VIAȚA ȘI OPERA MARILOR COMPOZITORI: RICHARD WAGNER.

VIAȚA ȘI OPERA MARILOR COMPOZITORI: RICHARD WAGNER

     S-a născut la Leipzig, în anul 1813, și, a murit la Weimar, în anul 1883. A fost unul dintre cei mai mari compozitori germani.

      

REALIZĂRI:

* a reprezentat apogeul romantismului în muzică;

* a influențat (desigur, fără să fi dorit sau să fi intuit așa ceva) tradiția hollywoodiană a muzicii de film;

* printre capodoperele sale se numără:

- Olandezul zburător;

- Lohengrin;

- Aurul Rinului;

- Parsifal.

PREZENTARE:

    Eforturile timpurii de compozitor autodidact ale lui Wagner au avut drept rezultat prezentarea în public a unei uverturi stupide de concert, de care va râde mai târziu chiar și compozitorul. După acest eveniment, Wagner a luat lecții de la Weinlig. Wagner și-a propus de la bun început să fie compozitor și, cu incredibilă ambiție și încredere în sine, în primele trei opere a făcut experiențe cu diferite tradiții - germană, franceză și italiană, din care a tras concluzia că modelul german era cea mai bună cale de urmat. În consecință, acesta și-a compus următoarea serie de trei opere având în vedere dezvoltarea tradiției operei germane, demers în urma căruia au apărut: „Olandezul zburător”, „Tannhauser” și „Lohengrin”.

   Mai apoi, Wagner a fost atras în mișcarea care cuprindea Europa și a devenit unul dintre liderii unei revoluții nereușite în Dresda, în 1848. Complicii săi au suferit condamnări la mulți ani de închisoare, ceea ce înseamnă că Wagner fusese norocos să fugă în Saxonia și să trăiască în exil voluntar, scăpând astfel de o îndelungată detenție.

   Sprijinul financiar oferit de Liszt i-a permis să călătorească la Paris și apoi în Elveția. Liszt a fost cel care a organizat punerea în scenă a  operei „Lohengrin” la Weimar, în 1850, și s-a străduit în general să-i mențină numele în atenția publicului. În perioada exilului , Wagner reușea să mai câștige câte ceva din publicarea de eseuri, cărți și articole în timp ce-și frământa mintea cu următoarea etapă a carierei sale de compozitor de operă. Decizia lui s-a oprit asupra uneia dintre cele mai ambițioase opere ale tuturor timpurilor, „Inelul Nibelungilor”, în fapt, o serie de patru opere, care consta din 17 ore de muzică dezvoltată simfonic pentru formarea unui tot unitar. Era un proiect incredibil de ambițios pentru un exilat fără niciun ban, dar Wagner l-a realizat, schițând textul în 1852. Compoziția muzicală i-a luat mult mai mult timp însă, Wagner trecând printr-o transformare filozofică și psihologică în timpul compunerii acesteia - adoptând ideile lui Schopenhauer. În mâinile unui compozitor mai puțin înzestrat, o astfel de prefacere ar fi compromis proiectul, dar schimbarea i-a conferit de fapt energie și un neașteptat impuls dinamic. Wagner a pornit chiar să compună o „operă schopenhauriană”, care a devenit „Tristan și Isolda”, una dintre cele mai deprimante și totuși sublime opere muzicale scrise vreodată.

   Wagner se confruta mereu cu problema banilor, câștigul obținut nu-i ajungea niciodată. Spre norocul lui, avea un admirator bogat și puternic în persoana lui Ludwig al II-lea al Bavariei, prin a cărui intervenție s-a pus în scenă opera „Inelul”, în anii 1870, când muzicieni și compozitori din toată lumea s-au adunat să asculte și să vadă integral noua operă. Timp de multe decenii, această experiență a avut efecte profunde asupra compozitorilor și o influență tot atât de puternică asupra artei populare - tradiția de succes a filmului hollyoodian din secolul al XX-lea se ancorează în principiile operei lui Wagner, fundamentându-se pe ideea unei „teme de bază”.

     Wagner a murit pe neașteptate , în urma unei afecțiuni cardiace, la vârsta de 70 de ani. 

    Wagner a fost un artist complet original. Stilul său se deosebea prin somptuozitate, orchestrație bogată, melodie, armonie și succesiune armonică și avea să fie imitat de mulți compozitori în prima jumătate a secolului XX. Wagner se plasează, din punct de vedere muzical, pe puntea dintre secolele XIX și XX, la fel cum Beethoven se situase și el la trecerea dintre secolele XVIII și XIX. Liszt l-a proclamat, pe drept cuvânt, „zeu al muzicii romantice”.

LA NUNTA DIN CANA.

LA NUNTA DIN CANA

   Pentru cei familiarizați cu Scripturile episodul nunții din Cana este binecunoscut. În comentariul meu nu voi insista asupra celor întâmplate în mod concret, ci voi încerca o tâlcuire mai adâncă a minunii săvârșite de Mântuitor.

   Sunt conștient că, a încerca tâlcuirea acestei minuni-semn constituie o îndrăzneală, căci Mântuitorul Însuși a învăluit-o în taină, ceea ce face ca descifrarea semnificațiilor ei să fie dificilă. Trebuie subliniat că prima dată când Mântuitorul a venit să stea în mijlocul oamenilor nu a fost la căpătâiul unui bolnav sau al unui muribund, ci la o sărbătoare. Din faptul că Iisus a săvârșit prima sa minune la o nuntă s-a tras cocluzia că la originea acesteia s-a aflat intenția de a binecuvânta căsătoria. Desigur, această concluzie nu este fără temei, dar ni se pare că minunea îndeplinită la Cana depășește cu mult, ca semnificație, simpla binecuvântare a uniunii unui bărbat cu o femeie. Ne aflăm aici în fața unui mister mult mai profund, căci prin schimbarea apei în vin Mântuitorul a vrut, cred, să atragă atenția asupra Împărăției pe care începuse s-o propovăduiască. Prin minunea de la Cana, El a vrut să sporească bucuria oamenilor. Nu este vorba însă aici de o bucurie pur senzuală, căci Acela care refuzase să prefacă pietrele în pâini, cum încercase să-i sugereze Diavolul, nu putea să dăruiască oamenilor o băutură menită doar să-i amorțească. Vinul aducător de bucurie, care nu ia sfârșit, este vinul fericirii veșnice, rod al lucrării harului, după care au însetat oamenii până la venirea lui Hristos și care singur avea să astâmpere setea de absolut. Să nu se uite că Împărăția mesianică, a cărei apropiere Hristos va începe să o vestească în Galileea, apărea în scrierile profeților sub forma unui ospăț, iar Mântuitorul Însuși o va înfățișa ca pe un ospăț de nuntă.

   Prezența noțiunii de ospăț, în contextul profețiilor referitoare la Împărăția mesianică, se explică prin aceea că ea are darul de a sugera cel mai bine abundența, plenitudinea, revărsarea de daruri. Totodată, ospățul presupune împreună gustare, bucurie resimțită în comuniune cu semenii, deci el indică o participare comună la niște bunuri mai presus de fire. În multe locuri din Scriptură însă, ospățul mesianic se preface în nuntă și capătă în felul acesta o semnificație sporită. Simbolul nunții apare în multe scrieri mistice - exemplul cel mai clasic îl oferă Cântarea Cântărilor-, fiind perfect adecvat spre a exprima atât uniunea tainică dintre sufletul omenesc și Dumnezeu pe care îl adoră, cât și revenirea făpturii la Creator. Nunta a devenit, așadar, o prefigurare a reîntoarcerii  creației transfigurate la Tatăl. Un fragment din Isaia constituie un argument hotărâtor în favoarea acestei interpretări. Într-una din viziunile sale extraordinare, profetul se adresează Ierusalimului - care în scrierile profetice simbolizează adesea creația transfigurată, de la sfârșitul veacurilor - în cuvintele: „Tu te vei chema: „Întru tine am binevoit” și țara ta: „Cea cu bărbat”, că Domnul a binevoit întru tine și pământul tău va avea soț. Și în ce chip se însoțește flăcăul cu fecioara, Cel ce te-a zidit Se va însoți cu tine, și în ce chip mirele se veselește de mireasă, așa Se va veseli de tine Dumnezeul tău!” (Isaia 62, vs. 4-5). Textul ni se pare de o importanță capitală, făcându-ne să înțelegem mai bine de ce Iisus S-a numit Mire, și în același timp luminează întrucâtva taina nunții Mielului. Un element esențial care rezultă din aceste versete este că nunta de la sfârșitul veacurilor va însemna însoțirea întregii creații cu Cuvântul care a zidit-o. Fiul Tatălui va fi cu adevărat Mirele creației îndumnezeite, chemate să guste, fără ca vreodată să o epuizeze, din băutura de viață dătătoare a harului sfințitor. Nunta devine astfel simbolul reunirii Cerului cu Pământul, al unirii divinului cu umanul. Fiul este deci Mire prin vocație, și ca atare va aspira neîncetat la unirea cu sufletul omenesc, sfințit prin har. Hristos Însuși i-a numit pe ucenicii Săi „fiii nunții” (Matei 9, vs. 15; Marcu 2, vs.19; Luca 5, vs. 34).

