O ISTORIE A ROMÂNIEI - decembrie 1989 - zilele
noastre. Partea a cincea
Anii 2000-2004:
1. Atotputernicul Năstase:
După hărmălaia guvernării CDR, revenirea la
putere a PSD (noua denumire a PDSR, după fuziunea cu PSDR-Sergiu-Cunescu)
aducea măcar o speranţă: stabilitatea politică, generată de un partid
disciplinat, condus cu mână forte de Adrian Năstase şi aflat în consens politic
cu preşedintele Ion Iliescu. Guvernarea Năstase a consolidat firava creşere
economică începută în anul 2000. De remarcat este faptul că, în timp ce cursul
euro creştea vertiginos - de la 19.900 de lei/euro în 2000 la 40.500 de
lei/euro în 2004 - inflaţia a scăzut continuu şi a ajuns pentru prima dată la o
singură cifră în 2004 (9,7). Cu un leu tot mai slab, dar şi cu o inflaţie tot
mai mică, Produsul Intern Brut al României din acei ani ajungea la performanţe
fără precedent. Creşterea economică a fost, în 2000, de 2,1%, pentru ca în 2004
să ajungă la 8,5%. Asta în condiţiile în care deficitul bugetar a scăzut
constant. Abia în ultimul an al mandatului Năstase deficitul bugetar a crescut
brusc - veneau alegerile. Din ce a venit creşterea economiei, în perioada
2000-2004? La această întrebare a răspuns analistul economic Ilie Şerbănescu:
„Eliberarea cursului de schimb, dublată de o reducere a impozitului pe profitul
realizat din activităţile de export a impulsionat decisiv exporturile, fapt
care a adus mai multă valută în economie şi a ajutat inclusiv la reducerea
deficitului bugetar”.
Pixul lui Mischie: Guvernul PSD a
preluat în mod „creative” legea descentralizării finanţelor publice, adoptată
de guvernarea anterioară. Potrivit acestei legi, semnificative resurse
financiare n-au mai luat calea bugetului central, ci au rămas în mâinile
autorităţilor locale şi, mai ales, judeţene. Şefii de Consilii Judeţene sau
început să redistribuie discreţionar aceste resurse către localităţile din
subordine, cumpărând astfel loialităţi politice. „Emblema” acestui mod de
guvernare a fost preşedintele CJ Gorj, Nicolae Mischie, care a afirmat că
soarta comunelor din judeţ stă în pixul lui. Aşa s-a născut conceptul de baroni
locali, ca exponenţi au puterii locale absolute şi corupte. În acelaşi
context, apare pentru prima oară o noutate: datoria publică locală. Autorităţile
locale prind curaj şi încep să emită obligaţiuni sau alte titluri de valoare,
garantate cu veniturile locale, independente de bugetul de stat.
Temelia boom-ului
imobiliar:
O altă noutate a acestei guvernări este implementarea pe scară largă a
creditului ipotecar, germenele viitoarelor creşteri economice şi al boom-ului
imobiliar, dar şi al crahului ce a urmat. Programele ipotecare ale Agenţiei
Naţionale pentru Locuinţe şi posibilitatea oricărui cetăţean de a garanta cu
viitoarea locuinţă a animat semnificativ acest sector, dar a dus şi la
creşterea preţurilor locuinţelor. Este şi momentul în care iau amploare masive
investiţii publice în construcţii, cum ar fi realizarea celor 400 de săli de
sport, lucrări atribuite în general clientelei politice. Un nărav care nu a dispărut
nici până în ziua de azi.
Vând ieftin, cumpăr
scump:
Guvernarea Năstase a marcat fundamental supremaţia deciziei politice asupra
celei economice. În contextul în care România aspira la aderarea la NATO şi la
UE, guvernul a luat cel puţin două decizii menite a-i uşura atingerea acestor
obiective: privatizarea Petrom în beneficiul austriecilor de la OMV şi
contractul pentru construirea autostrăzii Transilvania în beneficiul firmei
americane Bechtel. Prima a atras mult prea puţini bani la buget, prin preţul
stabilit şi prin valoarea redevenţei de concesiune. Cea de-a doua secătuieşte
acelaşi buget prin modul în care a fost negociat contractul.
Primele „pensii
nesimţite”:
În anul 2001 a intrat în vigoare o nouă lege a pensiilor, care ţinea seamă de
principiul contributivităţii. Doi ani mai târziu, guvernul deschidea prima
uşiţă spre calea ce avea să fie numită „pensiile nesimţite”. Guvernul adopta o
ordonanţă de urgenţă prin care pensiile diplomaţilor nu mai erau calculate pe
principiul contributivităţii, ci ca procent (80%) din salariul avut la
sfârşitul carierei. Au urmat în 2004, pe aceeaşi procedură, funcţionarii din
penitenciare, magistraţii şi personalul auxiliar din instanţe. Fenomenul
„pensii nesimţite” era abia la început.
Adrian
Năstase - „patru case”, nişte ouă şi câţiva baroni locali: Politician
de forţă, de profesie jurist, Adrian Năstase a condus Guvernul României în
perioada 2000-2004, o perioadă extrem de importantă în pregătirea aderării la
Uniunea Europeană. Împarte cu pesediștii şi predecesorii CDR-işti vina pentru
pierderea contactului cu grupul fruntaş de ţări din regiune care s-au integrat
în structurile euro-atlantice. Cât timp s-a aflat în fruntea guvernului au
existat numeroase scandaluri legate de acte de corupţie, pe de o parte, şi
de acţiuni de intimidare şi/sau controlare, de diverse căi, a presei incomode. Pentru
atingerea criteriilor politice de integrare în UE, România trebuia să
îndeplinească două obiective, strâns legate între ele: independenţa puterii
judecătoreşti şi înlăturarea corupţiei. Rapoartele organizaţiilor
neguvernamentale de prestigiu care monitorizau procesul de integrare al ţării
noastre, analizele şi studiile elaborate de instituţiile Uniunii Europene
pentru evaluarea celor două obiective politice în perioada 2000-2004 au
evidenţiat faptul că, după 2001, fenomenul corupţiei s-a extins şi s-a agravat
în România. Guvernul Adrian Năstase a reuşit „performanţa” de a transforma
corupţia în politică oficială de stat. Celelalte „performanţe” ale Guvernului
PSD la materia anticorupţie s-au măsurat în lipsa voinţei politice de a combate
flagelul corupţiei din România, dar şi în ineficienţa şi mimarea aplicării
măsurilor de reformă a societăţii româneşti. În loc să ia măsurile necesare de
combatere a acestui fenomen, Guvernul Adrian Năstase a oferit pe bandă rulantă
facilităţi fiscale şi a şters cu buretele datoriile societăţilor comerciale
rău-platnice, pe criterii clientelare, cazul RAFO fiind elocvent în acest sens.
Mai mult decât atât, Guvernul Năstase a folosit legea pentru
instituţionalizarea corupţiei, prin proiecte guvernamentale care, în loc să
ofere protecţie socială pentru categoriile defavorizate, au îmbogăţit baronii
locali din teritoriu. Prin blocarea reformei justiţiei şi politizarea corpului
magistraţilor, justiţia a ajuns într-o situaţie dezastruoasă, fără precedent
după decembrie 1989. Astfel, sub patronajul unui act de justiţie ineficient şi
politizat, fenomenul corupţiei a atins cote alarmante, cuprinzând toate
eşaloanele puterii psd-iste, centrale şi locale. La sfârşitul anului 2004,
eşecul PSD în lupta împotriva corupţiei a fost ilustrat şi în percepţia
populaţiei; în sondajele de opinie, corupţia era identificată ca principala
îngrijorare a românilor şi prima problemă ce trebuie rezolvată în România. De
altfel, această situație va cântări greu în alegerile care l-au opus lui Traian
Băsescu în 2004. După pierderea
acestora, Năstase a devenit preşedinte al Camerei Deputaţilor, funcţie pe care
s-a văzut nevoit să o abandoneze în urma pierderii sprijinului politic al PSD,
în urma vehiculării numelui său în mai multe dosare de corupţie. De altfel, a
și fost cercetat și condamnat în mai multe dosare penale, cel mai mediatizat
caz fiind cel în legătură cu blocul din strada Zambaccian. Un alt fenomen puternic legat de perioada în care PSD s-a aflat
sub influenţa lui Adrian Năstase este acela al „baronizării” României, intrarea
unor judeţe întregiu sub influenţa clientele politice a social-democraţilor,
care ajunsese să deţină deopotrivă conducerea administraţiei locale şi a celor
mai profitabile afaceri din zonă. „Un
clasic în viaţă: e citat cu sfinţenie ori de câte ori comite erori”, spunea
despre el Tia Şerbănescu. Replica legată de număratul ouălor este doar una
dintre erorile momerabile.
CONSIDERAȚII:
REŢETA
SIMPLĂ A UNEI RELANSĂRI DIFICILE: 2001-2004: Obosiţi de tranziţia
către capitalism, sătui de sărăcie şi ne mai înţelegând exact ce li se
întâmplă, românii îl aduc din nou la Cotroceni pe Ion Iliescu la finalul anului
2000. Acesta îl trimte la Palatul Victoria pe Adrian Năstase, care face un
guvern puternic, bine susţinut în parlament, dar care preia o ţară cu moralul
la pământ. Deşi construieşte un guvern politic, Năstase cooptează în echipa sa
numeroşi tehnocraţi pe care îi va propulsa mai apoi şi politic, acordându-le
funcţii şi putere în partidul de guvernare. Obiectivele majore ale perioadei
sunt aderarea la NATO şi la Uniunea Europeană iar Năstase invită din nou
experţii FMI să acorde asistenţă României. Aceştia sunt de acord cu măsurile de
protecţie socială promovate de guvernarea de stânga dar pun o singură condiţie
- salariile însumate ale bugetarilor nu trebuie să depăşească 5% din PIB. Acest
lucru induce o frână puternică pentru toate salariile din economie, lăsând un
avans serios creşterii de productivitate. Ca efect imediat cursul de schimb dă
tendinţe de stabilitate şi Banca Naţională este cea care începe să cumpere
agresiv valută pentru a induce aprecierea euro. Nu de alta dar, întors la Banca
Naţională, Mugur Isărescu păstrează stimularea exporturilor între obiectivele
de bază. În paralel BNR se pregăteşte de ţintirea inflaţiei, obiectiv aflat
încă în contradicţie cu măsurile de stimulare a creşterii economice. Începând
din 2001 Produsul intern brut reintră pe un traiect de creştere agresivă cu
5,7% în primul an, 5% în 2002, 4,9 în 2003, culminând cu un neverosimil 8,3% în
2004. În acelaşi an România este acceptată în NATO şi imediat investiţiile
străine directe explodează. Inflaţia intră în acelaşi timp sub 10%. Banca
Naţională pregăteşte convertibilirtatea totală a leului şi de la finalul anului
2004 leul este lăsat să se aprecieze. În următorii doi ani cursul euro avea să
scadă de la 4,2 până la 3,1 în 2007. Şomajul scade permanent coborând sub 6% la
finalul mandatului lui Adrian Năstase. Totuşi perioada respectivă nu poate fi
caracterizată ca fiind una de explozie a nivelului de trai, acesta fiind
restricţionat de acordul cu FMI. Totuşi salariul real în dolari se dublează
urcând spre 200 de dolari la finalul perioadei. Abia din 2003 când românilor li
se permite treptat accesul la credite de consum nivelul de trai înregistrează o
creştere, în ciuda faptului că salariile urcau mult mai lent. Guvernarea Adrian
Năstase păstrează însă lumini şi umbre. Din ultima categorie fac parte
privatizările controversate ale marilor companii naţionale din domeniul
energetic. Distribuţiile de gaze şi Petromul devin în sfârşit proprietăţi ale
unor investitori străini, dar contractele de privatizare au clauze păguboase
iar sumele încasate de stat nesemnificative.
Ce a însemnat guvernul Năstase pentru economia României?
Creşterea
economică. După
o scădere accentuată, în ultimul an al ciclului 1996-2000, România a
înregistrat creştere economică, în 2000, anul în care premier a fost Mugur
Isărescu. O creştere de 1,8%. În mandatul lui Năstase, România a avut creştere
economică în fiecare an: în 2001 5,7%, în 2002 5,1%, în 2003 5,2%, în 2004
8,4%.
Inflaţia
şi salariile: În
condiţiile uneri scăderi a ratei şomajului, de la 8,8% în 2001 la 6,2% în 2004,
salariul mediu a crescut, în acelaşi interval, de la 104 la 183 de dolari pe
lună. Rata inflaţiei a scăzut în acest interval, de la 40% până la sub 10%.
Ratarea
aderării. România
ar fi trebuit să intre în Uniunea Europeană la începutul anului 2004 odată cu
marele val de extindere (Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Cipru,
Malta, ţările baltice) după ce a început negocierile în anul 2000. Aderarea s-a
amânat însă pentru 1 ianuarie 2007. Motivele pentru care aderarea României a
fost amânată: corupţia şi reformele.
Privatizările
din industrie. După
un mandat al CDR destul de sărac în ceea ce priveşte privatizările, dar cu
căteva succese notorii (Dacia, BRD, Romtelecom), privatizarea a accelerat puternic
în timpul mandatului lui Adrian Năstase. Au fost privatizări considerate de
succes (Sidex, Banca Agricolă) dar şi multe eşecuri (Alro, Republica, RAFO,
Rodipet). Combinatul Sidex a fost vândut pentru 700 de milioane de dolari în
2001, într-un moment în care pierderile erau de un milion de dolari pe zi.
Imediat după vânzare, managementul de la Mittal Steel a scuturat căpuşele şi a
trecut pe profit încă din primul an. S-au vândut ambele distribuţii de
gaze şi cinci din cele opt distribuţii de electricitate. O menţiune specială
pentru privatizarea Petrom din 2004, când România a vândut, odată cu activele
cele mai mari companii a ţării, şi accesul la zăcămintele de ţiţei şi gaze,
măsură ulterior contestată de politicieni.
Apariţia
„băieţilor deştepţi”. Primele
contracte de furnizare de energie pe termen lung şi la preţuri mici dintre
Hidroelectrica şi traderii privaţi au fost încheiate în prima parte a
mandatului guvernului Năstase. Primul câştigător: firma Energy Holding a
celebrului Bogdan Buzăianu, finul lui Dan Ioan Popescu - important lider PSD.
Din acest tip de contracte, perpetuate până în zilele noastre, statul român,
prin Hidroelectrica, a pierdut până acum 1,5 miliarde de euro
Unificarea
legislaţiei fiscale. În
timpul mandatului Năstase a fost introdus impozitul pe venitul global şi declararea
lui la Fisc. Însă cel mai important lucru pentru finanţele româneşti a fost
apariţia Codului fiscal, alcătuit în 2002. Noua lege prevedea impozitarea
progresivă a veniturilor, în cinci tranşe cuprinse între 18 şi 40%. Impozitul
pe profit avea cotă unică de 25%, iar microîntreprinderile beneficiau de un
impozit de 1,5% pe venit. TVA era de 19%. În 2004, guvernul lucra la o variantă
de Cod fiscal cu cotă unică pentru venituri. Însă a fost respinsă de
preşedintele Ion Iliescu.
Autostrada
Bechtel.
În 2004, Guvernul României a semnat cel mai păgubos contract din istoria
recentă, prin care compania americană Bechtel urma să construiască Autostrada
Transilvania (Braşov-Borş), de 415 km. Contractul a fost încheiat pe baza unor
preţuri şi cantităţi-ţintă, spunându-se atunci că preţul autostrăzii este de
2,2 miliarde de euro. Contractul a fost renegociat în anii următori, oficialii
spunând că, dacă el ar fi continuat în forma convenită în 2004, Bechtel ar fi
trebuit să primească 9,9 miliarde de euro. S-a realizat foarte puțin din ceea
ce se prevedea în contract, în cele din urmă, el fiind reziliat în timpul
regimului Băsescu.
2. La
început a fost … PNA. Cum am încercat să intrăm în Uniunea Europeană „pe blat”:
La începutul anilor 2000, premierul Adrian Năstase
era supranumit „El Însuşi”. Pe la colţuri se vorbea că ar fi strâns „sub
plapumă” un miliard de dolari - capital propriu. Baronii strigau din teritoriu
către procurori: „Vedeţi-vă de treaba voastră, nu faceţi voi ce vreţi!”, iar
afaceriştii tranziţiei sfidau totul în jur, în dispreţul surd al oamenilor
simpli. Istoria apusului acestei generaţii de băieţi deştepţi se suprapune cu
scurta viaţă a unei instituţii: Parchetul Naţional Anticorupţie.
Corupţii
devin părinţii anticorupţiei: În iulie 2002, revista „Dilema”
dedica dosarul săptămânal unei teme cu greutate: „Încrederea în justiţie”. Erau
publicate rapoarte şi sondaje ale organismelor internaţionale precum Banca
Mondială sau Fundaţia Soros, care arătau percepţia românilor faţă de justiţie:
procurorii şi judecătorii erau plasaţi pe locul al doilea la capitolul
suspiciuni de corupţie, după funcţionarii vamali. 90% din populaţia României
era de părere că, de când Guvernul Năstase e la putere, corupţia a crescut sau
a rămas la fel ca înainte. Pe
această fundaţie de neîncredere, la sfârşitul verii lui 2002, Partidul Social
Democrat, aflat la guvernare, face public anunţul de înfiinţare a noului
Parchet Naţional Anticorupţie. Într-un discurs istoric, premierul Adrian
Năstase denunţă corupţia şi clientelismul baronilor locali şi arată acuzator cu
degetul înspre judeţele care dezvoltaseră „comportamente de stat în stat”. De ce un partid plin de corupţi - din
Kiseleff 10 până la lipitorii de afişe - îşi asuma o asemenea iniţiativă?
Politologul Alina Mungiu Pippidi explica: „România era ca într-o cursă de
iahturi într-o regată europeană. Păi, cum puteau să intre ungurii în Europa şi
noi să nu intrăm? Electoratul sancţiona imediat partidele care rămâneau în
urmă. Era un cost politic mare. Ca să fie realeşi, Năstase şi ai lui au mizat
pe performanţa europeană. Au fost forţaţi să facă legile anticorupţie şi să
înfiinţeze PNA-ul. Dar, ca la toate legile din România, intenţia lor era să nu
le aplice”.
„Statul
de drept era mimat”: În 2002, Cozmin Guşă avea 32 de ani şi era secretarul
general al PSD. A participat şi el la geneza PNA-ului: „În interiorul
partidului era un stahanovism din ăsta - „Trebuie să facem totul, tovarăşi, ca
să ne integrăm”. Dar Adrian Năstase şi tripleta Hrebenciuc - Dan Ioan Popescu -
Mitrea nu credeau că poate exista un organism incontrolabil politic.
Procuratura Generală era o glumă. Statul de drept era mimat”. Pentru ca povestea să capete un aer
de carnaval încă de la început, omul îndrituit de PSD să comunice detalii cu
privire la o nouă instituţie de luptă împotriva marilor corupţi era cel care
avea să fie supranumit Miki Şpagă, pe numele său real Şerban Mihăilescu, aflat
în funcţia de ministru pentru coordonarea Secretariatului General al
Guvernului.
PNA,
o instituţie fără oameni: Înfiinţarea PNA-ului a fost tratată cu
atâta seriozitate încât vreme de şase luni nu s-a găsit un sediu adecvat pentru
această instituţie care trebuia să bage spaima în hoţii cu gulere albe! S-au
încercat tot felul de variante, de la o cazarmă militară la fostul sediu Bancorex.
Până la urmă, PNA-ul a primit câteva camere la etajul 5 al Parchetului Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie. „Sigur că era greu să le găsim un sediu numai
pentru ei“, spune astăzi Rodica Stănoiu, ministru al Justiţiei în 2002. Dincolo de problemele cu spaţiul, de
lipsa calculatoarelor şi a mobilierului, PNA-ul se confrunta, în prima zi de
existenţă, cu o îngrijorătoare lipsă de personal. Adrian Miclescu, fost
procuror PNA, îşi aminteşte că la 1 septembrie 2002, în prima zi de lucru la
noua instituţie, s-au strâns cinci oameni. Asta în condiţiile în care schema
prevedea 75 de procurori şi 125 de poliţişti. În atmosfera anilor 2000, nimeni
nu avea încredere, nici măcar oamenii din sistemul judiciar. Toţi credeau că
PNA-ul e o toană, la fel ca multe alte organisme anticorupţie care apăruseră
şi-apoi dispăruseră încet, fără ca cineva să bage de seamă.
Portretul
şefului PNA: „Fire blândă, ştiutor de carte...” În
fruntea Parchetului Naţional Anticorupţie a fost suit Ioan Amarie, procuror-şef la Curtea
de Apel Suceava. „He comes from nowhere” - a fost
caracterizarea sumară, dar plină de subînţeles, pe care i-au făcut-o experţii
anticorupţie europeni (n.n. - vine de nicăieri). Amarie venea totuşi de undeva
şi avea un trecut care-l făcea şantajabil în ochii multora. De numele său
atârna producerea unui accident auto în care o persoană îşi pierduse viaţa.
Situaţia lui Amarie avea să se complice în 2004 când fratele său, Constantin,
decidea să candideze pentru deputăţie, pe listele PSD. Din caracterizările foştilor săi subalterni, Amarie rezulta a fi
un om blajin, moderat, „cu frică de Dumnezeu”. Fostul procuror PNA Adrian
Miclescu adaugă: „o fire blândă, ştiutor de carte, bun profesionist şi un om
calm”. Nicolae Mischie, baron local cercetat de PNA în 2004, aşternea şi el o
tuşă la portretul de cumsecădenie al lui Ioan Amarie: „Când mă duceam la PNA,
Amarie ieşea pe hol, se uita la mine şi se citea pe faţa lui … domne … simţeai
că îşi făcea probleme de conştiinţă. Se uita aşa la mine şi pe urmă intra la
loc în birou”.
Legi
numai bune pentru a fi încălcate: Parchetul Naţional Anticorupţie
a fost creat după modelul unui organism similar deja existent în Spania.
Experţii anticorupţie spun la unison că legile de funcţionare ale PNA au fost
corecte şi bine scrise. „PNA a avut un design instituţional bun. Dar ştii cum
e? Ai un Mercedes care nu funcţionează. Năstase nu mai putea de gura ălora de
la Bruxelles. A zis-o aşa, la modul şmecheresc: Fac o instituţie şi le iau faţa
la fraieri”. Şi le-a luat faţa vreun an, după care n-a mai mers”, explică Marius
Oprea.
Explicaţiile
eşecului PNA. „Corupţia era uriaşă, dar necesară”: Cu
toate poticnelile primelor zile, Parchetul Naţional Anticorupţie şi-a început
totuşi activitatea. Primele rezultate: Un controlor RATB, doi poliţişti şi un
încasator al abonamentelor TVR - bănuiţi de luare de mită. Cazurile sunt atât
de şocante în micimea lor încât nici nu mai conta că faptele nu puteau fi
dovedite. Presa întâmpină botezul PNA cu un mare hohot de râs. Oficialii de la Bruxelles realizează
repede că românii îşi bat joc de banii europeni investiţi în noul Parchet.
Comisarul european pentru extindere, Günter Verheugen, vorbea de „peştii cei
mari”, neatinşi de Justiţie, în timp ce, de la Bruxelles, raportorul european
Emma Nicholson arăta spre „rechinii” pe care puterea îi protejează, urmărind
doar „momeala”.
Crapul:
La
aceste şocuri, PNA-ul reacţionează şi îl arestează, după un flagrant ca în
filme, pe Fănel Păvălache, zis „Crapul”. Păvălache era consilierul ministrului
Şerban Mihăilescu, şi fusese acuzat că a pretins şpagă în valoare de 4 milioane
de dolari pentru a bloca procedura de lichidare a Băncii Internaţionale a
Religiilor. Cazul a făcut valuri în Guvern. Era pentru prima oară în justiţia
din România când aveau loc percheziţii în Palatul Victoria. Rodica Stănoiu
spune că Mihăilescu a făcut o criză de nervi: „A început să strige „Cum să-l ia
pe Păvălache şi eu să nu ştiu?”. Zic: „Nu ştiu eu, de ce să ştii tu?”. Ideea că
omul lui e arestat fără ca el să ştie i s-a părut culmea”. Au urmat cercetări penale deschise pe numele unor oameni grei:
Nicolae Mischie - baron de Gorj, Bebe Ivanovici - baron de Ilfov, Marian
Oprişan - baron de Vrancea, Florin Serac - prefect de Bihor, Vasile Duţă -
senator PSD, Marius Vizer - om de afaceri, Ioan Avram Mureşan - fost ministru
PNŢCD al Agriculturii. Toţi erau anchetaţi în stare de libertate, iar opinia
publică era convinsă că anchetele se fac de ochii Europei. Dintre toţi, numai
Păvălache a fost şi condamnat la închisoare în timpul guvernării Năstase.
Freedom House a înregistrat o uşoară creştere în scorul pe anticorupţie al
României. Însă evoluţia s-a oprit după câteva luni, iar peştii cei mari pe care
îi voiau comisarii europeni n-au mai apărut. „La Bruxelles ne spuneau „Miniştri,
aduceţi miniştri pe tavă!”. Dar noi nu aveam material informativ de la SRI, cum
se dă acum, ca să aducem miniştri. Ca un copil: dacă nu-i dai lapte - nu
creşte”, spunea procurorul Adrian Miclescu. În realitate, blocajul era deasupra
SRI-ului.
Sorin
Ovidiu Vântu şi raţiunea de stat a României: Sorin Ovidiu Vântu a
trăit acei ani în libertate, fără ca cineva să-l deranjeze cu vreo întrebare
despre falimentul FNI (vă amintiți?: „Dormi liniștit. FNI veghează pentru
tine.”) sau despre Banca Agricolă. Asemenea lui, marii îmbogăţiţi ai tranziţiei
şi-au văzut liniştiţi de afaceri. Azi, Sorin Ovidiu Vântu explică pasivitatea
organismelor anticorupţie faţă de afaceriştii anilor 2000 în termeni de
politică de stat: „Măi copii (sic!), a existat o raţiune de stat: statul ăsta
trebuia să-şi construiască un capital privat propriu. Trebuia să-şi
construiască oameni de afaceri. Trebuia să lase lucrurile să curgă, cu
corupţie, cu toate astea, pentru a ne putea dezvolta. Corupţia era uriaşă, dar
era necesară pentru a da drumul motoarelor şi, într-adevăr, pe vremea lui
Năstase motoarele au început să duduie, la propriu. Banii se învârteau, curgeau
pe conductă. Pentru asta se închideau ochii la foarte multe lucruri. SRI este
una din instituţiile statului şi trebuia să se subordoneze factorului politic.
În plus, mai funcţiona şi un sentiment de patriotism, erau oameni care gândeau
şi decideau pentru România”.
Integrarea
scuză hoţia: Ceea ce pentru Vântu era politică de întărire a
capitalului autohton, pentru Adrian Năstase era nici mai mult nici mai puţin
decât sacrificiu personal în interes naţional. Într-un interviu acordat
„Evenimentului zilei”, în 2006, Năstase afirma că n-a vrut să dea drumul
marilor dosare pentru că scopul intrării în Uniunea Europeană ar fi trebuit să
scuze mijloacele tipic româneşti: „N-am vrut să dezechilibrez guvernul sau
echipele, sau economia, sau partidul, sau ... Aveam un dead-line care era
decembrie 2004 pentru încheierea negocierilor cu Uniunea Europeană. Dacă eu
opream maşina în drum ca să fac curăţenie în maşină, maşina n-ar mai fi ajuns
la ora respectivă. Miza esenţială, mai importantă decât alegerile, a fost
finalizarea negocierilor cu UE. Altfel, ar fi plătit românii cu toţii. Ei nu
ştiu lucrul ăsta. Am avut de făcut o alegere. Sigur, eu plătesc acum pentru un
lucru pe care l-am făcut în interes general”.
„Ce
partide?! Ce Parlament?!”: Seria de explicaţii continuă cu Rodica
Stănoiu, ministrul Justiţiei în cabinetul Năstase, care spunea că n-au fost
mari dosare pentru că în perioada 2002-2004 nici nu aveam mare corupţie: „Erau
şi atunci sponsorizări, dar lucrurile nu o luaseră atât de tare razna. Marea
corupţie a început mai târziu, la marile retrocedări”. Şi totuşi, Rodica Stănoiu vine cu cel mai plauzibil scenariu
pentru eşecul PNA: „Ce partide? Ce Parlament? Eu am fost prima care a vorbit de
muşuroaiele intrapartinice. Am spus: România e condusă de grupuri de interese.
În fiecare partid există un Hrebenciuc”.
Relaţiile dintre politicieni erau atât de strânse încât nimeni nu dorea
anchetarea adversarilor politici. PSD se opunea chiar anchetelor împotriva unor
membri ai Opoziţiei. Ca să poată ancheta miniştri, procurorii aveau nevoie de
un aviz al Comisiei Speciale pentru Cercetarea Demnitarilor, subordonată
Preşedinţiei. Comisia a refuzat în mai multe rânduri să dea aviz de anchetare
pentru miniştrii din cabinetul Năstase. Inexistenţa
denunţurilor tot în această cheie poate fi citită. Procurorul Miclescu, cel
care l-a anchetat pe Fănel Păvălache, crede că de la acest caz s-ar fi putut
ajunge la ministrul Şerban Mihăilescu, însă Păvălache n-a denunţat decât mulţi
ani mai târziu. Toţi, de la funcţionari la miniştri, erau prinşi într-o horă şi
învăţaseră că nu pot rezista decât împreună. Atunci când a apărut PNA-ul, multă
lume a crezut că e un instrument al PSD-ului pentru a le face dosare
adversarilor politici. N-a fost nici măcar atât. Parchetul Naţional Anicorupţie
a rămas un steguleţ roşu pe harta de la Bruxelles, o atenţionare că n-avem undă
verde spre integrare. Epoca de pace
a PNA era însă pe sfârşite. Schimbarea de putere din 2004 a modificat
substanţial funcţionarea Parchetului Naţional Anticorupţie. Ţepele pe care le
promitea Băsescu n-au răsărit în Piaţa Victoriei, ci pe Ştirbei Vodă 79-81, la
sediul noii Direcţii Naţionale Anticorupţie.
Epilog:
-
Fănel Păvălache - marea captură a PNA-ului - a făcut 3 ani de puşcărie, după
care a dat România în judecată la CEDO pentru că în celulă a trebuit să suporte
fumul de ţigară al celorlalţi condamnaţi. A câştigat şi a fost despăgubit cu
10.000 de euro; Adrian Năstase a
fost de două ori condamnat la închisoare pentru fapte de corupţie; Adrian Miclescu şi Alexandru Chiciu,
procurori şefi de secţie în PNA, au intrat în avocatură. Miclescu a fost unul
dintre apărătorii lui Năstase în dosarul „Trofeul Calităţii” (sic! din nou).
Alexandru Chiciu a fost avocatul Elenei Udrea în dosarele „Gala Bute” şi
„Microsoft”. Rodica Stănoiu era
supărată că pe Wikipedia au scris despre ea: „remaniată pentru suspiciune
de corupţie”.
3. Studiu
de … caz: Pâinea, cuțitul și baronii:
Tema baronilor locali domină atât spațiul
public cât și discursul Opoziției, iar asta nu de azi, de ieri, ci încă de la
apariție. Din păcate nu suntem originali: ea pare împrumutată de la francezi
care se confruntă cu un fenomen asemănător. A se înțelege, nu la dimensiunile
baroniadei românești.
Baronul e în toate: Sub aspect politic, tema comportă două
puncte de vedere: 1. Tema fiind lansată de atâta amar de vreme, cele trei
puteri ale statului de drept ar fi putut stăvili sau măcar atenua fenomenul,
dar, nu se știe din ce pricină, el se perpetuează, ba chiar înflorește,
amenințând astăzi, după unii, siguranța națională. 2. Fiind ocupați mereu cu
discursul anti-baroni, membrii Opoziției nu reușesc să-și identifice corect
inamicul, nici prioritățile programatice, considerând că lupta împotriva unor
lideri locali este suficientă pentru a disloca actuala majoritate de la Palatul
Victoria. Or, s-a dovedit până acum, oricare baron cercetat penal, luat de
către DNA sau mascați, condamnat, înlocuit ori plecat din fruntea unui județ nu
a atras după sine dispariția fenomenului, ci a făcut loc altui baron, uneori cu
apucături și mai detestabile.
Definiție și istorie: Ce sunt baronii? Baronii actuali, baronia
și baronatele nu au absolut nicio legătură cu nobilii ori cu împărțirea
teritorială a statelor feudale, iar România avea cu totul alte stepene
boierești. Baronii de azi sunt o creație insidioasă a sistemului politic
postdecembrist și s-au instaurat definitiv la putere în urma descentralizării
partizane făcută de guvernul Năstase (2000-2004). De atunci, Legislativul și
Executivul nu au reușit sau nu au vrut să găsească o cale legală și
transparentă de alocare a fondurilor guvernamentale și ale Consiliilor Județene
decât prin „pixul” acestor reprezentanți locali. Tot prin pixul lor au trecut
și investițiile, fie românești, fie străine. Greșeala a fost și este că li s-a
dat pe mână concomitent și pâinea, și cuțitul, ceea ce nu putea să genereze
decât abuzuri și să facă din lideri de partid mari mahări, nași, jupâni,
stăpâni ai locului.
Pixul, armă și momeală: Iar zicătoarea străbună cu pâinea și
cuțitul nu este vorbă goală: Consiliile Locale au și competențe legislative,
primesc și fonduri guvernamentale, care, este adevărat, trebuie aprobate de
către majorități realizate ad-hoc. Însă sistemele de relații create cu timpul
între posesorul „pixului” și autoritățile locale, Poliție, Justiție, instituții
de control sau financiare cel mai adesea trec dincolo de cadrele legale, ceea
ce face ca justițiarii locali să tolereze malversațiunile. De ce nicio putere
politică nu poate să stăvilească fenomenul baronilor? Fiindcă nu se dorește:
baronii sunt alimentați cu fonduri de către guvern, iar ei le vămuiesc, vărsând
o parte din bani în vistieria partidului, iar o a altă parte în buzunarele
proprii. Situația putea fi curmată brusc prin schimbarea legii de alocare a
bugetelor, a sistemului de finanțare și scoaterea baronilor din circuitul
banilor. Ideea a rămas mereu la stadiul de promisiuni în campaniile electorale.
De ce nu se reușește finalizarea investițiilor la calitatea și la dimensiunile proiectate?
Fiindcă după prima vămuire a banului public de către cei ce îl repartizează
urmează vămuirea propriu-zisă de către executant, în unele situații fondurile
dispărând fără a lăsa nimic în urmă.
Baronii sunt stâlpii
puterii! De aceea, slabe
speranțe pentru eradicarea fenomenului în viitorul apropiat. Deocamdată nu
există o alternativă serioasă la actuala majoritate de guvernământ, iar
existența baronilor este o piedică uriașă: puterea lor înseamnă bani și voturi
pentru partidul/partidele de la putere, iar Opoziția, în loc să se concentreze
pe elaborarea unor politici publice, programe și proiecte de eradicare a
sărăciei și a șomajului, își consumă resursele războindu-se cu baronii. Dar e
clar că nu Opoziția este aceea care le va veni de hac, ci Legislativul și
Executivul. Opoziția însă poate încerca să creeze cadrul normativ pentru
diminuarea și chiar stăvilirea fenomenului local al baronilor, apoi să adune o
majoritate spre a putea trece legea prin Parlament. Prima etapă ar putea fi
realizarea unei mase critice în spațiul public și apoi atragerea acesteia la
urne. Iar asta se va întâmpla numai dacă Opoziția nu va dori ea însăși
perpetuarea fenomenului. Cu atât mai mult cu cât … unii baroni îi aparțin.
4. Iliescu - al treilea mandat 2000-2004:
Deşi Constituţia
României nu permite trei mandate, Ion Iliescu a beneficiat de o conjuctură
favorabilă. Primul mandat de preşedinte l-a obţinut pentru perioada ‘90-‘92, atunci când România avea
Constituţia comunistă din 1974, abrogată. Prima Constituţie posdecembristă a
fost votată de populaţie în decembrie 1991, în timpul derulării mandatului de
preşedinte. Din această cauză, în anul 2000, lui Ion Iliescu i s-a permis să
participe din nou la scrutinul electoral pentru postul de preşedinte pe care
l-a câştigat după cel de-al doilea tur, în care l-a învins pe Corneliu Vadim
Tudor, din partea PRM. Perioada 2000-2004 a adus, la conducerea executivă a
ţării, guvernul condus de premierul Adrian Năstase. După doi ani, extraordinari
de grei, determinaţi de situaţia economică dezastruoasă, în care Convenţia
Democrată lăsase ţara guvernului, Năstase a reuşit să ridice economic România,
forţându-l pe adversarul lui de o viaţă, Traian Băsescu, să afirme că acel
Guvern a fost cel mai bun din istoria postdecembristă a României. Guvernul
Năstase are câteva decizii extrem de controversate. Prima o reprezintă vânzarea
Petrom, împreună cu toate puţurile de extracţie ale acestei societăţi din
România, către societatea austriacă OMV. Este demn de menţionat că Parlamentul
României a ratificat această vânzare cu votul intregului plen de parlamentari,
singura excepţie făcând-o Corneliu Vadim Tudor care a votat, împotrivă. Iar
şeful de grup PDL, din camera deputaţilor, era nimeni altul, decât viitorul
prim ministru de la unu la opt, Emil Boc. Guvernul Adrian Năstase a fost cel
care a forţat şi închiderea capitolelor de aderare la Uniunea Europeană a
României. Din păcate, situaţia extrem de precară a agriculturii româneşti a
determinat o negociere extrem de joasă a ajutorului European pentru fermierii
români. În 2002 România semnează cel mai important Tratat internaţional al
acestei perioade şi anume, aderarea la structurile militare ale Tratatului
Atlanticului de Nord ( NATO). Prin această aderare România şi-a asigurat
graniţele ţării şi integritatea teritoriului, ştiut fiind faptul că, art. 5 din
Carta NATO, stabileşte obligativitatea tuturor ţărilor din această structură
militară de a ajuta membrul aflat în pericol. O altă realizare a Guvernului
Năstase este înfiinţarea Parchetului Naţional Anticorupţie (PNA), actualul DNA.
Această înfiinţare pare o ironie a sorţii pentru Adrian Năstase, deoarece peste
ani, în 2012 el a fost unul din clienţii DNA.
Opoziţia
din perioada 2000-2004 a fost facută mai ales de Traian Băsescu, pe atunci
primar al capitalei, şi de PDL.Tema principală de atac a lui Traian Băsescu a
fost stârpirea corupţiei şi arestarea „baronilor” PSD din judeţe. Şi o parte
din baroni au şi cazut, cum ar fi, Nicolae Mischie - Gorj, situaţie fără
precedent până atunci, în analele politicii româneşti. Pe plan extern, Ion
Iliescu a reuşit două vizite de succes la Washington unde a avut legături
foarte bune cu preşedintele american George Bush jr. şi de asemenea, a întărit
legăturile cu Franţa şi Marea Britanie. Un eşec al
mandatului lui Ion Iliescu îl putem considera nerecuperarea datoriei de 1,8
miliarde de dolari, pe care România o avea de încasat din Irak. Dar după
doborârea regimului lui Sadam Husein, această creanţă a României a fost neluată
în considerare de americani, cei care au reuşit să-l doboare pe Sadam. În 2003,
PNL şi PDL au format o alianţă cunoscută sub denumirea de alianţa D.A.
(Dreptate şi Adevăr) cu care au atacat alegerile generale şi prezidenţiale din
2004. Repartiţia posturilor era: Teodor Stolojan-PNL, candidat la preşedinţie
şi Traian Băsescu-PD, candidat de prim ministru. Pe ultima sută de metri, ca
într-o telenovelă ieftină, Traian Băsescu a făcut rocada cu Teodor Stolojan şi
a câştigat alegerile prezidenţiale din 2004, în turul doi devansându-l cu
15.000 de voturi pe candidatul PSD, Adrian Năstase. Trebuie să specificăm că
aceste alegeri au avut loc în baza noii Constituţii aprobată prin referendum în
2003. Această Constituţie care schimbă durata mandatului de preşedinte, de la
patru la cinci ani, a avut loc printr-un simulacru de referendum în sensul că,
în loc să votăm o singură zi (sâmbăta), votarea s-a prelungit şi a doua zi
(duminică), pentru că nu s-a înregistrat
cvorumul necesar validării Constituţiei. În această perioadă, un politician român
s-a impus ca reprezentând „o soluţie imorală”, acesta fiind Dan Voiculescu,
preşedintele Partidului Umanist Român (PUR), transformat ulterior în Partidul
Conservator (PC). Deşi la alegerile generale din 2004, PUR-ul a intrat în
Parlament în baza unei alianţe electorale cu PSD, după validarea mandatelor,
PUR a schimbat tabăra şi a făcut majoritate cu alianţa D.A. şi UDMR, cu toate
că PSD câştigase alegerile cu un procent de 37%. Şi uite aşa, Dan Voiculescu a
mers la braţ cu Traian Băsescu până în 2008, cu toate că preşedintele României
nu-l scotea din securist şi spunea despre PUR că este soluţia imorală a
politicii româneşti.
O reconciliere de
milioane de euro. De ce a acceptat Regele Mihai să se împace cu Ion Iliescu? Cel mai controversat moment
dinevoluția Casei Regale după 1989 s-a petrecut în 2001, când
Regele Mihai a acceptat să se împace cu cel care îl prigonise în anii ’90,
primind la schimb proprietăţile revendicate de la statul roman: terenuri şi
imobile în valoare de zeci de milioane de euro. Spre dezamăgirea
multora dintre simpatizanţii săi, Regele Mihai a acceptat reconcilierea cu cel
care îl prigonise în primii ani de după Revoluţie. Iar rezultatele nu s-au
lăsat aşteptate: în ultimul mandat prezidenţial al lui Ion Iliescu, Regelui i
s-a oferit o reşedinţă oficială - Palatul Elisabeta - şi i-a fost restituit
domeniul de la Săvârşin, ceea ce i-a permis să se stabilească în România. Mai
mult, Regele şi Guvernul Năstase ajunseseră la un acord pentru Castelul Peleş
şi împrejurimi. Familia Regală urma să primească 30 de milioane de euro în
schimbul renunţării la orice pretenţie pentru domeniul de la Sinaia. La acel
moment s-a comentat îndelung acest troc, Casa Regală fiind acuzată că şi-a dat
arama pe faţă: nu urmăreşte reînnodarea unui fir rupt în 1947 de comunişti, ci
vrea numai să încaseze o sumă de bani suficientă pentru a asigura viitorul
câtorva generaţii. Asta în condiţiile în care zeci de mii de români aşteptau să
le fie retrocedate proprietăţile. Adrian Năstase a vorbit pe larg despre acel
moment şi despre motivele reconcilierii, într-un interviu acordat ziarului „Adevărul”: „Puterea de atunci a recunoscut trecutul, iar Regele a
recunoscut prezentul. A fost şi disponibilitatea noastră de a rezolva aspecte
ce ţineau de restiturirea bunurilor care aparţineau Regelui. Negocierile dintre
Guvern şi Casa Regală au dus la un proiect de lege care, din păcate, a fost
sabotat de reprezentaţii PRM-ului, care au atacat proiectul de lege la Curtea
Constituţională. Proiectul propunea o despăgubire a Regelui cu 30 de milioane
de euro pentru Castelul Peleş şi toate bunurile revendicate. Cred că era o
negociere absolut favorabilă pentru statul român. Şi pentru Rege era
convenabil, pentru că nu avea bani şi această sumă îi acoperea toate nevoile”. După
ce proiectul de lege a picat, Casa Regală a făcut demersuri în instanţă pentru
retrocedarea averii, iar în anii următori au fost recuperate toate
proprietăţile revendicate: Domeniul Regal Sinaia incluzând Castelul Peleş,
20.000 de hectare de pădure, trei imobile şi un teren în Bucureşti, terenuri în
Poiana Ţapului, câteva cabane în Azuga şi Predeal, zeci de kilometri de drumuri
forestiere. Acestea asigură, în prezent, o bună parte din veniturile Casei
Regale, prin chiriile primite de la statul român. Spre exemplu, pentru Castelul
Peleş şi Castelul Pelişor, Casa Regală încasează o chirie de 12.000 de euro pe
lună.
„Iliescu a câştigat, Regele a
pierdut”: „Toţi
consilierii l-au îndemnat pe Iliescu să facă această concesie şi a fost greu
pentru el în calitatea lui de comunist. Dar, până la urmă, din această
chestiune nu a pierdut Ion Iliescu, ci Regele. Pe Iliescu nu-l costa nimic să
dea domeniile înapoi şi să spună că-l respectă pe Rege. Electoratul lui ştia că
este comunist şi republican. Mai grav a fost dincoace, pentru simpatizanţii
Regelui, să înghită împăcarea cu unul dintre adversarii clasici”, a scris Ion
Cristoiu. Iliescu a spus atunci, în 2001, că „poate” a greşit faţă de Regele
Mihai în anii ’90. Încet-încet, şi
Regele a început să îndulcească tonul la adresa mai-marilor PDSR: „S-au
schimbat multe lucruri în România, dar încă sunt o grămadă de oameni care au
rămas cu aceleaşi mentalităţi, deşi partea superioară a administraţiei, chiar
domnul Iliescu şi primul ministru Adrian Năstase, observ că au schimbat
lucrurile mai mult decât alţii”, declara Maiestatea Sa în 2001, într-un interviu
acordat jurnalistei Silvia Constantinescu.
Urmează două date negre pe calendarul regaliştilor: 7 iunie 2001 - Regele
Mihai îl invită pe Ion Iliescu la cină, la Palatul Elisabeta; 8 noiembrie 2001
- Iliescu şi Regele Mihai petrec împreună de Sfinţii Mihail şi Gavriil, la
Cotroceni, cu muzică clasică. Au dezbătut despre 23 august. Iliescu i-a vorbit
cu „Sire”. Regele i-a răspuns cu „Excelenţa voastră”. A fost începutul unei perioade în care instituţia regală a devenit
mult mai activă: a încetat să-i critice pe foştii comunişti aflaţi la putere,
şi-a cultivat imaginea, s-a apropiat de zona politică şi a făcut o serie de
concesii pe care mulţi simpatizanţi ai monarhiei nu le-au iertat
niciodată. „Casa Regală a încercat să-şi construiască un cap de pod în
România, însă a trebuit să facă o serie de concesii pentru asta. Au fost o
serie de acţiuni deliberate prin care a încercat să-şi sporească influenţa”,
considera analistul Cristian Pârvulescu.
„Regele nu trebuia să facă această concesie, pentru că în anii ’90
comportamentul FSN-ului a fost brutal. Cred că a fost şi un mare interes
economic, nu neapărat al lui, ci al celor din jurul său. Nu văd, în afara
interesului material, alt motiv pentru care ar fi făcut-o”, afirma Ion
Cristoiu, directorul revistei „Historia”.
Într-un articol publicat în „România literară” în anul 2001, scriitorul
Mircea Mihăeş spunea că Regele fusese atras într-o capcană: „Primit cu onoruri
prezidenţiale, Regelui îi va fi foarte greu să nu muşte momeala grosolană
întinsă de Iliescu. În clipa de faţă, în afara coroanei, lui Mihai i s-a
restituit aproape totul. Numai că, pe fond, Regelui nu i s-a restituit nimic.
Pentru că un rege fără coroană e rege atâta vreme cât menţine distanţa faţă de
uzurpatori. În clipa de faţă, România s-a îmbogăţit cu doi cetăţeni ceva mai prosperi,
însă a pierdut o iluzie”.
Întreţinerea palatului
Elisabeta, plătită de stat: Cu
ocazia stabilirii Regelui în România a fost emisă Legea 406, care le acordă
drepturi persoanelor care au îndeplinit funcţia de şef de stat. Printre aceste
drepturi se numără şi o reşedinţă, iar Regele Mihai a primit Palatul Elisabeta. După stabilirea reşedinţei la Palatul
Elisabeta şi recuperarea domeniului de la Săvârşin, Casa Regală a constatat că
are probleme în a suporta cheltuielile cu întreţinerea acestora. Regimul
Iliescu-Năstase a fost din nou generos. În 2003, Guvernul a modificat Legea 406
astfel încât RA-APPS să suporte cheltuielile aferente consumului de energie
electrică, gaze, apă, canal şi telefon de la Palatul Elisabeta, precum şi
cheltuielile cu bunurile mobile şi cele de personal, întrucât „acestea se
ridică la o valoare ce nu poate fi suportată de beneficiar”. Cu câteva luni
înainte de această decizie, presa anunţase că Regele îşi depusese dosarul
pentru a primi calitatea de veteran de război, intenţia sa fiind de a obţine
scutire de impozit pentru domeniul de la Săvârşin.
Neagu Djuvara: „Iliescu a avut
dibăcia să-l cumpere pe Rege”: În
februarie 2002, Ion Iliescu şi Adrian Năstase anunţau că îi vor propune Regelui
Mihai să se implice în campania de aderare a României la NATO prin acţiuni de
lobby la câteva case regale din Europa. O lună mai târziu, Iliescu mergea la
Palatul Elisabeta pentru a discuta cu Regele Mihai pe această temă, iar în
aprilie 2002, Regele îşi începea turneul în cadrul căruia a întreprins vizite
în Spania, Danemarca, Norvegia, Belgia, Olanda, Luxemburg şi Marea Britanie. A
fost o mutare care i-a făcut pe unii să vadă şi un scop nobil în decizia
Regelui de a accepta reconcilierea cu Ion Iliescu. „Nu e vorba de a-i ierta pe cei care te-au detronat sau de a face
o concesie cu ei. E ideea unui pragmatism în virtutea unui scop comun. Iar
Regele Mihai s-a implicat în campanii care priveau un scop comun. Lobby-ul pe
care l-a făcut pentru intrarea României în NATO a contat foarte mult”,
considera istoricul Adrian Cioroianu. Nimeni
n-a mai putut însă să găsească o explicaţie coerentă pentru ceea ce s-a
întâmplat în decembrie 2003, când Regele Mihai a urcat pe scena unei gale
mondene pentru a-i înmâna lui Adrian Năstase premiul „Omul anului”, acordat de
revista VIP. „Am fost extrem de
surprins că a acceptat acest lucru şi mi-a făcut o imensă plăcere. Cred că era
un mod de a spune public că relaţiile între monarhie şi republică se
normalizaseră”, spunea Adrian Năstase. De ce toate acestea în cadrul unei gale
mondene, în proximitatea lui Adrian Mutu şi a fraţilor Becali? „Dacă ziarul
„Adevărul” mi-ar fi acordat atunci premiul anului - spunea Adrian Năstase -, probabil că s-ar fi
întâmplat cu acea ocazie, dar VIP-ul avea ca obiectiv pe atunci să acorde astfel
de distincţii, iar pentru „Omul anului” în 2003 s-au gândit la mine. Faptul că
Regele a fost de acord să acorde pentru mine în calitatea de Om al anului acel
premiu, reprezenta chiar dacă premiul era acordat de VIP, un gest symbolic”. În numărul următor, publicaţia de
scandal titra cu mândrie: „Superlativele VIP ale anului 2003 au fost astfel o
bombă pentru peisajul mediatic românesc”. Nici cei mai înflăcăraţi susţinători
ai Casei Regale nu ştiau cum să se poziţioneze faţă de acest episod. „Vă spun
drept că eu nu-mi permit să-l judec pe Rege. Pot să judec orice om politic din
România, dar Casa Regală nu-mi dă mâna să o judec”, a declarat istoricul Zoe
Petre.
Într-un interviu acordat ziarului „Adevărul” în 2012, Neagu Djuvara
povestea: „Pe la începutul anilor 2000, m-am aflat în audienţă la Rege. Am avut
curajul, pentru că eu sunt îndrăzneţ în chestiile astea, şi i-am spus: „Majestate,
daţi-mi voie să vă spun că n-ar trebui să fiţi mereu văzut în prezenţa lui Ion
Iliescu, pe care eu îl consider vinovat de crime şi care va trebui, o dată şi o
dată, să fie judecat şi nu se cuvine ca …”. Regele mi-a tăiat cuvântul: „Da,
dar uite că domnul Emil Constantinescu mi-a făgăduit o grămadă de lucruri şi nu
s-a ţinut de cuvânt, pe când Ion Iliescu îmi restituie”. Carevasăzică, Ion
Iliescu a avut dibăcia, prin intermediul lui Radu Duda, să-l „cumpere” pe Rege.
I-a restituit Săvârşinul, pe urmă a pregătit restituirea Palatului Peleş. Asta
e părerea mea, Regele Mihai ar fi trebuit să rămână sărac şi curat. Ion Iliescu
i-a restituit lucruri care, într-adevăr, sunt ale lui, dar trebuia să le
accepte mai târziu, şi nu de la acest om”.
„Neagu Djuvara are foarte mult simţ al umorului, când spune că Regele
trebuia să-şi recupereze bunurile, dar să mai aştepte. De ce nu i-a dat
sfaturile astea lui Emil Constantinescu? Emil Constantinescu putea să se dea la
o parte, făceau rapid un referendum, transformau România în monarhie şi îi
dădeau Regelui tot ce trebuia. Atunci era fericit şi Neagu Djuvara”, spunea, în
replică, fostul premier Adrian Năstase.
Iliescu
a eliminat „capitalismul de cumetrie”. Din vocabularul său: În
ultima sa „conferință de presă”, transformată în monolog, președintele Ion
Iliescu a sărit cu grație peste o sintagmă care făcuse carieră - „capitalism de
cumetrie” - deși ea figura în textul distribuit inițial jurnaliștilor. Iliescu
se pregătea să spună în Sala Unirii de la Cotroceni: „Combaterea corupției, a
capitalismului de cumetrie, este nu doar lupta statului, ci este cauza
fiecăruia dintre noi”. Nu se știe de ce, Iliescu a eliminat „capitalismul de
cumetrie” din discursul public. Probabil era cu gândul la PSD, și așa inflamat
de bâlbâielile sale pe tema grațierii lui Cozma. Inutil să zgândăre încă o dată
partidul pe care spera să-l conducă din nou cu „capitalismul de cumetrie” cu
tot. Ion Iliescu a făcut asta în urmă cu doi ani, când îndemna, de la tribuna
parlamentului, „să spargem acest capitalism de cumetrie care s-a format în România,
unde un grup de indivizi interesați parazitează finanțele statului,
naționalizând pierderile lor și reținând tot profitul”. În anul 2004 însă,
aflat în plină campanie electorală, Ion Iliescu nu mai era chiar atât de sigur
de „capitalismul de cumetrie”. Pe 6 noiembrie, șeful statului era întrebat, la
o emisiune televizată: „Mai există capitalism de cumetrie?”. Și răspundea cam
ezitant și diluat: „Cred că da, adică tot ceea ce înseamnă promovarea unor
interese de grup, folosind diverse mijloace, metode, inclusiv fenomenele de
corupție și ineficiența structurilor administrative”. La ultimul său discurs, capitalismul
de cumetrie a dispărut complet din mintea și vocabularul lui Ion Iliescu.
„Să nu continuăm politizarea
luptei anticorupție.”: „Cea mai mare eroare ar fi însă să
continuăm politizarea luptei anticorupție. Repet ceea ce am spus și cu alte
ocazii: nu există „corupții noștri”, care sunt „buni”, și „corupții lor”, care
sunt răi” - reprezinta o gravă afirmație și o nouă gafă pe care Ion Iliescu le
făcea în discursul de retragere ținut la Palatul Cotroceni. Din declarașie se
înțelegea că lupta anticorupție este acum profund politizată și că n-ar fi bine
să continue așa. Fiind o prezumție gravă, ar fi trebuit să o explice. Se mai
înțelegea că Iliescu se cam temea ca nu cumva să urmeze defilarea liderilor PSD
suspectați de corupție pe la Parchetul Național Anticorupție. Cât despre
„fenomenul corupției”, el nu era localizat, firește, în partidul de guvernământ.
El s-a dezvoltat, în opinia lui Iliescu, „pe fondul acestei slăbiciuni instituționale
și legale”.
Grațierea lui Cozma, „decizie
cu efect pervers”: Grațierea lui Cozma a fost singura greșeală pe
care Iliescu și-a recunoscut-o explicit. Atitudinea față de regele Mihai și
declarațiile referitoare la Holocaust au fost aduse din condei și trecute la
capitolul realizări. „Sunt și eu om și greșesc.” Iar șeful statului se afla
permanent sub presiunea multor factori, conjuncturi, influențe, ceea ce poate
facilita comiterea unor erori sau luarea unor decizii cu efecte perverse,
negative, chiar atunci când acționezi cu bune intenții și de bună credință,
ceea ce s-a întâmplat, din păcate, și în ultimele zile de mandat. „Mi-am asumat
răspunderea faptelor mele pentru că nu sunt omul care să se eschiveze de
răspundere sau să caute „acari Păuni”, a declarat el, referindu-se la episodul
grațierii lui Cozma. Din explicațiile date reiese că Iliescu nu era deplin
convins că a luat o decizie greșită, ci se mira că ea a avut „un efect
pervers”. Adică lumea, în loc să-l aplaude pentru bunătatea sa, s-a pus pe
fluierat. Nu era deloc clar în ce fel și-a „asumat răspunderea” șeful statului,
în afară de simple declarații publice. Dar partea cea mai interesantă a ultimei
„conferințe de presă extraordinare” de la Palatul Cotroceni s-a consumat când
s-a ajuns la secțiunea de întrebări. Pur și simplu, Iliescu n-a mai avut chef
de ziariști, a refuzat orice întrebare, s-a răsucit pe călcâie și dus a fost!
5. Cronologie: România - NATO:
· 26 februarie 2004 - Adoptarea de către Parlamentul României, cu unanimitate de
voturi, a legii de aderare la Tratatul Atlanticului de Nord;
· 1 martie 2004 - Promulgarea legii de aderare la Tratatul Atlanticului de Nord de
către Preşedintele Ion Iliescu;
· 4 martie 2004 - Semnarea de către domnul Ion Iliescu a instrumentului de aderare
a României la Tratatul Atlanticului de Nord;
· 29 martie 2004 - Depunerea de către domnul Adrian Năstase, prim-ministrul
României, a instrumentului de aderare a României la Tratatul Atlanticului de
Nord, Washington, SUA;
· 2 aprilie 2004 - Ceremonia înălţării drapelelor de stat la Cartierul
General al NATO, Bruxelles, şi reuniunea informală a miniştrilor de externe ai
statelor membre NATO;
· 20 aprilie 2004 - Întâlnirea ministrului român al afacerilor externe, Mircea
Geoană, cu ambasadorii statelor membre NATO acreditaţi în România;
· 10-12 mai 2004 - Vizita în Romania a adjunctului secretarului general al NATO
pentru diplomaţia publică, Jean Fournet, şi participarea acestuia la
seminarul „Changing Perceptions in South Eastern Europe”;
· 13-14 mai 2004 - Vizita la Bucureşti a Secretarului General al NATO,
Jaap de Hoop Scheffer;
· 28 mai-1 iunie 2004 - Sesiunea de primăvară a Adunării Parlamentare NATO, Bratislava;
· 28-29 iunie 2004 - Summit-ul NATO de la Istanbul;
· 13 octombrie 2004 - Organizarea la Pioana Braşov a Reuniunii informale a Miniştrilor
apărării din statele membre NATO;
· 23-31 octombrie 2004 - Vizită de documentare în România (şi Bulgaria) a Comitetului
NATO pentru bugetul military;
· 12-16 noiembrie 2004 - Sesiunea anuală a Adunării Parlamentare NATO, Veneţia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu