O
ISTORIE A ROMÂNIEI - decembrie 1989 - zilele noastre. Partea a treia
Anii
1992 (continuare)-1996:
1. Alegerile
din 1992:
Alegerile
parlamentare s-au desfășurat pe 27 septembrie 1992. Din
numărul totalul de 16.380.663 alegători s-au prezentat la vot 12.496.430
(76,29%). Aceste alegeri s-au desfășurat simultan cu cele prezidențiale. Rezultate:
Senat: au fost validate 10.964.818
din cele 12.496.430 exprimate. Partidele au obținut următoarele voturi,
procente și locuri: FDSN 3.102.201
(28,29%) voturi, 49 (34,26%) locuri; CDR 2.210.722
(20,16%) voturi, 34 (23,77%) locuri; FSN 1.139.033
(10,38%) voturi, 18 (12,58%) locuri; PUNR 890.410
(8,12%) voturi, 14 (9,79%) locuri; UDMR 831.469
(7,58%) voturi, 12 (8,39%) locuri; PRM 422.545
(3,85%) voturi, 6 (4,19%) locuri; PDAR 362.427
(3,3%) voturi, 5 (3,49%) locuri; PSM 349.470
(3,18%) voturi, 5 (3,49%) locuri. Numarul total de locuri a fost 143. Camera Depuțatilor: au fost validate
10.880.252 din cele 12.496.430 exprimate. Partidele au obținut următoarele
voturi, procente și locuri: FDSN 3.015.708
(27.72%) voturi, 117 (35,67%) locuri; CDR 2.177.144
(20.01%) voturi, 82 (25%) locuri; FSN 1.108.500
(10.19%) voturi, 43 (13.11%) locuri; PUNR 839.586
(7.72%) voturi, 30 (9.15%) locuri; UDMR 811.290
(7.46%) voturi, 27 (8.23%) locuri; PRM 424.061
(3.89%) voturi, 16 (4.88%) locuri; PSM 330.378
(3.04%) voturi, 13 (3.96%) locuri.Numărul total de locuri a fost 341.
Alegeri
prezidențiale: Principalii candidați au fost Ion Iliescu și Emil Constantinescu. Primul tur al alegerilor
prezidențiale a avut loc pe 27 septembrie 1992, iar turul doi pe 11
octombrie 1992. Ion Iliescu a fost ales președinte, obținând în turul doi
61,43% din voturi.
Considerații: România
a fost ţara cea mai afundată în simpatia pentru comunism dintre toate statele
fostului bloc sovietic. Până şi în Bulgaria, la alegerile din 1990, partidul
comunist metamorfozat în Partidul Socialist Bulgar a obţinut scoruri mai mici
decât Frontul Salvării Naţionale. Alegerile din 1992 aveau să confirme că
România era la ani-lumină de democraţie. Pe de o parte, numărul partidelor
explodase în anii de după Revoluţie, pe de altă parte, sistemul politic
românesc rămânea unul în care o singură formaţiune conta cu adevărat. Opoziţia
era încă fragilă, cu tot ajutorul acordat de Statele Unite ale Americii. Între
1991 şi 1992, profesorul universitar Emil Constantinescu a mers în SUA pentru a
învăţa regulile democraţiei. Cu toate acestea, Constantinescu spunea că nu s-a
ales cu nimic după acest stagiu de un an. „Americanii n-au înţeles nimic. Şi nu
înţeleg nici astăzi. Sfaturile lor pentru mine erau ridicule”. Cu sau fără
ajutorul americanilor, Emil Constantinescu a fost ales drept candidat al
Convenţiei Democrate Române pentru alegerile prezidenţiale din 1992. Pornea din
start cu un handicap de notorietate: în ciuda faptului că avusese o participare
însemnată la „Golaniada” din 1990, doar 7% dintre studenţi ştiau în vara anului
1992 cine este Emil Constantinescu. Începută pe 27 iulie 1992, campania
electorală pentru preşedinţia României a fost acaparată de lupta
Iliescu-Constantinescu. La aproape trei ani de la Revoluţie, comunismul a fost
tema principală a campaniei, astfel că Ion Iliescu păstra, încă, retorica
revoluţionară: „În 1989 am fost în mijlocul focului!”. Emil Constantinescu a
mizat pe marile pete negre din istoria anilor ’90, ’91, cu cele două mari
mineriade, şi pe aura neocomunistă a contracandidatului său. „Pot reduce
diferenţa dintre mine şi Iliescu păstrând contactul cu populaţia, mergând în
diferite locuri pentru a discuta cu oamenii”, spunea Emil Constantinescu la
începutul campaniei electorale. El a fost consiliat în 1992 de actorul Mircea
Diaconu. Strategia a fost accea de a-l transforma pe profesorul cu un nume
comun, Constantinescu, într-un prieten al alegătorilor. Astfel, Constantinescu
s-a transformat în Emil.
De
ce n-a candidat Petre Roman? „În 1992, Ion Iliescu putea fi
învins, iar eu eram unul dintre cei care l-ar fi putut învinge. Dar n-am
candidat”, spune astăzi, cu regret, Petre Roman. „E corect, Petre Roman l-ar fi
putut învinge pe Ion Iliescu. Era deja un om politic cu experienţă în 1992 şi
avea o mai bună prezenţă decât Emil Constantinescu, din punct de vedere
politic. Avea replică mai bună în lupta directă cu celălalt. Ar fi putut”,
crede Cristian Tudor Popescu, care în 1992 era jurnalist la „Adevărul“. Şi, totuşi, de ce n-a candidat Petre
Roman, un personaj cu o popularitate încă foarte mare în acei ani? „Am declarat
atunci că ceea ce contează nu e funcţia de preşedinte, ci un program, un
principiu politic, încotro vrem să ducem ţara. Iar eu mi-am asumat faptul că nu
voi candida la preşedinţie. Puteam să mă dezic de acest angajament. N-am făcut-o
şi a fost o şansă ratată”, afirmă Petre Roman.
„Măi,
animalule!” şi găleata de curent electric: Campania electorală din
1992 a fost presărată cu momente de un trist renume pentru combatanţi. De Ziua
Marinei, Ion Iliescu a mers la Constanţa, unde a fost întâmpinat cu ostilitate.
Un jurnalist de la ziarul constănţean „Telegraful” a căzut pradă furiei
preşedintelui, care i-a adresat, printre altele, celebrul „Măi, animalule!”.
Erau ani grei pentru presă. „De trei ori pe zi, un ministru, un funcţionar al
statului sau chiar preşedintele însuşi acuză presa”, scria Dumitru Tinu în
„Adevărul”. În vreme ce ziariştii de
presă scrisă îi făceau zile grele lui Ion Iliescu, Televiziunea Română continua
politica din 1990 şi îl avantaja clar pe şeful statului. De altfel, şi
prestaţiile televizate ale lui Ion Iliescu erau mai bune decât ale
contracandidaţilor săi. În dezbaterea finală cu Emil Constantinescu, Ion
Iliescu a tranşat definitiv lupta. Jurnalistul
Cristian Tudor Popescu îşi aminteşe disproporţia totală a acestei confruntări
:„Emil Constantinescu a propus să aducă în România curent din Turcia. O schemă
absolut fantasmagorică. Iliescu, fiind şi hidrotehnician, l-a ridiculizat. I-a
zis: „Dom’le, dumneata vrei să aduci curent cu găleata din Turcia. Nu se
poate!”. I-a explicat costurile. N-are niciun sens, te costă mai mult daraua
decât ocaua. Penibil! Apoi, Emil Constantinescu a mai spus că vrea să
întărească relaţiile cu Taiwanul în dauna Chinei. Ei, atunci chiar l-am văzut
pe Iliescu cum aproape că îi venea să-i spună „Taci! Băi, tu eşti nebun? Cum
poţi să spui aşa ceva?””
Michael
Jakson, agent electoral: Alegerile din 1992 s-au suprapus cu un mare
eveniment pentru România: Michael Jakson venea la Bucureşti pentru un concert
cum nu mai văzuseră românii. Evenimentul a fost programat între cele două
tururi de scrutin. Ion Iliescu a vrut să profite de acest moment şi s-a afişat
alături de megastar. Mai mult decât atât, Marcel Avram, impresarul care l-a
adus pe cântăreţul american în România, a spus la finalul concertului:
„Mulţumim domnilor Ion Iliescu şi Adrian Năstase”. Publicul a fluierat.
După a doua victorie a
lui Ion Iliescu, România a intrat în cea mai dură perioadă a tranziţiei.
Guvernarea Văcăroiu a rămas în memoria oamenilor prin cozile interminabile la
staţiile de benzină şi motorină, preţurile majorate, salariile restante pentru
muncitorii din întreprinderile de stat şi, inevitabil, prin greve. Ţara a
intrat într-un carusel al datoriilor cu dobânzi uriaşe. Ion Iliescu şi-a
pierdut aura de salvator al patriei. „Inflaţia era foarte mare în România, jumătăţile
lor de reformă duseseră la o inflaţie galopantă, lumea vedea numai partea rea a
reformei şi atunci Opoziţia devenise brusc ceva care merită încercat pentru că
lumea zicea că mai rău de atât nu poate să fie”, spune Alina Mungiu Pippidi,
fost consilier al lui Emil Constantinescu.
Acum peste 33 de ani Nicolae Văcăroiu a fost
scos din joben de către Iliescu pentru a forma un guvern „technocrat”. Deși au
fost vehiculate nume sonore la acea vreme: Mircea Cosea, Mișu Negritoiu, Adrian
Nastase, Iliescu l-a ales pe Văcăroiu. Petre Roman avea să mărturisească mai
târziu că îl dăduse afară de la ministerul de finanțe pentru că se opunea
reformei. Cine este și ce a făcut Nicolae Văcăroiu pentru România? În mod cert
nu a ratat aproape nicio funcție: premier, președinte interimar al României,
președintele Senatului și președinte al Curții de Conturi! Specialiștii spun că
mandatul său de premier a îngropat definitiv industria românească. În 1992,
Ion Iliescu iese învingător în cursa prezidențială împotriva lui Emil
Constantinescu. La conducerea Executivului ajunge Nicolae Văcăroiu. Un
economist care lucrase 20 de ani înainte în comitetul de Stat al Planificării
Comuniste. „Sigur că alegerea mea ca prim ministru m-a luat prin surprindere,
pe Iliescu nu-l cunoscusem personal până atunci”, afirma, peste ani, Văcăroiu,
într-un interviu pentru recorder.ro. Guvernul Văcăroiu a trecut prin Parlament,
susținut de PUNR, condus de Gheorghe Funar, PRM-ul lui Vadim Tudor, și PSM-ul
lui Ilie Verdeț, fost prim ministru în epoca ceaușistă. Din când în când era
susținut și de către PDAR. În opinia primului premier postdecembrist, Petre
Roman, „această alinață a creat toate premizele de revenire și conservare a
modului centralizat de administrare a economiei. Iar acest lucru a însemnat
păstrarea unei industrii care trăgea să moară. În vreme ce în Europa
occidentală, industria evoluase și totul era mecanizat, la noi nu se investise
nimic în această zonă. Muncitorii dădeau în continuare la manivelă.” „Evident
că un asemenea sistem nu avea cum să țină la infinit, câtă vreme fusese gândit
ca un pansament. Să crezi că ai un job, asta a fost gândirea socialistă, ai
slijbă, nu mai ai probleme”, este de părere jurnalistul Liviu Avram. Și așa a
fost vreme de 4 ani. Guvernul Văcăroiu a păstrat impresia unei industrii
funcționale, ca să creadă românii că au un loc de muncă. Iar muncitorii
produceau mărfuri pe care nu le voia nimeni. Mărfuri care rămâneau în stocuri,
iar economia comunistă, nereformantă, se sufoca rapid. Aproape orice se vindea
cu mai puțin decât costul de producție, iar banii pentru salarii veneau de la
bugetul țării și așa sărăcit în primii ani de după revoluție. Până în 1996,
Nicolae Văcăroiu a susținut artificial, așadar, o industrie aflată în moarte
clinică. Așa a rămas Guvernul Văcăroiu, în memoria colectivă, drept Guvernul
Liniștii și al Stagnării. Investitorii străini stăteau, la vremea aceea, la
distanță de România. Și în timp ce industria românească se ruina, câțiva români
deveneau milionari. Erau vremurile când Bancorex înregistra o gaură de peste 2
miliarde de dolari, bani împrumutați și nerestituiți de către proaspeții
afaceriști ai vremurilor. Ajutați, desigur, și de legile care veneau de la
Guvern. „E adevărat că prin legislația creată, am dus o luptă pentru capitalul
autohton, pentru a nu deveni colonie, cum suntem astăzi,” afirma Nicolae
Văcăroiu după ani buni, pentru recorder. Și în timp ce unii prosperau, România
se umplea de oameni ai străzii. Românii ajunseseră la limita subzistenței. Cu
burțile goale, ieșeau din ce în ce mai des în fața Guvernului ca să protesteze.
Inflația ajunsese la 300%. Oamenii își pierduseră economiile de o viață. În
timpul guvernării Văcăroiu, cu banii de o mașină nu mai puteau cumpăra nicio
bicicletă. La sate, țăranii aveau pământuri, dar nu aveau cu ce să le
muncească. Iar pensiile de câteva sute de lei nu le ajungeau nici de
medicamente. Astfel, 1996 se încheie cu România în colaps. Pe plan
internațional, în ce privește perspectiva aderării țării noastre la Uniunea
Europeană, la 1 februarie 1993 a fost semnat Acordul European de Asociere la
Comunitatea Europeană. Iar în iunie 1995, România a obținut acordul tuturor
forțelor politice privind obiectivul aderării noastre la UE. De asemenea, s-a
făcut prima cerere de aderare la NATO.
Chestiunea
privatizării: Ştiind că privatizarea însemnă disponibilizări
şi probleme sociale, guvernul Nicolae Văcăroiu a preferat să bage bani de la
buget în regii şi uzine fără nicio eficienţă economică şi fără perspective pe
piaţa capitalistă. Premierul Văcăroiu a ales, în cele din urmă, o foarte
complicată, dar şi ineficientă metodă de privatizare: „cuponiada”. Proprietatea
de stat a fost împărţită scriptic în două: 70 la sută a fost transferată către
Fondul Proprietăţii de Stat (FPS), o instituţie care avea menirea să
privatizeze ceea a primit în portofoliu, iar restul de 30 de procente au fost
atribuite către cinci instituţii înfiinţate în tot atâtea regiuni istorice:
Fondurile Proprietăţii Private (FPP). Menirea FPP-urilor era de a administra
într-un mod cât mai profitabil partea lor de capital în folosul cetăţenilor
ţării. În acest scop, toţi cetăţenii în vârstă de peste 18 ani au primit
„certificate de proprietate” (cupoane), pe care le puteau subscrie fie la una
din societăţile din portofoliul FPP-urilor, fie direct la FPP-uri. Cum
conducerile noilor instituţii erau desemnate pe criterii politice şi
clientelare, această metodă de privatizare îşi conţinea şi germenele eşecului.
Cu cât privatiza mai rapid, FPS-ul îşi grăbea sfârşitul, căci urma să se
desfiinţeze - drept pentru care a devenit una din marile frâne ale
privatizării. Cupoanele emise către populaţie nu erau nominale, drept pentru
care s-a născut imediat o piaţă neagră a certificatelor de proprietate,
traficate la preţuri de nimic, de care au profitat puţini iniţiaţi, şi
nicidecum marea masă a populaţiei. Mircea Coşea, fost preşedinte al Consiliului pentru reformă
şi fost viceprim-ministru în Guvernul Văcăroiu (1992-1996), încă mai crede că
marea cuponiadă a fost un succes, fiindcă a privatizat 76% din economie. Un
succes care totuşi a eşuat, recunoaşte Coşea, dar nu din cauza autorilor
proiectului: „Această politică a eşuat prin venirea la putere a Convenţiei
Democrate. Domnul Victor Ciorbea a interzis privatizarea prin piaţa de capital,
cum gândisem noi tot procesul, şi a introdus privatizarea prin negociere, ceea
ce a dus la apariţia corupţiei în procesul de privatizare”, explica fostul
demnitar PSD. Oricum, Coşea se mândrea că prin acele cupoane au apărut o
mulţime de proprietari: „Noi am creat acţionariatul!”, spunea Coşea, cu niște
ani în urmă într-un interviu la postul Realitatea TV.
Păcăleala
unui capitalism original 1992-1996: După 1992 România intră
într-un adevărat paradox economic. Premierul Nicolae Văcăroiu se dovedeşte
timid în reforme, reticent în privatizări. Este cel mai conservator guvern din
toată perioada de după 1989, o echipă ce încearcă să treacă la economia de piaţă
conservând întreprinderile de stat cu pierderi, cărora le finanţează producţia
deşi acestea nu mai au clienţi şi produc pe stoc. Atent să nu-i fure cineva
ţara, Văcăroiu începe privatizările prin cuponiade. Deşi nevoia de investitori
străini apare ca un deziderat strategic, iniţiativa privată rămâne în faza de
butic la colţ de stradă. Se discută totuşi foarte mult despre investitorii
străini şi se poartă chiar discuţii cu Audi, Mercedes, Exxon sau Total pentru a
veni cumpăra fabrici din România. Cu excepţia apariţiei Daewoo la Craiova nu
prea se concretizează mari afaceri. Investitorii
cu greutate veneau şi plecau, preferând Ungaria, Cehia şi Polonia, unde
opţiunea politică pentru capitalism nu rămâne doar o vorbă în vânt. În a doua
parte a guvernării Văcăroiu începe totuşi să se nască o clasă nouă în
societatea românească - este momentul unor potenţaţi români, ridicaţi pe
legături politice. Motorul lor de creştere îl reprezintă creditul luat de la
băncile statului. Peste nu mulţi ani acest gen de credit avea să prăbuşească în
lanţ băncile de stat, culminând în 1999 cu falimentul celei mai mari bănci din
sistem - Bancorex. Obsesia politică a guvernului a fost creşterea economică. O
cifră pe care politicienii chiar au obţinut-o ignorând însă reguli de bază ale
economiei libere. Însă era ceva în neregulă cu această creştere. Inflaţia era
foarte mare. În ’93 s-a atins recordul de creştere a preţurilor - 256%. În
măruntaiele economiei era de fapt totul putred. România producea, însă nu avea cui
să mai vândă. Fără bani din vânzare, companiile nu plăteau la rândul lor
furnizorii şi se formau astfel lanţuri uriaşe ale datoriei, numite arierate.
Bani blocaţi, de fapt bani inexistenţi. În condiţii normale economia s-ar fi
blocat, dar în loc de reformă guvernanţii au venit cu cea mai păguboasă soluţie
- au dat drumul la hârtii. Când statul nu mai avea cu ce să plătească pensii şi
salarii tipărea bani. Guvernul jongla cu soarta oamenilor căci preţurile
creşteau mult mai repede decât salariile şi cu cât creştea numărul hârtiilor
aruncate în economie, cu atât românii erau mai săraci. În 1996 salariul era de
157 de ori mai mare decât în 1990, dar preţurile crescuseră de 350 de ori!!
Puterea de cumpărare se înjumătăţise. Iar o perioadă şi mai grea abia urma.
3.
Despre Caritas:
Caritas a fost prima şi cea mai mare
escrocherie cu care românii au fost ademeniţi după Revoluţie. Ioan Stoica, un
contabil din Braşov, a promis că oricine va depune bani în conturile sale va
primi, după trei luni, de opt ori mai mult. Ioan Stoica avea să fie, în vele
din urmă, reţinut şi apoi condamnat pentru numai un an şi jumătate, deşi
aproximativ 260.000 de români au fost păgubiţi cu zeci de milioane de dolari. Schema
de tip piramidal Caritas a funcţionat în România timp de doi ani, între aprilie
1992 şi august 1994. A atras milioane de deponenţi din toată ţara, care au
investit sume uriaşe, peste 1.000 de miliarde de lei vechi (aproape un miliard
de dolari). Considerată prima şi cea mai mare ţeapă naţională, bula Caritas s-a
spart odată cu intrarea în faliment a SRL-ului, la 14 august 1994. La acel
moment, datoriile Caritas se ridicau la 450 de milioane de dolari. Compania
Caritas a fost înfiinţată de Ioan Stoica în în aprilie 1992 ca SRL (societate
cu răspundere limitată), având un capital de numai 100.000 de lei vechi (500 de
dolari). La doar două luni de la înfiinţare, Caritas se mută la Cluj-Napoca.
Iniţial, valoarea depozitelor era una mică (2.000-10.000 de lei), dar mai târziu
valoarea depozitului iniţial minim a urcat la 20.000 de lei, în timp ce
valoarea maximă era de 160.000 de lei. De asemenea, la început, doar clujenilor
li s-a permis să participe la această schemă, iar din vara lui 1993, toţi
cetăţenii români au putut participa la caritas. Ceea ce s-a dovedit o mare
ţeapă naţională, Caritas avea ca scop declarat ajutarea românilor săraci să
parcurgă mai uşor drumul spre capitalism, promiţându-se sume de opt ori mai
mari decât cele investite în numai trei luni de la depunere.
Sprijinul
lui Funar şi al „Mesagerului”: Această schemă piramidală a
prosperat în bună măsură şi datorită sprijinului venit din partea Partidului
Unităţii Naţionale (PUNR) şi din partea lui Gheorghe Funar, primar al
municipiului Cluj-Napoca. În anii 1992-1993, Funar a acordat sprijin logistic
şi l-a girat moral pe Ioan Stoica. Caritas a avut iniţial sediul chiar în
sediul Prefecturii Cluj-Napoca, iar o vreme Funar l-a susţinut deschis pe Ioan
Stoica, creatorul Caritas. Dar când au aparut primele semne că jocul piramidal
se va sfârşi dezastruos, primarul s-a disociat rapid de Stoica. Ziarul local „Mesagerul transilvan” a
jucat un rol decisiv în ascensiunea Caritas: în paginile sale erau publicate
comunicatele lui Stoica, listele cu câştigători şi articole elogioase menite să
risipească îndoiala oamenilor şi să atragă depunători. La apariţia Caritas,
„Mesagerul” încă era cotidianul Prefecturii, titulatură pe care o avea şi pe
frontispiciu, iar primul sediu al Caritas a fost chiar în redacţia ziarului.
„Înscrierile vor avea loc în la redacţia „Mesagerului transilvan” din cadrul
Prefecturii”, anunţa un comunicat al Caritas din iunie 1992. Mai mult, Funar a
plătit spaţiu publicitar în „Mesagerul transilvan” pentru a fi publicată lista
„câştigătorilor”, care ajunsese la 44 de pagini pe zi cu o lună înainte de
prăbuşirea schemei. În toamna anului 1993, lista „câştigătorilor” a inclus
22.000 de nume. Dimensiunea schemei puse la cale de Ioan Stoica este încă
necunoascută. Estimările variază între două şi opt milioane de deponenţi.
Bancherul Dan Pascariu estima că între 35% şi 50% din gospodăriile din România
au fost participante la acest sistem, în timp ce Mugur Isărescu, guvernatorul
Băncii Naţionale a României, estima că circuitul financiar ajunsese la un moment dat
să ruleze o treime din masa monetară a României. „The New York Times” aprecia că
schema lui Stoica a atras între unul şi cinci miliarde de dolari. Guvernul a interzis schema piramidală
abia după ce compania a intrat în faliment. Iar asta chiar dacă Executivul
primise avertismente privind Caritas din mai multe surse, inclusiv de Serviciul
Român de Informaţii (care scrisese într-un raport de la începutul anului 1993),
dar şi de la economistul Daniel Dăianu, care a numit schema drept o fraudă.
„Cifra
de afaceri a Caritas va depăşi Produsul Intern Brut al României”: Primele
semne ale căderii Caritas au apărut în toamna anului 1993, când tot mai multe
ziare internaţionale au început să prezică eşecul acestei scheme piramidale.
„Dacă „mecanismul Stoica” nu se opreşte, cifra de afaceri a Caritas va depăşi
Produsul Intern Brut al României”, scria „The Economist” în 1993, punând accent
pe pasivitatea autorităţilor în faţa fenomenului Caritas. Presa internaţională
atrăgea atenţia că „este cu neputinţă ca într-o ţară să existe atâţia bani
gheaţă încât depunerile să se dubleze de la o lună la alta şi să ţină sistemul
în viaţă. Niciun leu n-ar mai fi folosit pentru altceva şi orice activitate ar
îngheţa”. Împotriva acestor scenarii, care începeau să fie vehiculate timid şi
de o parte a presei din România, Ioan Stoica a mobilizat o armată de lăudători
pe care îi finanţa cu sponsorizări generoase, de la scriitori şi ziarişti până
la preoţi şi actori. Şi pentru a arăta că firma lui este din ce în ce mai
prosperă, sub umbrela Caritas a fost deschis şi un supermarket, intitulat
pompos „La Grand” şi situat în cartierul Zorilor din Cluj-Napoca. La inaugurare
au participat toate oficialităţile oraşului, iar presa relata că magazinul a
fost luat cu asalt de cetăţeni. Patronul Caritas a fost ovaţionat printre
rafturile cu alimente: „Când este domnul Stoica în mijlocul nostru, îl vedem ca
pe Mesia!” Ianuarie 1994 vine însă
cu o veste-bombă, sau o minciună pentru a camufla iminenţa dezastrului:
„plăţile câştigătorilor se suspendă întrucât casieria Caritasului a fost spartă
de câţiva hoţi, paguba ridicându-se la circa 95 de milioane de lei”. Un zvon se răspândeşte cu înfrigurare
în Cluj-Napoca: „Caritasul este gata!”. La Bucureşti, Senatul ia în discuţie
modificarea Codului Penal pentru interzicerea jocurilor de tip Caritas.
Amendamentul este respins cu 39 de voturi pentru şi 59 împotrivă. Corneliu
Vadim Tudor (senator PRM) s-a opus, motivând că interzicerea jocurilor
piramidale ar da naştere unei revolte populare. Totuşi, printr-un ordin al Prefecturii Bucureşti, Caritasul este
interzis în Capitală şi în judeţul Ilfov. În semn de protest, Ioan Stoica
opreşte din nou plăţile şi anunţă că vrea să intre în greva foamei, împreună cu
90% din angajaţii săi. „Sunt mâhnit, aproape distrus de aceste lucruri care se
petrec cu firma Caritas de o lună de zile”, spune Stoica în ziarul de casă al
Caritasului, „Mesagerul transilvan”. În primăvara anului 1994 devenea tot mai
clar că „minunea de la Cluj” se sfârşise. Păgubiţii oscilau în a găsi vinovaţi
pentru banii pierduţi: ba că Guvernul e de vină, ba că Stoica e un escroc. În
mai 1994 Caritasul avea în registre sute de mii de depunători - oameni care
giraseră cu locuinţele ca să se împrumute de bani pentru Caritas. La 16 aprilie 1994, Ioan Stoica vorbea
pentru prima dată despre posibila închidere a Caritasului. „Dacă se vrea ca
circuitul să fie oprit, atunci ar fi normal să apară o lege în acest sens. Eu
vă declar că sunt în măsură să închid circuitul în chip cât mai benefic pentru
oameni. Pierderea libertăţii mele nu va rezolva absolut nimic”, spunea Stoica,
încheind cu un aforism: „Curând, foarte curând, după Caritas se va plânge”. 19
mai 1994 este „data decesului” Caritas. În acea zi a apărut în „Mesagerul
transilvan” articolul semnat de însuşi Ioan Stoica intitulat: „Caritas se
închide”. Stoica spunea că toţi românii vor primi înapoi banii depuşi, dar nu a
fost aşa.
Condamnare:
un an şi jumătate: Ioan Stoica a fost arestat abia în vara lui
1994, pe 25 august, când devenise evident că nimeni nu-şi va mai recupera
banii. A fost ridicat de la Cluj şi dus la Bucureşti cu avionul, fără cătuşe la
mâini, laolaltă cu ceilalţi pasageri ai unei curse de linie. Trecuse aproape un
an de la momentul în care Caritas blocase plăţile şi, în tot acest timp, Stoica
fusese lăsat în libertate şi oferise zeci de interviuri amăgitoare despre
renaşterea jocului şi înapoierea banilor către depunători. Ioan Stoica a fost condamnat,
în 1995, la şapte ani de închisoare, pedeapsă care i-a fost redusă ulterior,
fiind eliberat la 14 iunie 1996. Ioan Stoica a refuzat după eliberare orice
contact cu presa. În ultimii ani, presa locală a scris că Stoica trăieşte
într-o mare sărăcie, a suferit trei infarcturi şi că s-a mutat într-un sat
uitat de lume de pe lângă Dorohoi.
4. Despre
Corneliu Coposu:
A fost urmașul politic al lui Iuliu Maniu, un
mare patriot, dar și un mare adversar al demagogiei patriotarde, lider al
Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚCD) în perioada 1990-1995 și
fost deținut politic sub regimul comunist între 1947 și 1964. Coposu, născut în
1914, a fost secretarul politic al liderului țărănist Iuliu Maniu din 1937 până
la arestarea întregii conduceri a partidului pe 14 iulie 1947 (înscenarea de la
Tămădău). Maniu, care după cel de-al Doilea Război Mondial devenise cel mai
popular om politic din România, i-a servit drept model lui Coposu pentru tot
restul vieții sale. Liderul PNȚCD a dovedit o moralitate politică dacă nu
unică, atunci oricum foarte rar întâlnită în România post-comunistă. „Dacă aș
fi fost dispus la compromis nu aș fi suferit 17 ani și jumătate, cum au făcut
alte lichele”, spunea el. „N-avem dreptul să abdicăm niciodată de la
principiile noastre: morala creștină, justiție socială, patriotism luminat. N-am
tranzacționat niciodată cu principiile, n-am cedat niciodată din obiectivele
care privesc independența și suveranitatea națională” adăuga cel supranumit „Seniorul”.
„Eu am cutreierat aproape toate puşcăriile din România, cu reveniri frecvente
la Ministerul de Interne şi, bineînţeles, la Ghencea şi la Văcăreşti, care erau
puncte de triaj”, rememora Corneliu Coposu în cartea '„Coposu. Confesiuni.
Dialoguri cu Doina Alexandru” (Editura Anastasia, 1996). A fost dus, astfel, la
Ministerul de Interne, la Malmaison, Văcăreşti, Snagov, Piteşti, Uranus,
Jilava, Canal, Ghencea, Bragadiru, Popeşti-Leordeni, Craiova, Gherla, Sighet,
Aiud, Râmnicu-Sărat. După eliberarea din închisoare, Corneliu Coposu a avut doi
ani şi jumătate de domiciliu forţat la Rubla, în Bărăgan. Revenit în Capitală,
a fost ţinut sub permanentă urmărire, chemat de zeci de ori la Securitate, a
avut numeroase percheziţii domiciliare, i-au fost ridicate corespondenţa, manuscrisele,
cărţile. După eliberare nu i-au fost date nici locuinţă, nici loc de muncă,
fiind nevoit să presteze o muncă necalificată în construcţii. Corneliu Coposu a
continuat, în clandestinitate, să desfăşoare o activitate politică în spiritul
ideilor naţional-ţărăneşti. Întrebat, peste ani, ce anume l-a ajutat să
supravieţuiască martiriului puşcăriilor, Corneliu Coposu a răspuns: '„Mai
întâi, credinţa în Dumnezeu, care a fost suportul principal prin care am
depăşit toate vicisitudinile cu care am fost confruntat. În al doilea rând, am
avut o miraculoasă siguranţă în viitor, am avut certitudinea că nu voi muri în
puşcărie, că voi supravieţui şi voi fi martorul prăbuşirii comunismului'”. („Coposu.
Confesiuni. Dialoguri cu Doina Alexandru”,Editura Anastasia, 1996). În noaptea
de 22 spre 23 decembrie 1989, Corneliu Coposu a anunţat reintrarea în viaţa
publică a PNŢ, sub denumirea de Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat
(PNŢCD). A fost numit, de către grupul de refacere a partidului, preşedinte al
PNŢCD, iar ulterior a fost ales preşedinte al partidului, în cadrul Congresului
din 27-29 septembrie 1991. A fost preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc
Creştin Democrat până la moartea sa, în 1995. Corneliu Coposu a fost unul
dintre iniţiatorii Convenţiei Democrate Române (CDR), care a reunit în acei ani
formaţiunile de opoziţie, iar în perioada iunie 1992-noiembrie 1993 a fost
preşedinte al Comitetului Executiv al CDR. A fost senator de Bucureşti,
reprezentând PNŢCD pe lista CDR, ales la 27 septembrie 1992. Este autorul mai
multor volume, dintre care amintim: „Ţara Sălajului”, „Luptele românilor din
Transilvania înainte de Supplex Libellus Valachorum”, „Istoria unui Tribun”, „Actualitatea
lui Simion Bărnuţiu”, „Armistiţiul de la 23 august 1944 şi implicaţiile lui”,
„Retrospective electorale” ş.a. Corneliu Coposu a fost membru al Asociaţiei
Oamenilor de Ştiinţă din România, al Asociaţiei de Istorie Comparativă şi
Drept, membru în Consiliul Uniunii Europene Creştin-Democrate (1992), precum şi
preşedinte de onoare al mai multor asociaţii. În 1995, a fost decorat cu
Legiunea de Onoare în grad de Ofiţer, distincţie acordată de Republica
Franceză. În iunie 1994 a plecat în Germania pentru tratamentul unei boli de
plămâni, fiind supus atunci şi unei operaţii chirurgicale. A revenit în
Bucureşti la 18 noiembrie 1994, reluându-şi activitatea de preşedinte al PNŢCD
şi de senator. A murit la 11 noiembrie 1995, la Bucureşti. La 20 mai 2018,
Fundaţia „Corneliu Coposu”, împreună cu Asociaţia 21 decembrie 1989, a
prezentat public conţinutul Testamentului lui Corneliu Coposu. Documentul a
fost găsit după 23 de ani de la trecerea în eternitate a Seniorului de
reprezentanţii Fundaţiei „Corneliu Coposu”, în arhiva acesteia, se arăta
într-un comunicat de presă din 20 mai 2018 al Fundaţiei „Corneliu Coposu”.
Testamentul a fost scris de Corneliu Coposu în noaptea de 24 spre 25 iulie
1994, de pe patul de spital. „Testamentul politic al liderului PNŢCD, Corneliu
Coposu, îndeamnă generaţia tânără să se implice în apărarea valorilor democraţiei
şi să nu cedeze presiunilor de orice fel, pentru că doar în acest mod România
va reuşi să depăşească traumele lăsate de perioada comunistă. Printre
principiile enunţate de Seniorul PNŢCD se mai numără patriotismul dovedit prin
fapte, nu prin vorbe, şi puterea exemplului personal care să educe tinerii în
spiritul valorilor universal”, se menţionează, între altele, în comunicatul de
presă din 20 mai 2018. Personalitate de prim rang a vieţii noastre politice
post-decembriste, Corneliu Coposu a fost, pentru cei care l-au cunoscut,
întruchiparea modestiei şi a echilibrului, se arată în prefaţa cărţii „Corneliu
Coposu. Semnele timpului” (ediţie alcătuită de Mircea Popa, Editura de Vest,
Timişoara, 1997). „Marele său merit este acela de a nu fi forţat deloc
lucrurile, lăsându-le să curgă în albia lor firească, convins fiind că timpul
le va aşeza pe toate la locul lor, conform proverbului românesc „apa trece,
pietrele rămân”", arată Mircea Popa, care semnează şi prefaţa acestei
cărţi. Personal, vreau evidențiez noțiunea de „patriotism luminat” folosită
adesea de Senior. Iată ce spunea Coposu pe această temă: „Patriotismul este o dragoste
discretă pentru țară, o disponibilitate de a-ţi da oricând viața pentru ea și
de a nu mărturisi acest sentiment. Găsesc că afișarea patriotismului este
indecentă. Un om care simte dragostea pentru țară, un om care este decis ca în
interesul tarii să-și sacrifice propria existență nu are să se bată pe piept cu
sentimentul acesta.” Ar fi interesant de văzut câți dintre politicienii de după
1990 (pentru că la cei dinainte nu se punea problema, ei făcând parte dintr-un
regim anti-național impus cu forța de o putere străină) au aplicat sau aplică
în practică principiile lui Coposu. A existat sau există vreunul? Îmi aduc
aminte de batjocura la care a fost supus liderul țărănist de Ion Iliescu, Petre
Roman și acoliții lor, ca și de milioane de analfabeți politic care i-au votat.
Există azi în România politicieni care să nu recurgă la demagogie patriotardă
și să nu se bată cu cărămida în piept despre cât de patrioți sunt și de ce
multe fac pentru această țară? Cât despre PNȚCD, acesta a ajuns, în cel mai bun
caz, un partid de buzunar. Cu certitudine Seniorul se răsucește în mormânt! Dar
nu doar politicienii sunt așa, ci și alegătorii care îi aleg scrutin după
scrutin. La urma urmei, clasa politică nu poate fi mai bună decât electoratul
din care provine. Cultivată prin educația național-comunistă demagogia
patriotardă a fost preluată de aproape întreaga clasă politică de după 1990. Așa
încât efuziunile multora dintre politicienii mărunți ai zilelor noastre la
adresa celui mai mare politician român de după căderea regimului comunist sunt
în cea mai mare măsură pură ipocrizie, confirmând criza morală a societății
românești.
Profeția
lui Corneliu Coposu: „Blestemul României ar fi ca după 20-25 de ani FSN să se
afle să afle şi la stânga, şi la dreapta eşichierului politic”: Seniorul
a prevăzut multe lucruri. În 1987 a avut extraordinara intuiţie, într-o vreme
în care era urmărit de Securitate, să înscrie partidul în Internaţionala
Creştin Democrată. A prevăzut că ăsta este viitorul partidului: să intre în
structurile creştin democrate internaţionale. Apoi, a fost primul lider politic
român care a vorbit despre importanţa integrării ţării noastre în structurile
euro atlantice şi despre faptul că trebuie să ne distanţăm de Răsărit. În
aprilie '90 a spus că blestemul României ar fi ca după 20-25 de ani FSN să se
afle să afle şi la stânga şi la dreapta eşichierului politic. O altă
viziune care s-a dovedit a fi adevărată, din păcate! Corneliu Coposu a fost înmormântat la Cimitirul Belu Catolic, fără
funeralii naţionale, dar sute de mii de români au venit să-l conducă pe ultimul
drum.
Anul 1996:
Despre
CDR: Inițial numită Convenția pentru Instaurarea Democrației în
România, apoi Convenția Democrată Română, Convenția Democratică din România
(CDR) a fost o alianță politică și electorală încheiată la 26 noiembrie 1991.
Prima alianță după evenimentele din 1989 s-a constituit prin semnarea unui
protocol pentru Instaurarea Democratiei între PNȚCD, PNL, PSDR, PER, PAC și
UDMR. S-au alaturat apoi Forumul Democratic
Antitotalitar din România (Partidul Unității Democratice, Uniunea Democrat-Creștină,
Alianța Civică, Asociația Foștilor Deținuți Politici din România, Solidaritatea
Universitară, Asociația 21 Decembrie, Mișcarea România Viitoare, Sindicatul
Politic „Fraternitatea”, Uniunea Mondială a Românilor Liberi). În 1992 au mai intrat în CDR Partidul
Național Liberal-Convenția Democratică (aprilie), Partidul Național
Liberal-Aripa Tânară (iunie) și Federația Ecologistă din România (august). Primul succes al CDR a avut loc odată cu
alegerile locale din 1992, când CDR s-a clasat pe locul II după Frontul
Democrat al Salvării Naționale (condus de Ion Iliescu și proaspăt desprins din
FSN-ul condus de Petre Roman). Un succes a fost reprezentat și de alegerea ca
primar al Bucureștiului a lui Crin Halaicu, candidatul PNL. În aprilie 1992 PNL a părăsit CDR, ceea ce a dus la scindarea
partidului. PNL-Convenția Democratică a rămas în cadrul CDR. Plecarea PNL a determinat
reorganizarea CDR, realizată pe baza unui nou protocol semnat la 24 iunie 1992,
cu PNȚCD-ul condus de Corneliu Coposu în rolul de partid dominant. La alegerile parlamentare și
prezidențiale din septembrie-octombrie 1992 CRD a obținut circa 20% din voturi
la alegerile parlamentare, iar Emil Constantinescu s-a calificat în turul al
doilea al alegerilor prezidențiale, obținând 31,24% din voturi (în primul tur
de scrutin), respectiv 38,57% din voturi în turul al doilea. În noiembrie 1992, Corneliu Coposu a demisionat din
poziția de președinte al Convenției, recomandându-l ca succesor pe Emil Constantinescu. Coabitarea partidelor în interiorul
Convenției a fost dificilă. Printre sursele de tensiune cele mai importante
erau eforturile partidelor mai mici de a realiza o contrapondere la dominația
PNȚCD, precum și politica UDMR de a obține autonomia teritorială pe criterii
etnice. Pe rând, PSDR-Sergiu Cunescu, UDMR, Partidul Liberal ’93 și Partidul
Alianța Civică aveau să părăsească alianța, în perioada februarie-martie 1995. La 22 martie 1995, Constantinescu a
fost reales ca președinte al CDR și a fost desemnat candidat la președinția
României. În toamna anului 1995, CDR și-a lansat platforma politică -
„Contractul cu România” (23 noiembrie 1995), care promitea îmbunătățirea vieții
românilor în decurs de 200 de zile de la preluarea guvernării. Localele din iunie 1996 au demonstrat
ascensiunea popularității CDR. A fost la egalitate cu PDSR și a impus primarul
Capitalei (Victor Ciorbea). Alegerile
parlamentare din noiembrie 1996 au fost câștigate de CDR cu 30,7% din voturi.
Locurile de parlamentar obținute au fost repartizate între partidele componente,
pe baza unor evaluări făcute cu privire la popularitatea acestora, plecându-se
da la trei sondaje de opinie. Astfel, ponderea principală revenea PNȚCD, urmat
de PNL (este vorba de o aripă a PNL care s-a desprins, sub conducerea lui
Mircea Ionescu Quintus, din PNL-ul condus de Radu Câmpeanu) și PNL-CD. CDR a câștigat și prezidențialele. În
primul tur de la 3 noiembrie 1996, Emil Constantinescu s-a clasat pe locul 2,
după Ion Iliescu, dar înaintea lui Petre Roman. La 7 noiembrie s-a semnat un
acord de colaborare electorală, parlamentară și guvernamentală între CDR și
Uniunea Social-Democrată (USD), -
constituită din PD și PSDR-ul lui Sergiu Cunescu -, și s-a convenit
susținerea lui Emil Constantinescu în turul al doilea al alegerilor prezidențiale
ceea ce a dus la victoria acestuia, cu 54,41% din voturi. La 6 decembrie 1996,
s-a semnat un acord de solidaritate guvernamentală cu UDMR, trecându-se astfel
la prima tranziție pașnică de putere în România din perioada postbelică. Măcinată de conflicte interne și pe
fondul crizei economice accentuate popularitatea CDR s-a erodat puternic.
PNȚCD, în calitate de principal partid, a suferit cel mai puternic. Al doilea
partid din Convenție, PNL, a solicitat mai întâi instituirea unei situații de
paritate cu PNȚCD, optând apoi pentru a se prezenta pe liste separate la
alegerile locale din 2000, la care CDR a obținut rezultate modeste, clasându-se
pe locul 5, după numărul de mandate obținute. Pentru alegerile generale din
toamna anului 2000, PNL nu a mai revenit în Convenție, astfel că la 7 august
2000, la inițiativa PNȚCD, împreună cu alte partide mai mici (Uniunea Forțelor
de Dreapta, Alianța Națională Creștin Democrată, Partidul Moldovenilor,
Federația Ecologistă din România) s-a constituit o nouă alianță politică, denumită
Convenția Democrată Română 2000, care însă nu a reușit să strângă suficiente
voturi (10% din voturile valabil exprimate, prag instituit de legea electorală
în vigoarea la data alegerilor) pentru a mai intra în Parlament.
Noiembrie
1996: Prima victorie a forțelor de dreapta. Emil Constantinescu, profesorul
care l-a dat jos pe neocomunistul Ion Iliescu: După
șase ani în care Ion Iliescu și oamenii săi, aceștia fiind în mare parte foști
nomenclaturiști comuniști, au dominat scena politică postrevoluționară din
România, candidatul forțelor de Opoziție reușește să se impună ca președinte.
Alegerea lui Emil Constantinescu în fruntea țării a venit după o campanie dură,
fiind însoțită de un val uriaș de speranță.
În primul tur, care a avut loc în 3 noiembrie 1996, au fost înscriși în
cursă 16 candidați. Nici atunci nu au lipsit figurile exotice, precum
Constantin Mudava, un foarte cunoscut vindecător la acea vreme, sau Nuțu
Anghelina, un fanatic religios. Cele mai multe voturi le-a obținut președintele
în funcție, Ion Iliescu, peste 32%, fiind urmat de
candidatul Convenției Democrate, Emil Constantinescu, cu
28,22%. Au urmat apoi două săptămâni de campanie în care nu au lipsit
incidentele violente.
Manipulări
privind schimbarea patriarhului BOR și scandaluri cu bătăușii PDSR (noua denumire a FDSN-ului): Imediat
după primul tur, senatorul PDSR Gheorghe Dumitrașcu a declarat în Parlament că
partidul său a greșit lăsând presa să se dezvolte liber, „cum o taie capul,
pentru a ne tăia nouă capul”. El era supărat că presa „a atacat permanent FSN,
PDSR, pe Ion Iliescu și în genere Guvernul”. Ca urmare, EVZ a
anunțat că instituie un embargo total asupra știrilor despre activitatea PDSR
până când partidul își va cere scuze. Pe 7 noiembrie, EVZ nota că Ion Iliescu a
târât Biserica Ortodoxă într- o „diversiune ordinară”. Președintele a pus pe
seama Opoziției un complot prin care se urmărea schimbarea din funcție a
patriarhului României. Unul dintre
cei mai aprigi susținători ai lui Ion Iliescu a fost consilierul prezidențial
Dan Iosif, un fost bișnițar, care s-a remarcat în timpul Revoluției. Cu câteva
zile înainte de al doilea tur, după o emisiune la PRO TV la
care participaseră Ion Iliescu și Emil Constantinescu, Dan Iosif s-a înjurat în
fața sediului cu fanii candidatului CDR, după care a trecut la violențe. El a
încercat să îl lovească cu piciorul pe Emil Constantinescu, însă l-a atins pe
unul dintre susținătorii acestuia. Ulterior, Dan Iosif s-a internat la spital,
unde a fost operat de Sorin Oprescu, susținând că de fapt el a fost agresat de
un „individ cu geacă”.
„Cheia
e la tine!”. Revoluția din noiembrie 1996: Emil Constantinescu a
câștigat în turul 2 al prezidențialelor cu 54,41%. Editorialul lui Ion
Cristoiu din EVZ din 18 noiembrie 1996 se intitula „Revoluția
din noiembrie 1996”. „Noiembrie 1996 reprezintă și victoria normalității după
șapte ani de anormalitate. Odată cu trecerea PDSR în Opoziție și cu înfrângerea
celui ce părea eternizat la Președinția țării, mașinăria tipic democratică a
alternanței s-a pus în mișcare. Nimeni n-o mai putea opri de acum încolo”, nota
Cristoiu. Sute de mii de oameni au ieșit atunci pe străzi pentru a sărbători
victoria lui Emil Constantinescu. „Am trăit prea mult rău ca să nu merităm
porția noastră de bine, de fericire, de iubire. De aceea nu voi tolera
necinstea, nu voi tolera violența, nu voi mai tolera abuzul. Există o cale prin
care putem ieși din noapte și această cale este valoarea noastră națională”.
După patru ani de la această declarație, Emil Constantinescu nu a mai candidat
pentru un al doilea mandat de președinte.
„Un
ateu este şi făptuitorul, şi judecătorul său”: Emil
Constantinescu a exploatat, în campania electorală din 1996, tema moştenirii pe
care i-a lăsat-o Corneliu Coposu. „Seniorul politicii româneşti” murise cu un
an înainte de alegeri, iar înmormântarea lui a emoţionat o ţară întreagă şi a
echilibrat balanţa electorală. „Glonţul
de argint” al campaniei lui Emil Constantinescu a fost întrebarea pe care i-a
pus-o lui Ion Iliescu în dezbaterea finală: „Credeţi în Dumnezeu, domnule Iliescu?”.
Emil Constantinescu a explicat pentru „Adevărul” acel moment: „Întrebarea n-a
fost spontană. Nu poţi să păcăleşti oamenii la televizor. Aici greşesc politicienii
de azi. Întrebarea „Credeţi în Dumnezeu?” este o întrebare crucială şi astăzi.
Problema unui şef de stat, mai ales a unui şef de stat al unui popor ca românii,
care au cultul liderului salvator şi sunt gata oricând să-i dea toată puterea,
este de o importanţă extremă. E important ca un şef de stat să creadă în
Dumnezeu. Pentru că este important dacă acest şef de stat crede că are o
instanţă deasupra lui. Pe când un ateu este şi făptuitorul, şi judecătorul său”.
O
piaţă de iluzii la picioarele lui Emil Constantinescu: Pentru
Ion Cristoiu, victoria lui Emil Constantinescu în alegerile din 1996 este unul
dintre marile momente din istoria României contemporane. Mii de oameni au ieşit
în Piaţa Universităţii pentru a sărbători dezbărarea României de rămăşiţele
comunismului. Emil Constantinescu a ţinut atunci un discurs în care a vorbit
despre idealuri şi iluzii: „Mulţimea a devenit exuberantă. Pe mine m-a trecut un
fior rece pe şira spinării. Mi-am dat seama că niciodată nu voi putea realiza
speranţele acelor oameni şi atunci mi-am amintit ce spusese Havel într-un
discurs la Bucureşti: „Majoritatea oamenilor au iluzii, n-au idealuri”. Fiindcă
pentru idealuri trebuie să lupţi tu însuţi. Iluziile i le transferi altcuiva şi
apoi te declari dezamăgit”. Constantinescu
a intuit întocmai ceea ce avea să urmeze. Pentru el, noaptea victoriei a
continuat departe de entuziasmul general. „Am plecat sigur. Aveam încă Dacia.
Şi m-am dus spre Pajura, unde locuiam, am oprit-o la un moment dat, am oprit pe
Kiseleff şi m-am plimbat aşa, singur, şi mi-am dat seama cât de greu îmi va fi
să fac faţă acelor speranţe pe care oamenii şi le puneau. Speranţele n-au
limită”.
Așadar … La finele lui 1996, Convenţia Democratică şi aliaţii câştigau puterea politică după şapte ani apocaliptici în care PDSR (iniţial FSN, apoi FDSN) condus de Ion Iliescu transformase România într-o nouă Somalie, după cum aprecia, la vremea respectivă, Cristian Tudor Popescu. Este adevărat că, iniţial, fostul secretar al PCR promisese românilor, pe lângă o halcă de „democraţie originală”, şi o „nouă Suedie”, dar, după ce pedeseriştii s-au apucat de jefuit, Ţara a devenit pustiu. Ca să dea bine la alegători, CDR însăilase un soi de program electoral, intitulat pompos „Contractul cu România”, prin care se angaja ca în termen de 200 de zile (!) să îndrepte răul făcut de Iliescu şi camarila sa în justiţie, administraţie, educaţie, sănătate, economie etc., başca să crească nivelul de trai al populaţiei. Fireşte, nici cei mai optimişti români nu credeau că şapte luni ar fi fost suficiente pentru a face uitaţi cei şapte ani de fărădelegi, dar termenul era considerat rezonabil pentru ca guvernanţii „de dreapta” să-şi dovedească buna credinţă şi voinţa de a schimba lucrurile în bine. Dar a urmat dezastrul. Cu Victor Ciorbea - premier şi Emil Constantinescu - preşedinte, puterea a demonstrat de la început atât o incompetenţă şocantă, cât şi o completă lipsă de viziune şi solidaritate. „Specialiştii” propulsaţi în cele mai înalte funcţii de conducere nu cunoaşteau chestiuni elementare, iar armatele de fripturişti ce au sărit ca lăcustele din partidele coaliţiei direct în instituţiile statului au îmbolnăvit mortal domeniile pe care ar fi trebuit să le reformeze. Puţinii oameni de onoare din CDR au fost rapid marginalizaţi, contestaţi ori ridiculizaţi. A se vedea tristul caz al lui Constantin Ticu Dumitrescu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu