DESPRE NICOLAE TITULESCU

       Motto: „Viaţa mea a fost o luptă continuă în scopul de a croi pentru România un loc în viaţa lumii, apărându-I, totodată, interesele naţionale” – Nicolae Titulescu.

       Incontestabil, acest oltean, care a purtat în cobilița sa aurul românesc pe toate meridianele globului, a fost o personalitate de calibru a timpului sau – pe care l-a marcat profund și prin care a intrat definitiv în istoria si cultura românească și europeană.

       Toți cei care l-au cunoscut sau i-au fost alături în activitatea sa diplomatică de excepție au apreciat că era un om generos si hipersensibil, violent si reținut, lucid, curajos si combativ, raționalist și sentimental, cu un echilibru sufletesc proteic si fragil.

     Avea un glas ascuțit, dar plăcut și captivant, care cucerea imediat, fie că era vorba de Camera Deputaților din București, fie de sălile Societății Națiunilor. Tache Ionescu, care fusese un model de elocință pentru Titulescu, spunea despre el : „Limbajul său este elegant și de o perfectă corectitudine și este pus în slujba unei gândiri deopotrivă clară și profundă care nu-l părăsește niciodată, nici chiar în clipele de cea mai mare emoție”. Erau celebre în epoca „izbucnirile” sale care, de multe ori, îi derutau pe cei care nu-l cunoșteau pentru că, îi treceau foarte repede, aspect confirmat si de Pierre Laval, martor de multe ori la acest gen de situații.

      Nu știm cât este de adevărat, dar trebuie spus că Nicolae Titulescu era un om avut, dacă avem în vedere onorariile sale de avocat, destul de ridicate, sau salariile de deputat, apoi de diplomat si ministru care îi permiteau să ducă viață lipsită de griji. Să nu uităm nici faptul că el se căsătorise cu Caterina Burcă, fiica unui proprietar din Titulești (Olt), iar de la mătușa sa Băluțescu Maria, care îl înfiase, primise întreaga sa avere.

     Titulescu a fost un om dedicat ţării sale în pofida ostilităţii, a izolării politice, punând la dipoziţie un fantastic univers de idei şi acţiune politică, care au depăşit de multe ori graniţele verosimilului. Orator de calibru, desăvârșit caracter şi diplomat de talie internaţională, Titulescu a fost un om al păcii, care a militat în favoarea relaţiilor cordiale cu vecinii dar şi a restabilirii relaţiilor cu Uniunea Sovietică – deşii unii i-au reproşat ca nepotrivită apropierea sa de vecinul de la Est – , cu condiţia protejării graniţelor României. Tot lui i se datorează lansarea conceptului Europei Unite prin abordarea comună, cultural-spirituală, însă personalitatea sa avea să fie izolată după alierea României cu Germania, în anii interbelici, fiind constrâns să renunţe la cariera diplomatică şi să ia calea exilului. Pentru toate realizările sale excepţionale, Titulescu a rămas un model demn de urmat, pentru întregi generaţii care aveau să-i succeadă, şi un reper de marcă al României în diplomaţia internaţională, fiind considerat de mulţi istorici drept cea mai importantă personalitate internaţională din perioada interbelică.

 BIBLIOGRAFIE:

   Nicolae Titulescu s-a născut la 4 martie 1882, la Craiova, în familia avocatului Ion Titulescu şi a Mariei Urdăreanu, care i-a lăsat drept moştenire o mică moşie ca mijloc de existenţă.

      Nicolae şi-a petrecut copilăria la moşia tatălui său, în Tituleşti, Olt.

    A urmat cursurile şcolii primare la pensionul „Jules Javet” din Craiova, iar examenele anuale le-a susţinut la Şcoala primară Obedeanu.

     A absolvit liceul „Nicolae Bălcescu” din Craiova – actualul Colegiu „Carol I”, ale cărui cursuri le-a parcurs în perioada 1893-1900, fiind primul premiant de onoare al instituţiei, şi a obţinut o bursă la Paris, unde a absolvit, în mod strălucit, Facultatea de Drept, fiind îndrumat de renumiţiii jurişti Marcel Planiol şi Charles Lyon-Caën.

      În ianuarie 1905, Titulescu a devenit doctor în drept civil al aceleiaşi instituţii de învăţământ superior, sub îndrumarea profesorului Charles Lyon-Caën, cu teza „La theorie des droites éventuels”.
     
       În această perioadă este iniţiat în francmasonerie într-o lojă masonică din capitala Franţei şi îşi aprofundează cunoştinţele de limbi străine, ajungând să vorbească la perfecţie franceza, engleza, germana şi italiana.

      În anul 1905 se întoarce în ţară, unde se înscrie în barou, iar în 23 martie 1905 este numit profesor de drept civil la Universitatea din Iaşi, la catedra condusă de eminentul jurist Dimitrie Alexandrescu.

       Intră în politică, în anul 1909, fiind membru al Partidului Conservator-Democrat condus de Take lonescu, unde se arată un adept al reformelor sociale şi economice, în remarcabilele sale discursuri, susţinute atât din calitate de deputat (din 1912) cât şi de avocat, susţinând ideea corelării între dezvoltarea statului şi mersul evenimentelor sociale şi politice. Din perspectivă socială, pledează pentru împroprietărirea ţăranilor, iar din punct de vedere al sistemului electoral, susţine introducerea votului universal.

       A fost loial convingerilor sale, și dând curs trăirilor, se angajează ca un înfocat susținător al românilor ardeleni. Cuvintele rostite în discursul său, intitulat sugestiv, „Inima României”, ținut la Ploiești în mai 1915, surprind esența convingerilor sale: „România nu poate fi întreagă fără Ardeal… Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e școala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susținut viața. …Ardealul e românime în restriște, e întărirea care depărtează vrăjmașul, e viața care cheamă viața… Ne trebuie Ardealul. Nu putem fără el”.

     Este numit ministru de finanţe în guvernul Averescu, în 1917, pledând pentru reforma fiscală, cu caracter naţional, pentru toate provinciile româneşti, şi cu repartizarea sarcinilor fiscale după principile echităţii şi creşterii impozitelor directe.

    În vara anului 1918, pleacă la Paris, unde activează ca membru al ConsiliuluiNaţional Român, înfiinţat de el alături de mari personalităţi române, precum Take Ionescu, Octavian Goga, Traian Vuia, sau Constantin Mille. Scopul organizaţiei era acela de a propaga în opinia publică internaţională dreptul poporului român la unitatea naţională, comitetul fiind recunoscut oficial de guvernele puterilor aliate ca organ plenipotenţiar al naţiunii române.

      Remarcabilele eforturi ale acestor patrioți nu au fost zadarnice, fiindcă în 1918 se formează România Mare. La temelia acesteia, alături de regele Ferdinand, regina Maria, Ion I.C. Brătianu, Iuliu Maniu ș.a. stă la loc de cinste și numele craioveanului Nicolae Titulescu.

     Primeşte prima sa misiune diplomatică, fiind delegat la Conferinţa de Pace de la Paris, şi unul dintre mediatorii de pace după Primul Război Mondial.

   A semnat, la 4 martie 1920, tratatul de pace cu Ungaria, la Trianon, prin care s-a recunoscut Unirea Transilvaniei cu România.

    Începând cu anul 1922, Titulescu se dedică exclusiv politicii externe a ţării, din calitatea de diplomat şi ministru de externe.

    A stăruit pentru punerea în practică şi păstrarea prevederilor tratatelor internaţionale sau bilaterale de pace, iar cu prilejul conferinţei anglo-sovietice din 1924, şi-a exprimat opţiunea pentru reglementarea relaţiilor cu U.R.S.S.

    A călătorit foarte mult în străinătate, mai ales la Paris şi Roma, unde a luat contact cu cele mai importante personalităţi politice europene, la Praga şi Belgrad, a făcut posibile înţelegerile dintre statele sud-est europene şi participat la pregătirea pactului Briand-Kellog, prin care războiul a fost scos în afara legii, acord la care ţara noastră a aderat fără întârziere.

      Marele diplomat a lansat idei extrem de originale, atât din poziţia de ministru de externe al României sau ca preşedinte al Ligii Naţiunilor, cum sunt colaborarea efectivă a popoarelor pe plan economic şi politic prin acorduri, principiul indivizibilităţii păcii prin coalizarea tuturor ţărilor dornice de pace, sub un scop unic, solidarizarea împotriva oricărui act de agresiune şi a oricărei politici revanşarde, reglementări internaţionale ca modalitate de menţinere a păcii.  Titulescu era adeptul unor înţelegeri regionale, fiind unul din ctitorii Micii Antante şi a Înţelegerii Balcanice, însă se opunea ideilor privind crearea de forţe suprastatale.

    A avut curajul să spună lucrurilor pe nume, mai ales la Liga Naţiunilor, în privinţa primejdiei fasciste şi hitleriste, reprezentate în Europa de regimurile lui Mussolini şi Hitler, sau de ideile Partidului Comunist Român.

   În anul 1932, la Conferinţa internaţională a dezarmării, în contextul pericolului fascismului şi al extinderii războiului în Europa, şi mai ales după ieşirea Germaniei din Liga Naţiunilor, Titulescu suprindea prin aderarea la propunerea pentru definirea agresorului, făcută de ministrul sovietic de externe, Litvinov, la care se raliază apoi şi statele Micii Înţelegeri, proces finalizat prin semnarea actului de la Londra, din iulie 1933, urmată de recunoaşterea statului sovietic şi reluarea legăturilor diplomatice cu U.R.S.S.

    În mai 1934, în urma unei înţelegeri între Titulescu şi Litvinov, este recunoscută suveranitatea României, urmată de semnarea, la 9 iunie 1934, a actului de reluare a relaţiilor diplomatice întrerupte unilateral de către cealaltă parte la 31 decembrie 1917.

     În anul 1935 devine membru titular al Academiei Române, iar în iulie 1935, cu toată rezistenţa lui Carol al II-lea, Titulescu începe tratativele pentru încheierea unui pact de asistenţă mutuală româno-sovietic, dupa modelul celor franco-sovietic şi al celui ceho-sovietic, tratative continuate şi pe parcursul anului următor.

     În acest context, forţele de dreapta din ţară înteţesc atacurile la adresa lui Titulescu, finalizate cu înlăturarea acestuia din fucnţie, la 29 august 1936, în momentul în care se găsea în străinătate. Carol al II-lea s-a aliniat astfel presiunilor cercurilor pro-naziste, legionare dar şi externe, şi, după ce îl îndepărtează din toate funcţiile oficiale, îl obligă să se exileze, Titulescu stabilindu-se mai întâi în Elveţia, apoi în Franţa.

       În Testamentul său redactat la 5 ianuarie 1940, la Saint Moritz, în Elveţia, Titulescu arăta: „În ce mă priveşte, cum m-am considerat totdeauna ca un soldat al teritoriilor alipite României între 1918 şi 1920, doresc să fiu îngropat la Braşov, într-un loc ceva mai la o parte. Prietenii mei din Ardeal vor şti să găsească un loc potrivit dorinţei mele. Take Ionescu sus la Sinaia şi eu la picioarele lui, jos la Braşov, pentru repauzul etern, este felul cel mai convenabil şi doresc ca locuitorii Braşovului să accepte rugămintea mea.“

     Stabilit la Cannes, departe de ţara pe care a reprezentat-o ani la rând cu demnitate şi strălucire, Titulescu trece la cele veşnice, după o lungă suferință, la 14 martie 1941, la Hotelul Carlton, fiind înmormântat pe 24 martie, în cimitirul Bisericii ortodoxe ruse „Sf. Mihail“ din acelaşi oraş, în pofida dorinţei sale testamentare, regimul politic al vremii nefiind de acord cu înhumarea sa în ţară.

Notă: Băluțescu Maria este străbunica mea!

GLASNOSTUL ȘI PERESTROIKA.

GLASNOSTUL ȘI PERESTROIKA

      În data de 11 martie 1985, Mihail Gorbaciov a fost ales secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Sovieticii, precum şi majoritatea observatorilor din întreaga lume, nu s-au aşteptat la schimbări majore în timpul conducerii lui.

       Nu  trecuse încă un an, şi Arkadi Şevcenko, fost consilier politic al ministrului sovietic al afacerilor externe şi, timp de cinci ani, sub secretar-general al Naţiunilor Unite, a făcut următoarea remarcă clarvăzătoare: „U.R.S.S.-ul se află la o răscruce de drumuri. Dacă apăsătoarele probleme economice şi sociale nu vor fi rezolvate în viitorul apropiat, este inevitabilă o nouă eroziune în sistemul său economic, care, pe termen lung, îi pune în pericol chiar supravieţuirea. Categoric, Gorbaciov a pus bazele unui stil nou. Însă rămâne de văzut dacă modul lui de a conduce va deschide o eră nouă pentru U.R.S.S. Îi stau în faţă probleme aproape imposibil de rezolvat“.

      Funcţia pe care o deţinea Gorbaciov îi conferea acestuia influenţa politică necesară pentru a introduce în societatea sovietică o politică despre care el vorbise încă din 1971. Era vorba despre glasnost, care înseamnă „informare publică“ şi care reprezenta un mod de acţiune prin care, în mod oficial, se discuta deschis despre problemele Uniunii Sovietice. Acesta milita pentru o societate mai liberă, în care cetăţenii sovietici şi presa aveau să se bucure de o libertate de exprimare mai mare. În cele din urmă, glasnostul a deschis calea criticării publice a guvernului şi a unora dintre acţiunile sale.

       Un alt termen folosit mult de Gorbaciov a fost „perestroika“, adică „restructurare“. Într-un eseu publicat în 1982, el a vorbit despre „necesitatea unei restructurări psihologice pertinente“ în domeniul agriculturii.

         După ce a devenit liderul Uniunii Sovietice, Gorbaciov a fost convins că era necesară şi o restructurare economică. El era conştient că aceasta era greu de realizat, poate chiar imposibil, atât timp cât nu era însoţită de o schimbare politică.

         Zelul cu care Gorbaciov a impus glasnostul şi perestroika nu a însemnat că el intenţiona să distrugă comunismul. Dimpotrivă. The Encyclopaedia Britannica ne dă următoarea explicaţie: „Obiectivul său era acela de a porni o revoluţie controlată de sus. El nu intenţiona să submineze Uniunea Sovietică, ci doar să o facă mai eficientă“.

     Slăbirea restricţiilor care au decurs în urma acestei politici a fost una dintre cauzele neînţelegerilor existente între unii membri ai conducerii Uniunii Sovietice. Lucrul acesta a fost valabil şi în cazul liderilor câtorva ţări din blocul răsăritean. În timp ce mulţi dintre ei şi-au dat seama că se impunea o restructurare economică, nu toţi au fost de părere că erau necesare sau de dorit şi schimbări politice.

    Totuşi Gorbaciov le-a spus aliaţilor săi est-europeni că sunt liberi să încerce şi ei programele perestroika. Între timp, Gorbaciov a avertizat Bulgaria - şi, în realitate, tot restul ţărilor din blocul răsăritean - că, deşi aceste reforme erau necesare, trebuia să se aibă grijă să nu se diminueze rolul dominant al Partidului Comunist.

Începutul declinului:

      De-a lungul anilor, atât Uniunea Sovietică, cât şi ţările blocului răsăritean au început să critice comunismul. De exemplu, încă de la începutul anilor ’80, săptămânalul maghiar HVG (Heti Világgazdaság) a combătut în mod făţiş punctele de vedere ale comunismului tradiţional, deşi a ezitat să critice direct Partidul Comunist.

     „Solidaritatea“, primul sindicat muncitoresc liber din blocul răsăritean, a fost fondată în 1980 în Polonia. Însă bazele ei au fost puse încă din 1976, când un grup de dizidenţi au format Comitetul pentru Apărarea Muncitorilor. La începutul anului 1981, „Solidaritatea“ avea aproximativ zece milioane de membri. Ea a militat pentru reforme economice şi alegeri libere, susţinându-şi uneori cererile prin greve. Cedând în faţa unei posibile intervenţii sovietice, în cele din urmă guvernul polonez a dizolvat sindicatul, deşi acesta a continuat să activeze în ilegalitate. Grevele care cereau recunoaşterea guvernamentală au făcut ca uniunea să fie din nou legalizată în 1989. În iunie 1989 au avut loc alegeri libere, în urma cărora au fost aleşi mulţi dintre candidaţii „Solidarităţii“. În luna august, pentru prima dată după 40 de ani, Polonia nu avea un premier comunist.

     Glasnostul şi perestroika, precum şi tot mai multele probleme existente în lumea comunistă, au reformat în mod clar întregul bloc răsăritean.

Perestroika generează o revoluţie:

     „Până în iulie 1987 - scrie Martin McCauley, de la Universitatea din Londra - totul părea să se desfăşoare aşa cum prevăzuse Mihail Gorbaciov.“ Chiar şi la cel de-al XIX-lea Congres al Partidului Comunist, ţinut la Moscova în luna iunie 1988, Gorbaciov a declarat că a câştigat „pe plan extern un sprijin în favoarea programelor lui, deşi acesta era uneori lipsit de entuziasm“. Însă era evident faptul că el întâmpina dificultăţi în restructurarea Partidului Comunist şi a guvernului sovietic.

         În 1988, schimbările constituţionale au permis înlocuirea Sovietului Suprem existent la data aceea cu Congresul Deputaţilor Poporului al U.R.S.S., ai cărui 2 250 de membri au fost aleşi în anul următor prin alegeri libere. La rândul lor, aceşti deputaţi au ales din rândurile lor o legislatură bicamerală, fiecare cameră fiind formată din 271 de membri. Boris Elţîn a devenit unul dintre membrii de frunte ai acestei legislaturi. După puţin timp el avea să demaşte eşecul perestroikăi şi să supună atenţiei reformele pe care le considera necesare. Astfel, deşi în 1988 Gorbaciov a fost ales preşedinte, funcţie pe care el dorea să o restructureze şi să o consolideze, opoziţia a continuat să ia amploare.

       Între timp, cele două superputeri - Uniunea Sovietică şi Statele Unite - au făcut progrese majore în privinţa reducerii forţelor militare şi a diminuării ameninţării nucleare. Fiecare tratat încheiat a dus atât de mult la reînsufleţirea speranţei că într-o bună zi în lume va fi instaurată pacea, încât scriitorul John Elson a consemnat în septembrie 1989 următoarele: „Pentru mulţi comentatori, ultimele zile ale anilor ’80 înseamnă un fel de adio pentru arme. Războiul rece pare aproape încheiat; în numeroase părţi ale lumii pacea pare instaurată“.

      Apoi a venit data de 9 noiembrie 1989. Deşi era încă intact după aproximativ 28 de ani, Zidul Berlinului a fost în cele din urmă spart şi a încetat să mai fie o barieră simbolică între Est şi Vest. Una după alta, într-o succesiune rapidă, ţările Europei Răsăritene au renunţat la conducerea de tip socialist. În cartea sa, Death of the Dark Hero​—Eastern Europe, 1987–1990, David Selbourne a numit această acţiune drept „una dintre cele mai mari revoluţii ale istoriei: o revoluţie democratică, cu un pronunţat caracter anti-socialist, ale cărei efecte vor dăinui mult timp după ce actorii şi spectatorii săi vor fi dispărut de pe scenă“.

       Odată ajunsă la apogeu, paşnica revoluţie s-a încheiat imediat. Pe un indicator din Praga (Cehoslovacia) se rezuma totul în următoarele cuvinte: „Polonia: 10 ani; Ungaria: 10 luni; Germania Democrată: 10 săptămâni; Cehoslovacia: 10 zile. Iar apoi, după o săptămână de teroare, România: 10 ore“.

Sfârşitul războiului rece:

       Scriitorul Selbourne afirmă: „Modul de prăbuşire a sistemului est-european a fost mereu acelaşi“. Apoi adaugă: „Evident, catalizatorul a fost preluarea puterii de către Gorbaciov în martie 1985 şi căderea „doctrinei Brejnev”, care a deposedat regimurile din estul Europei de asigurarea ajutorului şi intervenţiei sovietice în caz de revoltă populară“.

      „The New Encyclopædia Britannica” îl numeşte pe Gorbaciov „singurul iniţiator cu adevărat important al unei serii de evenimente de la sfârşitul anilor 1989 şi 1990, care au transformat structura politică a Europei şi au marcat începutul încheierii războiului rece“.

       Bineînţeles, singur, Gorbaciov nu ar fi putut pune capăt războiului rece. Intuind ce avea să urmeze peste puţin timp, Margaret Thatcher, premierul britanic, a afirmat următoarele după prima ei întâlnire cu Gorbaciov: „Îmi place dl. Gorbaciov. Putem colabora“. Mai mult, relaţia personală deosebită dintre Thatcher şi preşedintele american Reagan i-au dat acesteia prilejul să-l convingă pe liderul american că era înţelept să colaboreze cu Gorbaciov. Gail Sheehy, autoarea cărţii „Gorbachev​-The Making of the Man Who Shook the World”, conchide următoarele: „Thatcher se poate felicita pe sine că este, în sensul deplin al cuvântului, naşa relaţiei Reagan-Gorbaciov“.

       Aşa cum deseori s-a întâmplat în istorie, oamenii-cheie s-au aflat la putere în momentul potrivit, ca să facă schimbări care altfel nu ar fi avut loc.

ALEGERILE DIN PERIOADA INTERBELICĂ.

ALEGERILE DIN PERIOADA INTERBELICĂ

         În intervalul 1919-1937 au fost organizate de zece ori alegeri parla­men­tare şi de trei ori alegeri comunale şi judeţene.

      Alegerile parlamentare din noiembrie 1919. Prima consultare a corpului electoral organizată în baza votului universal pentru bărbaţi s-a des­făşurat în zilele de 2 noiembrie la Cameră, 7 noiembrie la Senat şi 9 noiem­brie 1919 la Colegiile universitare. Sarcina organizării primului scrutin electoral de după război a revenit guvernului condus de generalul Arthur Văitoianu. Până la stabilirea definitivă a alegerilor în luna octom­brie/noiembrie 1919, acestea au fost amânate de 6 ori. Astfel, campania elec­torală a durat aproximativ 10 luni, fiind cea mai lungă din perioada inter­belică. Grupările şi partidele politice au avut răgazul necesar atât pen­tru individualizarea propriilor acţiuni, cât şi pentru iniţierea a numeroase tratative şi colaborări electorale care vor caracteriza, de altfel, întreaga perioadă de pregătire a alegerilor.

        Alegerile parlamentare din mai 1920. Organizarea noilor alegeri a revenit guvernului condus de generalul Alexandru Averescu, preşedintele Partidului Poporului. Acesta, prin decret regal, a fixat data alegerilor par­la­mentare în zilele de 25, 26 şi 27 mai pentru Adunarea Deputaţilor şi în 30 şi 31 mai pentru Senat. În perioada premergătoare alegerilor Partidul Popo­rului a reuşit să atragă în rândurile sale o grupare din P.N.R. (în frunte cu Octavian Goga, Ioan Suciu, Petru Groza) şi una din Partidul Democrat al Unirii din Bucovina (condusă de Dori Popovici). De asemenea, guvernul a realizat un cartel electoral cu Partidul Conservator Democrat şi cu Gruparea germanilor din România.

       Între forţele politice din opoziţie au avut loc negocieri în vederea creării unei coaliţii capabilă să înfrunte Partidul Poporului. Astfel, se naşte Federaţia Democraţiei Naţionale compusă din Partidul Ţărănesc și Partidul Naţional-Democrat. P.N.R. va depune liste electorale separate în circumscripţiile din Transilvania. De asemenea, P.N.L. va candida singur, acesta traversând încă o criză de organizare. După ce la primele alegeri parlamentare postbelice socialiştii nu au participat, Consiliul General al Partidului Socialist, în şedinţa sa din 11-12 aprilie 1920, a hotărât participarea la alegeri. Rezultatele alegerilor la Adunarea Deputaţilor au fost următoarele:Partidul Poporului - 206 mandate; P.N.R. - 27 mandate; P. Ţ. Mihalache - 25 man­date; P. Ţ. Inculeţ - 23 mandate; P. Socialist - 20 mandate; P. Con­ser­vator Democrat - 10 mandate; Gruparea germanilor - 10 mandate etc.. Alegerile au confirmat victoria Partidului Poporului. Succesul era firesc, deoarece Alexandru Averescu se bucura de o popularitate reală în acel moment. Liberalii au continuat să traverseze încă criza intervenită după război.

       Alegerile parlamentare din februarie-martie 1922. La 19 ianua­rie 1922 s-a constituit un cabinet prezidat de Ion I. C. Brătianu, preşe­din­tele P.N.L. Acesta va anunţa o nouă consultare a corpului electoral pentru zilele de 1-2 martie pentru Senat, respectiv 5-7 martie 1922 pentru Adunarea Deputaţilor. În Transilvania, alegerile pentru Cameră au fost programate în zilele de 6-7 martie 1922, în timp ce alegerile pentru Senat au fost stabilite în zilele de 9-10 martie. Fixarea datelor de desfăşurare a alegerilor nu era întâmplătoare. Au fost programate mai întâi alegerile pen­tru Senat unde nu exista o reprezentare proporţională ci majoritate simplă. Liberalii mizau pe un succes la Senat, în scopul ridicării moralului şi pentru a folosi rezultatele favorabile în propaganda pentru alegerea deputaţilor, unde lupta era mult mai dificilă. De asemenea, decalarea datelor pentru Vechiul Regat şi Tran­sil­vania avea un scop bine determinat. În provincia intracarpatică P.N.L. deţinea un aparat electoral puţin numeros şi pregătit deoarece organizaţiile sale erau noi. Aici, liberalii trebuiau să dispună de cadre de nădejde, cu experienţă electorală. Asemenea cadre urmau să sosească de peste munţi, după ce îşi încheiau misiunea în Vechiul Regat.

Rezultatele alegrilor parlamentare din martie 1922 au adus victoria P.N.L. care a obţinut 60,3 % din mandate pentru Adunarea Deputaţilor, adică 222 mandate, la care se adaugă cele obţinute de partidele cartelate  - 15 mandate ale Partidului Democrat al Unirii, 22 mandate ale Partidului Ţărănesc - Ion Inculeţ şi 7 mandate ale germanilor. Opoziţia a obţinut ur­mă­­­toarele rezultate: Partidul Ţărănesc - 40 mandate, P.N.R. - 26 man­date, Partidul Poporului - 13 mandate, Partidul Naţionalist-Democrat - 5 man­date, Uniunea Maghiară - 3 mandate şi Partidul Conservator Democrat - 3 man­­da­te. Conservatorii-progresişti nu au reuşit să obţină nici un mandat la Cameră sau Senat şi prin aceasta ei au ieşit practic de pe arena luptei politice.

