pe care scria „REFORMĂ” şi o felie de pâine uscată şi mucegăită! Guvernarea Radu Vasile a fost şi ea ineficientă, situaţia fiind salvată de Mugur Isărescu, Guvernatorul BNR chemat să îndrepte căruţa „dreptei”, ce ajunsese cu oiştea în gard. Evident, România a plătit ceea ce trebuia să plătească dar investitorii au venit cu greu în țară. Românii stăteau cu lunile pentru o viză turistică. Zeci de mii de români și-au riscat viața trecând fraudulos granițele României și după 1996. Privatizarea a eșuat, sute de mii de muncitori fiind înghițiți de șomaj, mulți revenind în mediul rural. Atunci, mulți meseriași au rămas fără meserie. O vreme, meseria nu a mai fost brățară de aur ci piatră de moară. Nu zic că nu greşise „stânga”, dar în 2000 am fost nevoit să votez cu Ion Iliescu de teamă să nu ne trezim cu ceata de zurbagii a PRM, care se întrecea în aplicarea de perii și pigulirea de scame a tribunului Vadim Tudor. Eram student în anul 2000, când au avut loc alegerile prezidențiale și parlamentare. Până la alegeri, profesorii veniți din Vest spuneau că omologii lor occidentali le spuseseră: Votați-l pe Iliescu și va fi ultima voastră greșeală! Sincer, nu am avut curiozitatea să-i întreb pe profesorii mei de atunci, ce a zis Vestul când am avut de ales între Iliescu și Vadim! În 1999, Emil Constantinescu venise în „vizită de lucru”, pe 1 octombrie la deschiderea anului universitar în Craiova,  - o Doamne! Îmi aduc aminte bine momentul, eu fiind craiovean și student la Universitatea din Craiova. Aceeași retorică putredă, lipsă de viziune. Era un om obosit care aștepta să se termine piesa în care juca fără tragere de inimă. Acesta a fost experimentul „cheii” CDR: o acţiune nefericită de învârtire în jurul cozii, iar Emil Constantinescu a ajuns să spună şi el ce afirmau mulți români deja: „Sunt scârbit de ceea ce se întâmplă!”.

CDR a decontat crunt în alegerile parlamentare din 2000. Moartea PNȚCD a fost una tragică: Ca dovadă a „excelentei” guvernări din perioada 1996-2000, PNŢ-CD a dispărut din Parlament, iar PNL a obţinut un scor mediocru. Preşedintele în exerciţiu a fost stropit cu cerneală albastră chiar în ziua alegerilor din 2000 sub nasul SPP-ului arătând lumii întregi  cât de neînsemnat a fost, încât nimeni nu i-a mai dat atenţie! Mă uit şi acum la fotografii cu faţa sa jalnică de om resemnat. După aceea, s-a retras, cuminte la locul lui, de profesor, în timp ce de ţărănişti s-a ales praful şi pulberea, cei mai isteţi tulind-o la vreme prin PNL sau mai ştiu eu pe unde.

Ce s-a greșit atunci? Greşeala esenţială a fost aceea exprimată de regretatul filolog George Pruteanu şi el membru PNTCD, care întrebat de ce a plecat, spusese plastic faptul că a fost determinat să se reorienteze politic deoarece multora din PNTCD „le stătuse ceasul la 1947”. Susţin această afirmaţie spunând că, după mine, eşecul guvernării 1996-2000 a fost dat de faptul că s-a încercat reinstaurarea unei depline democraţii trecându-se pur şi simplu peste cele cinci decenii trecute de la alegerile din 1946, câştigate de comunişti. În ciuda tuturor elementelor negative înregistrate până atunci, noua guvernare trebuia să ţină cont de faptul că România era în anii 90, cu problemele specifice oricărui stat fost comunist la acea dată. Acel „restitution in integrum”, de pildă, nu avea cum să fie pus în practică!! Așadar, în România ori de câte ori Dreapta a ajuns la guvernare a pierdut, după aceea, îngrozitor. Adică vine în urale de concert și pleacă în huduieli de mahala. Oare de ce? Poate pentru faptul că are doar o retorică anti-PSD fanatică, cu care câștigă alegerile, și atât. Nu are și o viziune reală despre guvernare! Azi PNȚCD agonizează în umbra marelui partid care a fost cândva. Mai grav, PNȚCD, condus de Aurelian Pavelescu merge cuminte în siajul PSD!! Ce crunt s-a împlinit blestemul la care se referea „Seniorul”. PNL și PSD sunt „liberali” și „conservatori”, deopotrivă! Emil Constantinescu, victoriosul din 1996, a pupat mâna rivalului său Ion Iliescu. Așa a apărut „Institul Levantului”! O oază de liniște pentru omul care a primit votul speranțelor românilor și a ajuns după patru ani să fie spoit cu cerneală albastră!! Oare cei ce s-au bucurat și au sperat în perioada 3-17 noiembrie 1996 și-ar fi imaginat scenariul de azi - PSD și PNL (care a îngurgitat și odiosul PD-L) au  ajuns să guverneze împreună pentru „stabilitate” - apropo, cuvântul „stabilitate” era foarte intens utilizat de Iliescu! În 1996, se împlineau 50 de ani de când partidele democratice au pierdut alegerile în fața comuniștilor, în noiembrie 1946. Lumea spera la altceva. Cum a sperat și în 2004, în 2009, 2012, chiar și în 2019 și 2020. Din 2007, până în 2008, PNL a guvernat cu sprijin PSD. În 2008-2009, PD și PSD au recreat FSN pentru un an. În 2012, PNL și PSD au format USL. În 2015-2016, PSD și PNL au sprijinit un guvern Cioloș ca pe o marionetă. Din 2021, PSD și PNL guvernează împreună. Plecat dintre noi, Seniorul vede că blestemul asupra căruia avertizase, s-a împlinit din păcate!

e. Emil Constantinescu, țigările, cerneala și femeia. L-a bătut pe Iliescu, a fost „învins de Sistem”: Așadar, Emil Constantinescu a fost președintele României între 1996 și 2000, într-o perioadă destul de dificilă atât din punct de vedere politic, cât și socio-economic. Venit la putere pe un val imens de simpatie, după ce l-a învins pe Ion Iliescu la alegerile din toamna lui 1996, și-a sfârșit mandatul într-un mod dezamăgitor, declarându-se învins de Securitate. Rezervat și distant, Emil Constantinescu a fost, în mandatul său de președinte, protagonist al câtorva episoade care au făcut istorie. Afacerea Țigareta, presupusa relație amoroasă cu actrița Rona Hartner sunt cele mai cunoscute. Profesor de geologie la Universitatea București, Emil Constantinescu a intrat în viața publică imediat după 1990. Mai întâi în calitate de activist civic, ca membru fondator și vicepreședinte al Asociației Alianța Civică, iar mai apoi ca politician. El a fost desemnat candidat la președinția României din partea Convenției Democratice Române (CDR) platformă politică construită în jurul PNȚCD. În 1992 a candidat pentru prima dată la alegerile prezidențiale, din partea CDR, dar a pierdut în fața lui Ion Iliescu, după ce a obținut 38% din voturi, în turul al doilea. După această experiență a fost ales președinte CDR și desemnat candidat unic pentru alegerile prezidențiale din 1996. A doua oară, Emil Constantinescu a câștigat în fața lui Ion Iliescu, în toamna lui 1996, fiind votat de 7 milioane de români. A avut un mandat dificil, presărat de scandaluri politice și care s-a încheiat cu eșecul CDR și ieșirea din viața politică a PNȚCD. Pe 17 iulie 2000, Emil Constantinescu a anunțat, într-un discurs televizat, că se retrage din cursa pentru un nou mandat. Decizia a luat prin suprindere conducerile partidelor și ale organizațiilor civice din cadrul Convenției Democratice din România, care nu au fost consultate în prealabil.

„Credeți în Dumnezeu, domnule Iliescu?” A rămas memorabil un moment din campania electorală din 1996, de la confruntarea televizată dintre cei doi, candidați, Emil Constantiescu, CDR, și Ion Iliescu PDSR. La un moment dat, Constantinescu, cu un gest teatral și-a scos ochelarii și l-a întrebat pe adversarul său dacă este credincios. „Credeți în Dumnezeu, domnule Iliescu?”, a sunat întrebarea pusă de Emil Constantinescu, despre care politologii cred că a fost mortală pentru adversarul său. Ion Iliescu, pe atunci candidatul PDSR a evitat un răspuns tranşant şi, i-a permis lui Constantinescu să-i dea lovitura de grație. „Aţi declarat că sunteţi liber-cugetător. Asta înseamnă necredincios, deci om fără Dumnezeu”, a conchis decisiv Emil Constantinescu.

Băiatul de țigări al lui Corneliu Coposu: Încă de pe vremea când era membru al Alianței Civice, înainte să fie ales președinte al României, pe seama lui Emil Constantinescu circulau tot felul de anecdote. Una dintre acestea îl descria drept „băiatul” la care apela Seniorul Corneliu Coposu, când avea nevoie să trimită pe cineva să-i cumpere țigări. Nu se știe cât adevăr este în această poveste, însă a făcut numeroase valuri epocă. „Odată, demult, când încă se mai împărţeau casele prin Primăverii, când dl. Corneliu Coposu era încă sănătos şi fuma un pachet de Kent pe zi, se întâmplă. Ce se întâmplă? Se întâmplă ca dl. Corneliu Coposu, datorită muncii de partid, pe de o parte, datorită sulei din coaste pe de altă parte, să nu mai ajungă să-şi cumpere ţigări. Atunci, fix atunci, apăru dl. Emil Constantinescu. Ca un făcut, auzi! Având în vedere vârsta d.-lui Coposu, experienţa sa, funcţia sa, dl. Constantinescu nu putu să refuze atunci când liderul PNŢCD îi trimise, colea, după colţ să ia un pachet. De ţigări! Azi aşa, mâine aşa, trecură şi alegerile prezidenţiale unde dl. Constantinescu candidă, cu succes aş putea spune, însă nu era de ajuns, totuşi, să păstrezi restul ca să ajungi preşedintele României!”, scria Marius Tucă, într-un editorial intitulat „O țigară pentru domnul Coposu”, în 1995.

De la Cuza, la „Milică” zis și „Țapul”: Înainte de alegerile din 1996 și în primele luni ale mandatului prezidențial, Emil Constantinescu era comparat cu Alexandru Ioan Cuza, domnitorul unirii de la 1859 și a primelor reforme. De altfel pentru a întări această comparație, Emil Constantinescu, la acea vreme candidat din partea CDR, a facut electoratului o serie de promisiuni prin „Proclamatia de la Ruginoasa”. Locul nu a fost ales întâmplător deoarece la Ruginoasa se află Palatul lui Alexandru Ioan Cuza, în prezent muzeu memorial dedicat Domnului Unirii. Din acea perioadă a CDR i se trag lui Emil Constantinescu poreclele Miuță sau Milică, dar și Țapu’. Dacă primele două erau folosite cu simpatie, de admiratori și de susținători, ultima i-a fost atribuită de adversarii politici. Porecla s-a perpetuat și i-a rămas multă vreme, fiind răspândită de cei care au fost nemulțumiți guvernarea CDR și de mandatul său de președinte. Legat de această poreclă, trebuie să amintim că Emil Constantinescu a fost protagonistul unei întâmplări neplăcute, la vreo doi ani după ce și-a încheiat mandatul. Aflat în vizită la Focșani, județul Vrancea, unde urma să lanseze un nou partid, a fost întâmpinat de un contestatar cu un țap viu. Animalul i-a fost pus în brațe fostului președinte, spre consternarea tuturor celor prezenți la eveniment.