   O admirabilă intuiție a acestui mister a dovedit-o Dostoievski cu prilejul descrierii experienței unice pe care a trăit-o Alioșa în noaptea următoare morții starețului Zosima, când veghea la căpătâiul acestuia. În acea noapte, care trebuia să-i pară tragică, fiind pus în fața realității crude a morții, deoarece descompunerea nu-l cruțase pe starețul socotit sfânt, ascultând Evanghelia care evoca minunea de la Cana, Alioșa ațipește și are un vis revelator. El retrăiește aievea nunta de la Cana și printre oaspeții adunați acolo îl recunoaște pe Zosima. Starețul îi spune: „De ce te miri că sunt aici?” și adaugă: „Ne veselim ... bem din vinul nou, vinul bucuriei proaspete, nețărmurite”. Prezența lui Zosima la ospățul de la Cana arată că, în concepția lui Dostoievski, prefacerea apei în vin avea o semnificație eshatologică, vestind biruința definitivă asupra morții. După această viziune, ieșind din casă și aflându-se sub bolta înstelată, Alioșa se prăbușește pe pământul pe care îl sărută și îl stropește cu lacrimile sale. În acea clipă de bucurie suprafirească, el se simte înfrățit cu stelele și cu pământul, mulțumește Cerului și cere iertare pentru păcatele săvârșite de el și de toți oamenii.

   Pentru Dostoievski, așadar, schimbarea apei în vin de la Cana constituie temeiul nădejdii noastre, deoarece implică îndepărtarea fricii de moarte. Adevărata biruință asupra morții nu va fi dobândită decât în Cerul Nou și Pământul Nou, dar ceea ce s-a petrecut în Cana Galileei a fost primul semn al reunirii cerului cu pământul, al apariției unui Cer Nou și unui Pământ Nou, de unde moartea va fi izgonită pentru totdeauna.

    Afirmația cu care Ioan încheie relatarea acestei minuni-semn -„Acest început al minunilor l-a făcut Iisus în Cana Galileei și s-a atătat slava Sa; și ucenicii Săi au crezut în El” (Ioan 2, vs. 11) - dovedește că ucenicii, deși încă atât de puțin formați din punct de vedere duhovnicesc, au intuit ceva din semnificația minunii. Dacă ei s-ar fi mărginit să vadă în episodul de la Cana doar un miracol înfăptuit spre a aduce veselie printre nuntași, Ioan nu ar fi vorbit de manifestarea slavei Domnului. Slava lui Iisus s-a descoperit cu prilejul nunții de la Cana, deoarece acolo Hristos S-a arătat prima dată ca Fiu al Tatălui venit să-l mântuiască pe om. El s-a descoperit aici sub chipul întreitei Sale misiuni: ca Împărat care poruncește făpturii și o preschimbă în vederea răscumpărării omului, ca Profet, care prin faptele Sale descoperă evenimente viitoare, și ca Arhiereu (Mare Preot) care Se va jertfi pe Sine Însuși pentru poporul ce aștepta mântuirea.

UN PRINCIPAT TOLERANT ÎNTR-O EPOCĂ INTOLERANTĂ.

UN PRINCIPAT TOLERANT ÎNTR-O EPOCĂ INTOLERANTĂ

     Intoleranța religioasă a fost o caracteristică a Evului Mediu, îndeosebi în secolul XVI-lea. Religia a întețit focul unor oribile și sângeroase războaie în țări cum ar fi Anglia, Franța, Germania și Olanda. Între 1520 și 1565, de exemplu, mii de persoane au fost executate în creștinătatea occidentală pe motiv de erezie. Oricine punea la îndoială principii și idei religioase avea de înfruntat o reacție de profundă intoleranță, în special din partea Bisericii Romano-Catolice. Și totuși, în loc să poarte războaie religioase sau să-i persecute pe nonconformiști, un principat a adoptat o modalitate cu totul diferită de a rezolva lucrurile. Acesta a fost Principatul Transilvaniei. Regina-mamă Isabella a făcut tot posibilul să nu se implice în conflicte religioase, luându-și rolul de apărătoare a tuturor confesiunilor. Între 1544 și 1574, Dieta Transilvaniei a emis 22 de legi care garantau libertatea religioasă. De exemplu, după întrunirea Dietei la Turda, în 1557, regina, susținută de fiul ei, a emis un decret potrivit căruia „fiecare persoană poate să aibă orice credință religioasă dorește, cu ritualuri vechi sau noi, și să și-o aleagă după cum consideră de cuvință, cu condiția să nu facă nimănui vreun rău”. Această lege a fost numită prima lege care garantează libertatea religioasă într-o țară. Toleranța religioasă va ajunge la apogeu sub domnia lui Sigismund al II-lea, fiul reginei Isabella.

    De notat toleranța de care s-au bucurat unitarienii. Predicatori unitarieni au avut mare succes în Transilvania. Chiar Sigismund va deveni unitarian. Printre predicatorii unitarieni în Transilvania s-au distins Giorgio Biandrata și Francisc David. În 1571 s-a emis un decret regal prin care se recunoștea legal Biserica Unitariană în Transilvania. Astfel, Transilvania era singurul loc din Europa în care unitarienii erau pe picior de egalitate cu catolicii, luteranii și calvinii. Succesorul lui Sigismund, catolicul Ștefan Bathory, a reconfirmat decretul pe baza căruia confesiunile recunoscute erau protejate, indicând însă că nu va mai tolera nicio altă schimbare. El obișnuia să spună că este „conducătorul poporului, nu conștiința acestuia”.

   Toleranța religioasă nu s-a aplicat și asupra românilor ortodocși. Acest fapt trebuie înțeles în contextul epocii. Atât catolicii cât și protestanții, în marea lor parte, considerau Ortodoxia o ciudățenie, o confesiune înțesată cu tradiții păgâne și nu o considerau demnă de a fi numită confesiune creștină și cu atât mai mult de a fi recunoscută printre confesiunile acceptate legal în Transilvania.

    Totuși, toleranța religioasă în Transilvania este cu adevărat remarcabilă, mai ales dacă o raportăm la contextul epocii. În anul în care principele Sigismund a emis carta sa pentru toleranță religioasă, unii teologi protestanți îl elogiau pe Calvin pentru că ordonase arderea pe rug a lui Miguel Servet, cunoscutul contestatar al Trinității, Inchiziția vărsa sânge protestant în Olanda iar în Anglia mai aveau să treacă peste 40 de ani până să înceteze arderea oamenilor pe rug pentru că susțineau alte convingeri religioase decât cele acceptate oficial.

     În zilele noastre, când intoleranța religioasă este la ordinea zilei, chiar și între creștini, merită să ne gândim la acest mic principat de odinioară. Într-adevăr, Transilvania a fost un principat tolerant într-o epocă intolerantă!

MAGNA CHARTA ȘI NĂZUINȚA OMULUI SPRE LIBERTATE.

MAGNA CHARTA ȘI NĂZUINȚA OMULUI SPRE LIBERTATE

     Pitorescul peisaj al comitatului Surrey este brăzdat de fluviul Tamisa. Pe o luncă de malurile Tamisei se află un monument cu o inscripție care ne amintește de un eveniment petrecut în secolul XIII: întâlnirea regelui englez Ioan fără Țară (care a domnit în perioada 1199-1216) aici, la Runnymede, cu baronii răsculați - marii feudali nemulțumuți de excesele regelui. Baronii cereau ca regele să le ia în considerare plângerile, acordându-le anumite drepturi. Supus unor presiuni foarte mari, regele a pecetluit, în cele din urmă, un act care, mai târziu, a ajuns să fie cunoscut sub numele de Magna Charta (Marea Cartă).

     Dar de ce a fost numit acest document cel mai important act juridic din istoria Occidentului? Răspunsul la această întrebare dezvăluie multe cu privire la năzuința omului spre libertate.

       Regele Ioan era în relații tensionate cu Biserica Romano-Catolică. El l-a sfidat pe Papa Inocențiu al III-lea refuzând să-l recunoască pe Stephen Langton ca arhiepiscop de Canterbuurry, Prin urmare, Biserica și-a retras sprijinul și, de fapt, l-a excomunicat pe rege. Ioan însă a încercat să obțină reconcilierea. El a fost de acord să-i predea Papei regatul Angliei și pe cel al Irlandei. Papa i le-a înapoiat regelui în schimbul unei declarații de loialitate față de Biserică și al plătirii unui tribut anual. Ioan era acum vasalul Papei.

   Dificultățile financiare sporeau și ele problemele regelui. Ioan le-a impus feudalilor taxe suplimentare, iar aceasta s-a întâmplat de 11 ori pe parcursul domniei sale de 17 ani. Din cauza tuturor acestor conflicte cu Papa și a problemelor de ordin financiar, regelui i s-a dus faima că nu era un om demn de încredere, iar personalitatea lui nu contribuia cu nimic la infirmarea acestor zvonuri.

     În cele din urmă, când baronii din nordul țării au refuzat să mai plătească taxele, tensiunile au răbufnit. Ei au mărșăluit pe străzile Londrei dezicându-se de jurământul de credință făcut regelui. S-a iscat mare vrajbă între părțile implicate în conflict: de o parte regele, aflat la palatul Windsor, și, de cealaltă parte baronii campați la est de orașul Staines, din apropiere. Negocierile „din culise” i-au adus față în față într-o localitate situată între cele două orașe, la Runnymede. Aici, în ziua de luni, 15 iunie 1215, Ioan și-a pus sigilul pe un document ce cuprindea 49 de articole. Iată cuvintele introductive: „Acestea sunt articolele pe care le revendică baronii și pe care le îndeplinește regele”.

     Nu după mult timp însă, intențiile regelui Ioan au început să fie puse la îndoială. Pe fondul unei puternice aversiuni față de rege și față de Papă, monarhul a trimis delegați care să se întâlnească cu Papa la Roma. Pontiful a emis bule papale prin care declara nul și neavenit acordul de la Runnymede. La scurt timp după acest eveniment, în Anglia a izbucnit un război civil, iar, în anul următor, Ioan a murit subit, fiind urmat la tron de fiul său, Henric, în vârstă de nouă ani.

   Susținătorii tânărului Henric au luat măsuri pentru repunerea în vigoare a acordului de la Runnymede. Henric, pe parcursul domniei, a încercat să facă inoperante anumite prevederi ale Magnei Charta, mai ales cele care limitau autoritatea regală. Abia succesorul său, Eduard I, a reconfirmat integral Magna Charta, la 12 octombrie 1297.

     Carta limita puterea monarhului, specificând că și el trebuie să se supună legii, la fel ca toți supușii săi. De fapt, Magna Charta a devenit, încă de la început un simbol și un strigăt de protest împotriva opresiunii, fiecare generație de englezi văzând în ea o protecție împotriva unei posibile violări a drepturilor ei. Se va ajunge și la exagerări de-a lungul timpului. Pe parcursul vremii, valoarea constituțională a Magnei Charta nu era dată de ceea ce spunea efectiv actul, ci de ce se credea că spune. Cu toate acestea, idealurile de libertate, promovate de cartă, s-au răspândit mai tărziu în întreaga lume anglofonă. De pildă, pelerinii, care au părăsit Anglia în 1620 cu scopul de a ajunge în America, au luat cu ei o copie a Magnei Charta. Mai mult, când în 1775 coloniile britanice din America s-au răsculat  deoarece plăteau impozite și nu aveau dreptul de a fi reprezentate în guvern, adunarea actualului stat Masachusetts a declarat că aceste taxe contraveneau Magnei Charta. Mai amintim faptul că, în anul 1948, Eleanor Roosevelt, o respectată personalitate politică din America, soția fostului președinte Franklin Delano Roosevelt, a contribuit la elaborarea Declarației Universale a Drepturilor Omului a Națiunilor Unite, în speranța că aceasta avea să devină o „Magna Charta internațională a oamenilor de pretutindeni”. Putem observa, așadar, cu ușurință cum Magna Charta  a devenit un act fundamental pentru drepturi și libertăți, cu ecouri ample în multe acte internaționale. Ca o recunoaștere în plus, în 1957, Asociația Americană a Barourilor a ridicat la Runnymede un monument ce poartă inscripția: „În memoria Magnei Charta, simbol al libertății garantate de lege”.

 * Un exemplu de apărarea a libertăților civile este articolul 39 din Magna Charta: „Niciun om liber nu va putea fi reținut sau întemnițat, sau deposedat, sau stigmatizat, sau surghiunit, nici nu va fi luat cu forța și nici nu vor fi trimiși alții ca să facă acest lucru, decât prin judecarea legală de către pairii săi, ori după legea țării”.       

PIONIERI AI ZBORULUI.

PIONIERI AI ZBORULUI

    Joseph-Michel și Jacques-Etienne Montgolfier, fiii unui bogat fabricant de hârtie din Annonay (Franța), au construit și au lansat primul balon cu aer cald, numele lor rămânând neșterse în paginile istoriei. Când au făcut primele experimente, la începutul anilor 80 ai secolului XVIII-lea, ei au folosit baloane de hârtie, despre care credeau că se puteau ridica datorită fumului rezultat în urma arderii de paie și lână. În scurtă vreme însă, și-au dat seama că balonul se putea înălța cu ajutorul aerului încălzit.

      Ulterior, când au început să confecționeze balone de pânză, au observat că, lansând baloane din ce în ce mai mari, puteau atinge altitudini mai mari și, totodată, puteau ridica o încărcătură utilă mai mare. În iunie 1783, ei au lansat din piața publică a orașului Annonay cel mai mare balon pe care îl construiseră până la acea dată. El a plutit în înaltul cerului circa zece minute, după care a aterizat.

     Cu această realizare, ei au tras concluzia că puteau lansa un balon care să transporte persoane. Însă, mai întâi, în septembrie 1783, mii de spectatori s-au strâns la  Versailles pentru a vedea lansarea unui balon în nacela căruia fuseseră puși un cocoș, o rață și o oaie. Toate trei animalele au supraviețuit celor opt ore de zbor, fără să fi fost afectate în vreun fel. La puțin timp după aceea, la 21 noiembrie 1783, s-a încercat primul zbor cu oameni. Ludovic al XVI-lea a fost convins să le acorde această onoare la doi oameni de viță nobilă. Balonul a fost lansat de pe castelul Muette și a plutit deasupra Parisului circa 8 kilometri. După aproximativ 25 de minute, ei au aterizat forțat, fiindcă balonul a luat foc.

     Cam în aceeași perioadă, Academia de Științe din Paris a manifestat și ea interes față de această invenție. Profesorul Jacques Charles, unul dintre cei mai de seamă fizicieni ai acelor timpuri, în colaborare cu doi mecanici iscusiți, pe nume Charles și M.N. Robert, a construit primul balon cu hidrogen, care a fost testat la 27 august 1783. Acesta a plutit 45 de minute pe o distanță de circa 24 de kilometri, devenind cunoscut sub numele de charliere. Acest tip de balon se folosește și în zilele noastre, păstrând - și aproape în totalitate forma originară.

     Astăzi suntem impresionați de tot felul de aparate de zbor cu performanțe deosebite, suntem chiar impresionați și de frumusețea baloanelor folosite pentru zbor, dar să nu uităm cine au fost primii pionieri ai zborului - frații Montgolfier!

PACEA DIN WESTFALIA - UN PUNCT DE COTITURĂ ÎN ISTORIE.

PACEA DIN WESTFALIA - UN PUNCT DE COTITURĂ ÎN ISTORIE

     În Europa Evului Mediu, cele mai puternice instituții au fost Biserica Romano-Catolică și Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană. Imperiul era alcătuit din sute de state, de mărimi diferite, și se-ntindea pe o suprafață ce cuprinde azi Austria, Cehia, Elveția, estul Franței, Germania, regiuni din Italia și Țările de Jos. Întrucât statele germane reprezentau cea mai mare parte a Imperiului, acesta a ajuns să fie cunoscut drept Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană. Fiecare stat era condus de un principe care se bucura de semiautonomie. Împăratul însuși era romano-catolic și făcea parte din casa princiară austriacă de Habsburg. Puterea fiind deținută de Imperiu și de Papalitate, Europa se afla cu totul în mâinile romano-catolice.

     În secolele XVI și XVII însă această ordine statornicită a fost zdruncinată. În toată Europa domnea o stare de nemulțumire față de abuzurile Bisericii Romano-Catolice. Reformatorii religioși precum Martin Luther și Jean Calvin predicau despre întoarcerea la valorile Bibliei. Luther și Calvin s-au bucurat de sprijin din partea maselor, această mișcare stând la baza Reformei Protestante. Reforma a împărțit Imperiul în trei credințe: catoliocă, luterană, calvinistă.

    Catolicii îi priveau pe protestanți cu suspiciune, iar protestanții îi priveau pe rivalii lor catolici cu dispreț. Acest climat a dus la formarea la începutul secolului XVII a Uniunii Protestante și a Ligii Catolice. Dominată de suspiciune și neîncredere, Europa, și mai ales Imperiul, era ca un butoi cu pulbere gata să arunce totul în aer la cea mai mică scânteie. Odată ce scânteia s-a produs, a izbucnit un război care a durat 30 de ani.

     Conducătorii protestanți încercau  să determine familia catolică de Habsburg să acorde o mai mare libertate religioasă. Însă casa imperială făcea cu greu concesii, iar între 1617-1618, două biserici luterane din Boemia au fost închise cu forța. Acest lucru a indignat mica nobilime protestantă, care a pătruns într-un palat din Praga, a pus mâna pe trei demnitari catolici, aruncându-i pe fereastră. Acest incident a fost scânteia care a aprins Europa.

    Membrii celor două religii rivale și-au declarat reciproc război. În bătălia de la Muntele Alb, Liga Catolică a repurtat o victorie zdrobitoare asupra Uniunii Protestante, care s-a destrămat. Nobilii protestanți au fost executați în piața publică din Praga. Pe tot cuprinsul Boemiei, proprietățile protestanților au fost confiscate.

   Ceea ce a început ca un conflict religios în Boemia s-a transformat într-o luptă pentru putere la nivel internațional. În următorii 30 de ani au fost atrase în război Danemarca, Franța, Olanda, Spania și Suedia.

   Războiul de 30 de ani a avut mai multe faze, numite după numele principalelor țări ce s-au opus împăratului: Războiul boemian și Palatinatului, Războiul dintre danezi și Saxonia Inferioară, Războiul suedez și Războiul franco-suedez.

   O personalitate extrem de importantă în acest conflict a fost cea a lui Armand-Jean du Plessis a cărei titulatură oficială a fost cea de Cardinal de Richelieu. El a fost prim-ministru al Franței între anii 1624-1642. El urmărea să facă din Franța puterea dominantă a Europei. Pentru a-și atinge țelul, el a încercat să submineze puterea confraților săi catolici, Habsburgii, finanțând armatele protestante din statele germane, Danemarca, Olanda și Suedia, care luptau contra casei imperiale de Habsburg. Așadar, ceea ce fusese la început un conflict între catolici și protestanți a sfârșit prin a fi un conflict în care catolicii s-au aliat cu protestanții pentru a lupta contra altor catolici.

    Europa era devastată de jafuri, crime, violuri și epidemii. Dorința de pace se va impune pe măsură ce s-a înțeles că din acest război nimeni nu putea ieși învingător. Astfel, împăratul Ferdinand al III-lea al Sfântului Imperiu, regele Ludovic al XIII-lea al Franței și regina Christina a Suediei au ajuns la concluzia că trebuie ținută o conferință la care toate părțile implicate în război să fie prezente pentru a negocia termenii de pace. Pentru desfășurarea tratativelor s-au ales două orașe, Osnabruck și Munster, din provincia germană Westfalia. După aproape 5 ani, pacea s-a încheiat.

   Vestea despre încheierea păcii a fost sărbătorită pretutindeni. Ceea ce începuse cu o scânteie nefastă s-a sfârșit cu focuri de artificii, care au luminat cerul multor orașe. Se trăgeau salve de tun, se trăgeau clopotele bisericilor, iar oamenii cântau pe străzi. 

   Tratatul din Westfalia a recunoscut principiul suveranității statelor. Astfel s-a născut noua Europă ca un continent de state suverane. Unele dintre acestea au fost mai avantajate de prevederile tratatului decât celelalte. Astfel, Franța a fost recunoscută drept o mare putere, iar Elveția și Olanda au fost recunoscute ca state independente. Statele germane, însă, au avut altă soartă. În loc să fie unificate într-o singură țară, au rămas divizate așa cum fuseseră și îmainte de război. Mai mult, au fost trecute sub controlul unor conducători străini unele teritorii, printre care și regiuni ale principalelor fluvii din Germania, Rinul, Elba și Oder. Religiile catolică, luterană și calvinistă au fost recunoscute ca având drepturi egale. Acest lucru nu a fost pe placul tuturor. Papa Inocențiu al X-lea a protestat vehement împotriva tratatului, declarându-l nul și neavenit. Cu toate acestea, noile granițe religioase au rămas în mare parte neschimbate de-a lungul următoarelor trei secole. Deși nu se putea încă vorbi de o libertate religioasă a individului, totuși se făcuse un pas înainte.

  Tratatul a pus capăt Războiului de 30 de ani, și odată cu semnarea lui au încetat majoritatea ostilităților. Acesta a fost ultimul război religios important din Europa. Deși războaiele n-au încetat, cauzele care au stat la baza lor nu au mai fost de natură religioasă, ci de natură politică sau comercială. Dar asta nu înseamnă că religia nu a mai jucat niciun rol în conflictele din Europa. În primul și al doilea război mondial, soldații germani purtau centuri pe a căror cataramă era o inscripție: „Dumnezeu este cu noi”. În timpul acestor conflicte oribile, catolicii și protestanții s-au aliniat încă o dată pentru a lupta împotriva catolicilor și protestanților din tabăra adversă.

AUGUSTIN ȘI ÎNVĂȚĂTURILE SALE.

AUGUSTIN ȘI ÎNVĂȚĂTURILE SALE

     În fixarea dogmei și a terminologiei religioase creștine, și-au adus contribuția personalități și gânditori de o mare profunzime teologică, numiți „Părinți ai Bisericii” (Augustin, Atanasie din Alexandria, Grigore din Nazianz, Grigore de Nyssa, Vasile din Cezareea, Ioan Gură de Aur etc.). Printre aceștia, Augustin este considerat cel mai important dintre Părinții Bisericii care au scris în limba latină.

     Augustinus Aurelius s-a născut în 354, în casa unui funcționar roman din orașul nord-african Thagaste (provincia Numidia). Mama sa, Monica, era creștină și avea să fie sanctificată, în timp ce, tatăl său era păgân. Studiul Bibliei nu l-a interesat pe Augustin în vremea tinereții. Se va specializa în retorică la Thagaste, Madaura, Cartagina, Roma și Mediolanum. Tatăl său l-a încurajat să facă aceste studii.

      Augustin a urmat modelul multor studenți din timpul său, lansându-se într-o legătură nelegitimă, din care va rezulta un fiu. Va deveni adept al maniheismului și al scepticismului.

    Succesele în cariera de profesor din orașul Cartagina, îl fac să ia drumul Romei. Talentul său oratoric îl ajută să devină să ocupe postul de retor al Curții imperiale din Mediolanum. Aici, el va intra în legătură cu episcopul de Mediolanum, Ambrozie, unul dintre marii oratori creștini din epocă. Sub influența acestuia, dar și a mamei sale, el se va converti la creștinism. După cum mărturisea mai târziu, importantă pentru această convertire, a fost și o voce de copil care l-a îndemnat să citească Epistolele Apostolului Pavel. Această lectură a fost pentru el, în egală măsură, un șoc dar și o revelație. Va fi botezat chiar de Ambrozie, la vârsta de 33 de ani (387). Renunță la activitatea sa de profesor și de retor al Curții imperiale și se reîntoarce în Africa, în provincia natală. Va fi hirotonisit preot la Hippona (azi Annaba, în Algeria) în 391 și apoi devine episcop în același oraș. De atunci și până la moartea sa, în 430, și-a consacrat viața administrației episcopale, studiind și scriind. A lăsat peste o sută de cărți, cinci sute de predici și două sute de scrisori.

     Opera sa cea mai cunoscută este „Confesiuni”, una dintre primele și cele mai importante lucrări autobiografice din toate timpurile. Scrisă între 397 și 401, cartea are 13 părți și constituie istoria evoluției sale intelectuale, morale și spirituale. Pătruns de remușcări pentru păcatele sale din tinerețe, el și le reamintește pentru a arăta lumii, prin propriul exemplu, efectele harulei divin asupra persoanei umane. De altfel, el a susținut puternic mântuirea prin har, prin credință, combătând accentul ce începuse să fie pus de către alți teologi pe mântuirea prin fapte (exemplu - Pelagius). Tot cu această carte, Augustin întoarce definitiv spatele filozofiei grecești deoarece, susținea el, aceasta nu-l putea conduce pe om niciodată spre adevăr, așa cum o făcea creștinismul.

     Augustin a considerat însă că cea mai bună operă a sa este „De civitate Dei (Despre Cetatea lui Dumnezeu)”, scrisă între 413 și 426, în 22 de cărți. Înspăimântați de jefuirea Romei de către vizigoții lui Alaric în 410, romanii au pus acest dezastru pe seama faptului că nu se mai închinau vechilor zei, adoptând creștinismul. Augustin a dat un răspuns acestei temeri prin „De civitate Dei”- în care se află prima filozofie reală a istoriei elaborată vreodată. Conform doctrinei sale, există două Cetăți: cea a lui Dumnezeu, formată din toate ființele umane și cerești, unite prin dragostea pentru Dumnezeu, și cea terestră, formată din ființe care își caută propria slavă și propriul bine. Sfârșitul conflictului celor două ordini, care este în fond cel dintre spiritual și carnal, dintre atemporal și temporal, se identifică cu victoria finală a Cetății lui Dumnezeu. Augustin postula astfel și independența deplină a Bisericii, ca reprezentantă a puterii atemporale, în raport cu orice sistem politic. 

      Prestigiul acestui mare Părinte al Bisericii va spori după moartea sa, în condițiile în care ideile sale prezic faptul că Imperiul Roman, identificat cu Cetatea terestră, va dispărea, dar Biserica, Cetatea lui Dumnezeu, va supraviețui.

      Pe parcursul Evului Mediu, Biserica Romano-Catolică a absolutizat mântuirea prin fapte în dauna mântuirii prin har. Nu este deloc o întâmplare faptul că declanșatorul Reformei Protestante va fi Martin Luther, un călugăr aparținând de Ordinul Augustinian, ordin ce se străduia să promoveze revenirea la învățăturile lui Augustin privitoare la mântuirea prin har.

Iată un fragment din gândirea teologică a lui Augustin:

  

   „Cât de mult ne-ai iubit Tu, Tată nespus de bun, care n-ai cruțat nici chiar pe singurul tău Fiu, ci l-ai dat morții pentru noi, păcătoși ce suntem! Cât de mult ne-ai iubit, întrucât Cel care n-a socotit să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci a luat chip de rob, s-a smerit și s-a făcut ascultător până la moarte și încă moarte pe cruce... El, care, din robi cum eram, ne-a făcut copiii Tăi! Se cuvine deci ca eu să am această încredere neclintită în El și ca Tu să vindeci toate lipsurile sufletului meu, prin acela care s-a așezat la dreapta Ta și mijlocește necurmat pentru noi... Eram îngrozit la vederea păcatelor mele și împovărat sub greutatea ticăloșiilor mele și m-ai înviorat prin acest cuvânt: Hristos a murit pentru toți, pentru ca oamenii care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înșiși, ci pentru Cel care a murit și a înviat pentru ei.”