MISIONARII CREȘTINI - LUMINĂ SPIRITUALĂ PENTRU „CONTINENTUL ÎNTUNECAT”?

MISIONARII CREȘTINI - LUMINĂ SPIRITUALĂ PENTRU „CONTINENTUL ÎNTUNECAT”?

     Cu peste 150 de ani în urmă, Africa era numită „continentul întunecat” deoarece o mare parte din ea era necunoscută europenilor. „The World Book Encyclopedia” face referire aici nu la întunericul african, ci mai degrabă la întunericul european - la faptul că Europa nu cunoștea un continent în mare parte neexplorat. Așadar, nu există nicio contradicție cu faptul că Africa își trage numele, după toate probabilitățile, din cuvântul latin „aprica”, însemnând „însorit”.

    Cu toate acestea, Africa era în întuneric într-un anumit sens, - în întuneric cu privire la adevărul Bibliei. Donald Coggan, fost arhiepiscop de Canterburry, numește Africa și Asia „cele două mari continente în care bisericile Apusului și-au revărsat resursele umane și bănești pentru aproape două sute de ani”.

   Mulți dintre misionarii creștinătății au fost, fără îndoială, sinceri. Pentru a-și îndeplini misiunea, unii chiar și-au sacrificat viața. Ei au marcat profund viața africană. Dar oare au turnat lumină prin intermadiul Evangheliei, pentru a elibera așa-numitul „continent întunecat” din întunericul spiritual?

1. Misionarii băștinași răspândesc primele raze de lumină:

    Primul creștin despre care se menționează că a predicat în Africa era el însuși un african, eunucul etiopian menționat în Biblie, în Faptele Apostolilor, cap. 8. Fiind prozelit iudeu, el fusese să se închine la templul din Ierusalim și era în drum spre casă atunci când Filip l-a convertit la creștinism. Este indiscutabil faptul că, după aceea, etiopianul a predicat în mod activ Evanghelia pe care o auzise, în armonie cu zelul primilor creștini, devenind misionar în propria țară. Istoricii nu sunt de acord în ceea ce privește faptul că acesta a fost sau nu modul în care a luat ființă creștinismul în Etiopia. Biserica Ortodoxă Etiopiană pare să dateze din secolul IV, când un sirian pe nume Frumentius, student în filozofie, a fost ordinat ca episcop pentru creștinii etiopieni de către Atanasie, - un episcop al Bisericii Copte din Alexandria. De altfel, Biserica Coptă, - „copt” derivă de la cuvântul grecesc pentru „egiptean”, - susține că fondatorul și primul ei patriarh a fost evanghelistul Marcu. Potrivit Tradiției bisericești vechi, el a predicat în Egipt chiar înainte de jumătatea primului secol. În orice caz, creștinismul s-a răspândit în nordul Africii la o dată timpurie , oameni ca Origine și Augustin dobândind importanță. De altfel, școala catehetică din Alexandria - Egipt a devenit un centru renumit de erudiție creștină, avându-l pe Pantaenus drept prezident. Biserica Coptă a desfășurat o campanie misionară intensivă, în special în estul Libiei. Descoperirile arheologice din Nubia și Sudanul inferior au revelat și ele o influență coptă.

2. Sosirea misionarilor europeni:

     Europenii au efectuat o lucrare misionară neînsemnată în Africa înainte de secolele XVII și XVIII, perioadă în care catolicii au obținut un anumit succes. Confesiunile protestante nu au sosit până la începutul secolului XIX, când Sierra Leone a devenit prima țară vest-africană în care au pătruns misionarii lor. Deși protestanții au încercat din greu să-i prindă din urmă, în prezent, fiecare țară africană care se mândrește cu o populație creștină numeroasă, are mai mulți catolici decât protestanți. Totuși, odată cu pătrunderea protestantă sporită, activitatea misionară a luat avânt. Se înmulțesc din această perioadă traducerile Bibliei în zeci de limbi africane.

   Traducerile Bibliei în limbile autohtone au furnizat o bază pentru răspândirea creștinismului, care până atunci nu existase. Mulți africani credeau în vise și în viziuni, priveau bolile prin prisma vrăjilor și practicau poligamia. Posedarea Bibliei în limbile autohtone le-a oferit misionarilor posibilitatea să reverse lumină scripturală asupra acestor subiecte. Totuși, mulți africani au creat un sincretism între concepțiile lor tradiționale și creștinism.  Rezultatul a fost că, încă de la sfârșitul secolului XIX au început să apară o multitudune de așa-zise biserici creștine care practică acest sincretism ce se menține până-ă zilele noastre.

3. Reprezentanți ai colonialismului?

   În pofida faptului că unii misionari au realizat ceva bun, „The Encyclopedia of Religion” recunoaște că: „Misionarii au stimulat și totodată au facilitat preluarea puterii de către colonialiștii europeni, astfel încât, creștinismul și cuceririle coloniale puteau fi considerate două fațete ale aceleiași monede. Anticolonialismul modern a calificat deseori creștinismul din Africa, pe baza unor motive întemeiate, drept un complice al colonialismului.”

  „The Collins Atlas of World History (Atlasul Collins al Istoriei Lumii)” clarifică problema explicând faptul că națiunile occidentale erau motivate de convingerea potrivit căreia colonizarea va aduce lumina rațiunii, principiile democratice și foloasele științei și medicinei pentru acele triburi din interior considerate primitive. Iar „The New Encyclopedia Britannica” declară: „A fost dificil pentru misiunile romano-catolice să divorțeze de colonialism, și mulți misionari nu au dorit divorțul!”

    Este logic, deci că, în măsura în care misionarii au susținut democrația și au preamărit foloasele progreselor științifice și medicale ale Occidentului, ei au apărut drept reprezentanți ai colonialismului. Odată ce africanii s-au trezit la realitate în ce privește „binefacerile colonialismului”, ei și-au pierdut totodată încrederea în bisericile creștine, fapt ce explică și avântul luat de Islam în Africa neagră, Islamul fiind văzut ca o religie antioccidentală și, implicit, anticolonialistă!

   Misionarii creștini nu au reușit să-i facă pe africani să-și înlocuiască religiile lor cu confesiunile creștine. Convertirea a însemnat, de multe ori, doar schimbarea denumirii religioase, dar nu neapărat a convingerilor și a conduitei. Eleanor M. Preston-Whyte de la Universitatea din Natal, Africa de Sud, remarcă: „Ideile cosmogonice zulu s-au încorporat în creștinismul din Africa de Sud în mai multe moduri subtile.”

  Astăzi, se remarcă, totuși, o mai mare alfabetizare biblică chiar în țări ce au fost predominant islamice, exemplul cel mai evident fiind reprezentat de Uganda. Este greu, însă, a face predicții despre cum va evolua în viitor creștinismul în Africa. Să sperăm că lumina Bibliei va fi mai puternică decât în trecut și că, religia creștină nu va mai fi asociată în mintea africanilor cu colonialismul, ci cu chipul luminos al Mântuitorului!  

SABATUL - CERINȚĂ PENTRU CREȘTINI? (articol dezvoltător al unui alt articol de pe blog).

SABATUL - CERINȚĂ PENTRU CREȘTINI?

     Porunca a IV-a din Decalog este cunoscută și sub numele de „porunca sabatică”, pentru că are de-a face cu acest concept, pe cât de important, pe atât de controversat: Sabatul. Poate că și dumneavoastră, cei care citiți aceste rânduri, aveți prieteni, colegi, vecini care în loc să respecte, să se închine în ziua de duminică, se odihnesc sâmbăta, pentru că ei cred că sâmbăta și nu duminica trebuie să facă această închinare. Personal, având prieteni adventiști, cu care am discutat în mai multe împrejurări, mi s-a stârnit un real interes față de acest subiect.

    Prima întrebare: Ce este, așadar, Sabatul? Cuvântul „sabat” este o transliterație în limba română a cuvântului „Șabbat” din ebraică. Termenul își are rădăcina în cuvântul ebraic „șebet”, care înseamnă oprire, repaus, sistare, odihnă. În Vechiul Testament, cuvântul Sabat a fost folosit pentru a descrie o anumită perioadă, fie o zi, fie chiar un an (anul sabatic), perioadă în care munca înceta. Așadar, Sabatul indică o perioadă de oprire, repaus, încetare a activităților.

   A doua întrebare: Când a fost instaurat Sabatul ca normă de viață în comunitatea religioasă? Sabatul a fost instituit de Însuși Dumnezeu în contextul exodului poporului lui Israel din Egipt, la aproximativ 2500 de ani de la Creație. Înainte de această perioadă, cuvântul Sabat nu apare. Până în Exodul cap. 16, în Scriptură nu există nicio poruncă lăsată de Dumnezeu, și nici măcar o aluzie din partea Celui Prea Înalt prin care omul ar fi trebuit să respecte o anumită zi de Sabat. Primul text în care apare cuvântul Sabat se găsește, deci, în cartea Exod cap. 16! 

    Există creștini care afirmă că, oamenii, chiar înainte de Moise, au respectat Sabatul. Mă întreb, cutremurat realmente, pe ce se bazează când fac această afirmație dacă abia în cap. 16 din Exod se pomenește, pentru prima dată Sabatul și tot aici se poruncește pentru prima dată respectarea sâmbetei ca zi de sabat, sâmbăta fiind ziua a șaptea în calendarul evreiesc. „Domnul a poruncit așa: mâine este ziua de odihnă, Sabatul închinat Domnului (aceasta este prima referință la Sabat); coaceți ce aveți de copt, fierbeți ce aveți de fiert și păstrați până a doua zi dimineața tot ce vă va rămâne!” Exod cap. 16, vs. 23. Textul dă indicații clare referitoare la faptul că cei din Israel nu știau de Sabat și nici de respectarea lui. Deși Moise le spune despre această zi, totuși să observăm vs. 27 - „În ziua a șaptea, unii din popor au ieșit să strângă mană și n-au găsit.” Este clar că oamenii nu aveau o cunoștință clară ce este cu această zi, cu acest nou concept numit Sabat. De aceea, Moise se vede nevoit să reitereze porunca dată de Dumnezeu cu câteva zile înainte, vs. 29 - „Vedeți, Domnul v-a dat Sabatul; de aceea vă va da în ziua a șasea hrană pentru două zile. Fiecare să rămână la locul lui și în ziua a șaptea nimeni să nu iasă din locul în care se găsește.”

      Așadar, cuvântul și conceptul de Sabatului este prezentat pentru prima dată abia aici în Exodul 16. El nu ajunge însă poruncă, în sensul absolut al cuvântului, până în cap. 20. Sabatul începe să fie practicat în iudaism numai după ce au fost date cele 10 porunci. Atât textul Scripturii cât și învățăturile evreiești pe această temă confirmă acest fapt.

     În textul nostru din Exodul 20 avem această poruncă directă în ceea ce privește respectarea zilei de Sabat: (vs. 8) „Adu-ți aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfințești.” Unii iau expresia „adu-ți aminte” și încearcă să argumenteze, spunând că, uite israeliții aveau cunoștință de Sabat, altfel de ce să își aducă aminte? Da, ei aveau cunoștință de Sabat, dar asta numai de câteva săptămâni, de atunci de când Dumnezeu le-a cerut să țină Sabatul pentru prima dată. Acum însă, aceea zi este cimentată ca literă de Lege și explicată mai în amănunt: (vs. 9-10): „ Să lucrezi șase zile și să-ți faci lucrul tău. Dar ziua a șaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău; să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta.”

    Într-adevăr înțelesul de Sabat ca oprire, încetare a tuturor activităților este prezentat ca atare. Textul acesta însă ne ajută să înțelegem încă un lucru. Dacă am văzut ce este Sabatul, dacă am observat când și cum a fost poruncit, acum ni se spune și de ce a fost instaurat! Vs. 11: „Pentru că în șase zile a făcut Domnul cerurile, pământul și marea, și tot ce este în ele, iar în ziua a șaptea S-a odihnit; de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă și a sființit-o.”

    Deci, Sabatul provine dintr-o inițiativă proprie a lui Dumnezeu, un lucru pe care El însuși l-a făcut. În Geneza cap. 2 ni se descrie mai în amănunt aceasta: după șase zile în care Dumnezeu a creat lumea, observăm în vs. 2: „ În ziua a șaptea Dumnezeu a sfârșit lucrarea pe care o făcuse și în ziua a șaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. Dumnezeu a binecuvântat ziua a șaptea șia sființit-o  pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea pe care o zidise și o făcuse.”

   Se înțelege de aici faptul că, Dumnezeu, fără vreo implicare a vreunui om, din inițiativă proprie, binecuvântează și sființește ziua a șaptea, zi în care Și-a încheiat actul creației. Nu ni se spune că a dat vreo poruncă atunci vreunui om sau vreunei creaturi să respecte acea zi, și nici nu a vorbit cuiva despre acest lucru. Scriptura nu indică acest lucru. Este și mai interesant faptul că, deși S-a odihnit în ziua a șaptea (sâmbăta, deci), El nu a numit-o Sabat atunci. Nu! De ce? Asta o știe doar El! Sabatul ca denumire și concept apare, așa cum am amintit, cu mult, mult mai târziu de la actul creației, în Exod cap. 16.

   A treia întrebare: Cum au respectat Domnul Iisus și apostolii Sabatul în Noul Testament? Este foarte important să observăm acest lucru. Iudaismul se bazează strict pe Vechiul Testament, pe când noi, creștinii, trebuie să ne bazăm pe învățătura Noului Testament! Așadar, cum a înțeles Iisus să respecte Sabatul? Marcu cap. 1, vs. 21: „S-au dus la Capernaum și în ziua Sabatului, Isus a intrat îndată în sinagogă și a început să învețe pe norod.” Iisus, deci, a respectat Sabatul! Însă, se întâmplă ceva, vs. 23: „În sinagogă era un om care avea un duh necurat. El a început să strige: Ce avem noi de-a face cu tine, Isus din Nazaret? Ai venit să ne pierzi? Te știu cine ești: Ești Sfântul lui Dumnezeu. Isus l-a certat și i-a zis: Taci și ieși afară din omul acesta! și duhul necurat a ieșit afară din el, scuturându-l cu putere și scoțând un strigăt mare.”

     A-l vindeca pe omul acesta prin exorcism a fost ceva neobișnuit pentru cei din jur, dar a existat un element și mai neobișnuit pentru orice evreu credincios al acelei epoci: faptul că Iisus a făcut această vindecare în ziua de Sabat! În ziua de Sabat nu aveai voie să faci acest lucru! Exorcizarea era considerată muncă! Era o activitate care putea fi făcută în oricare altă zi, dar nu în ziua de Sabat! Alt exemplu, întâlnim în Ioan cap.5. De la vs. 1 până la vs. 8 ni se descrie modul în care Iisus a vindecat un bolnav care suferea de 38 de ani (!) de o formă de paralizie. Vs. 9 spune: „ Îndată, omul acela s-a făcut sănătos, și-a luat patul, și umbla. Ziua aceea era o zi de Sabat. Iudeii ziceau, deci, celui ce fusese vindecat: Este ziua Sabatului; nu-ți este îngăduit să-ți ridici patul. El le-a răspuns: Cel care m-a făcut sănătos, mi-a zis: Ridică-ți patul și umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul acela, care ți-a zis: Ridică-ți patul și umblă?”. Vs. 15 spune: „Omul acela s-a dus și a spus iudeilor că Isus este Acela care-l făcuse sănătos. Din pricina aceasta, iudeii au început să-L urmărească pe Isus și căutau să-L omoare, fiindcă făcea aceste lucruri în ziua Sabatului.” Așa cum putem observa, vindecarea făcută de Iisus a fost considerată muncă din punctul de vedere al legislației sabatice, și asta era o mare problemă deoarece intra în contradicție directă cu Sabatul. Unii adventiști susțin că, astfel de vindecări sunt acte de binefacere și nu trebuie considerate muncă. Este o opinie! Eu cred că este greșită datorită explicației pe care chiar Domnul Iisus o dă în același context. Să privim textul, doar două versete mai jos. Pentru iudeii secolului întâi, ceea ce Iisus a făcut n-a fost doar un act de binefacere, a fost muncă, și asta reiese și mai clar nu numai din cuvintele liderilor evrei, ci mai ales din cuvintele lui Iisus. Să observăm ce răspuns dă Iisus celor ce-l acuzau în acest sens: „Tatăl Meu lucrează până acum, și Eu, de asemenea lucrez.” - vs. 17. Observăm cum Își califică El vindecarea - ca facere de bine? Nu! Ci ca lucrare, muncă. Și mai grav, din punctul de vedere el iudeilor, El afirmă că lucrează chiar în ziua de Sabat. „Tocmai de aceea - continuă textul - căutau și mai mult iudeii să-l omoare, printre altele pentru că dezlega ziua Sabatului.” (cf. vs. 18). Atunci cum a privit Iisus Sabatul? Trebuie subliniat clar faptul că Iisus a respectat Cele 10 Porunci, inclusiv pe cea referitoare la Sabat! Și totuși modul cum le-a respectat a fost diferit total de modul în care înțelegeau evreii că trebuie respectate. Ei se raportau strict legalist la aceste porunci. Considerau că aceste porunci sunt încălcate prin fapte ca atare! Nu se gândeau și la faptul că și gândurile de încălcare, neduse la îndeplinire, sunt tot încălcări ale poruncilor. În Predica de pe Munte, din Matei cap. 5, Domnul Iisus clarifică acest lucru: să nu ucizi este una dintre Cele 10 Porunci. A ucide este, firește, un lucru de maximă gravitate, dar tot ceea ce ține de intenția de a ucide intră în contradicție cu respectiva poruncă și reprezintă o încălcare a ei. Domnul Iisus subliniază acest lucru. „Să nu preacurvești” este o altă poruncă din Decalog. Actul în sine este interzis, dar esența poruncii nu se rezumă strict la litera legii, și anume doar la aspectul fizic al relației sexuale, ci în fața lui Dumnezeu, preacurvia cuprinde și gândul și intenția de a întreține astfel de relații, chiar dacă ele n-au ajuns să aibă loc! Deci, din punctul de vedere al Celui Sfânt, poruncile au fost date sub formă de Lege, dar Legea trebuie înțeleasă în spiritul ei, nu numai citită și aplicată add literam! La fel este si cu Sabatul. Nu atât regurile Sabatului erau importante, cât principiul care stă în spatele acestei porunci, și anume, excluderea preocupărilor cotidiene cu scopul de a te odihni și de a medita la lucrarea Celui Prea Înalt. Din păcate, tendința omului este de a ține litera legii și de a ignora spiritul ei, esența ei. Astfel, pe vremea Domnului Iisus, la fel ca și în unele cercuri creștine de astăzi, oamenii țineau strâns de litera Legii și impuneau și altora să facă la fel. 

    În concepția oamenilor de atunci, la fel ca și în concepția unora de astăzi, Sabatul deține supremație asupra omului, obligându-l pe acesta la un legalism feroce, rigiditate niciodată intenționată de Dumnezeu. Sabatul nu deține supremație asupra omului, pentru că Dumnezeu n-a avut intenția ca el să dețină supremație. În Marcu cap. 2, vs. 27, Domnul Iisus afirmă acest lucru, și este bine să-l reținem: „ Sabatul a fost făcut pentru om, și nu omul pentru Sabat.” Dar cum așa, pentru că Sabatul a fost dat ca Lege să fie respectat de om!? Da! Este adevărat! Dar Legea a fost dată nu în detrimentul omului, ci spre binele lui! Nu ca să-l înlănțuie într-o religiozitate rigidă, ci ca o eliberare de robia muncii de peste săptămână! Pentru israeliții ieșiți din Egipt, unde lucrau la  la foc continuu, ca să ne exprimăm plastic, ca sclavi, să vină Dumnezeu și să le spună: „Stop! De acum înainte, o zi din șapte vă veți odihni!” a fost un adevărat dar ceresc!

   Creștinii nu mai sunt sub Lege, așa cum au fost cei din Vechiul Legământ, ei sunt sub Har, caracteristica Noului Legământ. Apostolul Pavel, în scrierile lui, a militat o întreagă viață, încercând să explice creștinilor lucrul acesta. În Romani cap. 10, el afirmă că Iisus este sfârșitul Legii, că El ne-a izbăvit de ea, ne-a răscumpărat de sub Lege ( Rom. cap.8; Gal. cap. 4). În Efeseni cap.2 ne spune că El a înlăturat Legea; în Romani cap. 6 ne îndeamnă pe noi, cei ce ne-am pus nădejdea în Iisus Hristos, să ne socotim morți față de Lege pentru că acum trăim prin Har, iar dacă vrem să ne întoarcem la Lege de fapt ne auto-exilăm din Harul lui Dumnezeu, ne despărțim de Hristos, cădem din Har ( Gal. cap. 5, vs. 4).

    Trebuie totuși să subliniez un adevăr important: chair dacă Domnul Iisus și apostolii săi au luptat împotriva formalismului Legii și prin aceasta și împotriva formalismului Sabatului, ei nu au luptat împotriva principiului sabatic! Deși au abolit tot ceea ce ținea de ziua Sabatului ca datină evreiască, și anume ținerea sâmbetei, regurile legate de Sabat și consecințele penale asupra celor ce încălcau Sabatul, Apostolii nu au abolit principiul Sabatului lăsat de Dumnezeu de la creație ca un exemplu demn de urmat.

    De aceea este chiar imperativ, nu numai bazat pe învățătura Domnului Iisus și pe practica Bisericii, dar și logic, să pui deoparte o anumită zi și să o consideri Sabat, și în acea zi, nu după litera Legii, ci după principiul enunuțat de ea, să te odihnești și astfel să te poți concentra asupra lui Dumnezeu. Creștinii au ales, în general ziua întâi a săptămânii, și anume duminica, să facă acest lucru, în spiritul poruncii sabatice. Lucrul acesta însă nu este obligatoriu. Niciunde în Scriptură nu ni se dă o poruncă să ținem neapărat ca zi de odihnă și închinare ziua de duminică. De fapt, nici în Vechiul Testament nu a fost ținut totdeauna doar sâmbăta. Spre exemplu, cele mai importante sărbători ale Vechiului Legământ au fost legate de Sabat, dar ținute în zile diferite. De pildă, în Levitic cap. 23 Sărbătoarea Anului Nou sau a Trâmbițelor: „Domnul a vorbit lui Moise și a zis: În luna a șaptea, în cea dintâi zi a săptămânii, să aveți o zi de Sabat vestită cu sunet de trâmbiță și o adunare sfântă.” De observat! - nu în a șaptea zi (sâmbăta), ci în prima zi, duminica! (vs. 24). Sărbătoarea Ispășirii, de asemenea: Lev. cap.23, vs.27: „În ziua a zecea (adică marțea) a acestei a șaptea luni va fi ziua ispășirii; atunci să aveți o adunare sfântă, să vă smeriți sufletele și să aduceți Domnului jertfe mistuite în foc”; vs. 32 spune: „Aceasta va fi pentru voi o zi de Sabat, o zi de odihnă.” Sărbătoarea Corturilor, iarăși - Lev. cap.23, vs. 39: „În a cinsprezecea zi a lunii a șaptea, când veți strânge roadele țării, să prăznuiți o sărbătoare în cinstea Domnului timp de șapte zile: cea dintâi zi (duminica) să fie o zi de Sabat, și a opta (tot duminica) să fie tot o zi de Sabat.”

    Sabatul, după învățătura Noului Testament, nu trebuie să se rezume la o zi anume. Dacă cineva vrea să-l țină sâmbăta foarte bine! Dacă vrea să-l țină duminica iarăși foarte bine! Putem să-l ținem și lunea dacă vrem! Pe ce mă bazez când afirm așa ceva? Să citim la Epistola lui Pavel către Coloseni cap. 2. Apostolul Pavel le scrie creștinilor din Colose, amenințați de unii care le propovăduiau învățături vechi-testamentare. Să observăm ce le poruncește Pavel în vs. 16: „Nimeni, deci, să nu vă judece cu privire la mâncare sua băutură sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu priviere la o lună nouă sau cu privire la o zi de Sabat, care sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos.” Nimeni să nu ne judece cu privire la o zi de Sabat!! Nimeni!! În Romani cap. 14, vs.6 citim: „Cine face deosebire între zile pentru Domnul o face. Cine nu face deosebire între zile pentru Domnul n-o face.” Aceasta este învățătura Noului Testament! Tot ce facem pentru Domnul să facem pentru că așa simțim, nu pentru că ni se impune! Acesta este Harul - suntem eliberați de obligativitatea unor ritualuri împovărătoare, și putem să ne închinăm cu tot sufletul pentru că așa simțim! Dacă vreau să mă închin, de pildă, într-o vineri, cine mă poate opri!? Așadar, să nu-i judecăm pe cei care țin la Sabat dar nici să nu ne judece pe noi, care nu ținem Sabatul în litera lui! De ce spun asta? Pentru că așa cum spune Pavel în textul din Coloseni, ziua Sabatului (sâmbăta) , face parte din caregoria „umbrei lucrurilor viitoare”. Ce este o umbră? Obiectul propriu-zis? Nu! Este doar reflecția lui. Umbra nu este o realitate, ci ceva ce indică o realitate. În Noul Testament; Legea este descrisă ca fiind acel pedagog, acea umbră care indică înspre adevărata realitate, înspre Hristos. Sabatul, fiind parte integrantă din Lege, este și el clasificat de apostolul Pavel, în categoria „umbrelor”.

     Așadar, toți care cred în Hristos, cei care și-au pus credința în El, au fost scoși de sub condamnarea și strictețea Legii, au lăsat umbrele și au îmbrățișat realitatea. Cei care încă se țin de umbre își asumă riscul de a ieși de sub tutela Harului. Și în susținerea acestui adevăr există un text relevant: Galateni cap. 4, vs. 9: „Acum, după ce ați cunoscut pe Dumnezeu, sau mai bine zis ați fost cunoscuți de Dumnezeu, cum vă mai întoarceți iarăși la acele învățături începătoare, slabe și sărăcăcioase cărora vreți să vă supuneți din nou?” Să observăm care sunt acele învățături - vs.10 „voi țineți zile, luni, vremi și ani.” Atenție, deci, la aceste lucruri, în special la cei care, cu strictețe, vor să ne impună o anumită zi de Sabat. Da, Hristos a ținut Sabatul! Nu însă după litera Legii Vechiului Testament, ci după Legea impusă de El în Noul Testament! Împreună cu Iisus și apostolii, și primii creștini, iar acum noi, trebuie deci să ținem nu litera Legii - Sabatul, ci principiul sabatic, spiritul ei! Să nu ne lăsăm dominați de legi, sabate și alte tradiții, zise creștine ( cărora, din păcate, mulți români le sunt devotați total! - așa-zisele tradiții moștenite de la strămoși, care ar putea fi considerate, per ansamblu, un altfel de Sabat!)! Să credem cu adevărat în Iisus - Domnul Sabatului!

Notă: versetele biblice au fost citate din Biblia Cornilescu, biblie utilizată și de sabatici.

SABATUL ȘI ZIUA DOMNULUI.

SABATUL ȘI ZIUA DOMNULUI

       Termenii „sâmbătă” și „duminică” au amândoi o origine umană - simple cuvinte calendaristice ce nu afectează chestiunea biblică. Pe noi nu ne interesează decât ceea ce spune Noul Testament despre „întâia zi a săptămânii” și închinarea ce li se cere creștinilor în această zi.

       În acest articol ne propunem să arătăm că sabatul evreiesc a fost abolit de către Hristos și, astfel, creștinii se închină în prima zi a săptămânii, care este duminica, în calendarul creștin.

1. BIBLIA ȘI SABATUL ZILEI A ȘAPTEA:

1. Legământul ce includea porunca sabatului a fost făcut numai cu Israelul, - Exod 20, vs.2, Deut. 5, vs.2,3.

2. Lui Israel i s-a poruncit să țină sabatul, deoarece ei fuseseră eliberați din robia egipteană, - Deut. 5, vs. 15.

3 Dându-le sabatul, Dumnezeu a utilizat aceeași zi în care El se odihnise sau încheiase lucrarea creației, - Gen. 2, vs. 3; Exod 20, vs. 8-11; Exod 31, vs. 17; Deut. 5, vs. 15.

4. Sabatul nu a fost dat sau făcut cunoscut decât atunci când a fost dată Legea pe Muntele Sinai, - Exod 20, vs. 10; Neemia 9, vs. 13,14.

5. Sabatul era un semn între Dumnezeu și copiii lui Israel, nu între El și toate popoarele, Exod 31, vs. 12-17; Ezec. 20, vs. 12, 30.

6. Vechiul Legământ făcut cu evreiii atunci când au ieșit din Egipt și care includea cele 10 porunci, - Mal. 4, vs. 4; 1Împărați 8, Vs. 9, 21 -, trebuia abrogat și înlocuit de Noul Legământ, - Ier. 31, vs. 31-34; Evrei 8, vs. 13; Evrei 10, vs. 9.

7. Legea a fost pironită pe cruce și, deci, sabatul nu ar mai trebui ținut nici măcar de către evrei, - Coloseni 2, vs. 14-16.

8. Osea, prorocul, a declarat că sabatul, cu toate celelalte lucruri ținute de evrei, vor înceta când neamurile vor deveni poporul lui Dumnezeu, - Osea 2, vs. 11, 23.

9. Apostolul Pavel a declarat, la rândul său, că sabatul, împreună cu toate celelalte lucruri ținute de evrei, au încetat pe cruce, Coloseni 2, vs. 14-16.

10. Despre creștini se spune în mod explicit că au fost eliberați de legea care conținea cele 10 porunci, - Romani 3, vs. 19; Romani 6, vs. 14; Romani 7, vs. 4.

11. Cei care se îndreptățesc prin legea dată pe Muntele Sinai sunt separați de Hristos și căzuți din har, - Galateni 4, vs. 24-31; Galateni 5, vs. 1,4.

BIBLIA ȘI ÎNTÂIA ZI A SĂPTĂMÂNII:

1. Iisus a înviat din morți în prima zi a săptămânii, - Marcu 16, vs. 1-9; Luca 24, vs. 1, 13, 21, 46.

2. Între învierea și înălțarea Lui, Iisus s-a întâlnit cu ucenicii în prima zi a săptămânii (de mai multe ori), - Ioan 20, vs. 1, 19, 26.

3. Cincizecimea cădea în prima zi a săptămânii, - Leviticul 23, vs. 15. Prin urmare, toate evenimentele din Fapte 2, vs. 1-47 au avut loc în prima zi a săptămânii.

4. Duhul Sfânt s-a coborât peste apostoli în prima zi a săptămânii și și-a început misiunea de convertire, - Fapte 2, vs. 1-4, 38.

5. Prima predicare a Evangheliei, care îl vestea pe Iisus drept Hristos, a fost ținută în prima zi a săptămânii, - Fapte 2, vs. 22-36.

6. Trei mii de suflete, primele roade ale predicării Evangheliei, au fost adăugate la Biserică în acea zi a Cincizecimii, prima zi a săptămânii, - Fapte 2, vs. 41-47.

7. Biserica se strângea laolaltă în prima zi a săptămânii pentru a frânge pâinea și a i se închina lui Dumnezeu, - Fapte 20, vs. 7; 1Corinteni 16, vs. 2; 1Corinteni 11, vs. 23, 33; Evrei 10, vs. 25.

8. În Noul Testament avem următoarele lucruri noi:

* un nou legământ, - Evrei 8, vs. 67;

* o instituție nouă - Biserica;

* un set nou de porunci, - 1Corinteni 11, vs. 2; 1Corinteni 14, vs. 37;

* o nouă sărbătoare, - Cina Domnului;

* o zi nouă pentru închinare, - prima zi a săptămânii, adică duminica;

* un cuvânt nou pentru a exprima o zi nouă, - „Kyriake hemera”, adică „ziua Domnului”, - Apocalipsa 1, vs. 10, o expresie ce nu a mai fost folosită înainte.

     Totuși, în fața tuturor acestor fapte din Noul Testament, „sabaticii” moderni ( cei mai cunoscuți fiind, desigur, adventiștii de ziua a șaptea) se agață de sabatul zilei a șaptea și caută să impună respectarea lui tuturor creștinilor!

     Așadar, ca o concluzie, sabatul zilei a șaptea era adresat evreilor și numai lor și a fost abolit de Hristos, care avea tot dreptul să facă acest lucru deoarece El s-a proclamat „Domnul Sabatului”! Prima zi este „ziua Domnului”, adică duminica, și este dată creștinilor. Să ne bucurăm și să ne închinăm în această zi, ca de altfel, în orice zi! Până la urmă, un creștin adevărat se poate închina Domnului în oricare zi și nu are nevoie de o zi specială, dar închinarea de duminică trebuie avută, cu deosebire, în vedere!

LOUIS PASTEUR - CE-A DEZVĂLUIT ACTIVITATEA SA?

LOUIS PASTEUR - CE-A DEZVĂLUIT ACTIVITATEA SA?

     Poate apărea viața prin generația spontanee? Așa credeau unii oameni de știință din secolul XIX. Ei erau de părere că viața putea să ia naștere de la sine din materia nevie, fără intervenția unui Creator. Dar într-o seară de primăvară din aprilie 1864, auditoriul prezent într-o aulă a Universității din Sorbona din Paris a auzit cu totul altceva. Într-o conferință magistrală ținută înaintea unei comisii de oameni de știință, Louis Pasteur a combătut cu succes, punct cu punct, teoria generației spontanee. Această conferință și alte descoperiri ulterioare au făcut din el „unul dintre cei mai mari oameni de știință ai lumii”, după cum afirmă The World Book Encyclopedia. Dar de ce le-a făcut acest bărbat o astfel de impresie oamenilor din timpul său, și cum a devenit el cunoscut la nivel mondial? În ce fel tragem noi foloase în prezent din unele descoperiri ale sale?

Primele cercetări:

     Louis Pasteur s-a născut în 1822 în orășelul Dole, din estul Franței. Tatăl său, tăbăcar de meserie, avea gânduri mari cu fiul său. În pofida faptului că avea înclinații spre artă, fiind dotat cu un adevărat talent artistic, Louis s-a dăruit științei. La vârsta de 25 de ani și-a luat doctoratul în științe.

   Primele sale cercetări s-au axat pe acidul tartric, un component prezent în drojdiile rămase în butoaiele de vin. După câțiva ani, rezultatele acestei cercetări au fost folosite de alți cercetători pentru a pune bazele chimiei organice moderne. Pasteur a trecut apoi la studierea agenților de fermentare.

   Încă înainte de cercetările lui Pasteur se știa de existența agenților de fermentare, de pildă a drojdiei. Dar se credea că ei rezultau din fermentare. Pasteur a dovedit însă că acești agenți de fermentare erau, mai degrabă, cauza fermentației decât rezultatul acesteia. El a arătat că fiecare tip de agent de fermentare cauza un fel de fermentație. Tratatul publicat de el în 1857 cu privire la aceasta este considerat actualmente certificatul de naștere al microbiologiei.

   Începând din acest moment, activitatea și descoperirile sale s-au intensificat. Datorită reputației sale, producătorii de oțet din Orleans veneau la el pentru a le rezolva multele lor probleme tehnice. Pasteur a dovedit că agentul răspunzător de transformarea vinului în oțet era ceea ce este numit în prezent un microorganism, care era prezent la suprafața lichidului. La sfârșitul cercetării sale, el a prezentat înaintea producătorilor de oțet și a demnitarilor orașului celebra sa „Lecție despre oțetul de vin”.

Pasteurizarea:

    Cercetările lui Pasteur cu privire la fermentație l-au dus la concluzia că majoritatea problemelor de contaminare din industria alimentară erau cauzate de microbi. Microbii erau prezenți în aer sau în vasele nespălate corespunzător. Pasteur a sugerat că alterarea produselor alimentare de către bacterii ar putea fi prevenită printr-o îmbunătățire a igienei și că alterarea unui lichid ar putea fi prevenită prin ținerea lui timp de câteva minute la o temperatură de 50-60 de grade Celsius. Această metodă a fost futilizată inițial la vin, pentru împiedicarea fermentației anormale. Microbii principali erau uciși fără să cauzeze o modificare semnificativă a gustului. Acest proces, numit pasteurizare, brevetat de Pasteur, a revoluționat industria alimentară. În prezent, această tehnică nu mai este folosită în cazul vinului, dar încă este adecvată pentru numeroase produse, cum ar fi laptele sau sucul de fructe. Pot fi folosite însă și alte metode, de pildă sterilizarea la o temperatură mult mai ridicată.

   O altă industrie mare care a tras foloase din cecetările lui Pasteur a fost industria berii. La data aceea, Franța avea multe probleme legate de producție și era într0o concurență puternică cu Germania. Pasteur s-a apucat de lucru și le-a dat multe indicații berarilor. El le-a sugerat să acorde atenție purității plantei folosite, precum și curățeniei generale a aerului din jur. Succesul nu a întârziat și, după aceea, el a obținut multe brevete.

Viața provine din viață:

   Începând din Antichitate, au fost propuse cele mai fanteziste idei pentru a explica apariția insectelor, a viermilor sau a altor creaturi în materia intrată în descompunere. De exemplu, în secolul XVII, un chimist belgian s-a lăudat că făcuse să apară șoareci introducând o bluză murdară într-un vas cu grâu! Pe vremea lui Pasteur, discuțiile în cercul științific erau aprinse. A-i înfrunta pe susținătorii generației spontanee era o adevărată piatră de încercare. Dar, în urma a ceea ce aflase prin cercetările sale în domeniul fermentației, Pasteur era sigur pe sine. Așadar, el a făcut experimente pentru a pune capăt pentru totdeauna ideii generației spontanee. Experimentul său cu baloanele de sticlă cu gât în formă de S este unul dintre cele mai faimoase. Un lichid nutritiv lăsat în aer liber într-un balon de sticlă deschis în partea superioară este repede contaminat de germeni. Însă, când este pus într-un balon cu gât în formă de S, același lichid nutritiv rămâne necontaminat. De ce oare? Explicația lui Pasteur era simplă: trecând prin gâtul în formă de S, bacteriile din aer sunt depozitate pe suprafața sticlei, astfel că aerul este steril când ajunge la lichid. Germenii care se dezvoltă într-un balon deschis nu sunt produși spontan de lichidul nutritiv, ci sunt transportați de aer. Pentru a arăta rolul aerului de transportor al microbilor, Pasteur s-a dus la Mer de Glace, un ghețar din Alpii Francezi. La o altitudine de 1800 de metri, el a deschis baloanele de sticlă, expunându-le aerului. Din 20 de baloane, numai unul a devenit contaminat. Apoi s-a dus la poalele Munților Jura și a repetat experimentul. Aici, la o altitudine mult mai mică, 8 baloane au devenit contaminate. Astfel, el a dovedit că, datorită aerului mai curat de la altitudinile mai mari, riscul de contaminare era mai mic. Prin astfel de experimente, Pasteur a demonstrat în mod convingător că viața provine numai din dintr-o viață preexistentă. Niciodată ea nu vine în existență în mod spontan, adică de la sine.

Lupta împotriva bolilor infecțioase:

    Întrucât fermentația presupune prezența microbilor, Pasteur a raționat că același lucru trebuie să fie valabil și în cazul bolilor contagioase. Investigațiile sale privitoare la bolile viermilor de mătase, o gravă problemă economică pentru producătorii de mătase din sudul Franței, au dovedit că avea dreptate. În interval de câțiva ani, el a descoperit cauzele a două boli și a propus metode stricte de selectare a viermilor de mătase sănătoși, fapt care avea să prevină epidemia.

     În timp ce studia holera păsărilor, Pasteur a observat că o cultură de germeni de numai câteva luni nu cauza îmbolnăvirea puilor, ci îi proteja de boală. De fapt, el a descoperit că-i putea imuniza cu o formă de germen atenuată sau slăbită.

    Pasteur nu a fost primul care a folosit vaccinarea. Englezul Edward Jenner o folosise înaintea lui. Dar Pasteur a fost primul care a utilizat agentul patogen într-o formă atenuată, în loc să utilizeze un microb înrudit. El a avut succes și în vaccinarea împotriva antraxului, o boală infecțioasă a animalelor cu sânge cald, de pildă vitele și oile. Apoi, el s-a lansat în ultima și cea mai faimoasă bătălie a sa, aceea contra turbării. Deși nu și-a dat seama de lucrul acesta, în confruntarea cu turbarea, Pasteur avea de-a face cu o lume total diferită de cea a bacteriilor. El avea de-a face cu viruși, o lume pe care nu o putea vedea la microscop.

    În data de 6 iulie 1885, o mamă și-a adus băiatul de 9 ani la laboratorul lui Pasteur. Copilul tocmai fusese mușcat de un câine turbat. În pofida rugăminții mamei, Pasteur a ezitat să-l ajute pe băiat. Nefiind medic, risca să fie acuzat de practicarea ilegală a medicinei. Ba mai mult, nu-și testase încă metodele pe oameni. Cu toate acestea, l-a rugat pe colaboratorul său, dr. Grancher, să-l vaccineze pe băiat. El a făcut lucrul acesta și a reușit. Din 350 de oameni tratați în mai puțin de un an, numai unul, adus prea târziu, nu a supraviețuit. Între timp, Pateur dădea sugestii privitor la igiena în spitale. Pasteur a sugerat să se folosească tehnici aseptice și o igienă strictă, în special a mâinilor. Ulterior, investigațiile făcute de chirurgul englez Joseph Lister au dovedit acuratețea concluziilor lui Pasteur.

O activitate valoroasă:

    Pasteur a murit în 1895. Dar activitatea sa a fost valoroasă și, chiar și în prezent, noi tragem foloase din ea. Din acest motiv, el a fost numit un „binefăcător al omenirii”. Numele lui continuă să fie asociat cu vaccinurile și cu procedurile al căror inventator este considerat, în general, a fi.

   Institutul Pasteur, un institut fondat la Paris pe vremea lui Pasteur pentru tratarea turbării, este în prezent un centru foarte renumit pentru studierea bolilor infecțioase. Acesta este conoscut în special pentru activitatea sa privitoare la vaccinuri și medicamente, și aceasta cu precădere din 1983 încoace, când o echipă de oameni de știință, condusă de profesorul Luc Montagnier, a identificat pentru prima dată virusul SIDA.

   Controversa cu privire la generația spontanee a vieții, în care Pasteur a fost implicat și în care a ieșit victorios, nu a fost doar un tertip științific. A fost mai mult decât un interesant subiect de conversație pentru câțiva savanți sau intelectuali. Ea a avut o semnificație mult mai mare - a furnizat un puternic argument în favoarea existenței lui Dumnezeu.

  Francois Dagognet, un filozof francez specializat în științe, face observația că „adeversarii lui Pasteur, atât cei materialiști, cât și cei ateiști, credeau că puteau dovedi că un organism unicelular putea proveni din molecule intrate în descompunere. Aceasta i-a făcut să-l scoată pe Dumnezeu din context. Însă, așa cum a dovedit Pasteur, nu exista punte de legătură între moarte și viață”.

  Până în zilele noastre, toate dovezile rezultate din experimente, istorie, biologie, arheologie și antropologie continuă să arate ceea ce a demonstrat Pasteur - că viața poate proveni numai dintr-o viață preexistentă, nu din materie neînsuflețită. Așadar, conștient sau nu, prin activitatea sa, Louis Pasteur a oferit o puternică dovadă și mărturie împotriva teoriei evoluției și în favoarea absolutei necesități a prezenței unui Creator în apariția vieții pe Pământ!

EUROPA ȘI MOȘTENIREA SECOLULUI XX.

EUROPA ȘI MOȘTENIREA SECOLULUI XX

CE-A MOȘTENIT EUROPA DE LA SECOLUL XX?

1. Moștenirea politică:

     Pentru Europa secolul XX a reprezentat perioada unor mutații economice, sociale și politice fără precedent. Acest secol a primit, de altfel, diverse aprecieri: „secolul scurt”(timpul a părut că trece foarte repede), „cel mai violent secol”, „secolul extremelor”. 

   Secolul XX a fost marcat, în primul rând, de apariția și existența unor regimuri totalitare, desfășurarea unor războaie fără precedent și triumful democrației în finalul său. Pe de altă parte, dacă începutul de secol găsea statele europene în poziții de rivalitate, dacă mijlocul său găsea Europa împărțită în două blocuri inamice,- pentru o jumătate de secol -, sfârșitul secolului, găsea Europa în plin efort de integrare politică, socială și economică.

    Perioada începutului de secol a fost marcată de progresele înregistrate de Europa în urma revoluției industriale, de urmările expansiunii coloniale și ale acutizării problemelor naționale. Progresul înregistrat de continentul european în urma revoluției industriale are ca efect dorința de expansiune, de găsire a unor noi spații. Expansiunea colonială a Europei a fost justificată prin ideea „exportului de civilizație” și superioritatea omului alb. În acest sens, scriitorul Rudyard Kipling avea să scrie: „Primiți povara omului alb și nu vă învredniciți la mai puțin”.

     Rivalitățile dintre Marile Puteri europene vor arunca, în cele din urmă, Europa și lumea în Primul Război Mondial (1914-1918). Acest război a implicat aproape toate țările europene, împărțite în două tabere: Antanta și Puterile Centrale, cărora li s-au adăugat și state din afara continentului. În urma războiului, s-au prăbușit imperii și s-au constituit state naționale iar altele (cazul României) și-au desăvârșit unitatea națională.

  Perioada interbelică a marcat acutizarea neînțelegerilor dintre Marile Puteri. S-au adăugat instaurarea regimurilor totalitare în Rusia, Germania, Italia, marea criză economică (1929-1933). Toate acestea au dus la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial (1939-1945), mult mai violent și mai distrugător decât primul. Victoria aliaților și înfrângerea Germaniei naziste restaurau pacea în Europa. Ea fusese, însă, scump plătită: Europa era un câmp în ruine, cu milioane de morți, dispăruți, mutilați, orfani de război. Din cei peste 60 de milioane de morți, 40 de milioane erau din Europa.

  Sfârșitul războiului a însemnat, totodată, sfârșitul democratizării relațiilor internaționale și a propulsat Uniunea Sovietică la rang de superputere mondială, alături de S.U.A.. Ea va începe sovietizarea Europei de Est.

    Barbaria nazistă, abuzurile nipone în Asia, șocul produs de cele două bombe nucleare, au îngrozit lumea și au determinat o profundă criză a valorilor. Lumea părea fără speranță, iar conștiința absurdului existenței s-a reflectat în literatură și artă.

  În noua situație, Europa devine, în perioada postbelică, un spațiu de dispută între cele două superputeri: U.R.S.S. și S.U.A.. Un timp s-a crezut, cu multă naivitate de altfel, că cele două superputeri vor colabora pentru menținerea păcii în lume, dar, rivalitatea dintre ele va duce la declanșarea războiului rece.

    Pentru salvarea Europei Occidentale din ruina economică dar și de amenințarea comunistă, S.U.A. pun în aplicare „Planul Marshall”, care se va dovedi, rapid, o reușită.

   Depășind situația de criză postbelică precum și criza produsă de prăbușirea imperiilor coloniale, Europa Occidentală a declanșat un lung și anevoios proiect de unificare al continentului.

    După prăbușirea comunismului, și țările Europei de Est au putut să se integreze acestui proiect. Din păcate, astăzi proiectul de integrare europeană este în mare impas ca urmare a crizei economice mondiale, declanșate în 2007, precum și ca urmare a Brexitului.

     Așadar, în plan politic, moștenirea fundamentală pe care secolul XX a lăsat-o Europei este aceea a integrării europene. Din păcate, cum am amintit mai sus, astăzi acest proiect este în impas.

2. Moștenirea economică:

    În secolul XX, Europa și lumea au intrat într-o perioadă de trecere de la societatea industrială la cea informațională. Spre deosebire de societățile anterioare, agrară și industrială, a căror forță motrice era producția de bunuri materiale, la baza societății informatice stă acumularea de informații, de cunoștințe.

     De asemenea, secolul XX a dus la dezvoltarea exagerată a societății de consum, fapt care a dus, cu începere din 2007, la cea mai gravă criză economică din istorie. 

    Așadar, în plan economic, secolul XX a lăsat o moștenire dezastroasă. Modelul dezvoltării pe baze de consum, de creditare exagerată, se dovedește a avea grave consecințe pentru zilele noastre. Criza economică mondială a demonstrat, categoric, falimentul acestui model de dezvoltare!

  O altă moștenire a dezvoltării necontrolate, nechibzuite, a industriei, a agriculturii puternic chimizate, o reprezintă poluarea mediului, cu efecte din ce în ce mai catastrofale. Ca o concluzie, secolul XX a „pricopsit” lumea de astăzi cu gravă problemă a poluării, căreia nu i s-a găsit o rezolvare. Ba dimpotrivă, ea se acutizează tot mai mult!

3. Moștenirea culturală:

    În secolul XX au avut loc inovații tehnice profunde care au modificat, și pozitiv, și negativ, viața oamenilor. De exemplu, în 1995 a apărut, oficial, Internetul, care funcționa, neoficial, de aproape 20 de ani! Internetul reprezintă o rețea de computere care stochează informații de care omul are nevoie, dar, s-a dovedit, din păcate, și foarte dăunător. Pe Internet există site-uri întregi care conțin informații neverificate, „spectaculoase”, sau care promovează cea mai crasă imoralitate, cu efecte greu de prevăzut pentru generațiile de mâine. Iată, așadar, o moștenire controversată pentru lumea de azi.

    De asemenea, globalizarea pare, cel puțin deocamdată, să impună o americanizare culturală la nivel mondial, fapt care duce la respingerea ei de către diverse forțe. Poate și recrudescența terorismului islamist ar putea fi unul din efectele colaterale ale americanizării. Ne vom edifica, probabil, în viitorul apropiat.

  Constatăm manifestarea unei culturi sau, mai degrabă, subculturi în toate domeniile de creație culturală. S-a produs, începând, cu anii '80, o adevărată „infuzie” de violență în producțiile cinematografice, în creațiile literare. Nu mai vorbim de așa-zisa „revoluție sexuală” și consecințele ei pe termen lung! Per ansamblu, moștenirea culturală a secolului XX este greu de judecat. Au existat mari autori în toate domeniile, dar nu putem să nu remarcăm, succesul, la nivel mondial, al subculturii de care aminteam. Un exemplu ar fi edificator - succesul romanelor scrise de Sandra Brown!

   Altă manifestare a subculturii a constituit-o muzica așa-zis rebelă, - hip-hopul, de exemplu! Sau proliferarea la nivel de mase a telenuvelelor latino-americane, „gunoiul cinematografiei”, cum au fost denumite!

   Ce putem spune în final? Este evident că societatea informațională, în loc să ducă la o sporire a culturii de calitate, a dus, dimpotrivă, la o adevărată imbecilizare în masă! Tot mai puțini oameni scriu lucruri de calitate, produc filme, creații teatrale de excepție. Proliferează „cultura” facilă de tip Wikipedia. Viitorul se arată sumbru în ceea ce privește evoluția culturală a societății!

EXPANSIUNEA MONGOLILOR.

EXPANSIUNEA MONGOLILOR

      Mongolii sau tătarii au fost ultimii migratori nomazi care au atacat Europa. Rămași legendari prin violența năvălirilor, tătarii au reprezentat un caz aparte în istoria migrațiilor. Pornind din Mongolia actuală, ei au creat un imperiu foarte bine organizat, care beneficia de experiența chineză în conducere și în arta militară.

    Triburile mongole au fost unificate de Temugin, denumit apoi Gingis-Han (Ginghis-Han, în altă variantă de pronunție și scriere). În timpul conducerii sale (1206-1227), mongolii au ocupat o mare parte din China și au cucerit un spațiu imens, de la Pacific până în câmpiile Rusiei. (China va fi integral cucerită în 1279 de hanul Kubilai sau Qubilai). În anul 1223, mongolii zdrobesc oștile rușilor și cumanilor la Kalka (la nord de Marea Azov). Ocuparea efectivă a cnezatelor rusești a mai întârziat însă.

     Dintre cei 4 fii ai lui Gingis-Han, Ogodai (1229-1241) a fost cel care a obținut în final supremația asupra tuturor triburilor mongole. Expansiunea spre vest a continuat în vremea sa. Hanul Batu a ocupat bazinul fluviului Volga și cnezatele rusești într-un șir de campanii în perioada 1236-1240. Statul creat de Batu în stepele rusești se va numi „Hoarda de Aur”.

     În anul 1241, mongolii au declanșat un atac general și extrem de bine organizat asupra Poloniei și Ungariei. Armata ungară a fost complet nimicită în bătălia de pe râul Sajo. Întreaga Europă a perceput această invazie ca pe o catastrofă. Tătarii au devenit, în imaginația colectivă, întruchiparea absolută a răului. De atunci au fost denumiți „tartari” de la termenul grecesc „Tartar” (Infern), adică au fost considerați demoni ieșiți din Infern pentru a-i pedepsi pe creștini pentru păcatele lor, mulți crezând că urma să vină sfârșitul lumii! În limba română, „tartari” se pronunța „tărtari” și, apoi, „tătari”. Așadar, termenul „tătar” nu are legătură, cum greșit se afirmă în unele cărți și manuale de istorie, cu vreun trib mongol care s-ar fi numit așa!

    Atacurile în Europa au fost întrerupte doar pentru că, murind hanul Ogodai, conducătorii mongoli au trebuit să se reunească în capitală (Karakorum, la vremea aceea), pentru a stabili succesiunea.

   Victoriile zdrobitoare ale mongolilor s-au datorat nu numai mărimii armatei, ci și foarte bunei organizări.

    Imperiul Mongol se întindea din Europa Răsăriteană până la Oceanul Pacific. Acest uriaș spațiu ( cel mai mare imperiu din istorie ) era stăpânit și administrat cu o eficiență nemaiîntâlnită în epocă. După ce trecea șocul invaziei, în regiunile controlate de mongoli se instala o ordine severă, bazată pe forța armelor, pe respectarea legilor stabilite de Gingis-Han în codul „Marea Yasa” și pe toleranță. Pacea și ordinea instaurate în Imperiul Mongol au înlesnit contactele comerciale dintre Europa și Asia. Hanii mongoli ocroteau comerțul și îngăduiau propovăduirea creștinismului de către misionarii trimiși de Papalitate. Printre cei mai cunoscuți misionari trimiși de Papalitate să-i creștineze pe mongoli s-a numărat călugărul franciscan Giovanni Pian di Carpine.

   Imperiul Mongol a avut un rol însemnat în istorie, deoarece comerțul desfășurat în timpul său a contribuit la avântul economic al orașelor italiene din secolele XIII-XIV și la lărgirea orizontului geografic al europenilor - călătoria venețianului Marco Polo în China, între 1271-1275, a fost posibilă datorită condițiilor create de mongoli.

   S-a scris mult legat de numărul total al victimelor expansiunii mongole. Unii autori vorbesc de peste 10 milioane de victime ceea ce raportat la populația Europei și a Asiei din acele vremuri reprezintă o catastrofă echivalentă cu cea produsă de cel de-al Doilea Război Mondial!

CATACOMBELE - CE-AU FOST ELE?

CATACOMBELE - CE-AU FOST ELE?

    În pasajele întunecoase, ascunse în măruntaiele Romei antice, sălășluiesc catacombele. Dar ce sunt, de fapt, catacombele? De ce au fost ele construite?

   În principal, catacombele sunt tuneluri săpate în rocă, construite pentru a fi folosite ca cimitire. Se crede că termenul „catacombă”, a cărui semnificație nu se cunoaște cu exactitate (probabil, „la caverne”), a fost denumirea topografică a unui anumit cimitir de pe Via Appia, în apropiere de Roma. Cu timpul, acesta s-a aplicat tuturor cimitirelor subterane. Chiar dacă există catacombe în multe regiuni din bazinul mediteranean, catacombele din Roma sunt cele mai bine cunoscute și, de asemenea, cele mai mari (lungimea lor totală este estimată la câteva sute de kilometri). Au fost identificate în afara centrului istoric al orașului, de-a lungul drumurilor care făceau legătura între Roma și provincii și erau construite din ordinul consulilor.

    Se pare că, în secolul I creștinii romani nu aveau propriile lor cimitire, ci își înmormântau morții la un loc cu păgânii. Pe la jumătatea secolului II, cei care s-au convertit la creștinism și erau bogați și-au pus la dispoziție proprietatea ca să fie folosită pentru construirea unor cimitire creștine. Pentru a rezolva problema spațiului fără să fie necesar să se deplaseze prea departe de oraș, au început săpăturile.

    Primele săpături s-au făcut, probabil, de-a lungul flancurilor dealurilor sau în carierele abandonate. Apoi a început lucrul la o galerie cu puțin mai înaltă decât statura unui om. Pe partea dreaptă și pe partea stângă au fost săpate tunele laterale, care, ulterior, puteau comunica la cealaltă extremitate printr-un alt pasaj, paralel cu primul. Astfel s-a format o rețea la început simplă, apoi, treptat, tot mai mare și mai comlexă.

   Cea mai mare dezvoltare a avut loc în secolele III și IV.  Odată cu convertirea lui Constantin, în 313 d. H., catacombele au devenit proprietatea Bisericii din Roma, iar unele dintre ele au ajuns să aibă, în cele din urmă, proporții colosale. Luate la un loc, catacombele romane puteau adăposti sute de mii de morminte!

   În această perioadă cimitirele se împodobeau și se extindeau, iar pentru facilitarea accesului unui val tot mai mare de vizitatori au fost construite scări noi. Faima presupuselor morminte ale Papilor și ale martirilor s-a răspândit atât de mult, încât catacombele au devenit un loc de pelerinaj în masă. Odată cu căderea Romei și cu primele invazii barbare de la începutul secolului V, întreaga zonă a devenit extrem de periculoasă, iar catacombele au încetat să mai fie folosite drept cimitire. 

   Pe parcursul secolului VIII, mormintele au ajuns într-o stare deplorabilă, fiind prădate și jefuite nu numai de către armatele invadatoare, ci și de „mediatorii romani binevoitori”, care le ofereau numeroase amintiri sfinte stareților germani și francezi tot mai avizi de relicve prin care să sporească prestigiul catedralelor și al mănăstirilor lor. Neputând să restaureze sau să apere catacombele, Papa Paul I a dus cea mai mare parte din osemintele rămase la un loc sigur, în interiorul zidurilor orașului, unde, ulterior, deasupra a ceea ce se credea că erau rămășițe ale sfinților martiri, s-au construit biserici impresionante. Cât despre catacombe, ele au fost abandonate și uitate.

   Străvechile ghiduri scrise între secolele V și IX, menite să-i îndrume pe vizitatori spre faimoasele morminte, le ofereau indicii prețioase erudiților care, în secolul XVII și, ulterior, în secolul XIX, au început să caute, să stabilească identitatea  și să exploreze cimitirele ascunse printre dărâmături și vegetație. Începând de atunci s-a făcut multă muncă de cercetare și restaurare, astfel încât astăzi pot fi vizitate câteva dintre aceste locuri evocatoare.

   Unii dintre cei care foloseau aceste locuri aveau, evident, cunoștiințe despre Biblie, întrucât unele morminte sunt decorate cu scene biblice. Unele inscripții sunt emoționante expresii ale credinței în nemurirea sufletului și în așteptarea învierii: „Aquillina doarme în pace”. Sau sunt mărturii ale credinței că cei mântuiți pot mijloci pentru cei rămași în această lume: „Amintește-ți de soțul și de copiii tăi”; „Roagă-te pentru noi”. Alte inscripții reflectă credința în puterea de mijlocire a Apostolilor: „Petre et Paule petite pro nobis!” ( Petre și Paule rugați-vă pentru noi!).

    Autoritățile imperiale romane cunoșteau atât de bine aceste catacombe, încât pe timpul persecuției de pe vremea împăratului Valerian, atunci când creștinilor le era interzis să intre în catacombe, Papa Sixtus al II-lea a fost executat fiindcă a fost găsit acolo, în 258 d.H..

   Catacombele reprezintă, așadar, puternice mărturii ale credinței creștinilor din primele secole, ale unei credințe simțite și trăite cu adevărat și, pentru care, mulți erau gata să-și dea viața! Să ne gândim bine la situația noastră de astăzi! Pe noi, deocamdată, nu ne persecută nimeni atunci când spunem că suntem creștini, dar suntem noi gata să ne jertfim viața, dacă va fi nevoie, pentru credința în Iisus, așa cum au făcut-o cei înmormântați în catacombe? Personal îmi este teamă să răspund sincer la această întrebare!