DIN MINUNATA ȚARĂ „EDUCATĂ” A LUI JOHANNIS!

 

DIN MINUNATA ȚARĂ „EDUCATĂ”  A LUI JOHANNIS!

1. Balet cu rocada:

 Rocada s-a împotmolit în greva profesorilor și era normal să se întâmple așa. Decontul dezmățului bugetar, clientelismului, lipsei de reforme și al proastei guvernări a sosit. Într-un „moment prost” pentru coaliție, prinsă cu halca puterii în colți, de care partidele trag disperate să înhațe cât mai mult. Un spectacol dezgustător. Marcel Ciolacu a descoperit că este neconvenabil să ajungi premier într-un context în care orizontul de până la alegeri este întunecat de stoluri de lebede negre care pot transforma visele de mărire și îmbuibare într-un coșmar. Așa că Ciolacu a spus „pas” negocierilor, inventând două pretexte: greva profesorilor și pensiile speciale. „Agenda românilor nu mai coincide cu agenda politică, iar eu am promis că niciodată nu am să pun interesele politice mai presus de intereselor românilor. De aceea cred că, în acest moment, prioritatea tuturor decidenților politici trebuie să fie rezolvarea solicitărilor sindicatelor, dar și restanța majoră privind reforma pensiilor speciale”. Fabuloasă mostră de populism! Chestia este că niciuna, nici alta nu pot fi soluționate chiar peste noapte. Salarizarea profesorilor a fost extrasă din legea educației și trebuia să fie rezolvată prin legea salarizării unitare (jalon în PNRR) de către ministrul pesedist al Muncii, Marius Budăi, care nu a fost capabil să pună pe masă nici măcar draftul. Plus că de unde bani, când gaura de la buget încă nu a fost umplută? Iar dacă le dai profesorilor, vor sări ca arși să ceară și alți bugetari. Cine să te creadă că bugetul nu-i sac fără fund, când ai majorat salariile parlamentarilor, primarilor, magistraților, ai inventat noi categorii de speciali și clientela a trăit împărătește? De pensiile speciale au ținut toți cu dinții, în pofida criticilor Băncii Mondiale și a riscului de a pierde banii din PNRR. Peste noapte, la ordinul cavalerului neprihănirii, Ciolacu, posesorul unei indemnizații de fals revoluționar, or să apară și niște amendamente, cel mai important fiind creșterea „treptată” a vârstei de pensionare a specialilor până la 65 de ani, ca pentru muritorii de rând. Problemele rămase în stand by sunt însă mult mai multe și nemulțumirea socială va crește, căci așa se întâmplă după doi ani de guvernare antireformistă, clientelară și habarnistă. Marcel Ciolacu a înțeles că toate se vor sparge în capul lui și al PSD, așa că încearcă să amâne neplăcutul moment al datului cu capul de realitate sau să se extragă complet, dacă-i ține. Desigur, PNL are partea lui majoră de vinovăție. În fond, a avut premierul și ministere cu greutate, dar Nicolae Ciucă, submediocru și obedient, nu a avut curajul să facă vreo mișcare fără binecuvântarea Cotroceniului și a lui Ciolacu. A stat ghiocel și a acceptat toate compromisurile posibile și imposibile, partidul a căzut în sondaje, AUR a crescut, dezamăgirile s-au acumulat pe toate fronturile. Ciucă ar fi fericit să scape cât mai repede de pacostea numită prim-ministeriat, o pălărie mult mai mare decât chipiul de general. Întrebarea este ce au de gând Marcel Ciolacu și Klaus Johannis. Pentru PSD, cel mai convenabil din punct de vedere politic ar fi ori să-i lase pe liberali cu funcția de premier, adică pe incompetentul dovedit deja Ciucă, ori să plece de la guvernare și să susțină un guvern minoritar PNL. Pe scurt, ambele variante i-ar împinge pe liberali să-și frângă gâtul până în alegeri, iar PSD să chibițeze/critice de pe margini, făcând opoziție în timp ce e la putere. Este formula aplicată cu succes între 2007 și 2008, cu guvernul Tăriceanu. Scenariul are însă câteva inconveniente majore. În primul rând, este vorba de accesul la resurse, funcții și sinecuri, care va fi mai limitat. Nemulțumirea și presiunea baronilor locali, ale clientelei și activului de partid vor fi imense și se vor răsfrânge asupra lui Marcel Ciolacu. În al doilea rând, Ciolacu și-ar putea pierde din influența în partid și lupta pentru putere dintre tabere va intra într-o nouă paradigmă. Căci una e să fii premier en titre și candidat la prezidențiale și alta doar un aspirant la putere. Pentru liberali, adică pentru unele minți mai înfierbântate, cum este a lui Rareș Bogdan, perspectiva anulării rocadei și continuării guvernării sub flamura ofilită a lui Nicolae Ciucă este atrăgătoare („poate să rămână premier în următoarele luni, ba chiar ani”). Doar că această variantă va fi sinucigașă din mai multe motive: PNL nu are un lider, Ciucă este și va fi un premier slab, PSD în opoziție mascată este periculos, reformele vor fi ratate ca și până acum, nemulțumirea socială va crește și întregul decont al guvernării va fi achitat de PNL în cabina de vot. Pe fond, PNL este la fel de antireformist ca și PSD, dar mult mai lipsit de vlagă și comunicatori. În realitate, nici PSD, nici PNL nu ar avea niciun interes să preia frâiele guvernării în anul preelectoral, cel mai bine ar fi ca povara responsabilității să cadă pe umerii celuilalt. Dar au încotro? Opoziția este haină grea, după ce ai fost conectat la conducta bugetului. Mai mult, nu există o altă variantă de majoritate parlamentară, iar des invocata „stabilitate” nu e chiar vorbă-n vânt în contextul războiului din Ucraina. Are Ciolacu o reală alternativă fără să fie acuzat că abandonează corabia la greu și fără să-l sfâșie baronii? Nu prea, dacă Ciucă își dă demisia cum a promis. Iar acesta depinde de președintele johannis, care după ce i-a nenorocit pe liberali și a pus umărul la România needucată, ar trebui să înțeleagă că a venit timpul să strice prietenia cu PSD.

2. Greva profesorilor încurcă socotelile coaliției:

 „Sunt probleme care trebuie rezolvate pe verticala sistemului de educație în ceea ce privește o serie de aspecte care de-a lungul timpului au dus la aceste distorsionări.” Fraza aparține (încă) prim-ministrului Nicolae Ciucă, dar poate fi ușor folosită ca exemplu de consistență a mesajului executivului către profesori. Nu numai în ultimele luni, ci de-a lungul întregii „epoci de aur” a României educate (ca să nu mai aducem în discuție și precedentele administrații). Pe 22 mai s-a declanșat greva generală în învățământul preuniversitar, prima de acest fel în Educație după 18 ani, după cele din 2000 și 2005. Participă, potrivit liderilor sindicali, aproximativ 150.000 de cadre didactice, la care se adaugă în jur de 50.000-60.000 din personalul auxiliar și nedidactic. Decizia a fost luată după negocierile eșuate de la Guvern din 21 mai, unde prim-ministrul le-a reproșat, se pare, sindicaliștilor că „și-au ales cel mai prost moment posibil din ultimii 10 ani”. Nu neapărat pentru că bat la ușă bacalaureatul și evaluarea națională, ci pentru că se produce exact în perioada transferului funcțiilor în interiorul coaliției guvernamentale, ceea ce ar genera „instabilitate”. Într-o perspectivă mai generală, pentru executiv niciun moment nu este bun pentru declanșarea unui conflict de muncă, așa încât iritarea unui politician deranjat din programul duminical de negocierile cu profesorii nici nu poate stârni prea multă mirare. Pe de altă parte, profesorii au la dispoziție puține momente în anul școlar când pot atrage atenția guvernanților și opiniei publice: o grevă în octombrie sau februarie nu are nici pe departe impactul uneia în mai-iunie. Perioada examenelor este, din păcate, și una dintre puținele când opinia publică își mai aduce aminte de școală și de problemele ei sistemice. Pentru PSD, greva profesorilor este un teren de negociere suplimentar în reîmpărțirea portofoliilor, ceea ce se și întâmplă sub acoperirea unei intense preocupări legate de revendicările sindicatelor. Pentru liberali și pentru patronul maxim al educației, locatarul de la Cotroceni, situația este mai puțin confortabilă: portofoliul liberal-prezidențial are deja în compoziție chinuitele legi ale Educației, un tablou general dezolant al învățământului și un minim istoric al alocației bugetare pentru Educație. Un palmares dificil de împachetat mediatic în campania electorală care bate la ușă, chiar dacă departamentul media al liberalilor se străduiește deja, fără rezultate notabile, să construiască imaginea unui premier care cunoaște agenda și se implică. Pe lângă iritarea vizibilă a puterii, deranjată din baletul ei penibil și costisitor de redistribuire a resurselor și portofoliilor, există inevitabil corul rostitorilor de mantre lansate și întreținute și ele de foști premieri sau președinți: profesorii primesc cât merită, au viața mai ușoară și vacanțe mai lungi, profesorii se îmbogățesc toți din meditații, profesorii sunt plagiatori, profesorii sunt abuzatori etc., etc.. Traian Băsescu în cele două mandate prezidențiale, Călin Popescu Tăriceanu în perioada șefiei executivului au contribuit masiv la fixarea acestor falsuri și generalizări catastrofale pentru percepția publică a unui domeniu oricum victimă a subfinanțării și a lipsei de prestigiu. Ca să nu mai amintim cum au contribuit toți cei evocați mai sus și mulți alții la politizarea Educației și, în consecință, la decredibilizarea galopantă a sistemului. Nu e de mirare, așadar, după ani la rând de dezinformare și demolare a statutului unei profesii, că publicul este destul de împărțit: nu pare a se degaja o masă critică de susținere a grevei, deși ea este în sine un exercițiu de salutat și, de ce nu, de urmat și de alte categorii profesionale, mai cu seamă în contextul unei fracturi masive între agenda publică reală și cea a puterii politice. Este greu de anticipat în acest moment dacă declanșarea grevei va avea rezultatele preconizate, sperate de liderii sindicali. Nu au existat prea multe momente, de 9 ani încoace, ca să nu spunem de 33 de ani încoace, când profesia și domeniul educației să fi fost în mod consecvent considerate prioritare în politicile publice. Nu sunt aici locul și timpul pentru un istoric al nepăsării, delăsării și ideologizării care au marcat pe termen lung educația României democratice. Dar există un amestec toxic în narațiunea publică propagată, care combină exaltarea „performanței” cu lapidarea „eșecului”: nu există nimic în mijloc, vârfurile sunt premiate, repetenții sunt ascunși sub covor. Regimul politic românesc a avut doi președinți profesori: unul în universitar, Emil Constantinescu, altul în preuniversitar, Klaus Johannis. Primul a fost prea repede învins de sistem ca să se mai poată dumiri ce e de făcut, în termeni generali, cu Educația. Al doilea a avut prea mult timp pentru îngustimea viziunii. Cu totul, am avut foste cadre didactice în cea mai înaltă funcție a statului, ceea ce putea să imprime o direcție în orientarea programelor, mai bine de o treime din perioada post-1989. Și cu toate acestea, nu numai că Educația și statutul profesiei nu s-au consolidat, ci și par să se fi erodat masiv, pornite oricum de la ceea ce consideram la vremea respectivă că este un „minim istoric”.

3. Dezbinarea și frica, ultimele arme ale lui Johannis, zis Ceaușennis!

 Într-o relație normală între guvernați și guvernanți, radicalismul profesorilor poate părea excesiv. Cum să nu înțeleagă oameni cu un nivel de educație peste mediu, în multe cazuri chiar foarte ridicat, că orice majorare de proporții bruscă, peste puterile bugetului, chiar dacă va fi acordată nu poate decât să se topească rapid și cu supramăsură în inflație? Dar exact asta este problema mai mare decât cea salarială  însăși: relația anormală între cei care dețin puterea și cei care le-au încredințat-o și ar trebui să fie beneficiarii, nu victimele exercitării ei. Iar sursa acestei relații anormale, manifestată prin neîncredere totală, are cauze cronice, nu doar ale actualei guvernări, dar pe care le-a perpetuat. În primul rând, continua înșelătorie, minciuna, incorectitudinea flagrantă. Să nu uităm că majorări promise, chiar statuate în legi, au fost apoi eludate. Nici măcar legea salarizării acum în vigoare nu a fost respectată. De ce ar crede profesorii că eșalonarea majorării salariale pe 3 ani propusă acum va avea altă soartă? Apoi, vedem că în acest conflict, guvernul a plecat de pe poziția - nu se poate nimic acum, urmează legea salarizării. După instalarea haosului, a pus pe masă niște vouchere și abia când lucrurile au părut complet scăpate de sub control, au avansat o majorare imediată și prevederea procentului de majorare totală, independent de legea salarizării. Dacă toate acestea se puteau de la început, de ce nu au fost puse pe masă pentru a fi evitate zilele de haos și, mai ales, radicalizarea protestului? Și dacă ele au fost ascunse 10 zile, de ce să creadă profesorii că nu mai există spațiu de manevră și nu pot obține mai mult? Cum se face că acum două zile ministrul Budăi se jelea că din cauza PNNR este interzisă orice OUG salarială și acum, iată, se poate OUG? Pentru că, după cum spune fostul ministru al Educației, Remus Pricopie, la Europa FM, banii pentru majorări salariale nu există, de fapt, ei trebuie luați de undeva, printr-o rectificare bugetară. De altfel, OUG adoptată pe 1 iunie are aviz negativ al CES și al Consiliului legislativ tocmai pentru că lipsește sursa de finanțare. Da, sigur că așa este, dar cum se face că polițiștii au primit de la prima strigare? Cum se face că parlamentarii și-au majorat singuri sumele forfetare? Cum se face că pentru medici s-a putut totul deodată? Cum se face că angajații AFM, ai Curții de Conturi și mulți alții nici nu au fost nevoiți să ceară ca să primească? Dubla măsură este o altă cauză pentru care argumentele raționale au fost abolite. Nu pot fi valabile doar pentru unii. Și nu în ultimul rând, totala desprindere a puterii de popor. După ce, în sfârșit, au propus o ordonanță de urgență, d.-nii Ciucă și Ciolacu păreau convinși că au rezolvat problema. Ceea ce denotă că ei nu au înțeles fondul problemei, neîncrederea, disperarea, furia dincolo de bani. Oamenii aceștia, în lumea lor minunată, în frunte cu dl. Johannis care vrea vești bune, muzică veselă și promovarea „României educate” medievale, au pierdut contactul cu realitatea României! Dl. Johannis nici măcar nu și-a mai ascuns din R. Moldova enervarea disprețuitoare pentru profesorii care au stat în grevă „un pic cam mult” și îndrăznesc nu doar „să pună în pericol examenele naționale”, ci să nu leșine de recunoștință pentru medierea prezidențială. „Împăratul” nu suportă ideea că este refuzat, că România educată nu e glorificată în ode ceaușiste, că stabilitatea se dovedește o butaforie putredă și sticla e cioburi, că mandatul său este un faliment total al încrederii! Pe ce mizează acum guvernul și dl. Johannis sunt, în mod evident, dezbinarea, intimidarea și frica. Socotesc că unii profesori, cei pentru care majorarea de 1.000 de lei brut este la nivelul de 25% solicitat sau foarte aproape, vor fi tentați să cedeze, mai ales că fiecare zi de grevă este o zi pierdută din leafa și așa mică. Este cumva ceea ce a sugerat și dl. Johannis: ați primit bani, nu mai aveți motive de grevă! Dacă nu, tonul inacceptabil amenințător al împăratului sugerează că ar putea urma represalii. Dacă nu a mers cu banii incerți aruncați pe masă, poate merge cu forță și intimidarea. Ce a exersat cu liderii sindicali ieșiți foarte pacifiști de la Cotroceni? Să zicem că le vă ieși. Dar după aceea? Deja mulți profesori, cei mai buni în general, au bagajele făcute ca să plece din învățământ sau chiar din țară. Și acum sunt materii pentru care școli importante din orașe mari nu reușesc să facă angajări. Se va funcționa cu un deficit și mai mare de personal și cu o calitate și mai proastă a cadrelor didactice și, de aici, cu produse și mai slabe ale școlii romanești. Cine își va permite meditații va mai avea o șansă, cine nu, va fi condamnat. 

4. De ce profesorii ar trebui să oprească greva?

 Mulți părinți își pun tot mai îngrijorați întrebări dacă anul școlar va fi înghețat, prelungit și dacă examenele se vor da la timp. Elevii nu s-au mai dus la școală de peste o săptămână, iar profesorii au anunțat că nici marți, 6 iunie, nu vor ține cursuri. Mișcarea de protest care s-a bucurat de susținerea cetățenilor tinde să devină nepopulară. Orice conflict e format din trei etape: contextul, interacțiunea dintre părți și rezoluția. Conflictele se încheie, întotdeauna, cu învingători și învinși, chiar dacă, de multe ori, aceștia nu sunt clar definiți la sfârșitul confruntării.  În plus, există pierderi colaterale de tot felul, de la cele materiale, până la cele fizice și psihice. În confruntările sociale interacționează comunități, grupuri profesionale, familii sau simpli cetățeni cu cei care dețin puterea, cu cei care ar putea să rezolve problemele cu care se confruntă protestatarii.  Conflictele sociale se declanșează din cauza nemulțumirilor provocate, în general, de dificultățile resimțite de cei care hotărăsc să-și manifeste nemulțumirea, a calității vieții, a aspirațiilor sau a modului în care sunt plătiți la locul de muncă. Prezentarea schematică de mai sus am făcut-o pentru a încerca să arăt punctul în care se află greva profesorilor. În opinia mea, s-a ajuns în momentul în care protestatarii sunt pe cale să piardă sprijinul opiniei publice și de aceea, pentru a marca micile victorii obținute în confruntarea cu Executivul, dar și pentru a avea o nouă șansă de a construi un protest credibil în viitorul apropiat, cadrele didactice ar trebui să renunțe la grevă.

O mare surpriză: România e o țară care are în jur de 6 milioane de salariați, iar 4,5 milioane dintre ei lucrează în mediul privat. De asemenea, numărul cadrelor didactice este de 255.000, iar între cei pe care îi educă, majoritari sunt copiii celor care nu sunt angajați în domeniul public. Spre surprinderea celor din Guvern și a președintelui Johannis, dar și spre surprinderea liderilor sindicali și a dascălilor care au hotărât să se confrunte cu autoritățile, protestele și greva celor din învățământ s-au bucurat de o susținere importantă din partea opiniei publice. Toate datele premergătoare arătau că părinții urmau să se poziționeze împotriva profesorilor din cauza pericolului de înghețare a anului școlar, a decalării examenelor naționale, din cauza costurilor legate de educație, în principal prețul meditațiilor, slaba pregătire a cadrelor didactice și faptul că la multe școli nu se învață mai nimic. Dar, surpriză, o mare parte a societății a susținut protestul, considerându-l legitim pentru că, în repetate rânduri, reprezentanții guvernelor, indiferent de culoarea politică, au contribuit activ la subfinanțarea sistemului de educație. Strategia inițială a lui Nicolae Ciucă a fost să ofere sume punctuale la negocieri, care să nu se transforme în modificări de salarii.  A pus pe masa negocierilor vouchere și carduri, sperând ca sindicatele să dea înapoi din cauza tensiunilor dintre profesori și părinți. Dar strategia a fost una greșită, iar Ciucă, Ciolacu și Johannis au realizat acest lucru abia în ziua de marți, 23 mai, când în stradă s-au adunat în jur de 20.000 de protestatari susținuți și aplaudați de trecători, deși circulația din București a fost dată peste cap.

„Cum îndrăznește cineva?” Brusc, mult discutata „rotativă” a premierilor nu a mai avut loc, deși Ciucă își strânsese obiectele personale din birou, iar Ciolacu se pregătea să se așeze în fotoliul de la Palatul Victoria. O săptămână mai târziu, sindicatele din învățământ organizează un nou protest în stradă și un marș spre Cotroceni. Într-o săptămână, starea de spirit a protestatarilor, dar și a opiniei publice s-a schimbat. Au fost mai puțini participanți, iar ceea ce urma să fie un punct culminant al grevei, protestul din fața Palatului Cotroceni, nu și-a atins scopul pentru că, acolo, au ajuns destul de puțini greviști, iar Johannis a primit liderii la negocieri. A fost momentul în care guvernul a preluat controlul negocierilor, a dat o ordonanță de urgență prin care a răspuns parțial și minimal la solicitările profesorilor, iar Johannis i-a atacat pe greviști și pe liderii sindicali. „Cum îndrăznește cineva să pună în dificultate examenele naționale?”, s-a întrebat retoric președintele într-o conferință de presă ținută cu ocazia întâlnirii din Moldova a Consiliului Politic European. „E o generație întreagă care trebuie să dea BAC-ul și să meargă la universități. Deci, îi punem în dificultate? E o generație întreagă care dă examenul de capacitate. După ce Guvernul le-a dat tot ce au cerut, încă o dată, le-a dat tot ce au cerut, acum în ce temei să mai continue greva?”, a continuat Johannis, folosind un ton dur. „Și dacă liderii de sindicat naționali și județeni nu se înțeleg între ei, dascălii vor înțelege foarte bine acest semnal”, a mai spus președintele României.

Neînțelegeri între liderii sindicali și greviști: După doi ani de pandemie și eșecul parțial al sistemului de educație on-line, punerea în pericol a anului școlar ar fi o catastrofă pentru elevii din România. E un risc pe care unii profesori par hotărâți să și-l asume, decizia fiind un coșmar pentru părinți și o vulnerabilitate a protestului pe care Guvernul Ciucă vrea s-o exploateze. Sunt semne că a apărut o deconectare între liderii sindicali, care ar dori să încheie greva, și mulți profesori care vor să o continue, nemulțumiți de modul în care au fost tratați la negocieri și de oferta primită. „Ceea ce trebuie să înțelegem cu toții este următorul lucru: a existat un anumit mandat de negociere. Prelungirea negocierilor a condus la amplificarea nemulțumirilor legitime ale colegilor noștri, astfel încât așteptările lor au devenit mult mai mari. În condițiile în care așteptările sunt mai mari, eu personal am solicitat un nou mandat din partea colegilor mei care să vină să stabilească clar limita nouă în cadrul căruia să pot negocia”, a declarat Marius Nistor, președintele Federației Sindicatelor din Educație „Spiru Haret”.  Din precizările liderului de sindicat reiese că șefii mișcării de protest sunt depășiți de amploarea luată de acesta, iar la nivelul membrilor s-a instalat confuzia. În mod clar, unii profesori vor să oprească greva, iar alții s-o continue, iar conducătorii protestului au pierdut o parte din susținere din moment ce au ajuns în situația să ceară un nou mandat de negociere.

Cinismul oamenilor politici! De aici înainte lucrurile vor lua o întorsătură tot mai urâtă și mai complicată pentru greviști din cauza faptului că reprezentanții guvernului au construit și un caz pe care să-l prezinte, eventual, în fața judecătorilor pentru a solicita o decizie de încetare a grevei. În acest mod trebuie înțelese publicările succesive ale unor ordonanțe de guvern în care sunt trecute ofertele autorităților, dar și negocierile sterile atât de la Palatul Victoria, cât și de la Cotroceni. Mișcarea de protest a cadrelor didactice a fost, în opinia mea, un succes important, care a arătat o maturitate neașteptată a unei mari părți a opiniei publice, care a înțeles și a perceput criza din învățământ. A mai arătat un sentiment profund de nemulțumire și frustrare la adresa guvernanților din partea cetățenilor, afectați de creșterea prețurilor, dar și revoltă față de corupția din executiv și din administrație. Greva a scos în evidență și cinismul oamenilor politici care au încercat să compromită mișcarea de protest, dar a arătat și o profesionalizare a negocierilor desfășurate pe baza unei strategii dure a președintelui și a premierului care au încercat să întoarcă desfășurarea protestului în favoarea lor. Și pentru că la mijloc e vorba de șansa de funcționare a unui sistem social important, cum e cel de educație, cred personal că profesorii trebuie să se întoarcă rapid în clase, dacă nu vor ca toate eșecurile politice din ultimii 30 de ani ale celor care ne-au condus să se spargă în capul lor. 

5. În loc de concluzii!

 Ordonanța abuzivă este o bătaie de joc. O umilință suplimentară administrată întregului sistem de educație. Ieșirea dură a președintelui Johannis împotriva profesorilor aflați în grevă arată, fără putință de dubiu, că este principalul susținător al ordonanței abuzive. A fost dată cu acordul lui deplin. Vede în profesorii aflați în grevă niște „crizatori”, - cuvântul inventat de el. Îi disprețuiește, îl irită, a vrut neapărat să-i umilească. De 1 iunie, Ciucă și  Johannis au dat o ordonanță împotriva profesorilor - care e, de fapt, o ordonanță împotriva copiilor. Și care arată ce e „România educată”: cea mai sistematică distrugere a educației, după cea din timpul lui Băsescu!! Cu profesori umiliți, față de care președintele Johannis se comportă ca un vechil cu șerbii de pe moșia lui. Cu elevi pe care nu-i ascultă nimeni. Cu o finanțare de 2 ori, aproape de 3 ori mai mică decât prevede legea. Un președinte care jignește sute de mii de profesori jignește, de fapt, milioane de copii. Și milioane de părinți. Și o țară întreagă. Îmi e rușine că președintele acesta e profesor!! Nu așa trebuie să arate un profesor. Un profesor, fie el chiar și președinte de țară, nu umilește alți profesori, nu-i amenință din poziții de putere, nu vorbește despre „proiectul meu România educată” cu sentimentul că e o proprietate personală a lui, și nu un serviciu public pe care a eșuat în a-l oferi. Un profesor nu numește plagiatori în poziții de putere - de la prim-miniștri la miniștri ai Educației sau ai Internelor! Un profesor nu subfinanțează Educația. Un profesor nu minte, cerând votul pentru un lucru - ca să facă apoi cu nerușinare exact opusul!! Un profesor nu mimează negocierea, susținând ordonanțe de urgență refuzate de ceilalți profesori - și pretinzând apoi că le-a oferit exact ceea ce au cerut. Nu așa arată un profesor, dragi eleve și elevi. Profesorii reali sunt cei din stradă, cei aflați în grevă, cei care știu că demnitatea există. Și sunt dispuși să lupte pentru ea. Așa că vă rog să nu uitați: la Cotroceni nu locuiește niciun profesor! Acolo locuiește cineva care, după ce a ratat totul ca președinte, a ținut să rateze totul și ca profesor. Și a devenit cel mai îndârjit inamic al unei Românii cu adevărat educate. Îmi e rușine, cum ziceam, că o astfel de formă fără fond se poate recomanda drept profesor român. Să nu-l credeți nicio secundă: n-are nimic de-a face cu demnitatea meseriei de profesor. N-o va înțelege vreodată. Noi ceilalți, profesori, elevi și părinți, va trebui să construim cumva România cu adevărat educată. Și o vom face, în pofida disprețului și urii lor față de educație. „Cum îndrăznește cineva ...” Și individual își continuă amenințarea cu minciuni: „guvernul le-a dat tot ce au cerut”. Acesta nu este un președinte. Și mă îndoiesc tot mai mult că a fost vreodată un profesor!!