O ISTORIE A ROMÂNIEI - decembrie
1989 - zilele noastre. Partea a doua
1. Aspecte
generale:
Primele
alegeri: Duminica Orbului:
Alegeri prezidențiale și parlamentare au avut
loc pe 20 mai 1990.
Concurând cu partidele istorice, Partidul
Național Țărănesc Creștin și Democrat și Partidul Național Liberal,
Iliescu a obținut 85% din totalul voturilor exprimate. FSN a primit astfel,
două treimi din locurile din Parlament și prim-ministru a
fost desemnat Petre Roman, un
profesor universitar, o figură a Revoluției fără
trecut politic, acesta inițiind câteva reforme pentru piața liberă. Alegerile
din 20 mai 1990 au fost supranumite „duminica orbului” din cauza
votării masive a reprezentanților Frontului Salvării
Naționale, majoritatea fiind foști membri ai Partidului Comunist din
România.
Conflictul
interetnic de la Târgu Mureș:
Între 19 martie și 21 martie 1990 la Târgu Mureș a avut loc un conflict
violent între membri comunităților române și maghiare, ambele constituind
aproximativ jumătate din populația orașului. În urma luptelor de stradă, cinci
oameni și-au pierdut viața, sute de oameni au fost răniți, iar conviețuirea
interetnică în Târgu Mureș a fost alterată
considerabil pentru o perioadă de timp. Aceasta este considerată ca fiind prima
coliziune interetnică cu decese din estul post-comunist al Europei. Conflictul
interetnic de la Târgu Mureș este considerat o diversiune ce a avut la bază
ideea că integritatea teritorială a României este în pericol și că Ungaria ar putea re-anexa Transilvania. Acest eveniment a constituit
pretextul pentru înființarea Serviciului Român de
Informații, care a angajat o mare parte din agenții fostului Departament al
Securității Statului.
Manifestațiile
din Piața Universității și Mineriada din iunie 1990:
Nemulțumiți de menținerea influențelor
vechilor structuri din era comunistă, manifestanți anti-comuniști au început să
demonstreze în Piața Universității în
Aprilie 1990. Apoi, după sosirea minerilor din Valea Jiului în București și dispersarea „golanilor” din Piața
Universității în 13-15 iunie 1990,
președintele Iliescu le-a mulțumit public acestora, alimentând astfel zvonurile
despre implicarea puterii în venirea minerilor în București. Minerii au atacat
de asemenea sedii de partid și case ale liderilor opoziției. Guvernul Roman va
demisiona în septembrie 1991,
atunci când minerii s-au întors în București pentru a cere salarii mai mari și
îmbunătățirea condițiilor de muncă. Un tehnocrat, Theodor Stolojan, a fost numit la conducerea
unui guvern interimar până la organizarea unor noi alegeri.
Opoziția
la Frontul Salvării Naționale:
Opoziția era formată din partidele istorice de
dinainte de-al Doilea Război Mondial care
fuseseră reînființate după Revoluția din 1989,
anume Partidul
Național Țărănesc Creștin și Democrat, continuator al Partidului
Național-Țărănesc, Partidul
Național Liberal și Partidul
Social-Democrat Român. Lucrând separat, partidele de opoziție nu
puteau constitui o contrapondere reală la FSN,
continuatorul direct, sub o fațadă democratică, al Partidului Comunist Român.
Astfel, partidele de opoziție s-au coalizat, formând la 26 noiembrie 1991, Convenția Democrată Română (la
început s-a numit Convenția pentru Instaurarea Democrației în România) pe
baza unui protocol semnat de partidele istorice împreună cu Partidul Ecologist Român, Partidul Alianța Civică și Uniunea
Democrată a Maghiarilor din România, precum și de alte formațiuni
politice și civice.
Constituția
din 1991:
Parlamentul supune referendumului o nouă Constituție democratică, aprobată prin referendum național în Decembrie 1991. În martie 1992 cel mai mare partid de până atunci FSN s-a scindat în două partide: unul condus de Ion Iliescu numit Frontul Democrat al Salvării Naționale și celălalt Frontul Salvării Naționale (FSN), condus de Petre Roman.
2. Consiliul
Provizoriu de Uniune Națională:
CPUN a fost constituit ca urmare a
manifestaţiei din 28 ianuarie 1990, organizată de ţărănişti şi liberali. Ţara
era condusă la vremea aceea de CFSN, Consiliul Frontului Salvării Naţionale,
dar practic de un grup restrâns. În afara acestui organism, se cristalizase o
opoziţie politică alcătuită în principal din PNŢCD, PNL şi PSD, partidele aşa
numite istorice, întrucât îşi propuneau să reînvie partidele care au fost
scoase în afara legii şi distruse de comunişti. Partidele istorice au cerut
preşedintelui CFSN, Ion Iliescu să organizeze alegeri libere, dar la care să nu
participe FSN-ul ca atare. În opinia liberalilor şi ţărăniştilor FSN era un
organism revoluţionar provizoriu, menit să administreze treburile ţării până la
organizarea de alegeri. FSN s-a transformat însă în ianuarie 1990 în partid
politic şi a anunţat că va participa la alegeri. Corneliu Coposu lider al
ţărăniştilor şi care a condus practic ostilităţile, a protestat şi împreună cu
Radu Câmpeanu şi cu alţi câţiva i-au chemat pe aderenţii și pe mpatizanţii lor
să protesteze împotriva intenţiei FSN-ului de a monopoliza viaţa politică. În
28 ianuari 1990, centrul Bucureştiului s-a umplut de simpatizanţii partidelor
istorice. Manifestaţia a fost mai amplă decât s-a putut bănui iniţial şi după estimările
unora au fost acolo peste cincizeci de mii de persoane. Manifestanţii s-au
îndreptat către Piaţa Victoriei acolo unde era sediul CFSN şi unde se află acum
sediul Guvernului. Înăuntru Corneliu Coposu şi alţi lideri ai Opoziţiei au
cerut preşedintelui CFSN, Ion Iliescu, să accepte constituirea unui organism
legislativ, un soi de parlament cu toate partidele şi care să dezbată legile
electorale. Înăuntru a fost o întrunire extrem de încordată. Afară
manifestanţii exercitau o presiune puternică, încercând să influenţeze
negocierile. În aceeaşi dimineaţă însă cei care deţineau puterea au dispus
organizarea unei contra-manifestaţii, aproape de sediul CFSN, în strada Banu
Manta. Nu a fost însă deajuns şi atunci spre seară au început să sosească
camioane cu muncitori aduşi de te miri unde şi care erau pregătiţi să intervină
cu bâte împotriva manifestanţilor. Camioanele au împresurat ameninţător
manifestaţia Opoziţiei. În faţa intrării au avut loc episoade violente. Încetul
cu încetul manifestanţii s-au retas, intimidaţi, iar în sala de întrunire
discuţiile au evoluat greu cu suişuiri şi coborâşuri. A doua zi în piaţă soseau
minerii cu scop de intimdare. Ulterior oficialii anunţau intenţia constituirii
unui organism, care să includă şi pe opozanţi. A fost o concesie importantă,
dar el a fost făcut în aşa fel încât FSN să aibă o majoritate consistentă şi să
poată lua toate deciziile. Pe lângă partidele care promiteau să reprezinte ceva
şi care își dovediseră cât decât forța deja la 28 ianuarie au fost invitate să
partcipe tot felul de formaţiuni fantomatice sau inventate chiar atunci anume
ca să umple locurile în CPUN. Cu toate aceste deturnări ale sensului iniţial,
CPUN a fost prima mare victorie democratică dupa 21 dec. 1989. CPUN a fost
prima adunare în care românii au dezbătut liber şi în faţa întregii naţiuni
problemele politice cele mai importante. CPUN a fost un spectacol fascinant în
care românii reînvăţau să vorbească în public, să pledeze pentru un punct de
vedere şi să lupte prin forţa argumentelor. CPUN nu poate fi în niciun fel
disociat de episodul 28 şi 29 ianurie.
3. Peste
treizeci de ani de la primele alegeri libere din România:
La 20 mai 1990, în urmă cu peste 30 de ani,
aveau loc primele alegeri prezidenţiale şi parlamentare din România după
căderea regimului comunist şi după Revoluţia din decembrie 1989. Alegerile
prezidenţiale şi cele parlamentare s-au desfăşurat în baza Decretului-lege nr.
92/1990, votat la 14 martie 1990 de Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională -
organism provizoriu de conducere, înfiinţat după căderea regimului comunist.