Afacerea „Țigareta 2”, contrabandă sub nasul președintelui: Scandalul „Ţigareta 2” a izbucnit în luna aprilie 1998, fiind considerat unul dintre cele mai mari scandaluri de corupție din mandatul lui Emil Constantinescu. Au fost implicați ofițeri din Armată, Ministerul de Interne, din serviciile secrete, dar și din SPP - Serviciul de Protecție și Pază care se ocupa de securitatea șefului statului. În noaptea de 16 spre 17 aprilie 1998, un avion ucrainian civil IL-76 a aterizat pe Aeroportul Otopeni şi a fost parcat la Baza Militară. A intrat cu aprobarea comandantului acesteia, comandorul Ioan Suciu, şi întâmpinat de fostul ofiţer SPP Gheorghe Truţulescu care a supravegheat descărcarea ţigărilor. Cazul a izbucnit în presă, după ce o scrisoare anonimă a dezvăluit detalii despre transportul a circa 4.000 de baxuri de ţigări. În urma dezvăluirilor, SPP l-a destituit pe Truţulescu, iar Ministerul Apărării, pe comandorul Suciu. Ulterior au fost trimise în judecată 19 persoane, pentru contrabandă, iar pedepsele au fost cuprinse între 3 şi 15 ani de închisoare. Scandalul s-a răsfrânt și asupra familiei prezidențiale, Dragoș, fiul lui Emil Constantinescu, fiind suspectat de implicare în contrabanda de țigări. Deși nu au fost formulate acuzații oficiale împotriva acestuia, presa, dar și politicienii din opoziție au speculat foarte mult pe acest subiect.

Emil Constantinescu făcându-se de râs la fotbal: Tot în 1998, Emil Constantinescu a fost protagonistul unui episod umilitor, făcându-se de râs la o vizită în cantonamentul echipei naționale de fotbal. Ieșit „în iarbă” fostul președinte a încercat să-și arate calitățile de forbalist și să lovească o minge. S-a dezechilibrat, însă, și a căzut în fund, în timp ce încerca să jongleze cu mingea! Imaginile au făcut înconjurul României, fiind prezentate de la toate buletinele de știri.

Aventura cu Rona Hartner. Un sexgate autohton pus la cale de Vadim Tudor: În anul 1999, un scandal sexual era detonat de Corneliu Vadim Tudor, președintele PRM. Pornind de la o fotografie în care Emil Constantiescu apărea dansând cu actrița Rona Hartner, el a lansat un întreg scenariu, acuzându-i pe cei doi că au o aventură amoroasă. Scandalul provocat de Vadim Tudor a ținut primele pagini ale ziarelor, fiind prima poveste de acest gen din România postdecembristă. De asemenea, așa-zisele dezvăluiri dintr-un jurnal intim au făcut să explodeze audiențele emisiunilor de televiziune. Afacerea Hartner-Constantinescu venea la câtva timp după scandalul din Statele Unite dintre Monica Lewinsky și președintele Bill Clinton. Jurnalistul Marius Tucă i-a invitat, într-o emisiune pe Rona Hartner și pe Corneliu Vadim Tudor care s-au confruntat în direct. Vadim Tudor susținea că este în posesia jurnalului intim al actriței, în care era descrisă presupusa aventură cu președintele republicii. Acesta a scos și fotografia cu cei doi dansând, pe care a prezentat-o drept probă indubitabilă. Rona Hartner a mărturisit că ea și președintele au dansat la un eveniment organizat de Universitatea al cărei rector era Emil Constantinescu. Scandalul a determinat-o să se stabilească în Paris. În anul 2010, Rona Hartner avea să recunoască că totul a fost o înscenare, pusă la cale de secretarul lui Corneliu Vadim Tudor care dorea ca actrița să facă campanie politică pentru Partidul România Mare: „Tocmai avusesem mare succes cu un film în Franța și secretarul lui Corneliu Vadim Tudor mi-a propus să mă facă vedetă în România (…). Iar pe 8 ianuarie 1999, am aflat de la televizor că scrisesem un jurnal intim, în care spuneam că sunt amanta președintelui. Bineînțeles, jurnalul era inventat”, a relatat Rona Hartner pentru Revista The One, în 2010. Actrița a povestit ce s-a întâmplat în realitate și cum a apărut în spațiul public fotografia cu ea și Emil Constantinescu. „Eu cântam melodia „Eşti loserul meu”. Am încercat să fac diverse lucruri, ca să distrag atenţia, am început să mă dau pe spate, picioare-n sus, chestii … Şi cum eram eu îmbrăcată-dezbrăcată … s-au făcut o tonă de poze care au devenit o mină de aur şi pe care le-au vândut toţi fotografii, ani de-a rândul, pe la toate ziarele, spunând: „Uitaţi poziţia, uitaţi cracul în sus!””, a povestit, după ani, Rona Hartner.

Episodul Faur Isaia, un președinte pătat: În anul 2000, când România era măcinată de scandaluri politice și de criză economică, iar mandatul lui Emil Constantinescu, ca și guvernarea CDR, era compromis, a avut loc episodul Faur Isaia. Personajul a trecut peste cordonul de SPP-iști care îl protejeau pe președinte și l-a împroșcat pe acesta cu cerneală în față. Principalul „responsabil”, dacă se poate spune așa a fost chiar Emil Constantinescu, președintele României. Acesta văzându-l pe Faur Isaia și crezând că are să-i comunice ceva, le-a făcut semn SPP-iștilor să-i permită să se apropie. Ajuns în fața lui Emil Constantinescu, acesta a scos o călimară cu cerneală și i-a aruncat-o în față, înainte ca agenții de protecție să-și dea seama ce se întâmplă. Dispozitivul SPP a fost pedepsit disciplinar, însă Emil Constantinescu a refuzat să-i înlocuiască pe ofițeri. El a afirmat că este vinovat pentru cele întâmplate. Ulterior, avea să se dovedească faptul că Faur Isaia avea o obsesie pentru președinți. În 2001, el i-a dat o scrisoare președintelui Ion Iliescu, cu ocazia vizitei pe care acesta a efectuat-o în județul Arad. I-a cerut atunci și o audiență la Palatul Cotroceni. În 2007, a fost oprit, pe Dealul Patriarhiei, de jandarmi și polițiști în timp ce încerca să între în perimetrul rezervat demnitarilor și să se apropie de Traian Băsescu. Faur Isaia a explicat că voia să-i transmită lui Băsescu mai multe scrisori cu sesizări. În 2016, Isaia a ieșit din mulțimea adunată în față Primăriei Sibiu pentru a-i da președintelui Klaus Johannis un plic care conținea un memoriu. A fost interceptat de SPP-iști, însă șeful statului i-a luat documentul și i-a dat asigurări că o să vadă despre ce este vorba.

Un președinte înfrânt de sistem: Pe 17 iulie 2000, președintele Emil Constantinescu a anunțat într-un discurs televizat că se retrage din cursa pentru un nou mandat prezidențial. El s-a declarat înfrânt de „sistem”, lăsând să se înțeleagă că este vorba despre Securitate. Decizia de retragere i-a luat prin suprindere pe reprezentanți partidelor și ai organizațiilor civice din cadrul Convenției Democratice din România. Șeful statului a decis să renunțe la candidatură fără să-i anunțe în prealabil de intențiile sale. Pe de altă parte, această declarație avea să-l urmărească pe Emil Constantinescu mulți ani, fiind ironizat și criticat atât de cei care l-au susținut cât și de cei care l-au contestat. Ulterior, mulți ani după acest discurs, el a ținut să detalieze, spunând că nu Sistemul/Securitatea l-a înfrânt ci presa Securității. „N-am afirmat asta. Eu am spus că presa Securității m-a învins. Cei pe care i-am eliminat eu s-au dus în presă. Este cu totul altceva”, a declarat fostul președinte într-un interviu acordat Ring.

Bilanțul președintelui Constantinescu, creionat de el însuși! Despre mandatul său de președinte, Constantinescu a declarat: „A fost o experienţă dură, clădită pe multă muncă, încercări dramatice, momente de mândrie şi dezamăgiri dureroase”. De fapt, preşedintele Emil Constantinescu a părăsit palatul Cotroceni cu un discurs pe alocuri patetic, care în rezumat afirmă că au fost patru ani dificili, indiferent cine ar fi ocupat funcţia prezidenţială. Emil Constantinescu pare, în bilanţul pe care și l-a făcut, mai degrabă mulţumit. În politica externă, preşedintele are multe succese: a încercat să schimbe imaginea României, să atragă investitorii străini - lucruri care i-au şi reuşit în special în ultimii doi ani. Vizita lui Bill Clinton la Bucureşti, parteneriatul strategic cu Statele Unite, începerea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, paşii importanţi făcuţi spre integrarea în NATO, încheierea tratatului cu Ucraina, normalizarea relaţiilor cu Ungaria, vizita Papei Ioan Paul al II-lea constituie tot atâtea puncte câştigate de Emil Constantinescu. Emil Constantinescu pretinde că şi-a îndeplinit destul de bine şi rolul de mediator, reușind de mai multe ori să readucă opoziţia în Parlament, să-i împace pe ţărănişti cu social-democraţii lui Petre Roman, pe cei din UDMR cu restul coaliţiei, să-i determine pe grevişti şi revoluţionari să renunţe la proteste. Își reproşează însă eşecul cruciadei împotriva corupţiei. De corupţie a fost legat şi cel mai mare scandal al mandatului „Ţigareta2”. Își mai reproşează şi ataşamentul exagerat faţă de PNŢCD, pe care l-a abandonat numai în ultimul an, când a refuzat să mai candideze. Şi-a ales, de asemenea, prost consilierii, încurajând nepotismul şi oportunismul. A pierdut susţinerea societăţii civile.

2. Alegerile din 2000:

 În pregătirea alegerilor prezidențiale (și parlamentare) din anul 2000, scena politică a cunoscut schimbări substanțiale, unele chiar spectaculoase. Întâi de toate, președintele în exercițiu, credidat de sondaje cu poziția a treia, a refuzat o nouă candidatură. În aceste condiții, PNȚCD a fost nevoit să propună un alt candidat, liderii partidului orientându-se către premierul Mugur Isărescu. Totuși, acesta va candida ca independent susținut de PNȚCD. În ce privește PNL, ex-partenerul PNȚCD în cadrul CDR, partidul liberalilor a demarat demersurile pentru constituirea unui pol liberal, purtând discuții în acest sens cu mai multe formațiuni politice, dar în special cu ApR (Alternativa pentru România), formațiune desprinsă din PDSR în 1997, aflată în plină ascensiune. Totuși, proiectul alianței PNL-ApR nu va putea fi concretizat, în principal pentru că reprezentanții ApR au refuzat să accepte nominalizarea proaspătului liberal Theodor Stolojan drept candidat prezidențial al alianței (în locul lui Teodor Meleșcanu, liderul ApR). De partea cealaltă, PDSR a continuat strategia de succes a Polului Democrat Social din România (prescurtat tot PDSR), inițiată în februarie 2000 alături de PUR, prin acordul cu PSDR, partidul istoric al social-democrației românești, cu care, după alegeri, urma să fuzioneze, conform protocolului semnat pe 7 septembrie 2000 de reprezentanții celor două partide. Sondajele au comensurat aceste schimbări: Ion Iliescu redevenea preferatul alegătorilor, fiind urmat, la o distanță substanțială, de C.V. Tudor (PRM), T. Stolojan (PNL) și M. Isărescu, alți potențiali prezidențiabili fiind creditați cu scoruri modeste. În total, 12 candidați au fost admiși de Biroul Electoral Central pentru primul tur al alegerilor prezidențiale. Cei mai mulți dintre aceștia - 8 la număr - participau pentru prima dată la competiția prezidențială, jumătate având statutul de membru de partid, printre care Theodor Stolojan (PNL) și Teodor Meleșcanu (ApR), iar jumătate erau independenți, precum Mugur Isărescu, susținut totuși de PNȚCD (CDR-2000), dar și Grațiela-Elena Bârlă, prima femeie aflată în această ipostază. Ceilalți patru erau Ion Iliescu (PDSR), Corneliu Vadim Tudor (PRM), Petre Roman (PD) și György Frunda (UDMR), veterani ai cursei prezidențiale. Cea mai mare parte a celor 11.212.974 de voturi valabile exprimate s-a îndreptat către candidatul PDSR, Ion Iliescu reușind să atragă sufragiile a 4.076.273 de români (36,35%), număr sensibil apropiat de cel din urmă cu patru ani, dar mai mic cu circa 1,5 milioane comparativ cu scorul înregistrat în turul întâi al scrutinului din 1992. În schimb, Corneliu Vadim Tudor, cu a sa campanie de justițiar radical, plasată sub sloganul „Sus Patria, jos mafia”, a adunat de peste 5 ori mai multe sufragii decât în 1996, fiind votat de 3.178.293 de români (28,34%), liderul PRM asigurându-și în acest fel accesul în turul al doilea al prezidențialelor. Potrivit cercetărilor sociologice efectuate la ieșirea de la vot, 29% dintre votanții lui Emil Constantinescu din 1996 l-au votat pe Vadim Tudor, liderul PRM adunând foarte multe voturi din partea electoratului tânăr, din zonele cele mai bogate ale țării, Transilvania și București. Ceilalți 10 competitori au obținut scoruri modeste - precum liberalul Stolojan (11,78%) sau cvasi-indepentul Isărescu (9,54%), dar totuși peste partidele ce-i susțineau - sau chiar derizorii, cum au făcut-o Petre Roman (2,99%) sau Teodor Meleșcanu (1,91%), ca să nu mai vorbim despre candidații independenți, care totuși s-au situat înaintea candidaților altor trei partide minore, precum Grațiela-Elena Bârlă care a fost votată de 0,55% dintre românii participanții la scrutin. Ion Iliescu a câștigat competiția prezidențială a turului întâi în 25 de județe, toate din afara arcului carpatic (Argeș, Bacău, Botoșani, Brăila, Buzău, Călărași, Constanța, Dolj, Galați, Giurgiu, Gorj, Ialomița Iași, Ilfov, Mehedinți, Neamț, Olt, Prahova, Suceava, Teleorman, Vaslui, Vâlcea, Veancea, București). În 8 dintre acestea (Botoșani, Buzău, Călărași, Giurgiu, Ialomița, Teleorman, Vaslui și Vrancea) a obținut majoritatea voturilor exprimate, performanța cea mai bună înregistrând-o în Vaslui - 55,19%; cel mai mic scor câștigător l-a înregistrat în București - 31,43%. În 13 județe, situate, cu o singură excepție (Tulcea), în regiunea istorică a Transilvaniei (Alba, Arad, Bihor, Bistrița-Năsăud, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara Maramureș, Sălaj, Sibiu, Timiș, Tulcea) Corneliu Vadim Tudor a obținut prima poziție, de fiecare dată în fața lui Ion Iliescu. Performanța sa maximă a fost înregistrată în județul Bistrița-Năsăud (41,98%). Candidatul UDMR a câștigat alegerile numai în județele cu populație maghiară importantă - Covasna, Harghita (unde a înregistrat și cel mai mare scor câștigător al scrutinului: 80,48%) și Mureș, unde poziția a doua a revenit lui Vadim Tudor, ca și în Satu Mare, aici devansându-l pe Ion Iliescu. În plus, György Frunda s-a situat al doilea în județul Sălaj (în urma candidatului PRM). Niciunul dintre ceilalți candidați nu a reușit să câștige alegerile măcar într-un singur județ, dar să remarcăm că Theodor Stolojan, clasat în general pe ultima treaptă a podiumului, a urcat pe poziția a doua în județul Sibiu (20,58%), iar Mugur Isărescu a obținut cele mai bune clasări, respectiv locul al treilea, în Argeș și București. Riscul ca România să repete experiența extremistă a Austriei după alegerile din 1999 a decis practic soarta celui de al doilea tur de scrutin al prezidențialelor. Mobilizarea societății împotriva pericolului extremist personificat de liderul PRM, chiar dacă conjuncturală din partea adversarilor tradiționali ai lui Ion Iliescu, i-a adus acestuia un nou mandat de președinte al statului, „din postura de salvator al democrației”. Astfel, în urma scrutinului din 12 decembrie, candidatul PDSR a totalizat 66,83% din voturile exprimate, reprezentând al doilea scor, exprimat în procente, după cel înregistrat în 1990. Totuși, cum prezența la urne în turul secund a fost redusă - 57,50% (cu circa 8 procente mai mică față de turul întâi), numărul absolut al votanților candidatului PDSR (6.696.623) s-a situat sub cel înregistrat în 1996 și în 1992. Oricum, victoria sa rămânea solidă și, totodată, spectaculoasă. Raportându-ne la numărul de județe adjudecate - 40 din cele 41, plus Bucureștiul, victoria lui Ion Iliescu a fost încă și mai categorică. În plus, a reprezentat cea mai bună performanță electorală a sa, scrutinul din 2000 fiind singurul în care a câștigat, și încă detașat, competiția din județele locuite majoritar de maghiari - Covasna (88,55%) și Harghita (90,83%). Exceptând aceste două județe, Ion Iliescu a strâns cele mai multe voturi în Vrancea (74,62%), dar a obținut peste 70% din voturile exprimate în alte 7 județe și București. Obținând cu 145.954 mai multe voturi decât în turul precedent, Corneliu Vadim Tudor a trebuit să se mulțumească cu supremația într-un singur județ - Bistrița-Năsăud, unde 54,56% dintre votanți l-au preferat lui Ion Iliescu. Respingerea extremismului a făcut posibilă și guvernarea minoritară a PDSR. Cum, din motive ideologice, PRM era un partid izolat, aranjamentele pentru constituirea majorității parlamentare au exclus posibilitatea vreunei alianțe cu PRM. Asumându-și responsabilitatea constituirii guvernului, sub conducerea lui Adrian Năstase, nominalizat premier de Ion Iliescu, PDSR a propus partidelor din opoziția democratică - PD, PNL și UDMR – încheierea unui Memorandum care să asigure susținerea parlamentară necesară guvernării. PNL și UDMR au răspuns propunerii premierului desemnat, semnând protocoale de susținere parlamentară a guvernului PDSR. Așa se face că, pe 28 decembrie 2000, guvernul Năstase, - compus din 22 de membri ai PDSR, câte unul de la PSDR și PUR, precum și trei independenți -, a primit învestitura din partea parlamentului cu 314 voturi pentru (65%) și 145 împotrivă, acestea din urmă provenind de la reprezentanți ai PD și PRM. Tehnic vorbind, cabinetul condus de Adrian Năstase era un guvern minoritar, al doilea din istoria României postcomuniste, dar primul de acest gen bazat pe susținerea unei majorități parlamentare supradimensionate. Trăgând linie, Ion Iliescu și partidul său, alături de minorele PSDR și PUR, au dominat competiția electorală de la sfârșitul anului 2000, producând, după numai patru ani de opoziție, cea de-a doua dublă răsturnare politică de după 1989.

Considerații despre alegerile din 2000:

Pericolul Vadim şi votul de dispreţ al tinerei generaţii: Momentul alegerilor prezidenţiale din anul 2000 a găsit România într-o stare de dezamăgire generală. Schimbarea din 1996, când Emil Constantinescu şi Convenţia Democrată au venit la putere, generase aşteptări uriaşe, dar rezultatele nu fuseseră pe măsură. Pe plan extern, România făcuse paşi mari către Occident, dar ţara era măcinată de sărăcie, de şomaj şi de instabilitate economică. Atacat din toate părţile, Emil Constantinescu s-a declarat înfrânt de sistem şi a anunţat că nu va mai candida pentru un nou mandat. „El nu s-a sfătuit cu nimeni. Ne lăsa pe noi să ne pregătim pentru campania electorală şi într-o bună zi am aflat că nu vrea să suporte o înfrângere. A fost un om cinstit, dar atâta a putut să facă. Prin ’99-2000 nu puteai să ieşi pe stradă fără ca lumea să te oprească şi să-ţi spună: „Transmiteţi-i lu’ domnu’ Constantinescu că am votat pentru el şi azi îmi pare foarte rău că am votat””, îşi amintea politologul Alina Mungiu, care a ocupat diverse funcţii în perioada regimului Constantinescu.

„Un act de laşitate”: Cristian Tudor Popescu, pe atunci redactor-şef la „Adevărul”, credea că decizia lui Emil Constantinescu de a nu mai candida a fost o mare greşeală: „O eroare imensă, un act de laşitate. Tot ce pot să vă spun e că în ciuda căldurii, îmi aduc aminte că era cald, când am auzit ce face Emil Constantinescu am îngheţat. Pentru că mi-am dat seama de toate evoluţiile incontrolabile care rezultă din acest gest”. Cu partidele de dreapta rămase fără un candidat-fanion şi cu stânga controlată de PDSR-ul lui Ion Iliescu, o parte tot mai mare din electorat se lăsa sedusă de discursul agresiv al lui Corneliu Vadim Tudor. „Tribunul” nu s-a sfiit să declare că ţara nu mai poate fi condusă decât cu mitraliera şi a proclamat sfârşitul mafiei care a jefuit România. L-a acuzat pe Emil Constantinescu că are o aventură cu actriţa Rona Hartner, scandal care s-a dovedit ulterior a fi o înscenare, şi a monopolizat dezbaterile televizate din timpul campaniei electorale.

Ascensiunea lui Vadim. „L-am votat că e diliu”: Primul tur al alegerilor prezidenţiale din 2000 a avut loc pe 26 noiembrie şi a consemnat un rezultat uluitor. Corneliu Vadim Tudor aduna peste 28 de procente şi se califica în turul al doilea alături de Ion Iliescu (36 %). Rezultatele erau cu atât mai surprinzătoare cu cât Vadim Tudor fusese votat masiv în zonele urbane şi de către electoratul tânăr! Ziarele publicau pe prima pagină titluri alarmiste şi explicaţii halucinante ale celor care puseseră ştampila pe liderul PRM. „L-am votat că e diliu”, afirma cu sinceritate un alegător.

„Occidentul se temea de Vadim”: Presa occidentală se arăta îngrijorată de „pericolul ca România să aibă un preşedinte cu o retorică extremistă, xenofobă şi antisemită”, iar de la Bruxelles se transmitea un mesaj clar: „În cazul în care Vadim Tudor va ieşi preşedinte, se ia în calcul suspendarea oricăror negocieri cu România”. „Evident că Occidentul se temea mult mai tare de Vadim Tudor decât de Iliescu. Iliescu era răul cunoscut. Iar faptul că un om ca Vadim Tudor a ajuns să aibă o treime din voturi arată cât de praf şi pulbere era societatea şi cât de fără speranţă. Lumea era foarte supărată, mai ales oamenii tineri, care spuneau: „Îl votez pe Vadim de-al dracului”. Cu toată adversitatea mea faţă de Ion Iliescu, a trebuit să organizez o manifestaţie împotriva lui Vadim Tudor între cele două tururi”, declara Alina Mungiu. De altfel, întreaga opinie publică s-a coalizat împotriva lui Vadim între cele două tururi de scrutin, mergându-se pe ideea că între Iliescu şi Vadim Tudor trebuie ales răul cel mai mic, pentru ca România să nu ajungă pe mâinile unui preşedinte extremist.

„Un vot de dispreţ la adresa părinţilor”: Până la urmă, Ion Iliescu a câştigat în turul al doilea, pe 10 decembrie 2000, cu 66,8%. Pericolul Vadim trecuse, dar rămânea strigătul de furie al tinerei generaţii. Cristian Tudor Popescu mărturiseşte: „A fost unul dintre puţinele momente din viaţa mea în care mi s-a blocat mintea. Şi am umblat prin facultăţi ca să înţeleg ce se întâmplă. Şi, încet-încet, am înţeles. Ştiţi de ce tinerii votaseră cu Vadim? Păi, tinerii ăştia au fost în stradă la Revoluţie. Acea Revoluţie a fost făcută de aceşti copii, de oameni sub 20 de ani. Deci, ei au dăruit părinţilor lor o lume atunci: „Iată, faceţi ceva cu ea!” După 10 ani, nemulţumirea acestor foşti adolescenţi şi copii care ajunseseră la 25-30 de ani, faţă de ceea ce aveau în faţă, i-a făcut să voteze în acest mod batjocoritor. A fost un vot de dispreţ la adresa părinţilor: „Da? Aşa aţi înţeles? Pentru asta am ieşit noi în stradă? Să faceţi ce aţi făcut din societatea asta acum? Ei bine, atunci îl votăm pe dementul ăsta!””.

Teoria lui Cozmin Guşă: ascensiunea lui Vadim Tudor, decisă în subteranele sistemului: Analistul politic Cozmin Guşă are propria variantă despre momentul alegerilor prezidenţiale din anul 2000. Teoria sa porneşte de la premisa că, în loc să se coalizeze în jurul unui singur candidat care să intre în turul doi, partidele de dreapta au aruncat în luptă candidaţi cu profil asemănător, care s-au anulat reciproc. „Ce s-a întâmplat în 2000 n-a fost un accident. Dacă o să analizaţi chimia prin care cei doi candidaţi ai dreptei şi-au înjumătăţit voturile, mă refer la Theodor Stolojan şi Mugur Isărescu, pentru ca să poată să intre Vadim în turul doi, o să vă daţi seama mai bine că a fost un joc subteran foarte greu de realizat. Deci cine a lucrat la acest joc subteran a lucrat foarte bine. S-a ajuns la o finală comandată din care Ion Iliescu să câştige. Ion Iliescu nu putea să câştige decât în faţa lui Corneliu Vadim Tudor, pe ideea „fugiţi, vine nebunul, alegeţi-mă pe mine că sunt răul cel mai mic”. Acolo am avut la start patru favorizaţi ai sistemului de dinainte de 1989: Ion Iliescu, Corneliu Vadim Tudor, Theodor Stolojan, Mugur Isărescu. Cum ar fi dat, sistemul de până-n ’89 câştiga. Pentru că sistemul se cam pârlise în 1996 şi trebuia să joace astfel încât toate cărţile să fie ale sale. A fost extrasă cartea Iliescu şi a mai continuat patru ani de zile”, afirma Guşă. Înaintea alegerilor din 2000 s-a discutat intens pe seama faptului că fie Stolojan, fie Isărescu ar trebui să se retragă pentru a spori şansele celuilalt. Niciunul dintre cei doi n-a renunţat.

O teorie personală (mai mult sau mai puțin): Cum l-a adus Mugur Isărescu pe Corneliu Vadim Tudor în turul II al prezidenţialelor din 2000 astfel încât să câştige alegerile Ion Iliescu şi el să ramână guvernator al BNR. Marele pierzător: Theodor Stolojan: Momentul politic de vârf şi de popularitate al lui Corneliu Vadim Tudor a fost alegerile prezidenţiale din anul 2000, când a ajuns în turul doi, unde a fost bătut de Ion Iliescu. În 10 decembrie, Vadim Tudor a avut peste 3 milioane de voturi în turul doi,  dintre care o parte erau tineri şi care la alegerile din 2004 l-au votat pe Băsescu. Foarte puţină lume ştie cum s-au jucat alegerile din 2000, în care au fost  doi mari câştigători, Ion Iliescu şi Mugur Isărescu şi doi pierzători, Corneliu Vadim Tudor şi Theodor Stolojan, cel care dacă ajungea în turul doi îl bătea pe Ion Iliescu şi ajungea preşedintele României. În decembrie 1999, în plină criză politică preşedintele de atunci Emil Constantinescu, l-a luat cu arcanul pe Mugur Isărescu de la BNR şi l-a numit premier în locul lui Radu Vasile. Mişcarea a liniştit apele în Convenţia Democrată, alianţa care era la putere, dar şi peste hotare. Votul de investitură a lui Isărescu în Parlament a avut două puncte: primul, numirea în funcţia de premier, iar al doilea, extrem de interesant şi neobişnuit, după terminarea mandatului de premier, Isărescu îşi relua funcţia de guvernator al BNR. Deci nu-ţi dădea demisia de la BNR ca să vină la Palatul Victoria. Postul de la BNR era doar suspendat. Cu o Convenţie Democratică (PNŢCD-PNL) în haos, PDSR (PSD-ul de astăzi), cu cei doi lideri Ion Iliescu şi Adrian Năstase se pregăteau să preia puterea la finalul lui 2000, după alegerile parlamentare şi prezidenţiale. Nu era niciun dubiu că PDSR va câştiga alegerile, dar rămâneau câteva semne de întrebare legate de Ion Iliescu, care renăscuse după pierderea alegerilor din 1996. Conform culiselor, dacă în turul II al prezidenţialelor intra Theodor Stolojan, care preluase poziţia de lider al Dreptei, după ce Emil Constantinescu a anunţat în vară că nu mai candidează pentru Palatul Cotroceni, Ion Iliescu avea o mare problemă. Stolojan putea să-l învingă chiar dacă în primul tur Iliescu era pe primul loc. În vara anului 2000, la Bucureşti, Traian Băsescu tocmai câştigase primăria Capitalei într-un mod neaşteptat. Ca o paranteză, gândiţi-vă cum votează electoratul în România: La alegerile prezidenţiale din 1996 Iliescu a ieşit pe primul loc în turul I, dar a pierdut în turul II în faţa lui Emil Constantinescu, la alegerile din 2004 Adrian Năstase a ieşit primul în turul I, dar a pierdut în turul II în faţa lui Traian Băsescu sau la alegerile din 2014, când Victor Ponta, candidatul Stângii a avut peste 1 milion de voturi în faţa lui Johannis, dar în turul doi a pierdut detaşat. În vara lui 2000, Iliescu nu a vrut să rişte o confruntare cu Theodor Stolojan în turul al II-lea pentru a nu se repeta situaţia din 1996. În aceste condiţii, susţinătorii care ar fi votat cu Stolojan trebuiau distribuiţi la mai mulţi candidaţi astfel încât el să nu ajungă în turul al doilea, ci Vadim, Tribunul.  Susţinătorii UDMR, electorat de dreapta, nu ar fi votat în veci cu Tribunul, duşmanul lor. Pionul cheie a fost Mugur Isărescu, care avea acelaşi electorat de dreapta ca a lui Stolojan şi care i-ar fi luat cel mai mult din voturi, lăsând drum liber pentru Vadim. Nu avea niciun sens ca pe acelaşi electorat să se bată Stolojan, Isărescu şi Meleşcanu, parţial. Totuşi s-au bătut. Theodor Stolojan, perceput în opinia publică ca un tehnocrat, şi-a anunţat candidatura  pentru Palatul Cotroceni considerând că Mugur Isărescu nu va intra în cursă pentru că nu avea nicio şansă. Totuşi Isărescu, din poziţia de premier şi-a anunţat şi el candidatura, o mişcare pe care mulţi au considerat-o fără sens şi care nu era specifică guvernatorului, un om extrem de calculat, care nu riscă nimic înainte să ştie rezultatul final. De ce să fi intrat Isărescu, un om fără carismă publică şi pentru care baia de mulţime era un chin, într-o luptă în care ştia din start că va ieşi învins? În 26 noiembrie a avut loc primul tur al alegerilor prezidenţiale: Iliescu a luat 36% din voturi, Vadim Tudor 28%, Theodor Stolojan 11%, Mugur Isărescu 9%, Frunda, UDMR, 6%. Deci Stolojan nu a intrat în turul II, adevărata miză a luptei prezidenţiale. Iliescu şi Isărescu au răsuflat uşuraţi. Cu un Corneliu Vadim Tudor demonizat pe toate canalele în tutul al II-lea, Iliescu a câştigat alegerile detaşat (66% versus 33%). Dar care a fost adevărata miză a lui Isărescu? După alegerile prezidenţiale, Ion Iliescu şi-a preluat fotoliul la Palatul Cotroceni, iar Adrian Năstase, biroul de premier la Palatul Victoria. Printre primele declaraţii a lui Năstase, au fost cele legate de Isărescu, de ce trebuie să se întoarcă la Banca Naţională, întrucât el reprezentase dreapta atât în alegerile prezidenţiale, cât şi în timpul mandatului de un an, cât a fost premier. De fapt Năstase vroia să-l schimbe pe Isărescu de la BNR, o operaţiune pe care o mai încercase în perioada 1992-1996, când PDSR a fost la putere, alături de PRM, partidul lui Corneliu Vadim Tudor, în celebrul „Patrulater Roşu”. Nici bine nu a pus Năstase întrebarea în mod public, că Ion Iliescu i-a retezat iniţiativa instantaneu, afirmând în mod public că Isărescu este un foarte bun profesionist şi locul lui este la BNR. Atunci a ieşit la iveală adevăratul joc a lui Isărescu: Iliescu a devenit preşedinte, iar el şi-a reluat postul la Banca Naţională, conform legii de investire a lui în funcţia de premier, pe vremea lui Emil Constantinescu. Având în vedere poziţia lui Iliescu, Năstase nu a mai ridicat sabia împotriva lui Isărescu. Stolojan putea să fie preşedintele României, dar nu a intrat în turul II şi pentru acest lucru relaţia cu Isărescu s-a rupt. Corneliu Vadim Tudor şi-a trait momentul de glorie, chiar dacă a pierdut alegerile. Surprinzător este că o parte din cei care au votat cu el în turul al II-lea au fost tineri, din vestul şi centrul ţării, care se regăseau în retorica de a-i băga la puşcărie pe toţi care au furat ţara. Peste 4 ani, acest electorat a fost preluat de Trăian Băsescu cu celebra expresie „La ţepe în Piaţa Victoriei”. În 2004, într-o încercare de a-şi curăţa suporterii şi înainte de alegerile prezidenţiale, Mircea Geoană, care trebuia să ajungă premier dacă Adrian Năstase ajungea preşedinte, a declarat că PSD şi Năstase nu au nevoie de electoratul lui Vadim Tudor. Băsescu imediat a declarat că pe susţinătorii lui Vadim Tudor îi vrea el. Atunci Iliescu l-a făcut „prostănac” pe Geoană. În septembrie 2015, Corneliu Vadim Tudor a decedat cu amintirea luptei din 2000. Astăzi constatăm că, Ion Iliescu rămâne eminenţa cenuşie a PSD, Mugur Isărescu conduce Banca Naţională iar Teodor Stolojan este europarlamentar. La moartea lui Corneliu Vadim Tudor, Isărescu i-a adus lui Vadim un omagiu, afirmând că prin dispariţia lui „viaţa cetăţii noastre va fi mai săracă”.