Alegerile comunale şi judeţene din februarie 1926. Alegerile locale din februarie 1926 erau primele de acest fel organizate în România în baza votului universal şi aveau rolul de a desemna, după aproape 12 ani, conducerile administrative ale tuturor comunelor urbane şi rurale, înlocuindu-se astfel comisiile interimare în funcţie. Amânându-le în mai multe rânduri, guvernul I. I. C. Brătianu a creat impresia că va lăsa orga­ni­zarea lor în sarcina viitorului guvern. Însă, în septembrie 1925, liberalii anunţau că vor prezida şi alegerile comunale şi judeţene. Intenţia lor era, pe de o parte de a se reabilita în faţa electoratului şi de a obţine dreptul de prelungire a guvernării, iar pe de altă parte de a forma cel mai important colegiu pentru alegerile senatoriale folosindu-se de prevederile constitu­ţio­nale şi ale legii administrative conform cărora noile consilii comunale şi judeţene aveau dreptul de a trimite 75 de senatori în Parlament.

Fixarea alegerilor comunale şi judeţene pentru zilele de 18-20 fe­bru­a­rie 1926 şi convocarea corpului electoral a constituit o surpriză pen­tru forţele politice din opoziţie, acestea interpretând-o ca pe o încercare a P.N.L. de a se crampona de putere şi de a-şi crea, prin instalarea în fruntea comunelor rurale şi oraşelor a protejaţilor lor, condiţii privilegiate la alege­rile parlamentare viitoare.

În campania electorală, alături de P.N.L., s-au implicat toate forma­ţiunile politice puternice: Partidul Naţional, Partidul Ţărănesc, Partidul Poporului. Alături de acestea s-au înscris în disputa electorală şi formaţiuni politice cu o influenţă mai restrânsă: socialiştii strânşi în Federaţia Parti­de­lor Socialiste din România şi Blocul Democraţiei Muncitoreşti-Ţărăneşti (organizaţie politică legală a comuniştilor), precum şi cele ale minorităţilor etnice: Partidul Maghiar şi Uniunea Germanilor din România.

Consiliile comunale, municipale şi judeţene alese în februarie 1926 nu şi-au exercitat, în cea mai mare parte a lor, mandatul legal. Chiar în aprilie 1926, o dată cu venirea Partidului Poporului la putere, vom asista la primele dizolvări. Practic, toate guvernele care s-au perindat la guvernare după 1926, vor aplica această măsură, preferând să înlocuiască consiliile alese prin vot universal, cu comisii interimare numite, mult mai uşor de controlat şi manipulat.

Alegerile parlamentare din mai 1926. Au fost primele alegeri legis­la­tive în care cetăţenii României votau pe baza aceleiaşi legi electorale adoptată în martie 1926. Cu organizarea noilor alegeri a fost însărcinat gene­ra­lul Alexandru Averescu, preşedintele Partidului Poporului. Acesta a fixat data scrutinului în 25 mai pentru Adunarea Deputaţilor şi în 28 mai pentru Senat.

Partidul Poporului, cartelat cu maghiarii şi germanii va obţine 52,09 % din totalul voturilor valabil exprimate şi, prin aplicarea primei electorale, va întruni 75,4 % din mandatele de la Cameră (292 mandate). Blocul naţional-ţărănesc a obţinut 27,73 % din totalul voturilor şi 69 mandate de deputat. Partidul Naţional Liberal, cu toate că s-a bucurat de o anumită bună­voinţă a guvernului a întrunit doar 7,34 % din voturi şi 16 mandate de deputat. L.A.N.C. va obţine 4,76 % din totalul voturilor şi 10 mandate de deputaţi.

Alegerile parlamentare din iulie 1927. Au fost organizate de către gu­vernul liberal condus de I. I. C. Brătianu în condiţiile în care situaţia politică din România s-a complicat considerabil. Agravarea bolii regelui Ferdinand readucea pe primul plan al vieţii politice problema crizei dinastice.  În urma alegrilor parlamentare din 7 iulie 1927 s-au înregistrat următoarele rezultate: P. N.L. - 61,69 % din totalul voturilor şi 318 mandate de deputat; P.N.Ţ. 22,09 % din voturi şi 54 mandate de deputat; Blocul Maghiar - German - 6,28 % din totalul voturilor şi 15 mandate de deputat. Celelalte formaţiuni politice nu au întrunit pragul electoral de 2 % pentru a putea participa la distribuirea mandatelor.

Alegerile parlamentare din decembrie 1928. După o campanie opoziţionistă de o intensitate şi o amploare fără precedent în analele vieţii politice din România, Partidul Naţional Ţărănesc a ajuns la putere în ziua de 10 noiembrie 1928. După dizolvarea Parlamentului, guvernul condus de Iuliu Maniu anunţa organizarea de noi alegeri la 12 decembrie pentru Adunarea Deputaţilor şi la 15-19 decembrie pentru Senat, adică în cel mai scurt termen îngăduit de legea electorală. Victoria guvernului în alegeri a fost categorică, acesta obţinând 77,76 % din totalul voturilor valabil exprimate şi respectiv 348 de mandate în Camera Deputaţilor. Cifra include şi mandatele formaţiunilor politice car­telate cu P.N.Ţ. Acest procent de voturi obţinut de guvern în alegeri repre­zenta recordul atins de un partid politic de la introducerea votului universal şi chiar în întreaga perioadă a regimului parlamentar interbelic. Pe locul al doilea se aflau liberalii cu 6,55 % din voturi, reprezentând 13 man­date de deputat.

Alegerile comunale şi judeţene din februarie-martie 1930. Manda­tul primelor consilii comunale postbelice alese în februarie 1926 se apropia de sfârşit în primăvara anului 1930. Dar necesitatea reînnoirii organelor de conducere locale se impunea nu numai din cerinţe de drept, ci şi din starea lor de fapt. Configuraţia lor iniţială, cea dată de corpul electoral, a suferit substanţiale modificări în intervalul celor patru ani. Sub diferite pretexte, din motive electorale, guvernele care s-au perindat la conducerea ţării au înlocuit multe dintre consiliile alese cu comisii interimare compuse din membri şi simpatizanţi ai partidului de la putere. Inclusiv organizatorii acestor alegeri, naţional-ţărăniştii, au dizolvat la scurt timp după preluarea puterii conducerile alese din 57 de judeţe.

Alegerea pentru consiliile locale s-au ţinut eşalonat. Comunele cu mai multe sate în zilele de 9-12 februarie, cele cu un singur sat între 9-12, 16-19, 23-26 februarie şi 2-4 martie, iar la oraşe şi municipii în zilele de 14 şi 16 martie 1930. Rezultatele acestei confruntări electorale au fost, cum era de aşteptat, favorabile guvernului naţional-ţărănesc. P.S.D. a obţinut un număr de mandate mai mare comparativ cu alegerile din februarie 1926.

Alegerile parlamentare din iunie 1931. Sarcina organizării lor a revenit unui guvern hibrid Iorga - Argetoianu, intitulat al „Uniunii Naţio­nale”. Era prima confruntare electorală care avea loc după urcarea pe tron a lui Carol al II-lea. Alegerile pentru Adunarea Deputaţilor au fost stabilite pentru 1 iunie 1931, iar la Senat în 4 iunie. La startul noii campanii electorale s-au prezentat un număr mai mare de partide şi grupări politice comparabil cu alegerile de până atunci. Pe lângă cele cunoscute se remarcau şi câteva partide noi ce debutau, ca cel al tinerilor liberali condus de Gheorghe Brătianu şi cel ţărănesc-democrat în frunte cu Constantin Stere. La încheierea scrutinului, cifrele privind rezultatele pe ţară n-au fost pe măsura aşteptărilor organizatorilor alegerilor. Majoritatea obţinută de Uniunea Naţională era fragilă. Fără ajutorul primei de 193 de mandate, cele 96 de locuri ce reprezentau mult mai puţin decât majoritatea simplă, guvernul n-ar fi putut uza de noul parlament nici măcar o singură zi. Inechitatea legii electorale ieşea şi mai mult în evidenţă acum când guvernul primea 289 de mandate la 1.389.901 voturi, iar opoziţia cu 1.420.958 voturi, avea numai 98 de mandate.

Alegerile parlamentare din iulie 1932. La startul noii campanii electorale, organizate de această dată de un guvern naţional - ţărănist condus de Alexandru Vaida-Voevod, s-au înscris 19 partide şi grupări politice. P.N.Ţ. a încheiat cartel electoral cu minoritatea germană şi cu cea ucrai­niană. Data alegerilor a fost fixată la 17 iulie pentru Adunarea Deputaţilor şi la 20-26 iulie pentru Senat. Guvernul Vaida a reuşit să obţină puţin peste 40 % din totalul voturilor valabil exprimate (40,3 %), reprezentând cel mai scăzut procentaj obţinut vreodată de organizatorii alegerilor, de la adoptarea legii electorale în martie 1926. Pentru cele 30 de sutimi, vehement contestate de opoziţie, naţional-ţărăniştii, ce aveau 84 de mandate, beneficiau de o primă de 190 de locuri în Adunarea Deputaţilor.

Alegerile parlamentare din decembrie 1933. În ziua de 14 noiem­brie 1933 a depus jurământul un nou guvern condus de preşedintele P.N L. - I. G. Duca. Liberalii reveneau la guvernare după o neobişnuită, pentru ei, opoziţie care începuse în noiembrie 1928. Rezultatele scrutinului au fost cele aşteptate: guvernul liberal a reuşit să câştige 50,99 % din totalul voturilor valabil exprimate şi 300 de mandate de deputat. Pe locul al doilea se situa P. N. Ţ. cu 13,92 % din sufra­gii şi 29 de mandate. De asemenea, au întrunit pragul electoral următoarele formaţiuni politice: Partidul Ţărănesc - dr. Nicolae Lupu - 5,11 % (11 mandate); P.N.L. - georgist 4,96 % (10 mandate); L.A.N. C. - 4,47 % (9 mandate); Partidul Naţional Agrar - 4,09 % (9 mandate); Partidul Maghiar - 4,01 % (8 mandate); Partidul Ţărănesc Radical - 2,78 % (6 mandate); Uniunea Agrară - 2,46 % (5 mandate).

Alegerile comunale şi judeţene din anii 1936-1937. Guvernul liberal condus de Gheorghe Tătărescu a amânat în mod repetat termenul de convocare a corpului electoral în întreaga ţară pentru alegerile locale. Amânarea succesivă a alegerilor a fost determinată de dorinţa liberalilor de a împiedica forţele din opoziţie de a-i da o ripostă generalizată pe întreaga ţară şi, în acelaşi timp, de a-şi putea lua din vreme măsurile de deplasare a propriilor mijloace de propagandă electorală dintr-un judeţ în altul, în vederea asigurării, în acest fel, a succesului la urnă.

Începând de la jumătatea lunii mai 1937, atenţia opiniei publice din întreaga ţară s-a concentrat asupra alegerilor judeţene, alegeri care, mai mult decât cele comunale, aveau posibilitatea, prin caracterul lor gene­ralizat pe judeţe, să dea indicaţii asupra orientării corpului electoral. Printre cele dintâi s-au desfăşurat alegerile judeţene din Dâmboviţa (26 mai), Dolj (26 mai), Argeş (30 mai) şi Ilfov (30 mai). În fiecare din aceste confruntări electorale, candidaţii naţional-ţărănişti, care au primit şi voturile celorlalte partide şi organizaţii democratice din opoziţie, au obţinut un număr de mandate şi de voturi ce întrecea cu mult atât pe cel întrunit de guvern, cât şi de naţional - creştini sau georgişti.

Din iunie 1937 desfăşurarea alegerilor a intrat într-o nouă fază. În majoritatea judeţelor ţării au început să se desfăşoare alegeri comunale şi judeţene, fapt care a făcut ca viaţa politică a ţării să fie extrem de frămân­ta­tă. O caracteristică a alegerilor desfăşurate în această perioadă a constituit-o acţiunea guvernului Tătărescu e a împiedica desfăşurarea acestora în întreg judeţul, cu scopul de a diviza forţele şi a evita loviturile concentrate pe judeţe. Astfel, alegerile se desfăşurau zilnic, dar într-o zi în câteva comune dintr-un judeţ, în altă zi în alte câteva comune etc..

Alegerile parlamentare din decembrie 1937. Pregătită cu mult timp înainte, campania electorală a început oficial la 19 noiembrie 1937, când au fost dizolvate de către guvernul condus de Gheorghe Tătărescu adu­nările legiuitoare, corpul electoral fiind convocat pentru 20 decembrie 1937.

Rezultatele alegerilor, date publicităţii la 30 decembrie, au consti­tuit o surpriză pentru guvernul liberal. Pentru prima oară în analele vieţii parlamentare din România partidul care a organizat alegerile nu reuşeşte să le câştige, P.N.L. obţinând 35,92 % din totalul voturilor valabil exprimate. În consecinţă, pentru întâia dată din 1926 prima electorală nu era acordată nici unui partid. Pe locul secund se situa P.N.Ţ. cu 20,4 % din voturi, iar pe poziţia a treia, în mod surprinzător, urcase Partidul „Totul pentru Ţară” cu 15,58 % din voturi.

DESPRE ROMÂNII UITAȚI DIN TRANSNISTRIA!

DESPRE ROMÂNII UITAȚI DIN TRANSNISTRIA!

      Mulţi cinstesc amintirea zilei de 27 Martie 1918. Pe bună dreptate! Dar există în această zi o pagină care este trecută, în mod laș, cu vederea! De ce spunem asta? Pentru că Unirea a fost cerută nu doar de Basarabeni, ci şi de Transnistreni!

    Ţinutul dintre Nistru şi Bug se împărţea, cândva, în două ţări româneşti: Podolia şi Vozia, ultima denumită şi „Satele hăneşti” (adică satele Moldovei dinspre Hanatul Crimeii), ori, după tătari, Edisan. Şi în Podolia, sub Polonezi, şi în Vozia (Edisan), sub Turci, Românii erau nu doar băştinaşii, dar şi majoritarii. Sub Imperiul Ţarist lucrurile s-au schimbat, mulţi dintre Românii de aici fiind strămutaţi în Kuban, în Caucaz, în Asia Centrală, în Siberia, în Ţările Baltice. În locul celor plecaţi, dar şi alături de cei rămaşi, au fost aduşi ruşi, bulgari, sârbi, germani, ruteni/ucrainieni, evrei, etc. Cu toate acestea, la 1917 existau între Bug şi Nistru circa 1.800.000  de români (în 1849, cu 68 de ani mai devreme, doar în Podolia erau peste 500.000 de români!). Mai mult, Odesiţii - fie că erau români, ruşi, evrei, ruteni etc, voiau să fie cu România, în locul alternativelor oferite de ocupaţia germană, Rada Ucrainiană sau Uniunea Sovietică. Dacă mai adăugăm că în Sfatul Ţării din Chişinău Transnistria dădea 10 (zece) reprezentanţi, înţelegem şi mai bine că, graniţa pe Nistru putea să fie o speranţă pentru puterile din Răsărit, dar nu ar fi trebuit să fie o speranţă ori un ţel pentru România.

Să ne amintim câteva date istorice!

      Rapoartele spionajului rusesc dintre 1735 şi 1792, inclusiv cele ale trupelor ţariste ce trec prin regiune, arată clar că, Vozia sau Edisanul era locuită, ca populaţie sedentară, doar de români. Mai existau negustori străini, autorităţile şi trupele turceşti din câteva localităţi şi vara tătarii nomazi ce veneau uneori din Crimeea - mai ales la vânătoare de cai sălbatici (tarpani), măgari sălbatici şi saigale. Deci, istoric Moldova - şi, prin ea, Regatul României - avea drepturi clare, strămoşeşti, asupra pământului dintre Nistru şi Bug.

      Etnic, acesta fusese majoritar românesc până la ocupaţia rusească apărută în 1792 şi încă avea, în foarte mare parte, caracter majoritar românesc (sau „moldovenesc”, după expresia impusă de ocupaţia rusă).
    Etnic şi politic cei mai mulţi dintre locuitori (români, ruşi, germani, evrei, găgăuzi, bulgari etc.) voiau unirea cu România, temându-se (cei care nu erau români) atât de extremismul Radei de la Kiev - care nu s-a ferit de practica „purificării etnice” - dar şi de nenorocirea bolşevismului ce venea de la Moscova.

     Faţă de această situaţie ar trebui să existe măcar încercări ale politicienilor români de validare a Unirii Transnistriei cu România; cerută, de altfel, şi direct, de reprezentanţii românilor transnistreni şi de cei ai altor comunităţi de aici. Din nefericire, astfel de încercări nu există! Clasa politică „românească” nu a mişcat un deget în această privinţă, aşa cum nu a mişcat un deget pentru nordul Maramureşului, pentru Pocuţia, pentru Timoc. 

   Veşti despre crimele ucrainiene împotriva românilor dintre Nistru şi Bug au venit în România pe multe canale, inclusiv prin mărturiile refugiaţilor scăpaţi peste Nistru. În 1919 veştile despre masacrele sovietice vin şi ele, împreună cu alte valuri de refugiaţi şi cu numeroasele asasinate săvârşite chiar pe Nistru de unităţile bolşevice. Autorităţile române nu mişcă un deget. 

Ce ne rămâne?

     Rămâne, să sărbătorim Unirea, în ciuda clasei politice. Să păstrăm bucuria unirii dintre noi în ciuda celor care vor să ne dezbine, să păstrăm bucuria împotriva celor care ne vor întristaţi, deznădăjduiţi. Să ne bucurăm că putem duce mai departe munca şi jertfa înaintaşilor, că pe sudoarea şi sângele lor există încă o Românie, există Republica Moldova, există românii din Ucraina, Bulgaria, Serbia, Ungaria, Kazahstan, Grecia, Albania etc. Şi, din nou, rămâne să sărbătorim Unirea!

     Rămâne, pe de altă parte, să înţelegem că supunerea faţă de partidele politice şi clasa politică ne distruge, că trebuie să găsim o altă cale pentru ridicarea României; una care să fie legală şi eficientă în acelaşi timp. 

COPIII SOLDAȚI

        Într-o lume normală, copilaria este vârsta marilor descoperiri, a bucuriilor pure și a clipelor de neuitat petrecute în curtea bunicilor. Vârsta când învățăm să citim, timpul amintirilor frumoase și al clipelor fără griji pe care le dorim infinite. În zilele noastre, copilăria înseamnă vârsta la care copiii traumatizați de razboaiele celor mari, învață să apese pe trăgaci și să semene moarte. Povestea lor este reală și face parte din acea realitate de care ne ascundem instinctual.

     Are cu puțin peste 12 ani. Pe deasupra unui tricou mult prea mare, care atârnă șmecherește pe trupușorul său plăpând, poartă un poster cu David Beckham lipit cu scotch. Mestecă plictisit o frunză de coca rezemat de pistolul automat Kalashnikov care are aproape înălțimea sa. Privirea-i cade în gol, inexpresivă și grea, improprie totuși pentru un pui de om. Ceva ciudat îi transpare din înfățișare. Pare copil și nu prea. În ciuda vârstei și a siluetei plăpânde, întregită de statura unui copil evident subnutrit, transpare un fior rece, cumplit. Oricât ar părea de incredibil, puștiul împrăștie în jurul aurei sale o senzație de moarte, de groază și durere în exces. Puștiul pipernicit a învățat deja să bea și să se drogheze, ba chiar în urmă cu câteva zile a încercat, stângace și grotesc, să violeze la rându-i o fetiță dintr-un sat incendiat, încurajat de râsetele bolnave si strigătele demente ale rebelilor, care duc un război fără sfârșit cu armata națională a unei țări din America de Sud.

     Cât despre arta de a ucide un om, puștiul este deja un expert. Cu glonțul, cu cuțitul, cu sticla incediară, cu grenada, chiar și cu un par de lemn, niciun mijloc de suprimare a unei vieți omenești nu-i este străin copilului îmbracat cu un tricou pe care a lipit cu scotch o pagină de revistă cu fotografia fotbalistului preferat. Despre numărul de morți, el nu mai știe câți a ucis. Copilul știe să numere doar până la 20. Nonșalant, declară că, a omorât mai mult de 20 de oameni. Săteni, polițiști, soldați guvernamentali, copii, femei, bătrâni, indieni din selva, rebeli din facțiunile dușmane, el a uitat deja numărul celor trimiși nonșalant si natural pe lumea cealaltă cu ajutorul mănuțelor sale slăbănoage, care poartă urmele acelor cu care s-a drogat.

     Miguel este, din nefericire, doar unul dintre cei peste 3 000 000 de copii soldați din întreaga lume. Sărmani copii care au ajuns să întruchipeze una din abominațiile noastre ca specie,  la începutul  mileniului 3. În ciuda nivelului la care a ajuns știința și tehnologia civilizației umane, în pofida faptului că am ajuns sau pe Luna, sau că, specia umană a dat posterității un Shakespeare, Bach,Bethoven sau Eminescu, cele peste 300 000 de copii identice cu a lui Miguel ne aduc aminte că mai avem mult de tras până să ne putem numi liniștiți Oameni. Nu de alta, dar nici cele mai primitive specii de animale nu-și trimit puii să ucidă în locul adulților!

UN OBICEI FOARTE VECHI:

      Ideea hidoasă și totalmente imorală de a tranforma puii de om, aflați la vârsta inocenței, în soldați ucigași, a încolțit în mintea unor comandanți militari fără urmă de scrupule înca de pe vremea Antichității. Astfel, primele dovezi arheologice spun povestea copiilor soldați din zona bazinului Mării Mediterane. În acele vremuri, era un obicei des întâlnit în cadrul forțelor armate, ca fiecare grup de soldați să aibă în preajma sa copii care-i ajutau la îmbrăcatul armurii, curățarea și întreținerea armelor, sau se ocupau de aprovizionarea cu alimente. Cei mai destoinici erau promovați la rangul de „copil de trupă”, urmând să primească instruire în mânuirea armelor alături de întreținerea carelor de luptă. Exemple ale copiilor soldați ne sunt aduse de imaginile din arta hittită sau egipteană sau de capitolele din Vechiul Testament în care se povestește despre ucenicia militară a tânărului David în serviciul regelui Saul. Mitologia greacă ne oferă exemplul lui Hylas, cel care a fost ucenicul personal al lui Heracles, învățând de la eroul mitic toate tainele mânuirii armelor. Mai apoi, filozofia si literatura greacă aduc multe alte exemple de copii tranformați de mici în soldați neînduratori, cel mai cunoscut caz fiind cel al taberelor de antrenament ale băieților spartani.

   Practica copiilor soldați a fost moștenită fără rezerve în negurosul Ev Mediu european, moment în care copiii erau luați de tați în războaie, făcând parte, la propriu, din bagajele acestora. În această situație, copiii erau plasați în cadrul ariergardei armatei, fiind deseori ținta predilectă a atacurilor inamice. Așa s-a întâmplat și în ajunul bătăliei de la Agincourt când, pe data de 25 octombrie 1415, copiii din ariergarda armatei engleze au fost masacrați în totalitate de soldații francezi care nu le-au arătat niciun semn de milă. O soartă mai crudă decât a acestora au avut-o copiii care au participat la așa numita “Cruciadă a Copiilor” din anul 1212, când un tânăr cioban francez, pe numele său Etienne, a început să predice mulțimilor cum că, el a primit de la Dumnezeu însuși misiunea divină de a elibera Sfântul Mormânt din Ierusalim, cu ajutorul unei armate formată din copii neprihăniți. Datorită puterii sale de convingere ieșită din comun, Etienne a reușit în scurt timp să strângă o oștire care numara nu mai putin de 50 000 de copii și adolescenți din Franța și Germania. Pentru stângerea celor din Germania a contribuit un alt dereglat – Nicolas de Koln! Despre soarta crudă a acestor copii nici nu mai are rost să vorbim!

     În perioada modernă, ne parvin ecourile luptei de la Waterloo, unde contingentul de toboșari francezi în vârstă de 13 ani, a fost lichidat fără cruțare într-un moment de încleștare între taberele inamice. În timpul revoltei ghetourilor evreiești din Varșovia, desfășurate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial , copiii evrei, printre care și Shalom Yoram, s-au constituit într-o mișcare militară intitulată Hashomer Hatzair. În timpul asaltului final asupra Varșoviei din anul 1943, copiii evrei au intrat primii în luptă, iar rezistența lor în fața trupelor germane a fost eroică dar scurtă. Membrii temutelor unitați de elită ale SS-ului, i-au ucis fară milă pe copiii metamorfozați în soldați.

      De partea cealaltă a baricadei, armatele gemane beneficiau la rândul lor de serviciile unitatțlor Hitlerjugend. Copiii din astfel de unitați erau selecționati pe criterii strict rasiale, supuși unor antrenamente dure si îndoctrinați cu ideologia nazistă până la nivelul fanatismului. Așa se explică spiritul de sacrificiu cu care au luptat tinerii din Hitlerjugend în timpul bătăliei Berlinului din anul 1945. Nici trupele Armatei Roșii nu erau străine de aceste obiceiuri. Stalin dădea ordin personal ca toți copiii orfani, indiferent de vârstă, să fie înrolați în rândul soldaților Uniunii Sovietice. Copiii respectivi urmau să fie îndoctrinați cuideologia comunistă, fanatizați și trimiși în linia întâi după un instructaj elementar în care erau învățați cum să ia viața unui om în cel mai scurt timp. Denumiți “Fii ai regimentului”, numiți în mod oficialo-patriotard și „Vrăbiuțe”, acești copii erau trimiși, în mod obișnuit, în misiuni de recunoaștere si sabotaj.

GRENADA, MITRALIERA, CUȚITUL - JUCĂRII PENTRU COPII?

     Articolul 38 din cadrul Drepturilor Internaționale ale Copilului stipulat de Națiunile Unite în anul 1989 proclama : „Statele lumii se vor angaja pe acestă cale, să nu folosească în războaie sau confruntări civile, copii sub vârsta de 15 ani, pe post de soldați combatanți”. Această directivă are la bază Protocoalele Adiționale ale Convenției din Geneva, adoptate la nivel internațional pe data de 12 august 1949 si ratificate, mai apoi, în anul 1977. Evident, nu toți s-au sinchisit de aceste legi internaționale, după cum o demonstrează realitățile dure ale confruntărilor militare de după cel de al doilea Război Mondial.

       Comandanți militari ai sutelor de armate rebele din lumea întreagă răpesc copii și-i aruncă în mijlocul războaielor de gherilă din cadrul conflictelor interetnice, religioase sau economice care înfloresc la ora actuală pe meridianele Terrei. Toți copiii sunt victimele nefericite și lipsite de apărare ale nebuniei, urii, intoleranței și lăcomiei celor mari. Născuți în țări unde războiul face parte din realitatea zilnică, acești copii sunt obișnuiți cu durerea, crima, moartea, foametea, drogurile, violența. Cei mai mulți nu trec de vârsta de 16 ani, fiind considerați, în batjocură, de comandanții facțiunilor rebele ale micilor armate particulare ale vreunui șef de trib sau traficant de droguri, drept „Trupe cu termen redus de garanție”.

      Pentru cei aproximativ 3 000 000 de copii soldați nu mai există scăpare. Cu excepția unor cazuri fericite în care unii dintre ei reușesc să scape iadului provocat de lumea celor mari, cei mai mulîi ajung să fie soldați, spioni, sclavi sexuali sau, după cum se întâmplă deseori, scuturi umane în cazuri limită.