Decretul-lege nr. 92 din 14 martie 1990 pentru alegerea Parlamentului şi a
Preşedintelui României cuprindea în acelaşi text legislativ atât alegerile
prezidenţiale, cât şi pe cele parlamentare. Ultimul articol al Decretului-lege
abroga Legea electorală a Republicii Socialiste România nr. 67/1974. Ziua
desfăşurării celor două scrutine simultane a fost, astfel, stabilită prin
decret, pentru 20 mai 1990. Decretul s-a aplicat doar primelor alegeri
parlamentare şi prezidenţiale, cele din 20 mai 1990, având în vedere că după
adoptarea Constituţiei în 1991, Parlamentul a fost cel care avea să adopte şi
să elaboreze o lege electorală în concordanţă cu principiile şi instituţiile
consacrate prin legea fundamentală. Potrivit Decretului-lege, Parlamentul care
urma să fie ales era unul bicameral format din Adunarea Deputaţilor şi Senat,
ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Cele două
camere urmau să fie alese în baza votului pe liste de partid, în timp ce alocarea
mandatelor urma să se facă conform principiului reprezentării proporţionale
(art. 4 din Decret-lege nr. 92/1990). Cu privire la Preşedintele României,
Decretul prevedea că acesta era ales prin vot universal, egal, direct şi
secret, liber exprimat. Condiţia de vârstă minimă pentru a candida şi a fi ales
în funcţia supremă în stat era 30 de ani. Validarea alegerii preşedintelui se
făcea de către Curtea Supremă de Justiţie, în plenul său, în termen de 20 de
zile de la data alegerilor. Conform Decretului, era declarat Preşedinte al
României candidatul care întrunea votul a cel puţin jumătate plus unu din
numărul alegătorilor înscrişi în listele electorale. Dacă niciunul dintre
candidaţi nu întrunea această majoritate, se organiza un al doilea tur de scrutin
între primii doi candidaţi clasificaţi în ordinea numărului de voturi obţinute.
Era declarat ales candidatul care, la al doilea tur de scrutin, obţinea cel mai
mare număr de voturi.
Candidații:
În
primul scrutin postcomunist, pentru funcţia de preşedinte, doar Frontul
Salvării Naţionale, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc
Creştin-Democrat au promovat candidaţi la preşedinţie: Ion Iliescu (FSN), Radu
Câmpeanu (PNL) şi Ion Raţiu (PNŢCD). Au
fost depuse 5.700 de candidaturi pentru Adunarea Deputaţilor şi 1.580 pentru
Senat. În calitate de independenţi, 212 persoane şi-au depus candidaturile
pentru Adunarea Deputaţilor şi 126 pentru Senat. De asemenea, 71 de formaţiuni politice şi-au depus candidaturi la
primele alegeri din mai 1990, între care: Frontul Salvării Naţionale (FSN),
Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (UDMR), Partidul Naţional Liberal
(PNL), Mişcarea Ecologistă din România (MER), Partidul Naţional Ţărănesc
Creştin şi Democrat (PNŢCD), Alianţa pentru Unitatea Românilor - Partidul
Unităţii Naţionale Române din Transilvania şi Partidul Republican (AUR - PUNR
şi PR), Partidul Democrat Agrar din România (PDAR), Partidul Ecologist Român
(PER), Partidul Socialist Democratic Român (PSD), Partidul Social Democrat Român
(PSDR), Grupul Democrat de Centru, Partidul Reconstrucţiei Naţionale din
România (PRN), Partidul Liber Schimbist (PLS), Partidul Democrat al Muncii
(PDM), Uniunea Liberală Brătianu (ULB), Partidul Tineretului Liber Democrat din
România, Partidul Cooperatist, Uniunea Democrat Creştină, Uniunea Democrată a
Rromilor din România, Forumul Democrat German, Uniunea Armenilor din România,
Asociaţia Culturală Bulgară din Bucureşti, Uniunea Democratică a Sârbilor din
România, Uniunea Democratică a Slovacilor şi Cehilor din România, Uniunea Elenă
din România, Forumul Democraţiei şi Unităţii Naţionale din România etc.. Numărul
alegătorilor care s-au prezentat la urne, la 20 mai 1990, a fost de 14.826.616
din totalul de 17.200.722 înscrişi pe liste, adică 86,19% din electorat,
conform rezultatelor alegerilor publicate în Monitorul Oficial din 8 iunie
1990. Potrivit legii, au fost organizate 42 de circumscripţii electorale pentru
fiecare judeţ şi municipiul Bucureşti, precum şi 12.630 secţii de votare.
Totodată, au fost acreditaţi 360 de observatori străini în vederea urmăririi
întregului proces electoral.
Victoria
lui Ion Iliescu: A ieşit câştigător, încă din primul tur, Ion
Iliescu. Pentru candidatul FSN, Ion
Iliescu, au fost exprimate 12.232.498 voturi, ceea ce a reprezentat 85,07%.
Pentru Radu Câmpeanu, candidatul PNL, au votat 1.529.188 alegători, respectiv
10,64%, iar pentru Ion Raţiu, candidatul PNŢCD, au votat 617.007 alegători
(4,29% din electorat). Din numărul
total al alegătorilor, de 17.200.722, la 20 mai 1990 s-au prezentat la urne
14.825.017. Numărul voturilor valabil exprimate pe întreaga ţară a fost de
13.707.159, iar cel al voturilor nule a fost de 1.117.858, conform rezultatelor
din Monitorul Oficial.
Primul
Parlament postcomunist: La Senat, Frontul Salvării Naţionale (FSN)
a obţinut 67,02% din numărul total al voturilor valabil exprimate şi 91 de
mandate; Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (UDMR) - 7,20% şi 12
mandate; Partidul Naţional Liberal (PNL) - 7,06% şi zece mandate; Partidul
Naţional Ţărănesc Creştin Democrat (PNŢCD) - 2,50% şi un mandat; Mişcarea
Ecologistă din România (MER) - 2,45% şi un mandat; AUR - Partidul de Uniune
Naţională a Românilor din Transilvania şi Partidul Republican - 2,15% şi două
mandate; Partidul Ecologist Român (PER) - 1,38% şi un mandat; un mandat a fost
ocupat de un independent (Antonie Iorgovan). La Adunarea Deputaţilor, FSN a obţinut 66,31% din voturile valabil
exprimate şi 263 de mandate; UDMR - 7,23% şi 29 de mandate; PNL - 6,41% şi 29
de mandate; MER - 2,62% şi 12 mandate; PNŢCD - 2,56% şi 12 mandate; AUR -
Partidul de Uniune Naţională a Românilor şi Partidul Republican - 2,12% şi nouă
mandate; Partidul Democrat Agrar din România (PDAR) - 1,83% şi nouă mandate;
PER - 1,69% şi opt mandate; Partidul Socialist Democratic Român - 1,05% şi
cinci mandate etc.. Alături de
acestea, câte un mandat a revenit unor organizaţii ale minorităţilor naţionale,
altele decât cea maghiară, 11 la număr: Comunitatea Lipovenilor din România,
Forumul Democratic al Germanilor din România, Uniunea Armenilor din România,
Uniunea Bulgară din Banat - Asociaţia Culturală Bulgară din Bucureşti, Uniunea
Democrată a Sârbilor din România, Uniunea Democrată a Slovacilor şi Cehilor din
România, Uniunea Democratică Turcă Musulmană, Uniunea Elenă din România,
Uniunea Democrată a Romilor din România, Uniunea Polonezilor din România „Dom
Polski”, Uniunea Ucrainenilor din România, se arată în Monitorul Oficial. Acest prim parlament postcomunist
număra 515 membri, dintre care 396 de deputaţi (387 aleşi şi 9 desemnaţi de
minorităţile naţionale) şi 119 senatori (118 reprezentând o formaţiune politică
şi unul, independent). Durata
mandatului acestui Parlament a fost de doi ani, în perioada 1990-1992, el
funcţionând ca Adunare Constituantă. Senatorii şi deputaţii aleşi s-au
întrunit, pentru prima oară, în şedinţe separate de lucru, la 9 iunie 1990.
Conducerile celor două camere au fost alese la 18 şi 19 iunie 1990: Alexandru
Bârlădeanu - preşedinte al Senatului, respectiv Dan Marţian - preşedintele
Adunării Deputaţilor. Primul
Parlament a elaborat legea fundamentală a ţării. Constituţia a fost adoptată la
21 noiembrie 1991 şi aprobată prin referendum naţional la 8 decembrie, acelaşi
an. Momentul electoral din 20 mai
1990 a fost unul special - a făcut trecerea de la regimul comunist de dinainte
de 1989 la cel democratic. Atât mandatul preşedintelui României, cât şi
mandatele parlamentarilor aleşi la 20 mai 1990 au fost de doi ani, pe perioada
Adunării Constituante, aşa cum se prevedea în Legea Electorală.
4. Considerații:
Ce va reține istoria despre Iliescu?
