O ISTORIE A ROMÂNIEI - decembrie 1989 - zilele noastre. Partea a șasea.

 

O ISTORIE A ROMÂNIEI - decembrie 1989 - zilele noastre. Partea a șasea

Regimul Băsescu - prima parte:

1. Alegerile din 2004:

 Cea de-a cincea rundă a alegerilor parlamentare și prezidențiale, totodată, ultima în acest format, a fost programată pentru 28 noiembrie, respectiv 12 decembrie 2004, în cazul celui de al doilea tur al prezidențialelor, procedurile electorale debutând pe 11 octombrie, la puține zile după intrarea în vigoare a noilor codificări juridice adoptate de Parlament la sfârșitul lunii septembrie. La acea dată, aflate deja în bloc-start-urile campaniei electorale, formațiunile politice erau pregătite pentru începerea competiției: candidaturile fuseseră stabilite, iar strategiile electorale definitivate. Spre exemplu, încă din 27 august, Congresul PSD îl desemnase drept candidat prezidențial pe Adrian Năstase, pentru ca pe 9 septembrie, candidatura sa să fie asumată de Uniunea Națională PSD+PUR, o reeditare a parteneriatului electoral dintre cele două partide din 2000. De partea cealaltă, rolul de contracandidat al lui Adrian Năstase îi revenise lui Theodor Stolojan, liderul liberal fiind, așa cum prevedea protocolul Alianței Dreptate și Adevăr, „cel mai bine plasat membru al PNL sau PD care, pe baza evaluărilor politice (sondaje de opinie, analiza de tur II, determinare) are cele mai mari șanse de a câștiga alegerile”. Campania prezidențială avea să fie coordonată de Traian Băsescu, urmând ca, tot în conformitate cu protocolul Alianței, liderul democraților să fie nominalizat premier în cazul victoriei lui Theodor Stolojan. Dar acest întreg eșafodaj electoral al aliaților s-a prăbușit pe 2 octombrie 2004, ziua în care, surprinzând pe toată lumea, candidatul prezidențial al Alianței și-a anunțat retragerea din viața politică, invocând motive de sănătate. În aceste condiții, candidatura prezidențială a Alianței a fost asumată de Traian Băsescu, fiind validată oficial pe 6 octombrie, iar viitor premier a fost nominalizat Călin Popescu-Tăriceanu, înlocuitorul lui Stolojan la comanda PNL. Fără a intra acum în amănuntele inopinatei retrageri a liderului liberal, trebuie subliniat că ceea ce se anunța a se transforma într-o criză a Alianței a devenit foarte rapid, datorită lui Traian Băsescu, o mișcare tactică cu potențial de succes. În fapt, am putea spune că Alianța făcea astfel primul pas spre câștigarea alegerilor. Un al doilea pas, decisiv, va fi făcut imediat după consumarea turului întâi al scrutinului prezidențial. Cât privește numărul total al candidaților prezidențiali, acesta s-a menținut la nivelul din 2000, dar numai 2 din cei 12 înscriși în competiție participaseră la scrutinul din urmă cu patru ani: Corneliu Vadim Tudor și Petre Roman (acum din partea noului său partid Forța Democrată). De data aceasta, printre cei 12 nu se regăsea nicio femeie, în schimb, numărul candidaților cu carnet de partid ajungea la 11. Victoriei parlamentare a PSD i s-a adăugat victoria lui Adrian Năstase în turul întâi al alegerilor prezidențiale. Din cele 10.452.205 voturi valabil exprimate, cele mai multe au revenit lui Adrian Năstase, candidatului Uniunii Naționale PSD+PC - 4.278.864 (40,94%), cu peste 700.000 mai multe decât sufragiile acordate prezidențiabilului Alianței PNL-PD, Traian Băsescu fiind susținut de 3.545.236 de alegători (33,92%). Poziția a treia i-a revenit lui Corneliu Vadim Tudor, care a primit 1.313.714 voturi, de circa trei ori mai puțin comparativ cu turul întâi al prezidențialelor din 2000. Fără a fructifica întregul său potențialul electoral de natură etnică, liderul UDMR a adunat 533.446 de voturi (5,10%). Alți patru candidați - Gheorghe Ciuhandu (PNȚCD), George (Gigi) Becali (PNG-CD), Petre Roman (APR) și Gheorghe Dinu (Indep.) - au beneficiat, fiecare, de peste un procent din voturile exprimate, în timp ce restul de patru au obținut procente subunitare. Adrian Năstase a câștigat alegerile în 28 de județe, cu precădere din afara arcului carpatic, dar în mod deosebit din Moldova (Argeș, Bacău, Bistrița-Năsăud, Botoșani, Brăila, Buzău, Călărași, Dâmbovița, Dolj, Galați, Giurgiu, Gorj, Hunedoara, Ialomița, Iași, Ilfov, Maramureș, Mehedinți, Neamț, Olt, Satu Mare, Sălaj, Suceava, Teleorman, Tulcea, Vaslui, Vâlcea, Vrancea). În 10 dintre acestea, situate în Moldova și Muntenia, a obținut majoritatea absolută a voturilor. Cel mai bun scor electoral l-a înregistrat în Botoșani (58,40%). Traian Băsescu a ieșit victorios în 10 județe - din Transilvania, dar și din Muntenia și Dobrogea (Alba, Arad, Bihor, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Constanța, Prahova și Sibiu) - plus Capitala. Numai în Sibiu a obținut peste 50% din voturi. Corneliu Vadim Tudor, plasat al treilea în ierarhia națională, nu a reușit să câștige alegerile în niciun județ. În schimb, Marko Bela a obținut victoria în cele două județe dominate de votanții UDMR - Covasna și Harghita, cu peste 61% din voturi - dar și în Mureș (32,79%). Niciunul dintre ceilalți 8 competitori nu a câștigat alegerile cel puțin într-un județ și nici nu a obținut vreo performanță notabilă, cu excepția lui Gheorghe Ciuhandu, acesta adjudecându-și locul al treilea în Timiș, cu 14,54% din voturi (de aproape 8 ori media lui națională). Așadar, după consumarea primului tur al alegerilor prezidențiale și a alegerilor parlamentare, câștigate tot de partidul lui Adrian Năstase, România se îndrepta către o dublă premieră: deținerea consecutivă, de către aceeași formațiune politcă, a două mandate guvernamentale, ca și a două mandate prezidențiale, chiar dacă cu titulari diferiți. Dar dubla victorie a Uniunii Naționale PSD+PC a fost contestată de reprezentanții Alianței „Dreptate și Adevăr”, care acuzau fraudarea alegerilor parlmentare și prezidențiale de către PSD, cu ajutorul BEC, prin transferarea electronică a unei părți din voturile nule către candidații PSD, și cereau „suspendarea procesului de centralizare a rezultatului scrutinului și de repartizare a mandatelor, precum și anularea alegerilor din 28 noiembrie pentru Camera Deputaților și Senat, precum și pentru funcția de Președinte al României”. Deși frauda electorală invocată de liderii PNL și PD nu a putut fi probată formal, tema fraudei a devenit o redutabilă armă electorală în mâinile prezidențiabilului Traian Băsescu. Întâi pentru că se potrivea mânușă campaniei electorale a Alianței „Dreptate și Adevăr”, subsumată temelor moralității și luptei impotriva corupției. Apoi, în condițiile în care PSD, organizatorul alegerilor, avea deja o presă proastă, fiind adesea etichetat ca „partid al corupților”, acuzațiile de falsificare a alegerilor erau suficient de credibile în sine, fără a mai fi nevoie de dovezi concrete, astfel încât să determine revizuirea opțiunilor unor electori în număr suficient de mare pentru a răsturna ierarhia din turul întâi. Adăugăm în context și faptul că BEC a efectuat o serie de modificări ale condițiilor de exercitare a votului între cele două tururi de scrutin, precum organizarea unor secții speciale de vot pentru votanții aflați în tranzit. Una peste alta, turul al doilea al alegerilor prezidențiale a fost câștigate de Traian Băsescu, invingător în fața lui Adrian Năstase cu 245.274 de voturi. Din cele 10.008.314 voturi valabile exprimate de participanții la cel de al doilea tur de scrutin, cu 682.391 mai puțini decât în turul precedent, 5.126.794 (51,23%) i-au revenit prezidențiabilului Alianței, Traian Băsescu înregistrând o creștere a susținerii sale electorale de 1.581.558 voturi, în timp candidatul Uniunii a fost votat de 4.881.550 (48,77%) de români, cu doar 602.656 peste nivelul din turul întâi. Oarecum surprinzător, Traian Băsescu a câștigat alegerile prezidențiale în numai 16 județe, plus Bucureștiul, în timp ce Adrian Năstase s-a plasat pe primul loc în celelalte 25, dar victoria națională a primului a fost posibilă în condițiile unei dispersii geografice a voturilor specifică pentru fiecare din cei doi candidați și, totodată, ale unor cote diferite de absenteism în acele județe. Altfel spus, candidatul Alianței a beneficiat de votanți mai mulți recrutați din județe mai puține. Traian Băsescu a înregistrat cel mai bun scor electoral în Sibiu - 66,69% (138.296 de votanți), dar a reușit performanțe apropiate, de peste 60% din voturile exprimate, în șapte județe, patru din Transilvania - Alba (60,89%), Arad (63,04%), Brașov (65,92%) și Timiș (65,94%) - și două din Vechiul Regat - Constanța (60,92%) și București (63,40%). De partea cealaltă, Adrian Năstase a avut cel mai mare număr de votanți în județul Harghita - 76,57% - dar a depășit nivelul de 60% din voturi în alte patru județe - Botoșani (66,21%), Giurgiu (64,08%), Satu Mare (61,12%) și Vaslui (62,30%). Adăugăm că, alături de Harghita, premierul în exercițiu s-a clasat primul și în celelalte două județe în care victoria în turul întâi a aparținut candidatului UDMR, întrerupând astfel ceea ce părea a fi o tradiție anti-FDSN/PDSR/PSD a votului exprimat de etnicii maghiari. Dincolo de performanța electorală în sine, victoria prezidențială a lui Traian Băsescu s-a dovedit a fi decisivă pentru formula guvernamentală și, în general, pentru configurația politică postelectorală, determinând practic producerea unei noi răsturnări politice, a treia în ordine istorică, deși prima realizată postelectoral. Așa cum a declarat după ce a fost ales, președintele a intervenit direct în negocierile dintre partide privind constituirea coaliției guvernamentale, determinând UDMR și PUR, acesta din urmă partener al PSD, să participe la constituirea unei majorități parlamentare alături de Alianța „Dreptate și Adevăr”. În urma negocierilor formale de la Palatul Cotroceni din 21 decembrie 2004, președintele Băsescu l-a nominalizat pe liderul liberalilor, Călin Popescu Tăriceanu, drept premier al coaliției guvernamentale compusă din PNL, PD, UDMR și PUR, coaliție sprijinită parlamentar și de grupul minorităților naționale. O săptamână mai târziu, pe 28 decembrie, Călin Popescu-Tăriceanu a obținut învestitura din partea Parlamentului, primind 265 de voturi pentru și 200 împotrivă. Noul guvern avea 25 de posturi, inclusiv premierul, 10 protofolii revenind liberalilor, 8 democraților, 4 pentru UDMR și 3 pentru PUR. Așadar, pentru prima oară în perioada postcomunistă, formațiunea politică aflată la guvernare își adjudeca victoria în alegerile parlamentare, dar pierdea guvernarea ca urmare a înfrângerii suferite în scrutinul prezidențial. Se proba astfel, deși post-factum invocării sale, raționamentul influenței decisive a prezidențialelor asupra parlamentarelor, utilizat ca argument, la revizuirea constituțională din 2003, pentru defalcarea celor două tipuri de alegeri.

Momentul „dragă Stolo”, relatat de fostul premier. De ce s-a retras din cursa prezidențială? Fostul premier și șef PNL, Theodor Stolojan, a relatat într-un interviu pentru „Adevărul” motivele care au dus la retragerea sa din cursa alegerilor prezidențiale din 2004. „Motivul a fost că eu, în prezent, am un singur rinichi. Cu un an înainte am avut o operaţie destul de grea. La vremea respectivă eu nu puteam să ies public să spun aceste lucruri. Am făcut cu un an înainte această operatie, mi s-a recomadat să temporizez activitatea pe care o aveam, ceea ce n-am făcut, şi am ajuns într-un stadiu în care nu mai puteam. Era un stadiu de epuizare şi fizică şi nervoasa şi mi s-a spus foarte limpede: nu mai continua dacă vrei să îţi revii şi să ai o activitate ulterior” , a explicat Stolojan. În anul 2004, Theodor Stolojan ar fi urmat să candideze pentru a doua oară în cursa pentru prezidențiale, în tandem cu Traian Băsescu, cel care ar fi trebuit să fie propus premier, însă s-a retras, invocând probleme medicale, locul fiind luat de Traian Băsescu, care a făcut anunțul Coaliției PNL-PD cu lacrimi în ochi. Momentul a devenit unul foarte cunoscut sub denumirea de „dragă Stolo”, așa cum și-a început Traian Băsescu anunțul la acel moment, nu numai din cauza faptului că fostul președinte a vorbit cu lacrimi în ochi, ci și din cauza existenței unor suspiciuni că l-ar fi șantajat pe Stolojan pentru a prelua candidatura din cadrul Coaliției PNL-PD de atunci.  Referitor la relaţia cu Traian Băsescu, fostul premier PNL a susținut că „păstrează legătura şi se văd la câteva luni”. Fostul șef al liberalilor candidase anterior, în anul 2000 la alegerile prezidențiale, însă pierduse lupta, clasându-se pe locul trei. Ulterior retragerii din cursa pentru prezidențiale, fostul premier s-a retras din nou, de data aceasta fiind propus de Traian Băsescu pentru un nou mandat de premier. În cazul conducerii Executivului, fostul premier PNL a explicat că a fost vorba despre alte motive. „Trebuia să facem guvernare cu PSD şi eu 4 ani de zile făcusem campanie împotriva corupţiei, care era tema principală, şi a politizării excesive. Începusem negocierile cu PSD şi asistam la împărţirea posturilor şi ajunsem până la nivelul de distribuire a Romgaz etc. M-am dus la Băsescu şi am zis că eu nu mai vreau”, a mai relatat fostul premier. 

2. 2004 - 2008 - Guvernarea DA pe jumătate:

 Alianţa DA, care a câştigat alegerile din 2004, a guvernat ca atare doar jumătate din mandat, restul fiind asumat de liberali, cu sprijin discret şi neasumat din partea PSD. Însă disputa dintre preşedinte şi premier s-a iscat mult mai devreme, în vara lui 2005 şi a fost generată de controversele privind alegerile anticipate. Era Guvernului Tăriceanu stă sub semnul introducerii cotei unice, de 16 la sută atât pentru impozitul pe venit, cât şi pentru cel pe profit. A fost cea mai de impact măsură economică a Executivului din perioada 2005-2008. Guvernul Tăriceanu a decis să nu încheie un acord de împrumut cu FMI, ducând o politică economică bazată pe consum şi aducerea unor investiţii străine, fără a controla strict deficitul bugetar. La o privire de ansamblu, analiştii economici apreciază că Guvernarea Tăriceanu a fost una caracterizată de o creştere economică fără precedent, dar total nesustenabilă, pe fondul unei instabilităţi politice. La 1 iulie 2005 românii au trecut la leul greu, o măsură pe care economiştii o considerau necesară pentru realizarea unui mediu economic stabil. În 2007, aderarea la Uniunea Europeană ar fi trebuit să aducă în ţară miliarde de euro bani europeni. Gradul de absorbţie a banilor europeni a fost în perioada 2007-2009 de doar 30%.

Unde sunt banii de la BCR? Tot în timpul Guvernării PNL a fost parafată şi privatizarea BCR. În 2005, Erste Bank a câştigat licitaţia de privatizare, oferind 3,75 miliarde euro pentru pachetul de 61,88% din acţiunile băncii. În toamna anului 2006, statul român a încasat circa 2,2 miliarde de euro pentru pachetul de 36,8% pe care îl deţinea. Privatizarea nu a fost însă una fără scandal, guvernanţii fiind acuzaţi că au „risipit” banii încasaţi pe privatizare. Premierul Tăriceanu susţinea că sumele s-au dus în investiţii, însă ministrul Finanţelor, Sebastian Vlădescu susţinea că banii se vor duce „în autostrăzi”.

Desfrâul Guvernului pe bani publici: În perioada 2005-2008, Guvernul condus de Tăriceanu a adoptat 20 de ordonanţe de urgenţă prin care s-au mărit pensiile şi salariile bugetarilor şi prin care s-au acordat mai multe ajutoare sociale familiilor defavorizate. Una dintre acestea, privind majorarea cu 30% a pensiilor, a creat un adevărat conflict în interiorul Guvernului, soldat cu demisia secretarului de stat de la Economie şi Finanţe, fost ministru, Sebastian Vlădescu. Şeful de la Ministerul Economiei şi Finanţelor de atunci, Varujan Vosganian, anunţa că Guvernul îşi permită să „umfle” pensile şi veniturile bugetarilor, graţie creşterii economice. În perioada Tăriceanu, cheltuielile din ministere şi din instituţiile publice aproape că s-au dublat. Tot guvernul liberal a introdus şi contractul de mandat al managerului, o formă de plată a clientelei politice, prin care managerii din instituţiile cu capital de stat primeau salarii de mii de euro. Contractul nu se putea rezilia înainte de termen decât cu plata unor uriaşe despăgubiri. În această situaţie s-au aflat Daniela Lulache de la Fondul Proprietatea, Liliana Mincă de la Loteria Română sau Ionuţ Costea de la Eximbank.

Alte „pensii nesimţite”: Continuând tradiţia începută de Guvernul Năstase, în perioada lui Tăriceanu au fost aprobate mai multe acte normative de acordare a unor pensii speciale, cum ar fi cele pentru personalul aeronautic navigant şi nenavigant, pentru parlamentari şi funcţionari parlamentari, pentru personalul auxiliar din instanţe, dar şi pentru anagajaţii Curţii de Conturi.

Liber la creditele de consum: Nivelul creditelor de consum a crescut alarmant în acea perioadă, lucru remarcat şi de genţiile de rating. În perioada Tăriceanu, Fitch a depunctat România, coborând-o în categoria ţărilor celor mai vulnerabile, ulterior taxând şi sistemul bancar. Agenţia a cotat acest segment ca fiind slab, cu o expunere periculoasă, rezultând din viteza creditării care a întrecut măsura şi nepregătit pentru a face faţă conjuncturii internaţionale. Tot în acestă perioadă volumul creditelor ipotecare a crescut neaşteptat. Creditul ipotecar contractat de băncile comerciale s-a majorat în medie cu 65-75% în 2006 şi 2007 datorită cererii mari de locuinţe, apreciau oficialii Asociaţiei Române a Băncilor. În acest context, tot în acestă perioadă a apărut un boom pe piaţa imobiliară - preţurile la locuinţe au crescut cu peste 50%, iar dezvoltatorii au invadat piaţa.

Cum şi-a văzut Tăriceanu realizările? La raportul de final de mandat, Tăriceanu a făcut un rezumat al situaţiei economice pe care a lăsat-o - creşterea economică medie în 2005-2007 a fost de 6%. „În primul semestru al anului 2008, creşterea PIB a fost de 8,8%, record absolut după 1990 şi cel mai rapid ritm de crestere din UE. Economia României are şanse de creştere cu circa 9% în 2008”, anunţa premierul. Tăriceanu a bifat şi la capitolul politicii sociale, susţinând că în trei ani a reuşit dublarea punctului de pensie. Şi salariile au crescut, iar ţinta privind creşterea salariilor cu 60% a fost atinsă în doi ani. Acestea avea să coste ţara crunt în anii de criză care au urmat.

3. Traian Băsescu - președintele „jucător” al țării:

 În cele două mandate pe care le-a avut ca șef de stat, Traian Băsescu s-a remarcat prin implicarea directă în viața politică, economică, socială și externă a României, respectând eticheta pe care singur și-a definit-o, aceea de „președinte-jucător”. S-a autoinvitat la ședințele de Guvern, s-a certat cu premierii, s-a luptat cu partidele de la putere, a fost primul președinte suspendat de două ori și a criticat dur Parlamentul caracterizat de corupție. Pe plan extern, a încercat să țină cât mai strânsă relația cu Republica Moldova, a bătut palma cu Barack Obama pentru instalarea unui scut antirachetă în Deveselu și s-a ținut tare în fața Rusiei, pe care a acuzat-o că sprijina terorismul, în contextul conflictului armat din Ucraina. Într-un cuvânt, a încercat să se țină de cuvântul dat în campania electorală din 2004, care l-a făcut pentru prima dată președinte, mergând pe axa „Axa București - Londra – Washington”.

2004: Traian Băsescu obține primul mandat de președinte dupa o repriză de ... lacrimi: Traian Băsescu și-a început mandatul de președinte al României printr-o lovitură de teatru. Candidatura sa a picat ca o bombă în mijlocul unei conferințe de presă, - devenită deja celebră -, când Theodor Stolojan a anunțat că renunță la cursa pentru Cotroceni din cauza unor probleme medicale. Imaginea cu Traian Băsescu plângând și „sacrificându-se” pentru binele Alianței D.A. a făcut înconjurul lumii, fiind preluată inclusiv de agențiile internaționale de presă. Și-a preluat primul mandat pe 21 decembrie 2004, după o confruntare electorală „istorică” cu Adrian Năstase, în care a surprins opinia publică vorbind de comuniști: „Măi, Adriane, ce blestem o fi pe poporul ăsta de a ajuns până la urmă să aleagă între doi foști comuniști?” Prin această remarcă bine calculată, Traian Băsescu își asuma imaginea de fost comunist, însă, în același timp dădea și un semnal electoratului că este gata să își schimbe imaginea. Nici campania sa electorală nu a fost una obișnuită pentru „scena normală” a politicii românești, candidatul Alianței Dreptate și Adevăr promițând pe toate afișele că românii vor avea o viață frumoasă cu el, prin celebrul slogan „Să trăiți bine!”. De altfel, primul său mandat este caracterizat de impunerea cotei unice de 16% și reducerea impozitului pe profit.

2005: Încep războaiele lui Băsescu cu Voiculescu și Tăriceanu: În 2004, Traian Băsescu a câștigat președinția, însă nu și Parlamentul, unde majoritatea era deținută de PSD. Atunci, Traian Băsescu și-a arătat pentru prima dată „puterea” de președinte-jucător, convingându-l pe Dan Voiculescu să vină cu partidul său, Partidul Umanist Român, pe lângă Alianța D.A. Astfel, cu ajutorul lui Voiculescu, la sfârșitul lunii decembrie, Guvernul PDL-PNL primește votul de investitură în Parlament, deși alegerile parlamentare fuseseră câștigate de PSD. Nu durează însă mult, iar Băsescu lovește din nou: „Sunt un adept al unor alegeri anticipate imediate pentru a scăpa de o soluție imorală care se numește PUR”, anunța șeful statului pe 5 ianuarie 2005. Neoficial, acesta este începutul războiului dintre Băsescu și Voiculescu. Drept urmare, acesta din urmă schimbă numele partidului din „umanist” în „conservator” și este inițiatorul primei acțiuni de suspendare a celui care „l-a trădat”. Expresia „soluție imorală” a rămas însă lipită mulți ani pe fruntea Partidului Conservator. Anul 2005 debuta astfel printr-o perioadă de frământări politice, fiind fluturată ideea alegerilor anticipate. Alianța DA începe să facă noi planuri electorale și îi cere premierului Călin Popescu Tăriceanu să demisioneze, ca să provoace alegeri anticipate. Liberalul promite că va face acest lucru. În această perioadă, președintele se remarcă prin participarea sa la ședințele de Guvern, pe care le și conduce, prin criticile la adresa miniștrilor care gestionau criza aviară, dar mai ales prin indicațiile „prețioase” în operațiunile de administrare a zonelor afectate de inundațiile puternice. În acest context al inundațiilor din iulie 2005, când zeci de oameni au murit, premierul Călin Popescu Tăriceanu dă semnalul răzgândirii și anunță că nu mai demisionează, deoarece țara se confrunta cu probleme grave. „Nu e momentul abandonului. Lașitate ar fi fost să demisionez acum”, a explicat Tăriceanu. Din acest moment, relațiile dintre cei doi se înrăutățesc și începe un nou episod al „războaielor Băsescu”, - episodul Tăriceanu.

În 2006, Băsescu afirma public faptul că regreta că l-a numit pe Tăriceanu în funcția de premier și are loc prima dispută cu acesta, pe tema retragerii trupelor românești din zonele de conflict. Această decizie era susținută de PNL, însă nu și de președintele României, care se opunea puternic retragerii trupelor românești din Irak.

În martie 2007, premierul Călin Popescu Tăriceanu prezenta un comunicat de presă al Guvernului României, în care anunța că preia, pentru un timp limitat, cu titlu interimar, responsabilitățile ministrului de Externe, până când se va rezolva starea de blocaj din Ministerul Afacerilor Externe. Acest blocaj fusese generat de decizia lui Băsescu de a nu-l numi în funcție pe Adrian Cioroianu, după 43 zile de la demisia din funcție a lui Mihai Răzvan Ungureanu. Până la urmă, problema este rezolvată de Curtea Constituțională, iar Cioroianu își preia funcția de ministru al Afacerilor Externe. Lupta dintre cei doi atinsese punctul culminant în ianuarie 2007, când președintele iese într-o declarație de presă să anunțe că premierul Tăriceanu i-a propus să facă un „pact cu oligarhiile”. El arăta presei celebrul „bilețel roz”, care fusese dezvăluit deja de Elena Udrea, și care preciza că președintele fusese rugat de Tăriceanu să intervină la Parchet în favoarea omului de afaceri Dinu Patriciu, anchetat în dosarul Rompetrol. Conținutul acestui bilet a fost făcut public chiar de Palatul Cotroceni: „Dragă Traiane, 1. Îți trimit alăturat un document redactat de Petromidia în legătură cu cercetările care au loc. 2. Dacă ai ocazia să vorbești la Parchet despre subiect?”

2005-2006: Arhivele fostei Securități, deconspirarea lui „Felix” și condamnarea comunismului: Chiar la începutul mandatului său, pe 28 februarie 2005, are loc prima ședință a Consiliului Suprem de Apărare a Țării sub conducerea lui Traian Băsescu. Șeful statului își începe primul mandat cu o hotărâre foarte importantă: predarea a două treimi din arhiva fostei Securități, adică 12 km de arhivă, către Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Trei ani mai târziu, dupa o contestație a lui Dan Voiculescu, descoperit de CNSAS drept sursa „Felix” a fostei Securității, Curtea Constituțională decide că legea după care funcționa Consiliul este neconstituțională, iar CNSAS nu mai are voie sa dea verdicte de poliție politică, întrucât nu este o instanță de judecată. Mai mult decât atât, în decembrie 2005 ia naștere Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, sub autoritatea Guvernului Tăriceanu, după ce, inițial, Traian Băsescu a refuzat această idee. Însă în 2006, șeful statului anunța înființarea Comisiei Tismăneanu, apărând ca inițiator al luptei pentru condamnarea comunismului. Astăzi, când știm clar că Băsescu a fost colaborator al Securității sub numele de „Petrov”, nu putem să nu ne mirăm de fariseismul incredibil al acestui … președinte! Astfel, în decembrie 2006, șeful statului condamna comunismul din România într-un discurs ținut în Parlament, discurs care se baza pe probele oferite de raportul Comisiei Prezidențiale de Analiză a Dictaturii Comuniste din România, condusă de Vladimir Tismăneanu. Gestul președintelui a stârnit un scandal public, opiniile fiind împărțite în două. În timp ce unii lăudau această măsură simbolică, fără nicio valoare juridică, alții îl acuzau pe Băsescu de faptul că se folosește de această condamnare pentru a obține capital electoral și avantaje politice.

2005: Răpirea ziariștilor români în Irak: În martie 2005, România este lovită de o știre care îngrozește pur și simplu nu numai populația, ci și opinia publică internațională. Trei jurnaliști români - Ovidiu Ohanesian, Sorin Mișcoci și Marie Jeanne Ion - sunt răpiți în Irak, răpitorii cerând, în schimbul eliberării, ca România să-și retragă trupele din Irak. Acest incident avea să țină o țară întreagă cu sufletul la gură, iar unul dintre personajele principale era chiar Traian Băsescu. În calitate de șef al statului și comandant al Consiliului Suprem de Apărare a Țării, președintele coordonează toate acțiunile României pe plan extern, militare și politice, astfel că la Palatul Cotroceni a fost convocată o celulă de criză, condusă de Traian Băsescu. Criza ostaticilor din Irak s-a încheiat pe 22 mai 2005, după 55 de zile de captivitate. Doi ani mai târziu, în iulie 2007, Traian Băsescu anunța de la Palatul Cotroceni capturarea lui Omar Hayssam, unul dintre oamenii cheie în acțiunea de răpire a ziariștilor, în urma unei operațiuni „neautorizate”. La întrebarea „De unde a fost preluat Omar Hayssam, dacă nu din Siria?”, Băsescu a replicat: „Aici e cheia. Cum să vă spun, când România a efectuat o operațiune neautorizată, pe teritoriul altui stat. Deci nu confirm și nu infirm nimic”.

2007: Intrarea României în UE și prima suspendare din funcție a președintelui Traian Băsescu: Anul 2007 este marcat de unul dintre cele mai importante evenimente din istoria României, aflată sub mandatul președintelui Traian Băsescu. De la 1 ianuarie, țara noastră a devenit în mod oficial stat membru cu drepturi depline al Uniunii Europene, ca urmare a unui proces de lungă durată, derulat însă cu ajutorul celor care s-au aflat la Palatul Cotroceni. Trebuie menționat că, în iunie 1995, când Ion Iliescu era președinte, România a depus cererea de aderare la UE, iar în anul 2000, sub președinția lui Emil Constantinescu, are loc deschiderea oficială a negocierilor de aderare a României. Însă, dacă pe plan extern, România era în centrul atenției datorită acestui eveniment major, pe plan intern situația era mult mai complicată. La doar câteva săptămâni de la aruncarea în public a bombei numită „bilețelul roz”, sunt declanșate procedurile de suspendare din funcție a șefului statului - operațiune nemaîntâlnită până atunci în România. În Parlament este votată o comisie al cărui șef este desemnat Dan Voiculescu și care avea misiunea să inventarieze încălcările prevederilor Costituției  de către președinte. Astfel, în aprilie 2007 noua majoritate parlamentară constituită în jurul PNL-PSD votează suspendarea din funcție a președintelui României. Numărul parlamentarilor care s-au pronunțat „pentru” aceasta măsură extremă, 322, este popularizat de Traian Băsescu în turneele sale electorale, organizate ulterior pentru a obține sprijin din partea poporului. Înainte de acest vot însă, președintele a apucat să facă o promisiune foarte importantă: „În situația în care, în pofida avizului Curții Constituționale, Parlamentul va vota suspendarea mea, în maxim 5 minute de la vot voi demisiona din funcție și voi chema în fața electoratului și pe cei care au generat un abuz constituțional prin suspendarea președintelui”. Supriză însă. La fel ca Tăriceanu în 2005, Băsescu se răzgândește - „ca să nu accentuez și să nu prelungesc criza politică”. „Băieți, ne vedem la referendum peste 30 de zile”, le-a transmis atunci Traian Băsescu celor 322 de parlamentari. Iar șeful statului a dovedit că încă mai avea priză la popor: 6 milioane de români au votat pentru rămânerea sa în funcție. Nu la fel s-a mai întâmplat însă și la finalul acelui an, în 2007, când șeful statului a organizat un referendum pentru introducerea votului uninominal în aceeași zi cu alegerile europarlamentare. Doar un sfert din populația cu drept de vot s-a prezentat la urne, astfel că referendumul a fost invalidat. Șapte ani mai târziu, într-o emisiune televizată, Băsescu încerca să ofere o explicație pentru decizia de a nu demisiona: „Înainte de vot, am avut impresia că îi mai pot opri, dând semnalul cu cinci minute, dacă se votează suspendarea. Asta, tradus pentru politicieni, trebuia să fie: Băieți, aveți un candidat care să mă poată bate? Că vă bat în alegeri prezidențiale. Nu am reușit să îi conving să renunțe la vot”, a spus Traian Băsescu, precizând că aceasta este „traducerea corectă” a gestului cu anunțul demisiei sale în 5 minute, din 2007. Mai amintim că, în luna aprilie s-a realizat remanierea guvernamentală și scoaterea PD de la guvernare. Cabinetul Tăriceanu 2 avea în componența PNL și UDMR și urma să fie spijinit în Parlament de către PSD.

2008: La începutul lunii aprilie, România a găzduit cel mai important eveniment internațional din istoria sa, summit-ul NATO de la București, la care au participat cei mai puternici oameni ai lumii la acea vreme, în frunte cu președintii SUA și Rusiei, George Bush și Vladimir Putin. În luna decembrie, după alegerile parlamentare, Băsescu l-a numit premier pe Emil Boc, într-un guvern format din PDL și PSD, („Guvernul pe care l-am visat!” - a declarat Băsescu), după ce Theodor Stolojan s-a retras, el fiind opțiunea inițială a președintelui. Președintele Senatului și al PSD era Mircea Geoană.

4. Studiu: Despre Băsescu și băsiști:

 Pe 14 noiembrie 2014, cu două zile înainte să fie ales un nou președinte, președintele în funcție, Traian Băsescu, a decis să facă o declarație de presă. La 18:30, ora anunțată de administrația prezidențială, ecranele televizoarelor erau încă ale lui Victor Ponta, care lansa USL 2.0. Dar ultimul discurs al campaniei a fost al celui care nu mai candida, cel care fusese președinte zece ani și care, deși nu era pe buletinul de vot, a stabilit temele campaniei, a fost ținta atacurilor, a provocat, a susținut și a atacat la rândul lui. Când și‑a început discursul, Băsescu și‑a cerut scuze, zâmbind, că a întârziat: „Am avut curiozitatea să văd dacă mai sunt actor principal și în ultima zi de campanie a domnului Ponta și constat că am rămas”. Băsescu a fost actorul principal al politicii din România, din prima până în ultima clipă a mandatelor sale de președinte. Chiar și atunci când nu a apărut, acțiunile lui de culise erau bănuite și, chiar și când nu lucra în culise, s‑au găsit destui care să spună că‑i miros urmele. În discursul din ultima seară de campanie a vorbit despre importanța alegerilor și a folosit, poate pentru prima dată, cuvântul „băsiști”, un apelativ tocit de cei care au vrut să‑i ridiculizeze susținătorii. Băsiștii au fost, la început, politicienii PDL și editorialiștii care scriau texte laudative la adresa președintelui. Apoi, Antena 3 a extins acoperirea termenului către toți cei care erau de acord cu politicile lui sau aveau naivitatea de a folosi cuvinte precum „anticorupție”. La sfârșitul lui 2014, băsismul a ajuns un motiv de mândrie atât pentru un intelectual care l‑a susținut constant pe președinte, Gabriel Liiceanu, cât și pentru protejata cea mai apropiată, Elena Udrea. După ce ei doi s‑au mândrit în public cu băsismul, termenul a ajuns să fie folosit de Băsescu însuși. Băsismul poate fi exprimarea într‑un cuvânt a efectului produs în societate de primul președinte post‑decembrist care a deținut funcția timp de 10 ani (aproape) neîntrerupți, a relației lui cu poporul, care a vrut să vadă în el un agent al schimbării. Poate fi sinteza unui stil unic de a face politică - internă și externă. Într‑o țară ai cărei cetățeni înțeleg vag noțiunile de stânga și dreapta politică, băsismul a ținut loc de ideologie și a polarizat după criterii noi: băsiști și antibăsiști. La sfârșitul lui 2014, băsiștii vor deveni altceva. Unii vor rămâne „anticomuniști”, preluând unul dintre sloganurile favorite ale celui pe care l‑au susținut până acum, alții vor deveni votanți ai altor candidați, inevitabil mai puțin conflictuali, mai puțin carismatici, dar poate cu mai multe realizări politice. Vorbind pe 14 noiembrie 2014 din fața drapelelor României, UE și NATO de la palatul Cotroceni, președintele i‑a chemat la vot pe băsiști, ca „să le dea o lecție” adversarilor. „Îl atenționez pe Victor Ponta să nu se bucure de ura pe care o răspândește el, oamenii lui și televiziunile care îl servesc. Ei reprezintă un grup care ar vrea ca țara să fie ca înainte de 2004. Or, responsabilitatea românilor, responsabilitatea „băsiștilor” este să vină duminică la vot și să nu lase țara pe mâna unor demagogi care au în spate hoarde de corupți pe care trebuie să‑i servească.” Fără a pronunța numele lui Klaus Johannis, cel care a schimbat profund instituția prezidențială prin toate precedentele pe care le‑a stability, i‑a chemat pe susținătorii lui - în special pe cei din străinătate, care l‑au ajutat și în 2009 - să‑l voteze încă o dată. Băsescu a intrat în politică imediat după Revoluție, în Frontul Salvării Naționale (FSN), formațiunea care a preluat puterea de la comuniști. Avea 38 de ani și, după standardele vremurilor, era bogat - după cum spunea chiar el, avea un milion de lei, un apartament cu patru camere în Constanța, unde locuia cu familia, și un Audi 80. Mai avea valută și bunuri de valoare. Lucrase în marina comercială, ca ofițer, comandant de navă și reprezentant al agenției navale a României în portul Anvers și reușise să aibă și afaceri proprii, profitând de faptul că putea face trafic cu mărfuri care nu se găseau în țară (blugi, țigări fine, whisky). Astăzi se știe clar faptul că a avut relații cu Securitatea. Despre anii în care a fost căpitan pe cele mai mari nave ale Republicii Socialiste România spunea că i‑au arătat ce înseamnă „puterea absolută” și o respingea ca soluție pentru România. Până în 1991 a fost director general și apoi subsecretar de stat în ministerul Transporturilor. A ales tabăra lui Petre Roman (viitorul Partid Democrat) atunci când FSN s‑a rupt în urma conflictului dintre Roman și Ion Iliescu (care a fondat partidul care azi e PSD). Apoi a fost ministru între ’91 și ’92 și din ’96 până în 2000, în cinci guverne. A fost deputat între ’92 și ’96, când a demisionat pentru a renunța la imunitatea parlamentară și a fi disponibil pentru ancheta în cazul „Flota”, în care era - și încă este -  bănuit de implicare în înstrăinarea unor nave către companii străine. În 2000 a fost candidatul‑surpriză al PD pentru primăria Capitalei și a devenit primar cu mesaje proaspete și neconvenționale, deși înaintea campaniei era creditat cu șansa a treia. A fost primar general până în 2004, când a câștigat din nou alegerile locale la București, și a câștigat șefia PD în 2001. Pe atunci, partidul făcea parte din Internaționala Socialistă și Băsescu l‑a preluat cu un program numit „România puternică - România Social Democrată”, prin care definea un PD de stânga, o alternativă la PSD, și stabilea ca obiectiv pentru 2004 câștigarea alegerilor. Cât a fost ministru și apoi primar, Băsescu și‑a definit imaginea publică: un om al oamenilor, al faptelor (a demolat chioșcuri, a eutanasiat câini vagabonzi, a dat în folosință o linie de „metrou ușor”), un luptător anticorupție (unul dintre sloganurile de campanie a fost „Arde‑i pe corupți!”), un om care știe să facă, dar știe să le și zică, un tip cu simțul umorului și în același timp un cunoscător al legilor. Pasul spre președinția României a fost, pentru mulți, rapid și neașteptat. La alegerile locale din iunie 2004 a intrat în competiție Alianța D.A., compusă din PNL și PD. Băsescu a câștigat un nou mandat la primărie, din primul tur. Era co‑președinte al Alianței, împreună cu Theodor Stolojan, iar Alianța lucra, și pentru alegerile prezidențiale care urmau, cu Felix Tătaru (consultant politic, care azi conduce GMP, un grup de firme de publicitate, PR și media), care îi adusese victoria lui Băsescu în ambele campanii. Tătaru își aduce aminte că în duminica dintre tururile alegerilor locale, după ce fusese în campanie cu Stolojan la Iași, Băsescu i‑a povestit, în fața sediului PD din strada Modrogan nr. 22, că nu‑i vine să creadă ce i se întâmplă. „Uite, am fost cu Stolo la Iași și mă simt prost față de omul ăsta, pentru că toată lumea vine la mine.” Băsescu nu știa cum să gestioneze faptul că era deja foarte popular și oamenii „trăgeau la el” și se întâlnea chiar cu un comportament de cult al personalității, spune Tătaru. „Oare oamenii chiar așteaptă un tătucă?” s‑a întrebat atunci Băsescu. Tătaru spune că a fost un moment de revelație pentru amândoi. I‑a spus atunci, pe jumătate glumind: „Păi dacă asta vor, dați‑le!”, la care Băsescu i‑a zis: „Hai, mă, lasă‑mă‑n pace”. Pe 2 octombrie 2004, cu două luni înaintea alegerilor care stabileau succesorul lui Iliescu, Alianța D.A. a organizat o conferință de presă. Stolojan, candidatul Alianței, cel care trebuia să‑l învingă pe primul ministru Adrian Năstase, a anunțat că drumul lui se oprește din motive de sănătate. Apoi, ecranele televizoarelor au găzduit o scenă nemaivăzută. Un politician, co‑președintele Alianței, a plâns în direct, asumându‑și el candidatura la președinție. „Dragă Stolo”, a spus Băsescu cu lacrimi în ochi, i‑a mulțumit lui Stolojan și a devenit candidatul dreptei politice, al luptei împotriva foștilor comuniști și a sistemului ticăloșit. Momentul, indiferent dacă a fost sau nu regizat, a părut spontan, Băsescu a părut total necenzurat și a stârnit emoții și telespectatorilor, și celor din sală. Mulți dintre șefii partidelor Alianței - Vasile Blaga, Călin Popescu Tăriceanu - aveau și ei lacrimi în ochi. Deputata Anca Boagiu, una dintre femeile promovate de Băsescu în politică, plângea. A fost unul dintre primele gesturi neașteptate făcute de Băsescu de‑a lungul anilor, gesturi care i‑au făcut pe observatori, aliați și adversari să se aștepte la lovituri de teatru din partea lui, lovituri prin care să câștige bătăliile. În prima zi de campanie era programată o ședință foto pentru afișe și, după o noapte în care nu dormise din cauza unui cutremur, candidatul Băsescu a apărut la ora 11. Încă nu se folosea tehnica digitală și, pentru ultimul diapozitiv, Tătaru i‑a cerut lui Băsescu să facă salutul milităresc „să trăiți”. Candidatul n‑a vrut, pentru că acest gest se face doar când ai chipiul pe cap. Tătaru a insistat și Băsescu a făcut gestul, pentru fotografie, ca să‑i arate „na!”. A fost singura fotografie vie cu candidatul nedormit și departamentul de creație a primit sarcina să îi adauge un slogan, pornind de la „să trăiți”. „Să trăiți bine!” a fost greu de transpus într‑un spot, pentru că textul era aritmic, iar Băsescu nu putea să‑l joace. Soluția a fost pronunțarea cu o întrerupere: „Să trăiți! Bine!”. A urmat o campanie în care Băsescu a promis să fie intransigent: „E, băieți, pe mine nu mă distrugeți! În Piața Victoriei, la țepe, după 28 noiembrie!”. Așa a reușit să ajungă în turul al doilea, la șapte procente în urma lui Năstase. Însă, pentru turul al doilea, Alianța era demobilizată. Puțini credeau în înfrângerea lui Năstase, văzut de mulți, în special de tineri, ca un simbol al corupției și un continuator al comuniștilor. Astfel, challengerul cu șanse mici, Băsescu, era în același timp văzut și ca un salvator. Tătaru i‑a convins cu greu pe Băsescu și Blaga, șeful campaniei, să mai facă un afiș și așa a apărut „Nu pot ei fura, cât puteți voi vota”. Băsescu a câștigat alegerile la limită și oamenii au ieșit să sărbătorească în Piața Universității. Piața Universității e un simbol al luptei anticomunism, al exprimării nemulțumirilor politice ale bucureștenilor și, uneori, al bucuriilor legate de fotbal. E un loc al poporului și Băsescu l‑a folosit în anii următori pentru a comunica cu poporul și a se revendica simbolic ca făcând parte din lupta împotriva reminiscențelor comunismului devenit capitalism corupt. În 2014, când a ținut ultimul discurs al campaniei electorale, Băsescu era destul de diferit de cel din 2004. Ochii lui albaștri, cu o pareză congenitală la un mușchi al ochiului stâng - de care s‑a râs mult - erau aceiași: s‑au îngustat de‑a lungul timpului atunci când a râs cu poftă și au părut să taie din interlocutor atunci când tăcea și aștepta încordat să dea o replică unui adversar. I‑a dispărut șuvița de păr pe care o avea petrecută peste chelie și pe care a tuns‑o în 2005, după ce devenise subiect de presă. Șuvița era o problemă pentru fotograful oficial de la Cotroceni, Sorin Lupșa, care, atunci când îl fotografia pe președinte în deplasări, se străduia să obțină imagini în care aceasta să nu fie ridicată de vânt. În locul șuviței, pe partea dreaptă a capului, Băsescu are azi o mică tumoare benignă închisă la culoare, pe care medicii i‑au recomandat s‑o excizeze. Băsescu e puțin adus de spate. S‑a operat de hernie de disc în 2006, la Viena, și de atunci a început să înoate regulat, la Vila Dante. De asemenea, a fost operat pe tiroidă în 2007 și fișa medicală făcută publică în 2014 arată că ia - sau ar trebui să ia - medicamente pentru hipertiroidie, prevenirea cheagurilor de sânge și scăderea colesterolului. Anii și funcția i‑au schimbat și hainele. Dacă la începutul anilor 2000 apărea cu cravata într‑o parte, popular, pus pe glume, sau într‑un tricou polo, mereu cu un banc la îndemână, mereu în mijlocul ziariștilor, sfârșitul președinției l‑a prins mai mereu într‑o cămașă scrobită albă sau bleu, în contrast cu costumul negru (cu o insignă cu steagul României la rever) și cravată cu nod bine așezat. Încă din primele luni ale primului mandat, președintele a început să lucreze la agenda cu care venise. A emis, în primul an, de 10 ori mai multe decrete în legătură cu Justiția decât cei doi predecesori ai săi, iar în primul mandat a numit aproape 1.500 de magistrați și a eliberat din funcție peste 1.200. A propus‑o și a susținut‑o pe Monica Macovei ca ministru al Justiției în guvernul Tăriceanu. În 2005, au fost puse bazele progreselor în justiție, pe care comentatorii le consideră, în 2014, principala realizare a „regimului Băsescu”: DNA, ANI și numeroasele anchetări, trimiteri în judecată și condamnări ale unor oameni puternici. Cei care analizează aceste realizări spun că ele nu ar fi avut loc fără presiunea constantă a Uniunii Europene și a Statelor Unite. Astfel, Bruxelles‑ul și ambasada SUA au avut un rol esențial, poate chiar mai important decât Băsescu și Macovei, cea care în campania electorală din 2014 a spus răspicat: „Am făcut DNA”. Printre promisiunile de campanie ale Alianței D.A., bunăstarea era imediat lângă anticorupție. Promisiunea poate fi valabilă în situația -  ca în 2004 - când un partid sau o alianță are candidați în alegeri locale, parlamentare și prezidențiale, cerând voturi pentru a dobândi puterea la nivel de primărie, parlament, guvern și președinție. Un președinte izolat nu ar avea pârghiile influențării politicilor economice ale Guvernului. Băsescu a avut oameni loiali în guvern șase ani și jumătate. Creșterea economică din primul mandat, când Tăriceanu a fost prim‑ministru, s‑a datorat și îndeplinirii unor promisiuni electorale, ca introducerea cotei unice, dar și contextului internațional. Economiile creșteau și în jur, iar România a intrat, în 2007, în Uniunea Europeană, ceea ce a fost un semn de stabilitate și optimism pentru investitori. Anii lui Emil Boc însă, deși cabinetul era mult mai apropiat de Cotroceni, au fost dominați de criza economică mondială, negocierile cu FMI și măsurile de austeritate. Deplasările în străinătate ale președintelui s‑au ținut lanț în primii ani: la Chișinău, Londra, Washington, Moscova, Berlin, Paris, dar și în Irak și Afganistan, unde militari români erau deja prezenți de la începutul anilor 2000. Băsescu a exprimat simplist una dintre direcțiile principale ale politicii externe pe care s‑a angajat s‑o promoveze: o axă Washington‑Londra‑București, care însemna un angajament clar al României în parteneriatul strategic cu SUA. Ideea axei i‑a luat prin surprindere pe americani și i‑a jignit pe europeni. Într‑o discuție de restaurant, devenită folclor, Băsescu își justifica poziția printr‑un pragmatism caracteristic: decât „s‑o sugă” mai multor licurici mai mici, mai bine „o suge” licuriciului cel mare. Tot de la început a atras atenția asupra importanței strategice a Mării Negre și a tendințelor de hegemonie ale Rusiei, care vede marea ca pe un „lac rusesc”. Fostul consilier prezidențial Alexandru Gussi spune că mesajele transmise atât de franc au fost prost recepționate la început, dar apoi evoluțiile istorice le‑au confirmat. Analistul politic Radu Magdin crede că sintagma „lac rusesc”, spusă la universitatea Stanford în 2005, n‑a fost o spontaneitate, ci expresia unei viziuni. „Este un om de o spontaneitate controlată, bine exersată”, spune Magdin. În cei 10 ani la Cotroceni, Băsescu a evoluat. Abilitatea lui în politica externă a crescut și a început să se simtă din ce în ce mai în largul lui în Consiliul European unde, în 2014, era unul dintre cei mai vechi membri. PDL a renunțat de facto la orientarea social‑democrată (de centru‑stânga) și a intrat în familia popularilor europeni (de centru‑dreapta), iar Băsescu, în special după aderarea la UE, a părut să aibă relații mai strânse cu șefii de stat de dreapta. Câteva dintre rezultatele politicii externe a României din acești ani sunt aducerea unei părți a scutului american antirachetă în România, atragerea atenției Vestului asupra importanței strategice a Mării Negre și un lucru cu care Băsescu s‑a lăudat de câteva ori în ultimul său an de mandat, „recuperarea” a 10.000 de kilometri pătrați din mare, care ar putea avea zăcăminte de hidrocarburi. Unul dintre proiectele lui de suflet este Republica Moldova și perspectiva unirii l‑a animat mereu. Prima vizită pe care a făcut‑o în 2005 a fost la Chișinău. Fosta purtătoare de cuvânt de la Cotroceni, Adriana Săftoiu, crede că el a pus foarte multă pasiune și determinare în relația cu Moldova. „Și‑ar fi dorit foarte tare un moment istoric sub el. Traian Băsescu reîntregitorul.” Dar, spune ea, uneori a gafat, așa cum s‑a întâmplat și în alte proiecte. „Stilul lui conflictual a mers uneori prea departe.” În februarie 2005, a sosit la Cotroceni noua șefă a cancelariei prezidențiale, Elena Udrea, o fostă colaboratoare de la primărie, care i‑a devenit unul dintre cei mai fideli susținători, alături de Boc. Băsescu a fost creditat adesea cu promovarea în politică a tinerilor și în special a femeilor. Udrea, Adriana și Claudiu Săftoiu, Anca Boagiu sau fostul prefect Mioara Mantale au primit încredere și funcții de la el. Săftoiu spune că felul cum va fi privită cariera lui Băsescu va fi afectat de relația cu Udrea. Acesteia i se reproșează că ar fi fost reprezentanta unor grupuri de interese nelegitime la Cotroceni, că era incompetentă pentru funcția care i‑a fost încredințată și că antagoniza ceilalți consilieri prezidențiali. Demisiile unor consilieri valoroși ca Andrei Pleșu (fost ministru de externe) și Renate Weber (fostă activistă pentru drepturile omului, fostă președintă a Fundației Soros) se spune că ar fi fost cauzate de Udrea. Săftoiu spune că ea a plecat (în martie 2007) când Băsescu s‑a înconjurat de oameni care‑i spuneau că are dreptate și nu mai accepta critici. „Împăratul umbla gol și nimeni nu mai avea curaj să‑i spună că nu are haine.” Un alt purtător de cuvânt, Valeriu Turcan, ca și foștii consilieri Alexandru Gussi și Sebastian Lăzăroiu, descrie însă relații de muncă normale, calme și previzibile între Băsescu și colaboratorii lui. Turcan a fost cel mai „longeviv” purtător de cuvânt al Președinției și spune că a plecat după cinci ani pentru că munca la Cotroceni era foarte solicitantă, programul de lucru se întindea uneori de la 09:30 la 21:30 și aparatul prezidențial era permanent în defensivă. Uneori, Băsescu își exprima recunoștința într‑un mod neașteptat, ca atunci când, la capătul summitului NATO de la București din 2008, președintele l‑a sunat pe Sorin Lupșa ca să‑i mulțumească pentru eforturi. Lupșa, care a plecat de la Cotroceni după șapte ani, pentru că familia dorea să‑l vadă mai des, vede la Băsescu o rezistență fizică extraordinară. Fotograful obosea, chiar dacă, după ce făcea câteva fotografii la începutul evenimentelor, se retrăgea. În schimb, Băsescu trebuia să participe la întreg evenimentul și să vorbească și să se pregătească pentru a vorbi. Și a făcut asta timp de 10 ani, fără concedii mai lungi de câte‑o săptămână la mare sau la munte. Gussi spune că îi trimitea președintelui la două noaptea un e‑mail cu un raport, iar acesta îl citise deja până dimineață. Îi încuraja pe oamenii din jur să vorbească în ședințe și citea întotdeauna materialele pregătite de colaboratori. „Pune întrebări, te provoacă, dar și ascultă; cumpără ideea și apoi o și implementează”, spune Tătaru. Băsescu a fost mereu pregătit la interviuri și dezbateri. Dincolo de replica spontană care nu i‑a lipsit niciodată, a avut grijă să „studieze dosarul”. La emisiunile TV nu întârzia niciodată; mergea „blindat” cu hârtii și cu un stilou cu cerneală neagră. Băsescu a avut destul de repede ocazia să‑și valideze prezența la Cotroceni. Pe 28 martie 2005 a început unul dintre cele mai misterioase evenimente dinperioada postdecembristă. Trei jurnaliști români au fost răpiți în Irak imediat după vizita președintelui. Băsescu a condus atunci o celulă de criză și, după 55 de zile, cei trei au fost aduși la București, iar șeful statului i‑a așteptat la aeroport și a făcut fotografii triumfătoare cu ei. Momentul a evidențiat și relația lui Băsescu cu serviciile secrete, care poate fi recompusă parțial, din informații disparate. În 2005 a făcut vizite la sediile SRI și SIE și la finalul episodului răpirii le‑a felicitat, însă pe toată durata mandatelor a vorbit despre reformarea lor. Numirile pe care le‑a făcut de‑a lungul timpului au fost îndelung discutate. Faptul că Omar Hayssam (un cetățean sirian cu afaceri în România, implicat în răpire) a reușit să fugă din țară în 2006 i‑a prilejuit schimbarea celor trei șefi - de la SRI, SIE și DGIPI -, precum și a procurorului general. Nu o dată a numit la conducerea lor oameni din partide adverse, pentru a demonstra că președintele nu‑și dorește subordonarea cu orice preț a serviciilor de informații. În 2014, în interviuri prilejuite de acuzația că Ponta ar fi fost agent acoperit, Băsescu a spus că serviciile secrete sunt reformate, puternice, dar controlul parlamentar asupra lor s‑a dovedit ineficient. Și politologul Cristian Pârvulescu are îndoieli în privința eficienței controlului asupra serviciilor secrete: „Comisiile parlamentare de control nu controlează nimic. Sunt foarte favorabile serviciilor”. După ce la începutul mandatelor făcuse un pas important pentru controlul civil asupra SRI - a ordonat predarea arhivei Securității către CNSAS, lucru stabilit prin lege, dar refuzat de SRI timp de șase ani - Băsescu și‑a sfârșit mandatele atrăgând atenția că serviciile sunt insuficient controlate. Un episod revelator din acest punct de vedere este scurta trecere a fostului consilier prezidențial Claudiu Săftoiu pe la SIE. Numit director de președinte, Săftoiu a fost nevoit să demisioneze după ce a declarat că serviciul pe care îl conducea deține aparatură de ascultare, lucru interzis de lege. Ascultarea rămâne una dintre fricile și obsesiile românilor, iar faptul că dosarele DNA se bazau pe ascultări ale învinuiților de către SRI, iar transcrieri ale convorbirilor erau redate frecvent de televiziuni, întărește temerile că oricare dintre noi poate fi ascultat. Că Băsescu atragea atenția asupra nevoii de control a serviciilor poate fi un semnal util pentru societatea civilă preocupată de reforma serviciilor secrete. Putem însă bănui că președintele nu a constatat abia în 2014 această nevoie, dar a tăcut pentru că a avut nevoie de ele și nu a vrut să și le antagonizeze printr‑o reformă. Într‑unul dintre discursurile din 2014 în care a făcut o recapitulare rapidă a președinției sale, Băsescu a enumerat printre realizări în primul rând gestul simbolic de condamnare a comunismului (făcut în decembrie 2006), predarea arhivelor Securității către CNSAS, deschiderea accesului la Arhivele Statului și abia apoi semnarea tratatului de aderare la UE, funcționarea justiției și consolidarea orientării euro‑atlantice. Lupta cu comunismul are un loc important în retorica politică a lui Băsescu. Este notorie întrebarea retorică din 2004, din confruntarea electorală televizată cu Năstase: „Ce blestem o fi pe poporul ăsta de a ajuns până la urmă să aleagă între doi foști comuniști? Între Adrian Năstase și Traian Băsescu”. Această luptă a fost de‑a lungul anilor un mesaj constant în strategiile de campanie electorală. Băsescu s‑a poziționat în multe ieșiri publice împotriva stângii, asociind mereu PSD cu continuatorii comuniștilor. A demonstrat că a renunțat la valorile de stânga și le‑a îmbrățișat pe cele de dreapta vorbind despre „asistați” social și și‑a dorit privatizări în toate domeniile, inclusiv în medicina de urgență. Dacă unii analiști nu ezită să‑l numească neoliberal, alții spun că n‑a fost nimic altceva decât un pragmatic. 2007 a fost anul lui de maximă popularitate. Revelionul care a marcat aderarea României la UE l‑a prins în Piața Universității, deschizând o sticlă de șampanie. Evenimentul care a determinat însă vârful de popularitate a fost suspendarea sa. Pe 19 aprilie 2007, 322 de parlamentari, în special de la PSD și Partidul Conservator al lui Dan Voiculescu, l‑au suspendat, deși Curtea Constituțională decisese că nu există dovezi că ar fi încălcat Constituția. Era o premieră în democrația României și Băsescu a reușit să se portretizeze ca eroul care luptă „singur împotriva tuturor”, campionul poporului în lupta cu politicienii, etichetați sintetic „cei 322”. Pe 19 mai referendumul a fost invalidat (se prezentaseră sub 45% dintre cei cu drept de vot, dintre care aproape 75% au votat împotriva demiterii) și Băsescu și‑a savurat victoria în Piața Universității. Le‑a promis atunci bucureștenilor întâlniri la fiecare trei luni, dar nu și‑a onorat promisiunea. Și nici n‑a mai atins vreodată nivelul de popularitate de atunci. Băsescu s‑a simțit mereu bine în mijlocul oamenilor. Deși n‑a fost scutit de huiduieli, mai ales în al doilea mandat, a părut să‑și ia energie din băile de mulțime. Strângea oameni oriunde era anunțat și, spre deosebire de alți politicieni, se ducea direct în mijlocul lor. Cu un aer firesc, detensiona orice atmosferă strângând mâini, propunând fotografii și râzând cu hăhăhăul care e una dintre valorile brandului. Dacă relația directă cu poporul a fost bună, în ciuda urcușurilor și coborâșurilor de popularitate, relația cu presa, mediatorul dintre oameni politici și populație, a mers din ce în ce mai rău. Pe de o parte, era imposibil ca ziariștii să continue să aibă acces la președintele Băsescu așa cum avuseseră la șeful de partid, candidatul și chiar la primarul Băsescu. În primii ani, jurnaliștii acreditați la Cotroceni erau luați în deplasările internaționale în aeronava prezidențială moștenită de la Ceaușescu (între timp scoasă din uz), iar seara, în orașele unde rămânea peste noapte, Băsescu stătea de vorbă cu ei și le dădea informații „pe surse”. Pe de altă parte, a început să fie vânat; îi era urmărită fiecare mișcare. La revelionul 2012‑2013, ziariștii interesați de meniul lui l‑au făcut să izbucnească: „Am înțeles că niciun alt politician nu mănâncă, doar președintele mănâncă”. În fața camerelor de luat vederi Băsescu se transformă, intră într‑un rol, îndelung exersat, de seducător. Puțini dintre cei care l‑au văzut expansiv și relaxat în emisiunile lui Radu Moraru de la B1 TV l‑au văzut și stând fără să schimbe o vorbă cu Moraru pe toată durata pauzei publicitare. Tătaru crede că Băsescu e cel mai tare comunicator din politica românească. Are un instinct care‑l ajută să „dea bine pe sticlă” și, în confruntările cu public (chiar dacă publicul e în fotoliu, în fața televizorului), se simte cel mai bine. Atunci când e încolțit poate arunca un atac personal care îl va destabiliza pe adversar suficient cât să‑și recapete el echilibrul. I‑a trimis un astfel de upercut lui Cristian Tudor Popescu spunându‑i într‑o emisiune că înoată mai bine decât scrie el și, lui Victor Ciutacu, spunând‑i că are ochii mari și umezi. Cu darul său de a pune etichete care prind, Băsescu i‑a numit „tonomate” pe ziariștii pe care îi considera aserviți. La referendumul de suspendare din 2007, tensiunea acumulată de Băsescu în relație cu presa ajunsese destul de mare. Exact în ziua votului, interpelat de Andreea Pană de la Antena 1 la ieșirea de la cumpărături, Băsescu a repezit‑o: „Măi păsărică, n‑ai și tu treabă azi?”. Când jurnalista a insistat cu întrebări, deși președintele și soția lui nu voiau să vorbească, acesta i‑a luat telefonul din mână. Telefonul a continuat să înregistreze și, când i‑a fost returnat proprietarei, aceasta a descoperit și a dat pe post faptul că Băsescu, în mașină, îi spusese soției: „Cât era de agresivă țiganca asta împuțită”. (Președintele a fost avertizat public de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, iar el a contestat avertismentul la Curtea de Apel și apoi la Înalta Curte. Hotărârea definitivă arată că președintele a avut un comportament discriminatoriu, dar în situația respectivă nu a săvârșit o contravenție, pentru că se afla în cadru privat.). Astfel de ieșiri îi sunt caracteristice și nu și‑a cerut niciodată scuze pentru ele, având întotdeauna atitudinea „asta e, ăsta sunt”. De aici, războiul doar s‑a accentuat. Presa s‑a împărțit în ziariști buni și ziariști răi. Cei „buni” erau tolerați în avionul președintelui, cei „răi” nu. Ziarele au devenit din ce în ce mai irelevante, iar presa electronică - posturi de televiziune și site‑uri - s‑a polarizat. Serile băsiștilor erau acompaniate de Robert Turcescu de la B1 TV, în timp ce antibăsiștii își vedeau părerile confirmate de Mihai Gâdea, la Antena 3. (Ratingurile Antenei 3 au crescut pe măsură ce popularitatea președintelui scădea.). În seara referendumului pentru demitere din 2012, după aflarea rezultatelor, Băsescu a întrebat în fața microfoanelor: „Antena 3 e aici?”, punctând că era o victorie și împotriva trustului lui Voiculescu. Antena 3 a preluat întrebarea triumfătoare a lui Băsescu și s‑a folosit de ea ca simbol al rezistenței și libertății de exprimare pe care consideră că o apără în „regimul Băsescu”: „Da, Antena 3 e încă aici!”. (În august 2014 Voiculescu a fost condamnat definitiv la 10 ani de închisoare și i‑au fost confiscate sau puse sub sechestru multe bunuri, printre care și sediul televiziunilor. Antena 3 a reacționat furibund - pe post și prin manifestații de stradă - și s‑a poziționat ca ultim bastion al libertății (deci al antibăsismului.). În iunie 2009 au avut loc alegeri pentru Parlamentul European și unul dintre candidații independenți a fost fiica președintelui, Elena Băsescu. Băsescu a fost criticat pentru că a încercat să o pună pe fiica sa pe lista PDL și a ales să nu renunțe la idee, ci să mimeze o candidatură independentă. Presa a scris în timpul alegerilor despre faptul că toate filialele PDL ar fi avut de fapt normă de voturi pentru fiica președintelui. Ridiculizată în campanie și ștearsă ca europarlamentar, ea n‑a mai candidat pentru un nou mandat în 2014. Nepotismul e unul dintre lucrurile care i se reproșează cel mai adesea lui Băsescu. În mod similar el a susținut‑o și pe Udrea. Scandalul cu fratele său, Mircea Băsescu, arestat în 2014 pentru trafic de influență, întregește un tablou cu un președinte deloc imaculat. I se reproșează, de asemenea, că a profitat de funcția prezidențială pentru avantaje materiale: un credit preferențial de la CEC pe numele fiicei sale mari pentru a cumpăra teren la Nana, în Călărași. Alte afaceri neclare sunt legate de o cumpărare de terenuri împreună cu Costel Cășuneanu, în 2000, și faptul că și‑a repartizat un apartament în strada Mihăileanu, pe vremea în care era primar, încălcând legea. În 2013, șefa DNA, Laura Codruța Kövesi, a spus că dosarele Mihăileanu și Flota vor putea fi anchetate în momentul în care Băsescu nu va mai avea imunitatea dată de Constituție, la finalul mandatelor. Pe 13 octombrie 2009, cu două luni înainte de alegerile prezidențiale, PSD și PNL au votat pentru adoptarea unei moțiuni de cenzură și guvernul Boc a fost primul înlăturat în acest fel după 1989. Având experiența imposibilității de a înlătura un premier (Tăriceanu) din tabăra adversă, Băsescu a refuzat să‑l numească premier pe Johannis, propus de PNL, și a propus o serie de premieri pe care Parlamentul i‑a respins. Astfel, Boc a rămas prim‑ministru interimar până după alegerile prezidențiale. În campania din 2009, Băsescu a fost un candidat slab, spun cei care l‑au observat și i‑au fost alături. El era președintele, nu simțea că trebuie să cucerească, iar mașinăria de campanie funcționa mai greu. În plus, challengerii, în special Crin Antonescu, sprijinit financiar de magnatul Dinu Patriciu, susținător tradițional al liberalilor și proprietarul de atunci al ziarului „Adevărul”, aveau campanii bune. După o dezbatere la Cluj cu Antonescu, în care Băsescu n‑a fost în formă, atât el cât și stafful s‑au scuturat. Băsescu a fost băgat în simulări de dezbatere, deși până atunci nu consideraseră că e necesar. După un prim tur în care Băsescu și Geoană au luat câte trei milioane de voturi, iar Antonescu aproape două milioane, un atac‑surpriză a ajuns să‑l ajute pe Băsescu. Cu 10 zile înainte de turul decisiv a fost invitat într‑o emisiune la Realitatea TV, unde i‑a fost arătat un film care îl înfățișa lovind un copil la un miting electoral din 2004. Luat prin surprindere, Băsescu nu a negat cu hotărâre. Turcan spune că a fost cel mai dificil moment pe care l‑a trăit alături de președinte: l‑a convins că e important să iasă chiar în acea seară și să nege, în condițiile în care alți consilieri îi spuneau să lase lucrurile pe a doua zi. Băsescu - despre care Turcan crede că are experiența gestionării situațiilor de criză de pe mare - a fost de acord. În zilele următoare, echipa Băsescu a dat filmul spre expertizare, arătând elemente de trucaj, a negat autenticitatea filmului și a spus, cu vocea gâtuită de emoție: „Să‑ți fie rușine, Dinu Patriciu!”. L‑a dat în judecată pe Patriciu pentru „minciună și trucarea unor filme” și procesul s‑a încheiat abia în aprilie 2013, când omul de afaceri a fost obligat la plata a 50 de bani despăgubiri morale, atât cât ceruse Băsescu. (Patriciu, unul dintre cei trei „moguli” adversari ai lui Băsescu - alături de Voiculescu și Sorin Ovidiu Vântu - a murit în august 2014.). Opozanții președintelui s‑au bazat excesiv pe acest film în campanie și l‑au folosit atât de mult, încât s‑a întors împotriva lor, spune Tătaru. În confruntarea finală, Băsescu a mai avut un as în mânecă: a dezvăluit că Geoană fusese cu o seară înainte în vizită la Vântu, un om de afaceri controversat, considerat principalul vinovat pentru falimentarea Fondului Național de Investiții. (Vântu a ieșit din închisoare în 2014, pe motive de sănătate precară.). În ziua alegerilor, Băsescu a venit cu Dacia Logan (parte din brandul de președinte din popor și din campania lui de a promova produse fabricate în România) la sediul PDL și a jucat rolul de șef de partid. Deși Geoană și‑a proclamat victoria, iar Băsescu era încordat și nu avea date legate de rezultat, coborând cele câteva trepte ale sediului, s‑a transfigurat. A strigat în fața camerelor „am învins!”, după care s‑a întors în clădire, conștient că alegerile se pot câștiga și după închiderea urnelor, la numărarea voturilor, acolo unde vigilența oamenilor lui din secțiile de votare era esențială. Târziu în noapte, după ce a aflat că era în fața lui Geoană cu 60 de mii de voturi, după ce a aflat că fără votul românilor din diaspora nu ar fi câștigat al doilea mandat, a ieșit din sediul partidului și a spus: „E un fleac, i‑am ciuruit”. S‑a urcat în Loganul alb și a mai fost încă cinci ani președinte. Pe 6 mai 2010, după un an și jumătate de la instalarea guvernului Boc 2, președintele a convocat o conferință de presă. Criza mondială începută în 2008 încă nu se încheiase și era resimțită foarte puternic și în România. După întâlniri cu delegațiile FMI, UE și Banca Mondială, cu Guvernul, cu partidele care îl susțineau și cu BNR, Băsescu a hotărât să fie el cel care anunță măsurile de austeritate, printre care tăierea salariilor bugetarilor cu 25%. „Statul arată așa, ca un om foarte gras care s‑a cățărat în spatele unuia foarte slab și subțirel. Şi asta e economia românească”, a spus într‑o conferință de presă în care unora le‑a părut rece și lipsit de empatie. Dacă unii dintre colaboratorii lui, și chiar dintre analiști, cred că gestul de a anunța chiar el măsurile a fost unul normal în condițiile în care avea mai mare autoritate decât premierul, alții spun că această asumare a fost o greșeală de comunicare politică și că trebuia sacrificat Boc. După ce reducerea pensiilor, anunțată tot de Băsescu, a fost respinsă de Curtea Constituțională, Guvernul a hotărât creșterea TVA de la 19 la 24%. Există voci care spun că măsurile au fost prea dure și că nu era nevoie de toate pentru a redresa economia. Alții spun că fără aceste măsuri România se îndrepta spre un faliment ca al Greciei. Momentul tăierilor bugetare a accelerat scăderea în popularitate a președintelui, până la punctul cel mai de jos al acesteia, în 2012. În 2011 a luat ființă Uniunea Social‑Liberală (USL), o alianță între PSD și PNL care era în mod deschis „anti‑Băsescu”. Bunăstarea promisă prin „să trăiți bine” se evapora, iar populația era din ce în ce mai mult de acord cu mesajele Antena 3, care îl prezenta ca principal vinovat pentru sărăcia de după criză. În ianuarie 2012, Băsescu a intervenit în direct la o emisiune de la Realitatea TV în care era invitat subsecretarul de stat Raed Arafat și l‑a atacat pe acesta pentru că se pronunțase împotriva privatizării sistemului medical de urgență și deci împotriva reformei din sănătate. Imediat după emisiune, în care Arafat a amenințat cu demisia, au început, în special la București, în aceeași Piață a Universității unde Băsescu fusese aclamat, cele mai semnificative proteste din ultimii 10 ani. Mai întâi oamenii l‑au susținut pe Arafat, care a și revenit la minister după câteva zile, dar apoi au cerut demisia guvernului și a președintelui. Reforma din sănătate a rămas un proiect neterminat, împreună cu reforma sistemului electoral și reforma constituțională. Guvernul Boc a fost nevoit să demisioneze, iar premierul care l‑a înlocuit, Mihai Răzvan Ungureanu, fost ministru de externe și fost director SIE, a rezistat în funcție doar trei luni, când a devenit al doilea demis prin moțiune de cenzură. USL avea o majoritate în Parlament și Băsescu a fost nevoit să‑l numească prim‑ministru pe Victor Ponta deși spusese că n‑o va face niciodată, iar Ponta spusese că nu va fi niciodată premierul lui Băsescu. Apoi, pe 6 iulie, a fost suspendat a doua oară. De data asta, situația era diametral opusă față de suspendarea din primul mandat. Băsescu era la punctul cel mai de jos al popularității, iar 75% dintre alegători urmau să voteze pentru demitere. PDL era încă lângă el, dar USL devenise o forță redutabilă. Deși avea varianta de a‑și îndemna susținătorii să nu vină la vot, Băsescu a ales, la început, să iasă la luptă, spunând că nu vrea să câștige „la masa verde”. Sebastian Lăzăroiu, fost consilier al președintelui, spune că a fost, de fapt, o strategie. A mimat că va îndemna oamenii să vină la vot doar până când președintele interimar Antonescu a promulgat legea de organizare a referendumului, care prelungea programul de vot până la ora 23:00, dar menținea pragul de validare de 50% plus unu. Lăzăroiu spune că Băsescu a ținut această strategie într‑un cerc foarte îngust de colaboratori, pentru că se temea de trădători din PDL. Imediat după promulgarea legii, Băsescu a cerut susținătorilor să boicoteze referendumul, singura șansă de a rămâne în funcție. Tătaru spune că i‑a fost foarte greu să facă acest lucru, în loc să lupte. Pe 29 iulie, peste șapte milioane de oameni au votat pentru demitere, dar calculul a funcționat și nu s‑au strâns procentele necesare pentru a fi validat referendumul. I‑a luat Curții Constituționale o lună pentru a confirma invalidarea, iar pe 28 august Băsescu a redevenit președinte. Un președinte nelegitim, după cum spuneau atunci adversarii săi, și televiziunile care i se opuneau fățiș. A ieșit să‑și sărbătorească victoria ținând în mână o făclie - mesajul campaniei fusese „NU stinge flacăra democrației” - și s‑a interesat satisfăcut dacă Antena 3 e prin preajmă, pentru a le-o înmâna. Mesajul arogant, tipic lui Băsescu, n‑a făcut altceva, decât să‑i înverșuneze pe adversari. După un 2012 în care Băsescu a părut să‑i recucerească pe unii dintre susținătorii care se îndepărtaseră, aparițiile în media i s‑au rărit, iar popularitatea a început să crească ușor, mai ales pe fondul greșelilor adversarilor, menținându‑se în jur de 20% în 2013‑2014. La sfârșitul lui 2013, USL a încercat să treacă prin Parlament câteva legi care au produs scandal atât la București, cât și reacții internaționale. În „marțea neagră”, parlamentarii majoritari au încercat să impună o lege a amnistiei și grațierii, o lege a lobbyului și modificări ale codului penal. Cu o opoziție parlamentară neputincioasă, președintele a jucat rolul de opoziție și a spus chiar că încercarea nereușită de faultare a democrației ar fi motiv de dizolvare a parlamentului. În ultima perioadă, Băsescu a părut un actor politic destul de singuratic în comparație cu anii de început. În martie 2013, după ce Udrea, susținută de Băsescu, a pierdut președinția PDL în fața lui Blaga, Băsescu a postat un film pe Facebook în care spunea că se desparte de PDL („Adio, PD, adio PDL!”). Continuitatea politicii lui Băsescu era în pericol, neavând o formă de organizare. Consilierul prezidențial Cristian Diaconescu a înființat atunci Fundația Mișcarea Populară, care a fondat Partidul Mișcarea Populară (PMP) și în el s‑au refugiat și susținători ai lui Băsescu care nu‑și mai găseau locul în PDL. Însă mulți au plecat din FMP și PMP în februarie 2014, când a venit Udrea, care urma să devină și președintele partidului. Băsescu era hotărât să parieze pe Udrea, pe care a susținut‑o și la alegerile prezidențiale din 2014, deși a declarat la un moment dat că n‑ar trebui să fie considerat unul dintre „naivii” care îi dau acesteia șanse la victorie. Băsescu a părut relaxat în ultimele săptămâni ale mandatului, chiar dacă s‑a implicat în campanie în special ca să lupte contra lui Ponta și a PSD‑ului. A spus că se va înscrie în PMP pe 22 decembrie, că va avea acolo un birou și că de‑abia așteaptă să‑și reia viața de om liber. A mai spus că va cere cetățenia Republicii Moldova. Ar putea căuta un job cu profil înalt într‑o instituție internațională sau ar putea să‑și caute liniștea în familie. Dar, dacă va vrea un loc în politică, cu siguranță i‑ar plăcea un rol de organizator al opoziției de dreapta și cu siguranță nu se va opri din lucrul la proiectul de unire cu Moldova.