În „Duminica Orbului” românii au votat în bloc
FSN, deși au regăsit pe listele electorale nume ale foștilor securiști care îi
avuseseră sub pază. Victimele s-au făcut frați de cruce cu călăii. De peste 33
de ani o serie de întrebări persistă în memoria românilor care nu au ieșit
deformați din regimul comunist: Cum a fost posibil să lăsăm țara pe mâinile lui
Iliescu, ale foștilor privilegiați ai PCR și ale fostelor cadre superioare ale
Securității? România ar fi rămas la fel de supusă Moscovei și izolată ani de-a
rândul de Europa civilizată dacă cel care a călcat pe cadavrele tinerilor în
decembrie ’89 pentru a fi votat la 20 mai 1990 de 85% dintre români nu ar fi
existat? Doar Iliescu, omul rușilor, a fost vătaful păcatului originar care a
subsumat frustrările românilor din timpul dictaturii lui Ceaușescu deopotrivă
cu libertățile nerumegate de după căderea comunismului? Doar bătrânul de peste 92
de ani judecat pentru infracțiuni contra umanității avea în genă credința
că „Ceaușescu a întinat nobilele idealuri ale socialismului?” Nu cumva un
număr considerabil de „Ioni Iliești”, după chipul și asemănarea lui, erau
pregătiți să preia puterea, dar au fost trași pe linie moartă de omul rușilor? Întrebarea
cea mai năucitoare este cum de milioane de români (nu știm nici până la ora
aceasta câți), care au fost urmăriți de Securitate, au votat nu doar un
individ, pe Ion Iliescu, ci un regim impus și controlat de cadrele fostei
poliții politice care abia acum se simțeau ca peștele în apă? Cadrele
superioare ale Securității l-au lăsat din brațe pe Ceaușescu, deși aveau toate
privilegiile, mai puțin unul: aveau bani să-i întoarcă cu furca, dar nu aveau
ce să facă cu ei, nu puteau fi proprietari. Dictatorul le-a interzis să-și
construiască vile de lux ori să-și cumpere mașini din Occident. Apartamentele
și vilele de lux confiscate de comuniști nu aveau un nume, ci întruchipau o
funcție. La fel au stat lucrurile și în cazul activiștilor cu funcții
înalte în PCR. Revin la întrebarea privitoare la orbul găinii de care a dat
dovadă majoritatea covârșitoare a românilor atunci când l-au votat pe
Iliescu. Mai întâi la alegerile din 20 mai 1990, în „Duminica Orbului”, iar
ulterior în mandatele din 1992-1996 și 2000-2004. În toate întreprinderile, în
fostele IAS-uri, în redacțiile ziarelor, în edituri, în inspectoratele școlare,
în spitale, toți „oamenii muncii” știau cine sunt securiștii care îi
supravegheau. Și totuși i-au votat. Au votat în bloc FSN, deși au regăsit pe
listele electorale nume ale foștilor securiști care îi avuseseră sub pază. I-au
trimis în Parlament fără nicio ezitare. Victimele s-au făcut frați de cruce cu
călăii. Este o afirmație dură? Sau poate nedreaptă? Nici, nici. Ne-am meritat
soarta, ni l-am meritat pe Iliescu. Dincolo de manipulare, dincolo de
populismul deșănțat, trebuie să recunoaștem că a fost de-al nostru. La fel cum
azi, deși la o scară mai mică, este AUR. Sau, pentru scandalagii de profesie,
este „eterna și fascinanta” Diana Șoșoacă.
Iliescu:
„Este momentul să încetăm să căutăm vinovați”: După
ani de tergiversări, de plimbări între parchetele militare sau civile și
instanțele de judecată, Dosarul Revoluției ajunge din nou la Înalta Curte de
Casație și Justiție. Procurorul general Gabriela Scutea a anunțat, în 2022, că
primul termen de judecată la camera preliminară a ÎCCJ va avea loc la 27
februarie 2023. Gabriela Scutea a adăugat că va cere judecătorilor de la
Instanța Supremă să accelereze procesul de judecată prin acordarea unor termene
mai scurte. Era și timpul. Ion Iliescu, Gelu Voican-Voiculescu și fostul șef al
Aviației Militare generalul în retragere Iosif Rus sunt trimiși în judecată
pentru infracțiuni contra umanității. Potrivit
rechizitoriului, faptele inculpaților „au avut drept consecințe generarea și
amplificarea psihozei generalizate a terorismului, psihoză cauzatoare de
numeroase situaţii de foc fratricid generalizat și astfel, în intervalul 22-30
decembrie 1989 au survenit 857 decese, 2382 răniri de persoane, 585 privări
grave de libertate cu încălcarea regulilor generale de drept internaţional şi
409 cazuri de suferinţe mari”. „Este
momentul să încetăm să căutăm vinovați”, a spus la un moment dat Ion Iliescu.
Dar de ce, tovarășe Iliescu Ion? A fost altcândva momentul, iar acum trebuie să
ștergem cu buretele vinovăția pentru copiii uciși în decembrie, în cea mai mare
parte prin diversiunea teroriștilor? Să nu mai căutăm vinovați pentru că în 10
ani cât ați stat la Cotroceni, păzit de foștii securiști rebotezați, a fost
interzisă cercetarea crimelor din decembrie? Să nu mai căutăm vinovați pentru
că și în mandatele prezidențiale neiliesciene procurorii și judecătorii
subordonați politic au ținut Dosarul Revoluției sub cheie? Momente de a plăti pentru faptele criminale au existat zi de zi în
cei peste 33 de ani de când ați preluat puterea printr-o lovitură de stat. Abia
acum pare că funia se apropie de par. Abia acum o bună parte a celor care v-au
votat orbește pare că își doreşte să fiți condamnat. Sau sunt doar curioși să
afle deznodământul aventurii dosarului de inculpat al unui președinte „sărac și
cinstit”, dar cu mâinile murdare de sânge.
Iliescu:
„N-au decât să fiarbă în sucul propriu cât îi ține răbdarea”: Dosarul
Mineriadei din 13-15 iunie 1990 a urmat același curs. De peste cinci ani este
trecut sub tăcere, după ce rechizitoriul procurorilor pentru fapte împotriva
umanității a fost respins de ÎCCJ în 2017 pe motiv de nulitate a acestuia,
deși au murit împușcați patru oameni, iar alți 1.388 au fost răniți. În
această cauză Iliescu poate sta liniștit, timpul lucrează în favoarea lui și a
celorlalți inculpați. După ce i-a
numit pe manifestanții din Piața Universității „golani și grupuri de huligani”
care „n-au decât să fiarbă în sucul propriu cât îi ține răbdarea”, în seara de
13 iunie Iliescu a dat un comunicat din care reținem: „Ne adresăm tuturor
forţelor democratice ale ţării care şi-au dat votul pentru libertate şi
stabilitate în România, cu chemarea de a sprijini acţiunea de lichidare a
acestei rebeliuni legionare (...).” „Forțele democrate” au fost 10.000 de
mineri din Valea Jiului care sub conducerea securiștilor au devastat sediile
partidelor de opoziție, ale publicațiilor nefeseniste, au bătut cu bâte și
bastoane de cauciuc studenți, intelectuali, bărbați care purtau barbă, - semn
că erau intelectuali (!)., chiar și femei însărcinate. În 15 iunie, hoardele de
mineri au fost strânse la Romexpo, unde Iliescu le-a mulțumit și a făcut o dare
de seamă pe care să o audă poporul fesenist: „Cu ajutorul dumneavoastră au
fost descoperite în subsolul clădirii PNȚ-ului depozite de sticle incendiare,
de droguri, de seringi cu care au injectat droguri unora din cei care stăteau
în Piața Universității și armament (...). În subsolul clădirii Universității
s-au descoperit arme: 22 de puști Jeco, dar care sunt arme periculoase în
asemenea condițiuni, și saci cu prafuri euforizante pe care probabil că le-au tot
folosit în această perioadă”. S-au
scris mii de articole, inclusiv în publicațiile străine,
despre ticăloșiile lui Ion Iliescu, despre contribuția sa la crimele
împotriva propriului popor. Mulți români știu aceste ticăloșii pe de rost.
Tinerii, aproape deloc. În iunie
2022, Guvernul Ciucă a cerut justiției să-i retragă liderului loviturii de stat
titlul de „luptător cu merite deosebite în Revoluția din decembrie 1989”. Ar
fi, alături de condamnarea în Dosarul Revoluției, cea mai grea lovitură pe care
Iliescu ar putea s-o primească.
Ce
îi „datorăm” lui Ion Iliescu? Cu certitudine, scrupulele
democratice ale lui Ion Iliescu nu erau semnificative la începutul anilor ’90
şi nu trebuie să insist asupra acestui lucru - evenimentele primelor şase luni
ale anului 1990, în special, sunt emblematice. Din punct de vedere politic,
putem constata câteva caracteristici definitorii ale acţiunii politice a lui
Ion Iliescu din primii ani postdecembriști, care au marcat profund viaţa
politică românească:
1.Dublul discurs: o versiune
pentru piaţa internă, o alta pentru cea externă, o versiune astăzi şi opusa ei
mâine. Aceasta este o caracteristică fundamentală a FDSN-PDSR-PSD.
2.Inapetenţa pentru asumarea
responsabilităţii şi pentru transparenţă, respectul numai formal pentru lege şi
manipularea acesteia pentru propriile avantaje până la ultima limită - vezi
multiplele mandate (au fost 3, nu 2!!) ale lui Ion Iliescu, modul cum a fost
construită Constituţia din 1991 sau cea din 2003, al cărei destinatar era
Adrian Năstase. Sau celebrul discurs din 1994 împotriva hotărârilor
judecătoreşti de retrocedare a proprietăţilor către foştii proprietari. Ion
Iliescu a adorat politica de culise şi puterea informală - aşa a şi fost
construită instituţia prezidenţială şi raporturile ei cu restul ramurii
executive, care trebuia controlată strict, dar indirect. Lui Ion Iliescu îi
datorăm neclarităţile constituţionale care generează conflictul cronic dintre
preşedinte şi prim-ministru (cu excepţia cazurilor unor prim-miniştri complet
lipsiţi de personalitate politică: Nicolae Văcăroiu sau Emil Boc). Şi tot lui -
lipsa unor instrumente adecvate de echilibru şi control între ramura executivă
şi cea legislativă: puterea anormală a Guvernului de a legifera direct prin
intermediul ordonanţelor de urgenţă sau simple şi, pe de altă parte,
imposibilitatea practică de a dizolva Parlamentul în cazul pierderii
legitimităţii - toate acestea ţin de tipul de putere informală şi
atotcuprinzătoare pe care l-a pus la punct şi pe care l-a crezut eficace şi
stabil.
3.Pluripartidismul controlat -
sunt mai multe partide, organizăm alegeri, dar numai unul rămâne la guvernare,
eventual cu mici partide-satelit. A fost ideea dominantă a perioadei 1990-1996
alături de politica economică denumită de stânga radicală românească (PSM, PRM)
„neo-dezvoltaţionism”. Ambele au întârziat conectarea societăţii româneşti la
evoluţiile celorlalte ţări central-europene cu vreo şase ani. Victoria CDR şi a
lui Emil Constantinescu nu este deloc apreciată astăzi la valoarea reală pe
care a avut-o: prima rotaţie democratică a puterii în România după mai bine de
60 de ani şi victoria unei forţe politice cu o clară orientare pro-occidentală,
chiar dacă nu şi cu practici şi competenţe pe măsură.
4.Organizarea internă a
FDSN-PDSR-PSD a urmat o variantă soft a „centralismului democratic” - partid
structurat piramidal, cu un strict control la nivel judeţean. Organizaţiile
judeţene au devenit în timp adevărate feude, sistemul fiind consolidat de
practica de a cumula funcţiile de conducere în partid cu cele din administraţia
locală, în special judeţeană.
5.Politizarea administraţiei
publice, a sectorului bugetar în ansamblu, după un model similar controlului
total pe care Partidul Comunist Român l-a avut asupra societăţii româneşti, în
special în anii ’80. Niciun director de instituţie publică, şcoală sau spital
nu trebuia să rămână independent, iar criteriile de numire erau/sunt în aşa fel
manipulate încât să permită cât mai uşor politizarea.
Unele din caracteristicile de mai sus s-au
generalizat la toate partidele politice, reprezentând astăzi un loc comun în
modelul practicii politice din România şi sunt responsabile în mare măsură
pentru multe din problemele clasei politice actuale, pentru divorţul dintre
societate şi politicieni.
6.Din punct de vedere economic,
Ion Iliescu a fost tentat de „un autoritarism de dezvoltare” - aparent
asemănător celor din Coreea de Sud, Chile sau Spania -, „neodezvoltaţionismul
populist” caracterizat esenţialmente printr-un model economic în care economia
este mixtă, iar statul este principalul bancher şi proprietar al industriilor
cu importanţă structurală, sectorului privat rămânându-i numai întreprinderi
mici şi mijlocii din industrii „marginale” - exemplu: industria uşoară. În
cazul lui Ion Iliescu şi al fidelului său prim-ministru Nicolae Văcăroiu,
modelul pornea în fond de la distincţia comunistă clasică între sectorul A al
industriei, industria producătoare de mijloace de producţie, care trebuie să
rămână în proprietatea statului şi să fie finanţată de acesta, şi sectorul B,
industria producătoare de bunuri de consum (cenuşăreasa), care eventual ar
putea fi parţial privatizabilă. Esenţa unui astfel de model este că, în ultimă
instanţă, statul ştie mai bine să ia cele mai eficiente decizii de alocare a
resurselor şi că acest lucru va proteja pe termen lung locurile de muncă şi
bunăstarea clasei muncitoare industriale moştenite de la sistemul comunist.
Pieţei şi mai ales proprietăţii private le erau destinate roluri secundare şi
subordonate (printr-un mecanism adecvat de control al preţurilor). Viziunea
dominantă a acestui model este neîncrederea în economia de piaţă privată: ceea
ce câştigă cineva trebuie să piardă altcineva, iar rezultatul final este nul -
nu poate exista un sistem în care toată lumea să aibă de câştigat, ceea ce
evident semăna neîncredere în tot ceea ce este străin şi stimula puternice
tendinţe naţionaliste şi izolaţioniste - ne mai aducem aminte de lozinca „Nu ne
vindem ţara!”. Trebuie totuşi să fim sinceri şi să ne întrebăm dacă România, în
1989-1990, ar fi putut produce/accepta alt tip de lider şi mi-e teamă că Ion
Iliescu reprezintă un simbol pentru starea de fapt a societăţii româneşti în
primii ani postdecembriști. În ceea ce priveşte partea a doua a carierei politice
active a lui Ion Iliescu rămân câteva întrebări la care personal nu am un
răspuns: De ce nu s-a reîntors la „neo-dezvoltaţionism” în al doilea mandat (de
fapt, al treilea!) şi a acceptat condiţiile „neo-liberale” ale integrării în
UE, inclusiv privatizări masive? Cum a tolerat foarte senin şi cu răbufniri izolate
„capitalismul de cumetrie” practicat de Adrian Năstase? Ce l-a făcut ca în
ianuarie 1999 să susţină până la un punct a cincea mineriadă şi apoi să se
răzgândească şi să semneze declaraţia de la Cotroceni din noaptea de joi, 21
ianuarie? De ce nu l-a graţiat pe Miron Cozma imediat în 2001, aşa cum probabil
îl îndemnau sentimentele (deoarece a făcut-o în ultima zi mandat)? L-a reţinut
raţiunea politică sau altceva? De ce a continuat politica externă
pro-occidentală a CDR şi a sprijinit integrarea euro-atlantică, după ce
criticase vehement sprijinul acordat NATO în bombardarea Serbiei în 1999 şi
susţinuse aproape deschis regimul Miloşevici în anii 1992-1995? Ce l-a făcut să
se îndepărteze definitiv de Moscova - dovadă relaţiile foarte reci din perioada
2001-2004? Nu ştim când vom afla răspunsuri la aceste întrebări, dar cred că a
fost foarte bine pentru România că Ion Iliescu din ultimul deceniu al secolului
trecut nu a mai fost acelaşi cu cel din primii ani ai noului secol. Motivele sunt
mai puţin importante.
5. Conflictul
interetnic de la Târgu Mureș (cunoscut și ca Martie negru, în maghiară Fekete Március):
S-a concretizat în confruntările grave care au
avut loc între 19 martie și 21 martie 1990 la Târgu Mureș, în urma cărora cinci oameni
și-au pierdut viața, sute de oameni au fost brutalizați și răniți, iar
conviețuirea interetnică în Târgu Mureș a fost alterată
considerabil pentru o lungă perioadă de timp. Aceasta este considerată ca fiind
prima coliziune interetnică cu decese din estul post-comunist al Europei.
Conflictul aplecat de la o diversiune care a avut la bază informația vehiculată
fără temei real că Transilvania va fi preluată de Ungaria, constituind pretextul înființării Serviciului Român de
Informații pentru a apăra unitatea națională a statului. Astfel,
fostul Departament al
Securității Statului a fost reactivat în mare măsură. Uniunea Vatra Românească,
înființată de mai puțin de șase săptămâni, a avut un rol important în
degenerarea evenimentelor.
Desfășurare:
În
20 ianuarie 1990 este dat publicității următorul comunicat. „În 18 ianuarie
reprezentanții birourilor executive județean și municipal al FSN, al
Inspectoratului Școlar Județean, precum și conducerile Liceului „Alexandru
Papiu Ilarian” și a Liceului „Bolyai Farkas” au dezbătut posibilitățile
satisfacerii propunerilor unor elevi și părinți. S-a ajuns la următoarea
hotărâre. Începând cu data de 1 septembrie 1990, Liceul „Alexandru Papiu
Ilarian” va funcționa cu limba de predare română, iar Liceul „Bolyai Farkas” cu
limba de predare maghiară”. În 21
ianuarie se semnalează primele proteste ale elevilor români de la liceul „Bolyai Farkas” și
a părinților acestora împotriva separării stricte pe naționalități a celor două
licee. Câteva zile mai târziu a urmat protestul cadrelor didactice, secția
română de la același liceu. În același timp, elevii și profesorii maghiari
solicitau ca această transformare să se facă imediat. În susținerea acestui
deziderat, elevii maghiari au intrat în grevă, gestul lor fiind preluat de
către studenții maghiari de la Institutul de Medicină și Farmacie din Târgu
Mureș. La 25 ianuarie 1990, de la
Poșta din Târgu Mureș a fost difuzată o telegramă-apel cu un conținut
falsificator și provocator: „Frați români, colegi din Poștă și Telecomunicații.
(...). În unitățile noastre și altele din Târgu Mureș se procedează sistematic
și abuziv la înlocuirea cadrelor de conducere la toate nivelurile cu unguri.
Din școli au fost dați afară și brutalizați, scuipați, românii și cadrele
didactice române”. La data de 10 februarie 1990 la Târgu Mureș aproape 100.000 de etnici
maghiari au participat la un marș al tăcerii, ținând în mână o carte și o
lumânare. Participanții cereau reînființarea Universității Bolyai din Cluj,
reorganizarea rețelei de școli cu predare în limba maghiară, dreptul de a
folosi liber limba maghiară, un minister al naționalităților etc.. În data de 15 martie 1990 în
localitățile cu o populație semnificativă maghiară are loc sărbătoarea de
comemorare a luptei de libertate, a 142-a aniversare a revoluției maghiare
antihabsburgice de la 1848. La aceste manifestări și-au anunțat
prezența și oficialități din partea statului maghiar, existând și solicitări
din partea autorităților maghiare ca la manifestările comemorative să participe
ambasadorul ungar la București. Potrivit
autorităților din România la aceste evenimente aniversare, în mai multe
localități din Ardeal, printre care Satu Mare și Târgu Mureș, cetățeni din Ungaria și
cetățeni de etnie maghiară din România „au arborat, ostentativ, însemne și
drapele ungare, au înlocuit inscripții în limba română și au instigat populația
românească prin lozinci și cântece provocatoare.”
16,
17, 18 martie-repetiția: Pe 16 martie 1990, la
Farmacia nr. 28 din cartierul Tudor din Târgu Mureș a avut loc un incident
antiromânesc potrivit cotidianelor Cuvântul liber și Adevărul, care preluaseră
o știre a Agenției Rompres, - șefa farmaciei, Kormoczy a înlocuit firma în
limba română cu cea în limba maghiară, refuzând, de asemenea să-i mai servească
pe cetățenii români care au protestat. De fapt, după cum s-a dovedit ulterior,
firma a fost înlocuită de fapt cu o inscripție bilingvă, ceea ce era legal, iar
cetățenii de naționalitate română au atacat-o pe Kormoczy și au amenințat-o cu
moartea. Forțele de ordine nu au intervenit să aplaneze conflictul. Seara, o persoană neidentificată fiind
intoxicată cu alcool, a intrat cu Trabantul într-o coloană de manifestanți
români. Dat fiind faptul că victimele au fost de naționalitate română s-a
perpetuat ideea că autorul a fost un maghiar pe numele Nagy Samuel. Câteva sute de etnici români din
localitate s-au adunat în fața farmaciei și au scandat lozinci antimaghiare. Au trecut la ștergerea
inscripției în limba maghiară. Mai târziu au început să-i agreseze pe etnicii
maghiari. În acea zi au bătut un grup de reporteri din Ungaria care au încercat
să-i filmeze. Poliția a intervenit foarte târziu, iar la sosirea echipajului de
poliție, reporterii au fost conduși la Poliție.
Martie
19 - primele evenimente sângeroase: În dimineața de 19 martie la
orele 8 s-a întrunit Biroul județean al CPUN, pentru o nouă împărțire a
atribuțiilor. Înspre ora zece, manifestanții români au solicitat demisia lui
Kincses Előd, a lui Tőkés András, respectiv a lui Király Károly. Singurul
prezent în Târgu Mureș era atunci Kincses Előd. După prânz sub presiunea
mulțimii, dar și a reprezentanților județenei CPUN, Kincses a demisionat. În
jur de ora 15, peste 100 de maghiari s-au adunat în fața sediului partidelor
din strada Bolyai nr. 30, unde era sediul mai multor partide politice (PNL, PNȚ,
etc.), dar și al UDMR, astăzi Curtea de Apel. Intenționau să-l
reinstaureze pe Kincses. În același timp, transportați cu mai multe autobuze de
la Reghin, Hodac, Ibănești, Toaca, etc.,
românii s-au îndreptat spre Studioul de Radio Târgu Mureș, la ora 16. Ajungând în
dreptul sediului partidelor, au atacat pe ungurii rămași în clădirea
sediului UDMR.
Martie
20: În
dimineața zilei de 20 martie, cele două tabere au început să se regrupeze,
ajungându-se ca în centrul orașului să se desfășoare două mitinguri spontane. În jurul amiezii erau masați pe de o
parte peste 10 mii de maghiari, inclusiv veniți din Sovata și de pe Valea
Nirajului, din Acățari, Miercurea Nirajului, Eremitu ce ocupau partea de la
Consiliul județean până la statuia lui Avram Iancu. Pe cealaltă parte, 4000 de români, inclusiv veniți din Reghin și
de pe Valea Gurghiului, din Ibănești, Hodac, Toaca ce ocupau partea de la
Consiliul județean spre Catedrala mică. În
jurul orelor 14, Prefectura și Primăria au fost ocupate de UDMR și maghiari.
Între timp, autobasculanta condusă de Marin Preda a capotat pe treptele Catedralei
mici. Șoferul a fost lovit cu pietre și a pierdut controlul mașinii, retezând
un stâlp de înaltă tensiune care i-a accidentat mortal pe Teodor Rusu,
respectiv Kiss Zoltan, din comuna Gheorghe Doja. În comuna Ernei, mai multe autobuze cu români de pe Valea
Mureșului și a Gurghiului au fost oprite, incendiate, iar pasagerii molestați. La scurt timp o masă de cetățeni de
etnie maghiară din valea Nirajului și Sovata, veniți prin Eremitu, în jurul
orei 20, coborând pe strada Bradului din Târgu Mures cu ajutorul a 3 camioane
care au parcat în piața Bolyai și înarmați de asemenea cu bâte, topoare, cuțite
și alte obiecte contondente, în grup organizat, au incendiat autobuzele celor
din Reghin, Hodac și Ibănești. Grupul maghiar a reușit să incendieze toate
autobuzele cu care veniseră noii combatanți și să-i agreseze pe săteni. Aceste
momente au fost surprinse de aparatele de filmare ale cameramanilor prezenți în
hotelul Grand, în fața căruia s-au desfășurat evenime În centrul orașului a apărut un grup de rromi care s-a alăturat
maghiarilor, echilibrând raportul de forțe. În acel moment rromii au scandat un
slogan ce a intrat în memoria evenimentului: „Nu vă temeți, frați maghiari,
țiganii sunt solidari!”. În ziua
următoare situația tensionată a continuat, fiind ridicate baraje pe ruta Târgu
Mureș - Reghin, în localitățile Dumbrăvioara, Ernei și Sângeorgiu de Mureș cu
scopul de a împiedica venirea spre Târgu Mureș a populației de etnie română.
Alte baraje au mai fost instalate în municipiul Târgu Mureș și de asemenea pe
ruta Târgu Mureș - Sovata, Râciu - Târgu Mureș și Band - Târgu Mureș. În centrul Târgu Mureșului, ceea ce
doar se prefigura nu a mai putut fi stopat. Cordonul de polițiști neînarmați nu
i-au putut opri pe români să atace pe maghiari. Ca urmare a atacului, maghiarii
care se aflau în fața prefecturii, au fugit în prefectură și palatul culturii.
Conflictul ce începea să semene cu un masacru general a izbucnit în jurul orei
16-17. S-au folosit drept arsenal de luptă sticle incendiare, bâte, furci, bile metalice,
topoare, sulițe cu vârf metalic, săbii. În
jurul orei 18, primele tancuri ale Diviziei 6 Tancuri și-au făcut apariția în
zonă. Aprobarea de intervenție pentru aplanarea conflictului a fost dată
târziu, iar încăierarea generală și scenele de coșmar erau deja consumate. Au
fost așezate două rânduri de tancuri, sub comanda col. Ștefan Damian, între
cele două părți combatante. Prezența Armatei nu a calmat spiritele, dar
violența atacurilor în valuri a scăzut în intensitate. În jurul orelor 22-23,
grupurile au început să se împrăștie. Conflictul se încheiase. S-a dat ordin să
fie blocate toate intrările în oraș, să fie legitimate toate persoanele, oprite
și verificate mașinile care încercau să intre și să iasă din oraș. Situația era
sub aparent control.
Ecou
în mass-media: Presa internațională a prezentat insistent un
caz din centrul orașului unde niște agresori, considerați cu certitudine a fi
români, ar fi bătut mai mulți cetățeni maghiari printre care și un cetățean de
etnie maghiară îmbrăcat într-un pulover verde. Imaginile prezentate atunci îl
aveau în prim plan pe cel îmbrăcat în verde și menționau ura cetățenilor români
față de tot ce are legătură cu ungurii inclusiv culoarea verde prezentă pe
steagul Ungariei. Imaginile
filmate de un cameraman irlandez au fost redate și comentate până în momentul
în care a fost dezvăluită identitatea celui bătut chiar și atunci când era
căzut la pământ și nu mai mișca: era de fapt un român din Ibănești! Ulterior,
analizând filmele prezentate, agresorul a fost identificat în persoana lui
Barabás Ernő. La scurt timp după evenimentele din 20 martie acesta a părăsit
România, fugind în Ungaria. Singurul
adevăr de necontestat până în acest moment al acestor evenimente este că doi
oameni au fost nenorociți: în 19 martie András Sütő este
rănit și își pierde un ochi, iar pe 20 martie Mihăilă Cofaru este bătut până
aproape de moarte - pretinsul maghiar bătut de români, cum prezenta mass-media
internațională!! De ce s-a realizat o astfel de prezentare teribil de
părtinitoare rămâne până în ziua de azi o întrebare fără răspuns! Rezultatul
acestor confruntări poate fi descris astfel în date: 5 morți - 3 maghiari și 2
români, 278 de răniți. O biserică ortodoxă incendiată, iar sediul local al
partidului UDMR vandalizat. Rezultatul
oficial al anchetei este următorul: 30 de persoane au fost trimise în judecată,
iar alte 21 au fost arestate, în cursul urmăririi penale - 12 rromi,
8 maghiari și un român. Tribunalul a pronunțat sentințe de
penalizare pentru mai multe persoane: unguri (1) și rromi (7). Procurorul Liviu
Moica, cel care s-a ocupat de acest caz a declarat câțiva ani mai târziu: „Am
audiat o grămadă de victime, martori, dar nu am avut condamnați. 1-2
incendiatori s-au spânzurat, 4-5 au fugit în Ungaria. Dosarele cu omor deosebit
de grav au rămas cu AN (autor necunoscut). Faptele nu s-au prescris, dar nu
cred ca se va mai face nimic”. La 1 septembrie 1992 a
fost emisă o sentință de executare a 10 ani de închisoare, pentru Ernő Barabás,
cel care l-a agresat pe Mihăilă Cofariu. În februarie 2007 Tribunalul Mureș a
emis un mandat de arestare european pe numele lui Ernő Barabás. Deși
autoritățile române l-au condamnat pe Ernő Barabás pentru tentativă de omor și
ultraj contra bunelor moravuri, fiind aflată adresa acestuia din Ungaria cu
ajutorul Interpol-ului, autoritățile maghiare nu doresc extrădarea
acestuia, Kincses Elod, avocatul părții urmărite, afirmând: „După mine, Barabás
Ernő nu va fi arestat, fiindcă organele maghiare nu-l vor extrăda”.
Memorie:
În
27 martie 2021, comunitatea de limbă maghiară din Sângeorgiu de Mureș a
inaugurat, la limita dintre cimitirele romano-catolic și reformat din
localitate, un monument închinat victimelor, răniților și persecutaților în
urma confruntării din martie 1990, eveniment rămas în memoria comună sub
denumirea de „Martie negru”. În opinia organizatorilor ceremoniei de dezvelire
a monumentului, acesta „comemorează prin simboluri maghiare, rrome și universale
faptul că, în urmă cu 31 de ani, rromii de limbă maghiară din Sângeorgiu de
Mureș s-au alăturat comunității maghiare din Târgu-Mureș, care a fost atacată”
și „evocă de asemenea intervenția locuitorilor din Sângeorgiu de Mureș, care au
încercat, cu baricade ridicate pe drumul național, să blocheze accesul în
Târgu-Mureș al autobuzelor și camioanelor cu țărani români întărâtați, veniți
din sate mai îndepărtate”. Viceprim-ministrul ungar Zsolt Semjén a trimis un
mesaj cu ocazia dezvelirii, fiind citit de consulul general al Ungariei
la Miercurea Ciuc,
László Tóth.
6. Fenomenul
„Piața Universității”:
În România, tranziția postcomunistă a fost
îngreunată de fragilitatea tradiției democratice, care, deși data din a 2-a
jumătate a sec. al XIX-lea, fusese întreruptă brutal de instaurarea unei serii
de dictaturi de dreapta (1938-1944) și de stânga (1945-1989). Dintre toate
țările cuprinse de revoluție în 1989, România s-a singularizat prin gradul de
persistență a anumitor forme mentale, instituționale și politice
neo-autoritare care s-au perpetuat după dispariția totalitarismului. Dacă
acceptăm conceptul de „post-totalitarism”, - așa cum a fost el formulat de
Václav Havel (Puterea celor fără de putere),
Ágnes Heller, Ferenc Fehér și György Márkus (Dictatura asupra nevoilor) -, drept faza de descompunere a regimurilor
comuniste din fostul Bloc sovietic, atunci România a reprezentat excepția, în
măsura în care dictatura lui Nicolae Ceaușescu a
simbolizat radicalizarea sistemului politic. Această perspectivă
poate explica atât sfârșitul violent al comunismului dinastic, cât și nașterea
spasmodică a regimului care i-a urmat. Fenomenul „Piața Universității” a luat
naștere în acest climat de incertitudine post-revoluționară. Este vorba de un
context post-comunist pe care gânditorul politic polonez Leszek Kołakowski
(„filosoful Solidarității”) îl vedea tulburat de moșteniri leniniste
tenace, pe care le-a numit, - referindu-se la transformarea vechilor elite și
la persistența relicvelor ideologice și culturale ale vechiului regim - , „ruine
mișcătoare”. Societatea civilă românească era difuză, precară și fragilă în
anii 1980, în vreme ce „societatea necivilă”
(Nomenclatura) crescuse exponențial ca parte a elefantiazisului instituțional
al autocrației ceaușiste. Decembrie 1989 a făcut să dispară cele mai aberante
trăsături ale vechiului regim, inclusiv cuplul dictatorial, însă, dintre toate
marile răsturnări politice ale acelui annus mirabilis 1989, Revoluția
română a fost singura însoțită de violență la scara întregii țări și de vărsare
de sânge (peste 1.000 de morți). Mare parte din istoria acelor evenimente a
rămas învăluită în mister inclusiv din cauză că noii deținători ai puterii (Ion
Iliescu și asociații săi) au construit o narațiune menită să acrediteze
imaginea lor de democrați autentici. În realitate, aceștia se făceau
ecoul perestroikăi lui Mihail Gorbaciov (reforme limitate pornite de
la vârf) și detestau orice formă de auto-organizare societală spontană. Conflictul
dintre noii guvernanți („puterea”) și societatea civilă în curs de cristalizare
a atins repede apogeul, în iunie 1990, atunci când un guvern ce câștigase în
luna mai alegerile generale cu un scor zdrobitor a apelat la forțe extra-legale
(minerii din Valea Jiului) pentru a suprima protestele anti-comuniste din Piața
Universității și din alte locuri. Ca urmare a acelui episod traumatic, i-au
trebuit ani de zile societății civile românești spre a se regrupa și revendica
o sferă publică robustă. În pofida unui traumatic eșec, fenomenul „Piața
Universității” (sau „Golaniada”) a fost cel mai radical și moral discurs
anticomunist al societății civile după căderea dictaturii ceaușiste în România.
Lunga ocupare a Pieței Universității, începută pe 22 aprilie 1990, avea să fie,
până la urmă, izolată și marginalizată de presiunile și manipulările puterii.
După alegerile din mai, cele mai multe grupuri informale de protestatari care
participaseră la crearea „primei zone libere de neocomunism” s-au retras.
Opoziția extra-parlamentară realizase că apelul ei la segmente de populație mai
largi va presupune un efort de durată. Conducerea Frontului Salvării Naționale
(FSN), organ de „emanație revoluționară” devenit partid politic, a refuzat
constant dialogul cu reprezentanții societății civile aflați în Piața
Universității și a continuat să prezinte Piața drept o formă de „delincvență
socială”. La 13 iunie, sub pretextul degajării Pieței, trupele de poliție au
început evacuarea ultimilor demonstranți, printre care și o serie de greviști
ai foamei. În locul unei rezolvări legale (și pe cât posibil pașnice) a
conflictului dintre societatea civilă și puterea politică, guvernul FSN a
apelat la forțe extra-legale și, în dimineața de 14 iunie, mii de mineri din
Valea Jiului soseau la București pentru a „restabili ordinea”. Vreme de două
zile, capitala țării avea să trăiască o adevărată teroare, grupurile de
mineri patrulând pe străzile orașului, devastând sediile partidelor
independente, molestându-i și atacându-i pe toți cei care le păreau angajați în
acțiuni anti-FSN. Au fost bătuți și torturați lideri ai mișcării studențești,
profesori, intelectuali, femei și bărbați deopotrivă, cetățeni simpli ai
capitalei. Presa pro-guvernamentală a răspuns acțiunilor opoziției cu articole
insinuante și defăimătoare. În cuvintele uneia din cele mai importante voci ale
exilului românesc anticomunist (Monica Lovinescu), mineriadele au fost „expresia
recursului cinic al nomenclaturii la tactica fratricidului”. Altfel spus, scenariul
a fost cel al anarhiei organizate statal. Retrospectiv, semnul cel mai
îmbucurător al acelor tulburi momente istorice l-au dat studenții, cei care
contribuiseră la răsturnarea dictaturii ceaușiste și creaseră o nouă Ligă a
Studenților. Prin ei, universitatea în ansamblu și-a redescoperit vocația
critică și a ieșit de sub zodia dublei dominații ideologice a
marxism-leninismului și a naționalismului ceaușist. Tot prin ei, s-au pus
bazele „kilometrului 0 al democrației românești”. Acțiunile lor de la începutul
anilor ’90 au inspirat proteste universitare similare la Belgrad și la Sofia.
După mai mult de patru decenii de suprimare a libertății academice, de cenzură
și hiper-centralizare a actului de învățământ, de obligativitate a predării
„socialismului științific” și „materialismului dialectic”, Universitatea
reintra în rolul de actor social major, implicat într-un vital exercițiu de
critică a vieții publice. A fost printre primele instituții care au înțeles că,
fără o reformare profundă a societății și fără o interpretare onestă a
trecutului dictatorial, șansele reconstrucției democratice în România scădeau
considerabil. Una din numeroasele lecții ale fenomenului „Piața Universității”
este că, instituțiile de învățământ superior joacă un rol esențial în viața
cetății. Ele contribuie la ceea ce se numește socializarea elitelor, coagulează
și legitimează vocile criticii politice, definesc și difuzează valori. În
calitatea ei de comunitate a celor care răspund de destinele învățământului
superior, universitatea întruchipează idealul libertății academice și
autonomiei instituționale. Într-adevăr, cu privire la prezența statului în
știință și educație acesta trebuie să se ocupe exclusiv de organizarea formală
a universității, orice altă influență fiind pur și simplu inacceptabilă și
nocivă pentru cunoaștere. Din acest punct de vedere, regimurile comuniste s-au
distins prin tratarea universităților drept centre de îndoctrinare și de subordonare
a educației imperativelor ideologice.
7. Guvernul
Roman II:
Guvernul Roman II a fost al doilea
guvern al României postcomuniste, primul din prima
legislatură. Acesta a fost condus de premierul Petre Roman. În urma succesului revoluției române din 1989 care
a destituit regimul socialist Nicolae Ceaușescu, puterea a fost preluată
provizoriu de un organism provizoriu, Consiliul
Frontului Salvării Naționale (CFSN), compus în
principal din foști militanți comuniști care s-au opus dictatorului, inclusiv
noul lider Ion Iliescu .
La 26 decembrie 1989, CFSN l-a desemnat pe Petre Roman drept noul prim-ministru
interimar și în ianuarie a anunțat că va crea un partid politic, Frontul
Salvării Naționale. La alegerile
parlamentare din mai 1990, primele după revoluție, FSN a câștigat o
victorie zdrobitoare, care a permis renumirea lui Roman în funcția de
prim-ministru și a lui Iliescu în funcția de președinte al României. Membrii
guvernului Roman II erau personalități care, deși aveau un trecut în Partidul Comunist Român (PCR),
nu avuseseră roluri de conducere în regim. Miniștrii au fost prezentați opiniei
publice ca „oameni noi” și specialiști autentici în domeniile lor de competență.
Vârsta medie a fost de 48 de ani, cu zece ani mai tânără decât în guvernul Roman I. Guvernul, desemnat la 17
iunie, și-a preluat efectiv atribuțiile în data de 28 iunie după învestirea
parlamentară (330 voturi pentru, 11 împotrivă). Cu această ocazie a prezentat
un foarte ambițios program de reformă economică și instituțională a țării.
Documentul a fost întocmit de Institutul Român pentru Economia Mondială, cu
contribuția a 1.200 de specialiști din toate zonele țării și a aproximativ 400
de tehnicieni străini sub coordonarea lui Tudorel Postolache. Principalele
obiective ale executivului au vizat ieșirea României din izolarea
internațională și implementarea tranziției către o economie capitalistă. În
timp ce politica externă a rămas apanajul președintelui republicii, în ansamblu
măsurile guvernamentale au condus la
crearea instituțiilor de bază ale economiei de piață (sistem bancar, privatizare,
investiții străine). Cu toate acestea, reducerea intervenției statului în
domeniul economic a dus la o creștere amețitoare a șomajului și a ratei
inflației. La o sută de zile după ce guvernul a preluat funcția, la 18
octombrie 1990, prim-ministrul a prezentat camerelor un raport privind stadiul
reformelor, subliniind necesitatea de a face mai mulți pași înainte, deoarece
rezultatele din perioada ianuarie-septembrie 1990 au fost considerate insuficiente
chiar de Roman. Comparativ cu aceeași perioadă din 1989, producția industrială
scăzuse cu 27,7%, investițiile cu 44,6% și exporturile cu 54%. Printre măsurile
propuse de executiv se număra o amplă campanie de privatizare (în proiectul lui
Roman 50% din capitalul social al statului urma să devină privat în următorii
trei ani), stimulul pentru investiții, în special investițiile străine,
devalorizarea și convertibilitatea leului, liberalizarea prețurilor și a salariilor
și reorganizarea cooperativelor agricole. La 26 februarie 1991, primul ministru
a apărut din nou în parlament, prezentând un raport suplimentar cu privire la
stadiul programului guvernamental și măsurile care urmează să fie puse în
aplicare în cursul anului. Roman a subliniat necesitatea de a continua pe calea
unei liberalizări clare a economiei, în ciuda unor dificultăți endemice, cum ar
fi descentralizarea slabă, corupția și rezistențele ideologice comuniste, care
erau, de asemenea, interne partidului majoritar. La 20 martie 1991, ministrul
de finanțe Theodor Stolojan și ministrul industriei Anton
Vătășescu
au demisionat,
lamentându-se față de ritmul lent al reformelor. Mai exact, cei doi sperau la
liberalizarea totală a prețurilor încă de la 1 aprilie 1991, în timp ce
varianta aprobată de parlament a stabilit o abordare progresiv . Pentru a
satisface o serie de critici la 30 aprilie, primul ministru a decis să
efectueze o mare remaniere a echipei guvernamentale însoțită de desfințarea
unor ministere și înființarea altora. Lista miniștrilor propusă de Roman îi
includea și pe Dinu Patriciu (pentru
lucrări publice) și Radu Berceanu (pentru
tineri). Numirea lor a fost însă respinsă de parlament, iar deținătorii
anteriori Doru Pană și Bogdan
Niculescu Duvăz au rămas în funcție. În noua
formulă, Roman a cooptat și pe unii membri ai Partidului
Național Liberal-Aripa Tinerilor (PNL-AT) ca secretari de
stat: Radu Boroianu pentru
cultură și Viorel Cataramă pentru industrie
și comerț. Colaborarea cu alte partide mai mici a fost consolidată odată cu
semnarea Cartei pentru reformă și
democrație - un document care, semnat oficial în iulie 1991, a marcat
nașterea unei alianțe politice între FSN și PNL-AT, dar și cu Partidul
Democrat Agrar din România (PDAR) și Mișcarea Ecologistă din România (MER).
Acordul a fost definit de premierul Roman ca un act de respect reciproc între
diferitele forțe și de participare responsabilă la deciziile politice luate de
guvern. Scopul a fost de a efectua consultări și evaluări periodice, pentru a
permite aderenților să propună soluții la problemele țării.
Opoziție
internă: Nemulțumirea față de politicile lui Petre Roman, considerate
excesiv de liberale de către unii dintre membrii FSN, a apărut încă din 1990 în
timpul dezbaterii legii privind transformarea întreprinderilor de stat în
companii comerciale. Începând din 1991, măsurile dorite de guvern au fost
contestate în mod repetat de către președintele Senatului Alexandru Bârlădeanu ,
care între anii 1950 și 1960 fusese unul dintre liderii de frunte ai PCR. În
ianuarie 1991, dezbaterea parlamentară cu privire la a doua fază a procesului
de liberalizare a prețurilor a provocat explozia conflictului, odată cu
apariția unei aripi socialiste conservatoare opuse aripii reformiste radicale reprezentate
de primul ministru. Datorită acestor
tensiuni, relațiile dintre Roman și Iliescu s-au agravat și ele. De fapt,
președintele republicii susținea o abordare mai lentă a tranziției la economia
de piață. Cele două aripi ale FSN s-au ciocnit din nou în timpul convenției din
16-17 martie 1991, când Roman a fost reales președinte al partidului. În iulie 1991, o altă lege privind
privatizarea propusă de guvern a fost aprobată în mijlocul unei aprigi controverse,
cu prețul îndepărtării de partid a unei părți a membrilor aripii conservatoire
a FSN-ului.
Activitatea
guvernamentală: Având în vedere necesitatea de a transforma rapid
economia de stat într-una de tip capitalist,
guvernul a promovat peste o sută de legi.
În timp ce, în primele luni ale anului 1990, FSN nu a efectuat reforme de
anvergură, primele acțiuni efective de reformă au fost întreprinse în a doua
jumătate a anului. Unul dintre primele acte a fost legea nr. 15 privind
transformarea întreprinderilor de stat în societăți comerciale cu capital public
(așa-numitul regim autonom). Cu toate acestea, măsura nu a fost însoțită
de privatizarea lor (care va începe abia în 1998) și a generat pierderi care au
avut repercusiuni în anii următori. În
februarie 1991 a fost adoptată legea nr. 18 privind fondul funciar (care urma
să transforme aproximativ 82% din suprafața agricolă totală în proprietate privată). În august 1991, a
fost adoptată legea nr. 58 privind privatizarea întreprinderilor comerciale de
stat. Aceasta din urmă a prevăzut înființarea a cinci fonduri de proprietate
privată (FPP) către care 30% din capitalul social al companiilor de stat a fost
transferat gratuit. Toți cetățenii români urmau să primească certificate de proprietate pentru
aceste acțiuni. Restul de 70% ar fi fost gestionat de Fondul Proprietății de
Stat (FPS) și vândut progresiv către persoane private. Guvernul a emis, de asemenea, legi privind concurența neloială,
drepturile angajaților, formarea companiilor agricole și altor forme de
asociere în agricultură, protecția socială a șomerilor și reintegrarea lor
profesională, dreptul la muncă bazat pe competențe. Au fost emise alte
reglementări pentru a stimula activitatea economică privată, informatizarea
societății, liberalizarea prețurilor și tarifelor. La 1 noiembrie 1990, a intrat în vigoare legea pentru
liberalizarea prețurilor la numeroase bunuri de consum, fapt care a dus la
creșterea prețurilor cu 50,3%. Leul, menținut artificial la un curs de schimb
mai mare, a fost devalorizat cu 60%. A doua fază a liberalizării a fost lansată
de la 1 aprilie 1991. La sfârșitul anului 1991, ca urmare a acestor măsuri,
inflația a ajuns la 170%. Chiar și declinul producției industriale, care nu era
pregătită să concureze cu economii mai mature (conform unei expresii a prim-ministrului
însuși, fabricile românești erau un „morman de fier vechi”), a avut efecte
asupra hiperinflației și a productivității economice generale. În 1991,
industria, încă în mare parte în mâinile statului, incapabilă să facă față
cheltuielilor curente, a raportat plăți întârziate estimate la aproximativ 50%
din PIB. Tot în 1991, lipsa unor noi măsuri corective asupra politicii monetare
a dus la o apreciere falsă a leului, cu repercusiuni asupra exporturilor. În martie 1991, România
a obținut o subvenție de 120 de milioane de dolari în cadrul
programului PHARE. O lună mai târziu s-a ajuns la un acord cu Fondul Monetar
Internațional, pentru punerea în aplicare a ajustărilor
macroeconomice, evaluat la 380 de milioane de dolari. În ceea ce privește politicile sociale, guvernul a promovat o
serie de reforme ample, precum vânzarea de locuințe publice construite cu
fonduri de stat (peste 80% din chiriașii statului au devenit proprietari) și
acordarea de credite ipotecare pentru cuplurile tinere. Au fost introduse o
serie de alte măsuri cum ar fi: restituirea contribuțiilor sociale plătite de
angajații din unitățile economice de stat; îmbunătățirea educației, formării și
reabilitării copiilor orfani și tinerilor cu dizabilități; măsuri vizând electrificarea tuturor localităților țării;
pentru reamenajarea drumurilor și a rețelelor de distribuție a apei, gazului și
electricității, etc..
Demisia:
Apariția
tensiunilor sociale, rezultate din măsurile economice puse în aplicare de
guvern, a dus la numeroase greve. Revolta lucrătoilor din sectorul minier în
septembrie 1991 a dus la declanșarea unei noi mineriade. Pentru a calma
violența de stradă din capitală, la 26 septembrie Petre Roman și-a predat mandatul
președintelui României. În timp ce,
pentru a continua calea restructurării economiei naționale, prim-ministrul se
aștepta la nașterea unui nou guvern condus de el, care să includă și alte forțe
politice, în schimb, Iliescu a luat act de demisia sa, dând credit părții
conservatoare a partidului, reticentă față de un proces clar de reformă. În
ciuda nemulțumirilor lui Roman, noul premier desemnat de șeful statului a fost
Theodor Stolojan, al cărui guvern a fost validat la 16 octombrie 1991.
8. Theodor
Stolojan, premierul celor 400 de zile de „echilibru dinamic”:
Cele 13 luni în care Theodor Stolojan a condus
Guvernul, în perioada 1991-1992, au fost marcate de măsuri economice precum recapitalizarea
băncilor sau naționalizarea valutei Chiar dacă nu i-ai cunoaște CV-ul, îți dai
seama din primele minute că Theodor
Stolojan este de formație economică: explică cu precizie,
contextualizat, deciziile guvernării
și descrie aproape matematic cele 400 de zile în care a fost premier:
„echilibru dinamic”. Stolojan a fost premier în perioada octombrie 1991-
noiembrie 1992, imediat după ce Guvernul Roman a picat din cauza Mineriadei din
septembrie. „Cu minerii la poartă, care spuneau că nu au ce da mâncare la
copii, care tocmai au dat un guvern afară, lucrurile nu erau deloc simplu de
gestionat”. Stolojan povestește că, în momentul în care Iliescu i-a făcut
propunerea de a fi premier, avea deja biletele de avion cumpărate pentru a
pleca la Banca Mondială. „Partidele căutau pe cineva care să gestioneze
activitatea guvernului pe o perioadă de timp, m-a sunat Iliescu și mi-a spus că
eu sunt alegerea. A contat mult faptul că voiam să plec la Banca Mondială, nu
eram văzut ca o amenințare și lucrasem la proiectul de reformă. Nimeni nu se
gândea că vom sta 400 de zile”. Privitor la două decizii majore și
controversate din mandatul său, recapitalizarea băncilor și naționalizarea
valutei, Stolojan singur recunoaște: „Sigur că sunt multe lucruri care puteau
fi făcute diferit mult mai bine. Băncile au rămas fără capital, personalul nu
avea experiența necesară unei economii de piață. Trebuia să facem un lucru pe
care nu l-am știut: atunci când restructurezi, trebuie să schimbi conducerea,
îi credeam pe toți oameni corecți. Câștigam bani frumoși la Banca Mondială și
am investit 15.000 de dolari în Banca Agricolă pe care i-am pierdut”. Stolojan
a povestit, la vremea cuvenită, și cum reprezentanții Băncii Mondiale au luat
bătaie de la mineri, în septembrie 1991. „Atunci când au venit minerii, în
septembrie 1991, printre alții care au luat bătaie, din greșeală, evident, au
fost și reprezentanții Băncii Mondiale. Au primit ordin să părăsească România
și FMI și BM, și ne-am trezit în toamna lui 1991, fără rezerve valutare, fără
linie de credit, nimeni nu voia să acorde un credit României și a trebuit să
luăm măsurile respective, inclusiv așa-zisa confiscare a valutei”. Mărturisește
că cel mai plăcut moment al guvernării a fost cel în care a prezentat raportul
asupra guvernării, în Senat, în 1992, pentru
că„ne-am dat seama că am făcut o treabă bună”. „În perioada aceea s-a aprobat
Constituția, s-au ținut alegerile din 1992, alegeri libere, s-a progresat pe
linia liberalizării, a cadrului de privatizare, a apărut prima televiziune
liberă, SOTI. Au mai fost conflicte, Cosma a intrat în Senat cu o gardă
pretoriană, dar am reușit să nu avem o întrerupere a activității”. Pe de altă
parte, Stolojan recunoaște că s-au întâmplat multe lucruri pe care nu le putea
stăpâni, dar care aveau loc sub responsabilitatea sa. „Am aflat întâmplător că
un funcționar din guvern încasa 500 de mărci ca să programeze o audiență.”
„Nu
am avut nicio reținere să-l susțin pe Iliescu”: Decizia
de a-și anunța susținerea pentru candidatura lui Ion Iliescu în cursa prezidențială din
1996 a generat numeroase comentarii critice la adresa sa. „Recunosc valoarea
unde ea există”, a spus Stolojan despre Iliescu, fraza fiindu-i reproșată și la
mulți ani după. „Eu deja aveam 4 ani la Banca Mondială, contractul meu era pe
doi ani, mai aveam încă doi ani. PSD mi-a
propus să mă înscriu în partid, să candidez la Parlament și să îl susțin pe
Iliescu”, a povestit Stolojan. Fostul
premier a afirmat că i-a informat pe social-democrați că vrea să continue la
Banca Mondială, dar că a dorit să își anunțe susținerea pentru Iliescu pentru
că a avut o bună cooperare cu el. „În perioada celor 400 de zile nu am avut
nicio ingerință în activitatea de guvernare, am cooperat cu el foarte bine, m-a
susținut în decizii grele după ce îi explicam ce vreau să fac”, a punctat
Stolojan. „Nu am avut nicio reținere să-l susțin pe Iliescu”, a adăugat
Stolojan. Celor care afirmă că Ion
Iliescu este „un criminal”, Stolojan le răspunde: „Cei care spun acum că e un
criminal, în decembrie 1989 stăteau în fața televizorului și îl așteptau pe
Iliescu să le spună ce se va întâmpla cu România”. De altfel, și la formarea
Guvernului, în 1991, Stolojan a povestit că nu s-a dezis de Iliescu. Povestește
întâlnirea cu Corneliu Coposu,
pe atunci președinte al PNȚCD, care l-a întrebat
dacă va fi complet independent de Iliescu. „I-am răspuns: domnule, nu poți fi
complet independent de Iliescu, e președintele țării. Oricum, Coposu nu voia să
intre, de fapt, în guvern”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu