duminică, 7 septembrie 2025

O COMPARAȚIE ÎNTRE MITOLOGIA LEGIONARĂ ȘI CEA COMUNISTĂ.

 

O COMPARAȚIE ÎNTRE MITOLOGIA LEGIONARĂ ȘI CEA COMUNISTĂ

Elemente de mitologie istorică în comunismul românesc:

 Miturile comunismului românesc, întocmai ca şi miturile generale ale comunismului sunt, majoritatea, influenţate direct de teoriile pozitivist-ştiinţifice, care şi-au avut apogeul în secolele XVIII şi XIX şi care erau fondate pe raţiune, ştiinţă, determinism, mecanism istoric, sau progres. Majoritatea miturilor care populează vocabularul şi imaginarul comunist au făcut parte şi din mitologia legionară: omul nou, revoluţia, critica, - pe coordonate diferite, dar convergentă teleologic, - burgheziei, antiintelectualismul, anticapitalismul, caracterul colectivist sau ostilitatea vehementă la adresa liberalismului şi a democraţiei. Cultul personalităţii se remarcă detaşat ca o tangentă a acestor ideologii. Teoria marxistă clasică, aşa cum a fost ea interpretată de Partidul Comunist Român, nu a avut o pondere socială semnificativă; dacă în prima perioadă a comunismului românesc, cel puţin elita politică era convinsă în mare măsură de justeţea argumentativă a marxismului sau a marxism-leninismului, în „epoca” Ceauşescu, încrederea în comunism şi în profilaxia economico-socială pe care acesta o anunţa deja de decenii scade vertiginos, atât elita, cât şi societatea resimţind acut falimentul proiectului comunist. Are loc o distanţare progresivă a societăţii de sfera politică, care va conduce în final la Revoluţia din 1989. În încercarea de a-şi recâştiga legitimitatea, PCR va recurge la retorici naţionaliste şi la falsificarea istoriei. Se poate observa că, manipularea sentimentelor sociale prin intermediul istoriei falsificate în laboratoarele comuniste a afectat enorm şi încă mai afectează mentalul românesc. După cum voi încerca să demonstrez în continuare, naţionalizarea comunismului, deşi a părut o reconciliere firească a noului regim cu trecutul istoric, a însemnat în principal hiperbolizarea importanţei unor figuri din trecut pentru a compensa orgoliile rănite şi insuccesele unui prezent mizer şi dezolant. Registrul mitico-istoric al comunismului românesc poate fi dihotomizat astfel în două mari etape: etapa internaţionalistă (sau prosovietică), şi etapa naţionalistă (antisovietică).

Etapa internaţionalistă:

 Miturile comunismului românesc din prima fază a existenţei sale au exagerat aportul la „etnogeneza” română a populaţiilor cu care strămoşii noştri au intrat în contact, proiectând totodată concepte marxiste ca „lupta de clasă” sau „materialism”asupra întregii istorii a românilor şi a formării lor. Mihail Roller, istoricul oficial al PMR în deceniul cuprins între 1948 şi 1958, reinterpretează societatea dacă şi statul dac ca fiind fondate pe sclavagism, cel puţin în ultimele secole dinaintea erei noastre, în special perioadele lui Burebista sau a lui Decebal. După cucerirea romană, dacii devin marea masă a asupriţilor, în disonanţă cu opresorii romani, proiectaţi simpatetic în vecinătatea actualilor „imperialişti occidentali.” Cu timpul însă,dacii şi romanii ramân un episod îndepărtat din lunga istorie română. Slavii şi bunele legături ale acestora cu daco-romanii ies în evidenţă acum în istoriografia oficială. În ceea ce priveşte problema continuităţii daco-romanilor, respectiv românilor, pe teritoriul carpato-danubiano-pontic, în faza internaţionalistă a comunismului românesc erau acceptate două teze: cea autohtonistă şi cea imigraţionistă. Conform tezei imigraţioniste, românii apăruseră ca popor şi pe teritoriul actual al ţării, dar imigraseră aici şi din întreaga Peninsulă Balcanică sub protectoratul populaţiilor slave. Teza imigraţionistă va fi vehement combătută în faza naţionalistă a comunismului românesc, când teza autohtonistă, conform căreia „etnogeneza” românească a avut loc exclusiv în spaţiul carpato-danubiano-pontic devine singura teză acceptată. De asemenea, continuitatea românilor de-a lungul istoriei nu prezenta nici ea o importanţă deosebită în prima fază a comunismului românesc. Figurile istorice cele mai importante sunt acum Gheorghe Doja, Tudor Vladimirescu sau Horia, Cloşca şi Crişan. Componenta naţională a mişcărilor de revoltă socială pe care aceştia le-au condus va fi estompată, în paralel cu evidenţierea puternicului caracter antifeudal al acestora. Dar personajul cel mai mitologizat în prima fază a comunismului a fost nimeni altul decât istoricul Nicolae Bălcescu, unul din numele de referinţă ale Revoluţiei din 1848; acesta a devenit în scurt timp reperul istoriografiei comuniste: romane, piese de teatru, busturi, licee, până şi bancnota de 100 lei, toate purtau numele marelui revoluţionar, a cărui glorie postumă este „confiscată” şi amplificată pentru a fi pusă în slujba ideologiei comuniste. Bălcescu devine eroul, fără voia lui, a unei manipulări de proporţii. L-au ajutat, în această echivocă ascensiune, intransigenţa sa romantic revoluţionară, consecvenţa cu care a urmărit emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor (chiar dacă idealul său, al unei societăţi de mici producători, nu era exact idealul comunist de societate! - corespundea însă demagogiei comuniste antiboiereşti şi proţărăneşti), şi cu deosebire faptul că a murit tânăr, fără să ajungă ministru sau prim-ministru într-un guvern inevitabil „burghezo-moşieresc”, aşa cum s-a întâmplat cu confraţii săi de revoluţie. Gheorghe Gheorghiu Dej, conducătorul României între 1948-1965, îşi face la rândul său apariţia în forţă pe piedestalul istoriei române din prima jumătate a secolului XX. Revolta „ceferiştilor”de la atelierele Griviţa din 1933, la care Dej a participat, dar în postura de simplu muncitor, este adusă în prim plan, Gheorghe Gheorghiu Dej devenind protagonistul principal al acelui eveniment, care se transformă într-o revoltă muncitorească de proporţii împotriva monarhiei opresive şi a burghezo-moşierimii exploatatoare. În continuare, momentul 23 august 1944 are la rândul său o pondere deosebit de mare în istoriografia comunistă din faza internaţionalistă, echivalând cu eliberarea ţării de către Armata Roşie a lui Stalin de sub dominaţia fascistă. În această perioadă are de asemenea loc cristalizarea mitului ilegalistului, a cărui constantă persecuţie în cadrul regimurilor „burghezo-moşiereşti” îi conferă un titlu de glorie şi o confirmare a justeţii cauzei pentru care luptă. Prin obârşia lor, prin nobleţea idealurilor şi prin eroismul dovedit, ilegaliştii justifică revoluţia proletară şi legitimează noul regim; pe de altă parte însă, sunt suficient de mărunţi pentru a nu atenta la poziţia liderului. Se poate observa că miturile caracteristice etapei prosovietice a comunismului românesc sunt circumscrise încercării de a canaliza istoria naţională pe făgaşul marxismului clasic, internaţionalist; deriva naţionalistă a comunismului românesc va aduce cu sine o nouă reinterpretare a istoriei, accentul punându-se acum pe unitatea şi continuitatea românilor în spaţiul carpato-danubiano-pontic, pe amplificarea xenofobiei şi responsabilizarea „străinilor” pentru eşecurile regimului, dar şi pe eroi care au luptat împotriva „cotropitorilor” şi care au încercat, în imaginarul şi istoriografia comunistă, să unifice teritoriile româneşti cu orice preţ (Burebista, Decebal, Mihai Viteazul, etc.).

Etapa naţionalistă:

 După 1970, sentimentele naţionaliste se amplifică în statele Tratatului de la Varşovia, fiind încurajate frecvent chiar de către elitele politice; perimarea şi scăderea credibilităţii paradigmei ideologice, coroborată cu ineficienţa dureros de evidentă a modelelor economice impuse de la centru au impulsionat conducerile acestor state să încerce să-şi legitimeze poziţiile pe coordonate naţionale. În România, naţionalismul a apărut în acest context ca un mult aşteptat liant între societate şi regim, capabil de a realiza coeziunea internă şi de a distrage atenţia populaţiei de la criza economico-socială pe care regimul putea astfel să o justifice fără a se compromite prea mult, învinovăţind comploturi şi „agenturi străine” pentru propriile eşecuri. De menţionat că naţional-comunismul românesc s-a opus ocazional chiar şi Uniunii Sovietice, exultând valorile independenţei naţionale şi speculând antirusismul latent al populaţiei. S-a vorbit deseori în România postcomunistă de „rezistenţa prin cultură” a intelectualilor, dar nu s-a menţionat suficient faptul că acestă cultură a fost vizată predilect de ideologia comunistă, care a integrat în sistemul său de valori o bună parte, chiar cea mai mare parte, a moştenirii naţionale. În acest fel, nu numai marea masă a populaţiei a fost manipulată, ci şi un important segment al „intelighenţiei” româneşti; euforia produsă de condamnarea publică a lui Ceauşescu a intervenţiei sovietice în Praga anului 1968 a convins milioane de oameni de judiciozitatea şi onestitatea regimului, permiţându-i de asemenea primului secretar general să îşi amelioreze considerabil capitalul politic. Pentru a consolida noua direcţie naţionalistă, Partidul Comunist Român a iniţiat un vast proiect de politizare a culturii şi a istoriei ultimelor secole. În acest fel, au fost angrenaţi în susţinerea postumă a comunismului o întreagă pleiadă de somităţi ale culturii româneşti pre-comuniste. Până şi Nicolae Iorga, adversar declarat al comunismului, cunoaşte un major reviriment publicistic, datorită componentei pronunţat naţionaliste a operelor sale. Operele unor importanţi oameni de cultură erau reeditate în „ediţii critice”, suprimându-se pasajele incomode ideologic, cum ar fi cele care condamnau totalitarismul de orice factură, cele care susţineau primatul libertăţii individuale, cele care susţineau dezvoltarea unei economii bazate pe mici proprietari etc. Afirmarea naţionalismului de factură comunistă aduce cu sine o nouă rescriere a istoriei românilor. Deşi a părut o firească recuperare a deontologiei istorice, naţionalismul de factură comunistă a fost în primul rând manipulativ. S-a început timid cu o semireabilitare a regimului antonescian, condamnat cu virulenţă în prima fază a comunismului românesc, după care s-a ajuns la aventura tragicomică a conceptului de protocronism, conform căruia o mare parte din cele mai valoroase produse culturale, ştiinţifice şi tehnologice aveau autori români.Evenimente importante ale trecutului românesc sunt reinterpretate acum în conformitate cu noua direcţie ideologică. În acest context, revoluţia lui Horea (1784) a revenit în postura de precursoare a Revoluţiei franceze, o anterioritate de cinci ani neînsemnând însă prea mult. Spre sfârşitul domniei lui Ceauşescu, răscoala de la Bobâlna s-a metamorfzat la rându-i în revoluţie, cu girul însuşi al dictatorului. Potrivit unei logici similare, s-a putut trage concluzia că tot românii inventaseră naţiunea modernă şi statul naţional, fapt demonstrat prin unirea lui Mihai, şi chiar prin multiplele manifestări de unitate românească anterioare anului 1600, într-o vreme când nimeni în Europa nu se gândea să taie graniţele după criterii etnice. Unirea, în 1600, a Ţării Româneşti, Transilvaniei şi a Moldovei, deşi efemeră ca durată şi reală importanţă politică, a exercitat, de-a lungul secolelor, un deosebit impact asupra imaginarului românesc, în special asupra elitelor culturale şi politice. Comunismul românesc a preluat acest impact, adăugându-i însă noi valenţe. Mihai Viteazul devine catalizatorul sentimentelor de emancipare naţională care animau de secole cele trei provincii; chiar dacă Unirea sa, ca şi în cazul lui Burebista, nu i-a supravieţuit şi nu a fost motivată în principal de dorinţa de a da formă politică unei identităţi româneşti comune, vag definită şi resimţită la nivel social, ci de a-şi consolida poziţia, prin campanii de cucerire, în faţa imperiului Otoman, - conform noii direcţii ideologice, momentul 1600 a fost intens anticipat şi mai ales valorizat de memoria colectivă până la Unirea din 1859 şi crearea României Mari din 1918. Pe filonul acestei reorientări naţionaliste dirijate ideologic, ponderea populaţiilor considerate alogene la procesul de „formare” a poporului român scade treptat; astfel, chiar şi romanii îşi pierd rolul privilegiat în „etnogeneza” românească, fiind de acum un factor aflat mult sub daci ca importanţă în acest proces şi contribuind la „etnogeneza” românilor numai prin caracterul preponderent latin al limbii. De asemenea, slavii vor întâlni în secolele IX-X pe teritoriul actualelor provincii româneşti un popor proto-român care vorbea deja proto-româna, deci un popor cristalizat deja din punct de vedere etnic, la „formarea” căruia nu mai aveau cu ce să contribuie. Inflexiunile naţionaliste pe care le-a suferit comunismul românesc, împreună cu noua orientare formal antisovietică a acestuia s-au concretizat în beneficii politice deloc neglijabile pentru Nicolae Ceauşescu şi camarila acestuia. Prin resorbţia naţionalismului în textura ideologică a regimului Ceauşescu au fost atraşi nostalgici ai dreptei interbelice împreună cu un important segment al proletariatului, segment care va cunoaşte mai întâi o fază ascendentă a aderenţei la comunism, urmând ca ulterior, în penuria economică a anilor ’80, simpatia pentru regim să scadă treptat, culminând cu crearea de sindicate şi greve muncitoreşti. 1980 este un an important pentru registrul mitologic al comunismului românesc, deoarece are loc sărbătorirea a 2050 de ani de când regele dac Burebista a înfăptuit primul „stat naţional unitar dac”. Sintagma este aberantă din mai multe puncte de vedere: în primul rând, Burebista a fost un rege care a unificat teritorii şi populaţii care aveu un vag sentiment de identitate comună prin agresive campanii de cucerire, înglobându-le într-o fragilă formaţiune politică ce nu i-a supravieţuit; în al doilea rând, nu se cunoaşte cu exactitate anul încheierii campaniilor de cucerire ale regelui dac, şi, în al treilea rând, folosirea termenului naţiune este total improprie din punct de vedere conceptual pentru secolul I înaintea erei noastre. Panteonul eroilor naţional-comunismului avea să fie însă progresiv umbrit de hiperbolizarea figurii secretarului general Nicolae Ceauşescu. Tot mai multe evenimente cu caracter „antifascist” din perioada interbelică ajung să-i fie atribuite, concomitent cu minimalizarea rolului lui Gheorghiu Dej şi reabilitarea unor oponenţi ai acestuia, dintre care ar fi de amintit Ştefan Foriş, unul dintre primii lideri ai PCR, şi Lucreţiu Pătrăşcanu, unul dintre puţinii lideri comunişti români care absolvise învăţământul superior. În concluzie, comunismul de factură naţională a reprezentat o tehnică de manipulare socială, bazată pe interpretarea denaturată a trecutului pentru a conferi legitimitate unui prezent tot mai puţin dispus să accepte politicile economice şi sociale defectuoase pe care regimul încerca să le implementeze. Putem identifica patru faze ale acestui proces de contrafacere a istoriei: perioada puternicei civilizaţii dacice, însemnată forţă economică, politică şi culturală în zonă, care a rezistat eroic cuceririi romane; perioada provinciilor medievale româneşti, care, animate de conştiinţa unei identităţi comune pe care încercau să o concretizeze politic, se aliau deseori în războaiele împotriva Porţii Otomane; momentul războiului de independenţă (1877) şi cel al Unirii de la 1918, prezentate ca momente ce încununează, în spaţiul românesc, aspiraţiile claselor exploatate din epocile anterioare, şi, în sfârşit, „revoluţia naţională antifascistă şi antiimperialistă”, care a avut loc în 23 august 1944, când România a ieşit din alianţa pe care o avea cu puterile Axei pentru a lupta de partea URSS.

Dimensiuni şi tehnici manipulative ale celor două extreme politice româneşti:

 Voi încerca acum să conturez o imagine cât mai viabilă a conceptului de manipulare şi a modului în care acesta s-a manifestat în ideologia legionară, respectiv comunistă, nivelându-le diferenţele şi omogenizându-le într-un tot unitar, antidemocraţia, colectivismul, anticapitalismul şi antiindividualismul alcătuind liantul acestui tot. Manipularile legionare şi comuniste au fost în primul rând politice, deşi au utilizat o gamă întreagă de tehnici şi procedee care exced registrul politic. O formă mai complexă a manipulării poate fi considerată dezinformarea. Dezinformarea este o manipulare a opiniei publice, în scopuri politice, folosind informaţii tratate cu mijloace deturnate. Scopul imediat al dezinformării este crearea unei stări psihice în care publicul să reacţioneze pavlovian la anumiţi „termeni cheie” inseraţi mediatic în societate, stare pe care manipulatorii o vor valorifica ulterior din punct de vedere politic. Deşi miturile pe care le creează şi din care se inspiră diferă, metodele manipulative şi scopurile politice ale legionarilor şi comuniştilor coincid. Limba de lemn, propaganda, cultul personalităţii şi exploatarea politică a nemulţumirilor sociale s-ar număra printre aceste metode manipulative comune.

Legionarism şi manipulare politică:

 În cazul mişcării legionare, limba de lemn nu a ajuns să deţină rolul instituţionalizat pe care l-a avut în comunism. Practic, discursurile şi cărţile lui Codreanu nu au avut timp să se metamorfozeze într-o limbă de lemn în sensul plenipotenţiar al termenului, dar au format totuşi o structură similară acesteia, în care principalele repere erau cuvintele comunism, evrei, credinţă, jertfă, mântuirea neamului. Pentru a circumscrie sintagma „limbă de lemn” într-un cadru comprehensiv cât mai complex, prezint o serie de caracteristici exterioare ale acesteia. În primul rând, patosul, apoi agresivitatea extremă a tonului, sau reprezentarea alegorică a duşmanului. Unul dintre cele mai vizibile aspecte ale limbii de lemn constă în faptul că relevarea adevărului este însoţită de o explozie de patos care suspendă judecata, şi adeziunea pare obligatorie. Consider manipularea morală, manipularea religioasă şi manipularea imagologică principalele tipuri de manipulare politică utilizate de Legiunea „Arhanghelului Mihail”. Consistenţa primului registru manipulativ este dată de faptul că legionarii se considerau singura forţă spirituală şi politică aptă de a combate „politicianismul” care cuprinsese România. Mişcarea opera practic o „confiscare” a moralităţii, subsumată exclusiv ambiţiilor politice şi imaginii sale. Membrii Legiunii „Arhanghelul Mihail” erau singurii martiri pe care îi putea avea noua Românie, iar sfinţii şi eroii din trecut construiau gradual necesitatea apariţiei acestei mişcări de purificare morală a poporului român. Manipularea de tip religios este fundamentată pe pretinsa esenţă creştină a mişcării, însăşi arhanghelul Mihail şi implicit Dumnezeu acordându-şi girul spiritual Legiunii. Aici intervine o importantă deturnare a sensului creştinismului, înfăptuită prin concilierea (neconvingătoare) a opoziției creştinism-crimă, urmată de acapararea şi instrumentalizarea politică progresivă a doctrinei creştine. Tendenţios, s-a urmărit inocularea ideii că un bun creştin nu poate fi decât legionar, credincioşii care nu au aderat încă la mişcare fiind influenţaţi de puterea corupătoare a banului evreiesc sau burghez, sau pur şi simplu neavând dorinţa sfântă de a salva ţara de „politicianism” şi paralizia morală de care s-a lăsat cuprinsă. Antisemitismul legionar, fundamentat pe coordonate religioase, dar şi economice, îşi găseşte de asemenea corespondenţe, ce-i drept, nu la fel de intense, în naţional-comunismul românesc. Nici mai mult nici mai puţin, legionarismul se dorea a fi, pornind de la creştinism, o nouă religie. Confiscarea creştinismului era gândită tocmai pentru a legitima noua religie: printr-o manevră subterană, mutantă, creştinismul era susbsumat strict legionarismului, chiar dacă, prin aceasta, el devenea altceva decât creştinismul canonic. De aceea, evreii erau adesea acuzaţi nu ca primii răstignitori ai lui Hristos, cât mai ales ca răstignitorii pentru a doua oară a lui Hristos, întrupat în naţia română pură, Mişcarea Legionară ori chiar în Corneliu Zelea Codreanu. Imaginea pe care o afişau legionarii în taberele de muncă (sobri, disciplinaţi, integri, credincioşi), şi faptul că activitaţile care se desfăşurau în aceste tabere erau prezentate ca suplinind activităţile pe care guvernul ar fi trebuit să le iniţieze, contribuiau din plin la popularitatea Gărzii. Se dorea un Bine imediat, iar legionarii păreau singurii care „fac şi tac”, singurii dispuşi să ajute efectiv la construirea acestei stări de fapt. Violenţele şi asasinatele politice constituiau o altă oportunitate mediatică pentru Gardă; legionarii nu comiteau crime, ei pedepseau în numele poporului şi al lui Dumnezeu; de asemenea, comportamentul acestora la procese, sau chiar în faţa tribunalelor de execuţie, crea o impresie puternică. Astfel, după asasinarea în decembrie 1933 a primului ministru I.G.Duca, „nicadorii” (Nicolae Constantinescu, Constantin Caranica şi Doru Belimace) au aruncat pistoalele şi au aşteptat într-o serenitate deplină sosirea autorităţilor, postură care ar fi trebuit să ofere o justificare aproape metafizică gestului comis. Mai mult, în timpul execuţiilor din 1939, declanşate de crimele legionare care au avut ca resort lichidarea lui Codreanu din noiembrie 1938 -, unii legionari, dacă împuşcăturile care îi loveau nu-i răneau de moarte, strigau: „Nu sunt mort, mai trageţi odată!”

Comunism şi manipulare politică:

 Din multitudinea de elemente ale manipulării de tip comunist, patru par a fi cele mai importante: rescrierea istoriei, procesele politice (în special în URSS), limba de lemn şi cultul personalităţii, care, după cum am mai amintit, a avut de asemenea o pondere foarte mare şi în imaginarul Gărzii de Fier. Efectul rescriei istoriei nu a fost imediat. Prima generaţie care a fost confruntată cu istorie fabricată în laboratorul comunist a fost probabil şi cea mai imună la aceasta. Cu timpul însă, rezistenţa tinerelor generaţii la „contaminarea” cu istorie falsificată a scăzut treptat, iar miturile revanşarde şi angoasele resentimentare, dublate de pretinsele conspiraţiile de proporţii împotriva României, inoculate prin această istorie, au început să fie treptat asimilate. Vina pentru propriile eşecuri venea din exterior, iar efectele propriilor reuşite (în mare parte hiperbolizate sau inventate) asigurau stabilitatea întregii Europe. În astfel de climat socio-istoric au coabitat generaţii întregi de români; astăzi, „comunismul rezidual” continuă să distorsioneze realităţi şi mentalităţi, pe măsură ce nostalgia vechiului regim, perceput ca fiind mult mai ferm şi mai eficient decât democraţia, ia amploare. Procesele politice, menite să discrediteze şi să condamne adversarii regimului, au devenit rapid o modalitate de debarasare a liderilor comunişti de proprii tovarăşi deveniţi incomozi. Cele mai aberante procese de acest fel au avut loc în URSS-ul lui Stalin, în 1937 fiind pronunţate zilnic la Moscova câteva mii de pedepse capitale. În România, cele mai importante procese politice comuniste i-au implicat pe Lucreţiu Pătrăşcanu, Ana Pauker, Vasile Luca sau Teohari Georgescu, primul fiind făcut vinovat de Gheorghiu Dej pentru toate eşecurile pe care Stalin le imputase elitei comuniste române de după 1945 (în principal numărul foarte scăzut de membri şi lipsa de aderenţă a Partidului Comunist în perioada interbelică), iar ultimii trei au fost înlăturaţi de Gheorghiu Dej sub pretextul deviaţionismului de dreapta, în realitate pentru a consolida monopolulului puterii politice în mâinile acestuia. În perioada ceauşistă procesele politice au încetat, deoarece s-a observat compromiterea, prin intermediul acestora, a imaginii partidului. Limba de lemn a fost un instrument propagandistic pe care comunismul l-a inventat şi l-a perfecţionat prin folosire permanentă. Ştiut fiind de către experţii propagandei politice că limitările experienţei lingvistice şi culturale ale unei anumite persoane îi pot restrânge acesteia accesul la anumite idei sau distorsiona aprecierea unor realităţi, discursul politic a vizat, înainte de toate, adoptarea unui anumit comportament sau declanşarea unei acţiuni în rândul auditoriului. Astfel, scopul limbii de lemn nu este transmiterea unui mesaj, ci crearea unei anumite stări. Finalitatea revoluţiei comuniste era o societate mondială fără clase, monoglotă; pe cale de consecinţă, utilitatea limbii de lemn în regimurile comuniste este mai mult decât evidentă. Aceasta, pe lângă faptul că nu exprima şi nu descria nimic nou, avea rolul de a reduce accesul la idei, practic de a abrutiza cognitiv societatea, întocmai opusul unei autentice limbi. Ţinând cont de acest lucru, limba de lemn are o denumire improprie, deoarece produce un efect social fundamental opus unei autentice limbi. Ea este însă imperios necesară Partidului Comunist pentru întreţinerea ficţiunii ideologice. Totodată, ea permite recrutarea, fără teama de a greşi, a conducătorilor şi activiştilor obşteşti. Şi, nu în ultimul rând, oferă cetăţenilor posibilitatea de a se exprima prin discursuri publice - fără pericole pentru putere - în cadrul simulacrului numit „democraţie socialistă.” Particularităţile limbii de lemn sunt şi ele interesante; astfel, nu există un emiţător, niciun destinatar concret, partidul adresându-se practic poporului, în conformitate cu orientarea antiindividualistă a comunismului. Nu există alt referent pentru limba de lemn decât ea însăşi, aceasta nefăcând nicio trimitere concretă şi întreţinând deliberat ambiguitatea în jurul subiectului pe care (aparent) îl dezvoltă; pe lângă acestea, se observă formulele rituale care stau la baza limbii de lemn, presărată de simboluri ale unei anumite ordini pe care o produce şi al cărei produs este. Caracteristicile principale ale limbii de lemn sunt: maniheismul (scopul existenţial al limbii de lemn era acela de a radicaliza diferenţele dintre „lagărul socialist” şi cel imperialist), precaritatea vocabularului (jurnaliştii din fosta URSS foloseau aproximativ 1500 de cuvinte, în timp ce vocabularul rus din secolul XIX conţinea în jur de 220 000), modul organic de interpretare a societăţii (aceasta, ca orice organism, trebuie să se dezvolte în anumite etape, având ca finalitate nivelul superior al socialismului), şi voluntarismul militant în construcţia comunismului (discursul public comunist este suprasaturat de verbe cu substrat politic: a dezvolta, a facilita, a accelera, a orienta, a stimula, a construi, etc). În limba de lemn, a gândi are semnificaţia de a îndepărta fenomenele pentru a ajunge la principii. Cât despre limba de lemn din perioada ceauşistă, aceasta a excelat prin lipsa de conţinut efectiv, logoree accentuată şi sărăcia vocabularului folosit. Cultul personalităţii a avut un însemnat rol manipulativ la nivel imagologic. Prin excesul de imagine şi de omagii la adresa conducătorului, imaginarul colectiv mental era supus la o sistematică agresiune care se finaliza deseori, aşa cum era anticipat, prin acceptarea, finalmente mecanică, a poziţiei infailibile a liderului. Manipularea comunistă a fost superioară celei legionare prin însăşi timpul pe care l-a avut la dispoziţie pentru a se exercita, însă ambele mişcări au dispus de elemente manipulative cu impact puternic în mentalul colectiv românesc. Apreciez chiar că miturile folosite în manipularea legionară (credinţă, neam, pedeapsă, muncă jertfă) ar fi mai apropiate de fondul intim al românului simplu, în special a populaţiei rurale decât cele comuniste (proletariat, societate fără clase, suprimarea proprietăţii individuale, eradicarea credinţelor religioase, etc) şi că, în alte circumstanţe istorice, manipularea legionară ar fi putut avea un impact considerabil mai ridicat; în altă ordine de idei, deturnarea sensului comunismului prin deriva naţionalistă s-a făcut tocmai pentru a contracara insuficienţa de legitimitate care afecta regimul şi pentru câştigarea aderenţei maselor, comunismul recurgând astfel la mituri specifice extremei drepte pentru a se menţine la putere. Rezultă deci, pe lângă consistentele intersectări de natură ideologică, şi o pronunţată o continuitate propagandistică între legionarism şi comunism.

Concluzii:

 Atât legionarismul, cât şi comunismul au operat o manipulare prin intermediul miturilor din imaginarul românesc, creându-le sau amplificându-le, pentru a constrânge, - printr-o metodă mai subtilă şi mai eficientă -, societatea să le susţină, sau cel puţin să le accepte propriile proiecte politice. Ţesutul mitologic face parte din fiinţa noastră mentală, aşa cum ţesutul conjunctiv face parte din fiinţa noastră corporal. Fiecare generaţie rescrie istoria în conformitate cu propriile trăiri, aspiraţii sau valori; acest fapt, fără a conferi neapărat un caracter echivoc evenimentelor din trecut, accentuează doar imposibilitatea unei poziţii cu adevărat obiective a cercetătorului, condiţionată direct de cultura şi de mediul social al cărei produs este. Chiar şi aşa, imposibilitatea unei obiectivităţi totale nu scuză deturnările grosolane ale trecutului sau ale unor concepte în scopul instrumentalizării lor politice. Naşterea totalitarismului în secolul XX poate fi privită şi prin prisma confruntării a două tipuri de etică: etica comunitară şi etica individualistă. Ultima s-a impus treptat odată cu Reforma religioasă şi cu procesul de secularizare, mutând treptat accentul social de pe comunitate pe individ. În această optică, fascismul şi comunismul au reprezentat o încercare de restabilire a moralei comunitare, având însă un succes parţial şi temporar. „Era individului”, pentru a folosi expresia care dă titlul unei cunoscute cărţi a filozofului francez Alain Renaut - pare, cel puţin în prezent, ireversibilă. Cele două extreme ale politicii româneşti din secolul XX trebuie în primul rând înţelese, şi numai după aceea blamate. Imensa manipulare provenită din legionarism, dar mai ales din comunism, aplicate sistematic mentalului colectiv românesc, au condus la o denaturare a autenticelor raporturi între societate şi sfera politică; astfel, o însemnată parte a societatăţii române contemporane încă valorizează stabilitatea cu preţul autoritarismului politic, în detrimentul libertăţii şi a riscurilor economico-sociale inerente acesteia. Nostalgia comunismului este, pentru largi categorii societale, incontestabilă, iar atâta timp cât democraţia (care are nevoie de timp şi răbdare pentru a deveni cu adevărat funcţională) va continua să fie privită circumspect, ca depozitară a corupţiei, laşităţii sau minciunii, România va avea o relaţie defectuoasă atât cu trecutul, cât şi cu prezentul său, deoarece democraţia nu este reflectarea unei ordini divine sau cosmice. Nu posedă niciun adevăr transcendent în exerciţiul său; adevărul său fundamental este că nu are un adevăr tocmai pentru a permite diferitelor adevăruri politice să se exprime, să se confrunte, să se înfrunte respectându-se, adică păstrând regula democratică.

marți, 2 septembrie 2025

ORIGINEA VIEȚII - studiu; partea a șaptea!

 

ORIGINEA VIEȚII - studiu; partea a șaptea! 

Impresionantul nostru Univers:

 De mii de ani‚ generaţii după generaţii‚ oamenii şi-au manifestat uimirea şi admiraţia în faţa spectacolului pe care îl oferă cerul înstelat. Într-o noapte senină‚ stelele magnifice se aseamănă cu nişte diamante suspendate în întunecimile spaţiului. Cât despre clarul de lună‚ care scaldă pământul‚ este de o frumuseţe inegalabilă. Oamenii care îşi folosesc raţiunea se întreabă adesea: „Dar ce există în spaţiu? Cum este el organizat? Am putea şti cum au început toate acestea?” Răspunsul la aceste întrebări ne-ar ajuta‚ fără îndoială‚ să cunoaştem mai exact motivul din care a venit în existenţă pământul cu locuitorii săi şi cu celelalte forme de viaţă şi ce anume ne rezervă viitorul. Cu secole în urmă‚ oamenii credeau că Universul era constituit doar din câteva mii de stele vizibile cu ochiul liber. Dar astăzi‚ graţie unor puternice instrumente care scrutează cerul‚ oamenii de ştiinţă ştiu că există mai multe stele‚ mult mai multe. În realitate‚ ceea ce au observat ei este mult mai impresionant decât tot ce ne-am fi putut imagina vreodată. Mintea omenească rămâne uluită de imensitatea şi complexitatea Universului. Conform unui comentariu al revistei National Geographic‚ omul „este stupefiat” în faţa perspectivelor cunoaşterii pe care i le oferă Universul.⁠

Dimensiuni impresionante: În ultimele secole‚ astronomii care au scrutat cerul cu primele telescoape au remarcat formaţiuni nebuloase‚ asemănătoare norilor. Ei au presupus că era vorba de nori de gaze nu prea îndepărtaţi. Dar în anii 1920‚ când au început să fie utilizate telescoape mai mari şi mai puternice‚ s-a constatat că aceste „gaze” erau în realitate ceva mult mai vast‚ ceva de dimensiuni extraordinare: galaxii. O galaxie este un enorm ansamblu de stele‚ de gaze şi de alte materii cosmice care se rotesc în jurul unui nucleu central. Aceste galaxii au fost numite universuri insulare‚ deoarece fiecare dintre ele este asemănătoare unui Univers. De exemplu‚ să ne gândim la galaxia din care facem noi parte şi care se numeşte Calea Lactee. Sistemul nostru solar‚ adică Soarele‚ Pământul şi alte planete cu sateliţii lor‚ aparţin acestei galaxii‚ dar ele nu constituie decât o infimă parte din ea‚ deoarece galaxia noastră numără peste 100 de miliarde de stele! După opinia altor savanţi‚ ea are între 200 şi 400 de miliarde de stele. Diametrul galaxiei noastre este atât de mare încât‚ dacă ne-am putea deplasa cu viteza luminii‚ (adică 300.000 km. pe secundă)‚ ne-ar trebui 100.000 de ani pentru a o traversa! Câţi kilometri reprezintă aceasta? Dat fiind că lumina parcurge circa zece mii de miliarde (10.000.000.000.000) de kilometri pe an‚ aceasta înseamnă că galaxia noastră are un diametru de 100.000 de ori mai mare‚ adică de circa un miliard de miliarde - 1.000.000.000.000.000.000 de kilometri! Distanţa medie dintre stelele unei galaxii este estimată la circa 6 ani lumină‚ adică aproape 60 de mii de miliarde de kilometri! Este aproape imposibil ca mintea omenească să înţeleagă asemenea dimensiuni sau asemenea distanţe. Şi totuşi‚ galaxia noastră nu este decât o infimă parte a Universului. Fapt încă şi mai stupefiant este că s-au descoperit atât de multe galaxii‚ încât se spune că ele „sunt tot atât de numeroase ca şi firele de iarbă dintr-o păşune”. În Universul observabil cu ajutorul mijloacelor noastre de investigare există circa 150 miliarde de galaxi. Şi fiecare din ele este alcătuită din sute de miliarde de stele!

Roiuri de galaxii: Dar asta nu este totul! Aceste impresionante galaxii nu sunt răspândite la întâmplare în spaţiu. Dimpotrivă‚ ele sunt în general aranjate în grupuri bine definite‚ numite roiuri‚ ca boabele de strugure într-un ciorchine. Au fost deja observate şi fotografiate zeci de mii de asemenea roiuri galactice. Unele roiuri se compun dintr-un număr relativ restrâns de galaxii. De exemplu‚ roiul din care face parte Calea noastră Lactee nu numără decât douăzeci de galaxii. Una dintre aceste galaxii este situată în „vecinătatea” noastră. În nopţile senine ea este vizibilă cu ochiul liber. Este vorba de galaxia din Andromeda care‚ ca şi galaxia noastră (Calea Lactee)‚ are formă de spirală. Alte roiuri galactice sunt formate din zeci‚ poate din sute sau chiar din mii de galaxii! Unul dintre ele se crede că numără circa 10.000 de galaxii! Distanţele dintre galaxiile din interiorul unui roi sunt‚ în medie‚ aproximativ de ordinul unui milion de ani lumină! Însă distanţa care separă între ele două roiuri galactice poate fi de 50-100 de milioane de ani lumină! În plus‚ anumite fapte arată că roiurile sunt aranjate şi ele în „superroiuri”‚ asemenea ciorchinelor de struguri pe viţa de vie. Ce imensitate şi ce strălucită organizare!

O organizare similară: Dar să ne întoarcem la sistemul nostru solar‚ care mărturiseşte despre o altă admirabilă formă de organizare. Soarele‚ stea de mărime mijlocie‚ este „nucleul” în jurul căruia gravitează Pământul şi celelalte planete‚ cât şi sateliţii lor‚ urmând o orbită precisă. An de an‚ toate aceste corpuri cereşti îşi urmează calea cu o asemenea precizie matematică încât astronomii pot să prevadă care va fi poziţia lor exactă în orice moment din viitor. Dacă privim în infinitul mic‚ în lumea atomilor‚ constatăm aceeaşi precizie. Un atom este o minune a ordinii‚ asemenea unui sistem solar miniatural. El are un nucleu format din particule numite protoni şi neutroni‚ în jurul căruia gravitează minusculi electroni. Întreaga materie este constituită din aceste „cărămizi” de construcţie. Deosebirea dintre o substanţă şi alta este determinată de numărul protonilor şi neutronilor din nucleu‚ cât şi de numărul electronilor care gravitează în jurul nucleului şi de orbita pe care o urmează ei. Toate acestea dovedesc o minunată organizare‚ căci toate elementele care constituie materia pot fi dispuse conform unei succesiuni exacte în funcţie de numărul „cărămizilor” utilizate.

Ce există îndărătul acestei organizări? Aşa cum am văzut‚ dimensiunile Universului sunt cu adevărat uluitoare iar ordinea care domneşte în el de asemenea. De la infinitul mare până la infinitul mic‚ de la roiurile galactice pînă la atomi‚ Universul‚ în întregime‚ denotă o extraordinară organizare. Revista Discover declara: „Suntem uluiţi de ordinea pe care o descoperim‚ iar specialiştii noştri în cosmologie şi în fizică observă neîncetat noi şi surprinzătoare aspecte ale Cosmosului. Eram obişnuiţi să-l numim un miracol‚ dar încă şi azi suntem înclinaţi să considerăm întregul Univers drept un miracol.” Această ordine transpare din însăşi semnificaţia termenului „cosmos”‚ pe care astronomii îl întrebuinţează în mod curent pentru a desemna Universul. Un dicţionar îi dă acestui termen următoarea definiţie: „Universul considerat drept un sistem armonios şi ordonat.” După ce a atras atenţia asupra „ordinii din Univers”‚ şi a făcut observaţia că galaxiile „îşi urmează orbitele bine determinate şi în relaţie unele cu altele”‚ fostul astronaut John Glenn a ridicat aceste întrebări: „S-au putut produce din întâmplare toate acestea? S-ar fi putut ca o aglomerare de epave să înceapă brusc să descrie aceste orbite diferite?” Şi el a încheiat astfel: „Nu pot să cred aşa ceva! O Forţă oarecare le-a pus pe toate acestea pe orbită şi veghează ca ele să continue să se menţină astfel.” În realitate Universul este organizat cu o asemenea precizie încât omul se poate baza pe corpurile cereşti pentru a calcula timpul. Dar orice cronometru de precizie‚ bine conceput‚ este‚ evident‚ produsul unei minţi metodice şi creatoare cu care nu poate fi dotată decât o persoană inteligentă. Ce vom putea spune atunci despre Universul care dispune de o arhitectură atât de complexă şi de o funcţionare de atât de mare precizie? Nu presupune el‚ oare‚ un creator‚ un constructor‚ o minte‚ pe scurt - o inteligenţă? Şi poate exista oare inteligenţă în afara unei persoane? Nu se poate să nu ajungem la una şi aceeaşi concluzie: o admirabilă organizare presupune un organizator extraordinar. Judecând după lucrurile pe care le-am putut constata‚ nimic organizat nu poate apărea din întâmplare‚ printr-un accident. Tot ce putem observa în decurs de o viaţă întreagă demonstrează că la originea a tot ce este organizat se află un organizator. Nu există niciun aparat‚ niciun ordinator/computer‚ niciun edificiu care să nu aibă un creator şi nici măcar un creion sau o foaie de hârtie care să nu fi fost concepute de cineva. Concluzia logică este‚ aşadar‚ că cel mai complex sistem organizat‚ cel mai uluitor din câte există‚ - Universul nostru (și foarte posibil, Multiversul)‚ trebuie să fie opera unei inteligenţe‚ a unui organizator.

Orice lege presupune un legislator: În plus‚ întregul Univers‚ de la atom la galaxii‚ este guvernat de legi fizice foarte precise. Spre exemplu‚ căldura‚ lumina‚ sunetul şi gravitaţia ascultă de legi. Fizicianul Stephen W. Hawking a spus: „Cu cât observăm mai mult Universul‚ cu atât mai mult constatăm că în el nu domneşte arbitrariul‚ ci că el ascultă de anumite legi precise care intervin în diverse domenii. Pare perfect rezonabil să presupunem că trebuie să existe principii unificatoare‚ astfel încât toate legile decurg dintr-o anumită lege mai importantă.” Wernher von Braun‚ specialist în astronautică‚ a mers ceva mai departe atunci când a declarat: „Legile naturale ale Universului sunt atât de precise încât nu întâmpinăm nicio dificultate în construirea unei nave spaţiale pentru a zbura pe Lună şi în programarea zborului cu o precizie de fracţiuni de secundă. Asemenea legi trebuie să fi fost fixate de cineva.”⁠ Oamenii de ştiinţă care doresc să plaseze o rachetă pe o orbită în jurul Pământului sau în jurul Lunii trebuie să ţină cont de asemenea legi universale‚ dacă vor să aibă succes. Când ne gîndim la legi‚ noi recunoaştem că ele provin de la o entitate care legiferează. Un semn de circulaţie cu inscripţia „Stop” implică în mod obligatoriu existenţa unei persoane sau a unui grup de la care emană această lege. Ce putem spune atunci cu privire la totalitatea legilor care guvernează Universul? Aceste legi în mod strălucit concepute depun cu siguranţă mărturie despre un legislator suprem şi inteligent.

Organizatorul şi Legislatorul: După ce vorbeşte de ordinea deosebită şi de legile speciale atât de evidente în Univers‚ Science News adaugă: „Aceste fapte îi tulbură pe specialiştii în cosmologie‚ deoarece se pare că asemenea condiţii excepţionale şi precise cu greu ar putea fi un rezultat al întâmplării. Un mod de a rezolva problema este de a spune că totul a fost conceput de providenţa divină.” Numeroase persoane‚ incluzând mulţi savanţi‚ nu sunt dispuşi să admită o asemenea idee. Alţii în schimb‚ recunosc că faptele confirmă cu putere existenţa necesară a unei inteligenţe. Ei sunt de părere că dimensiunile colosale‚ precizia şi legile extraordinare care se observă în întregul Univers nu puteau fi niciodată rodul întâmplării. Toate acestea trebuie să fie produsul unei minţi superioare. Aceasta este concluzia la care a ajuns şi unul dintre scriitorii Bibliei care a declarat cu privire la cerurile fizice: „Ridicaţi-vă ochii în sus şi vedeţi. Cine a creat aceste lucruri? Este Acela care face să iasă armata lor după număr‚ care le cheamă pe toate pe nume.” „Cel” despre care vorbeşte acest scriitor biblic este „Creatorul cerurilor‚ Cel Mare care le-a întins”. - Isaia 40:26; 42:5.

Sursa energiei: Legile universale guvernează materia. Dar de unde vine toată această materie? În cartea sa intitulată Cosmos‚ Carl Sagan scria: „La începutul Universului nu existau galaxii‚ nici stele‚ nici planete‚ nici viaţă‚ nici civilizaţie.” Apoi‚ vorbind de schimbarea radicală care a dus la naşterea Universului aşa cum există astăzi‚ el spune că aceasta a fost „cea mai extraordinară transformare a materiei şi a energiei pe care am avut privilegiul s-o întrezărim”.⁠ Iată cheia înţelegerii modului în care a putut veni Universul în existenţă: a fost nevoie de o transformare a materiei şi energiei. Această relaţie între energie şi materie a fost verificată de celebra formulă a lui Einstein: E=mc2 (energia este egală cu masa ori viteza luminii la pătrat). O concluzie care decurge din această formulă este aceea că materia poate fi produsă din energie‚ aşa cum materia poate şi elibera o energie colosală. Bomba atomică a fost demonstrarea în practică a acestui adevăr. Astfel‚ astrofizicianul Josip Kleczek a declarat: „Cele mai multe particule elementare‚ dacă nu cumva chiar toate‚ pot fi create prin materializarea energiei.” Ştiinţa dovedeşte deci că o sursă nelimitată de energie ar dispune de materialul necesar creării substanţei întregului Univers. Conform punctului de vedere al Bibliei‚ această nelimitată sursă de energie este aceea care s-a aflat la originea evenimentelor descrise astfel în Geneza 1:1: „La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul.”

Un început‚ dar nu un haos: Astăzi oamenii de ştiinţă recunosc în general că Universul a avut un început. O teorie foarte răspândită‚ care încearcă să explice acest început‚ este cunoscută sub numele de teoria Big-Bangului sau a Marii Explozii. „Aproape toate discuţiile recente asupra originii Universului sunt bazate pe teoria Big-Bangului‚” observă Francis Crick.⁠ Iar Jastrow a spus că această „explozie cosmic poate fi considerată literalmente drept începutul creaţiei”.⁠ Dar astrofizicianul John Gribbin a recunoscut în New Scientist că deşi savanţii „afirmă în mod obişnuit că ar putea descrie în detaliu” evenimentele care au urmat după acest „moment”‚ totuşi ceea ce a provocat „momentul creaţiei rămâne un mister”. Şi meditativ‚ el a adăugat: „La urma urmelor‚ poate că Dumnezeu a făcut toate acestea.” Totuşi‚ majoritatea savanţilor nu sunt dispuşi să-i atribuie lui Dumnezeu acest „moment”. De asemenea‚ ei afirmă în general că explozia iniţială a fost haotică‚ la fel ca explozia unei bombe nucleare. Dar un asemenea tip de explozie produce oare o mai bună organizare? Bombele care cad asupra unui oraş în timp de război crează oare edificii frumoase şi impunătoare şi străzi prevăzute cu indicatoare de circulaţie? Dimpotrivă‚ asemenea explozii provoacă distrugere‚ dezordine‚ haos‚ dezintegrare. Iar când este vorba de o bombă atomică‚ atunci dezorganizarea este totală‚ mărturie stând ceea ce s-a întâmplat în anul 1945 în oraşele japoneze Hiroshima şi Nagasaki. Nu‚ o simplă „explozie” nu putea să stea la originea uimitorului nostru Univers‚ nici nu poate explica organizarea sa‚ nici arhitectura sa şi nici legile sale impresionante. Numai un organizator perfect şi un legislator puternic putea să pună în acţiune colosalele forţe necesare pentru a face să rezulte o organizare şi nişte legi extraordinare. Ştiinţa şi raţiunea aduc deci o confirmare puternică acestei declaraţii a Bibliei: „Cerurile proclamă gloria lui Dumnezeu‚ iar întinderea vorbeşte despre lucrarea mâinilor sale.” - Psalm 19:1 - T.M.. Astfel‚ Biblia atacă direct problemele pe care teoria evoluţiei nu le-a abordat cu claritate. Această carte nu ne lasă în ignoranţă cu privire la originea tuturor lucrurilor‚ ci ne oferă un răspuns simplu şi pe înţeles. Ea confirmă ceea ce observaţiile ştiinţifice şi chiar şi noi înşine am putut constata‚ şi anume că nimic nu poate veni în existenţă de la sine. Chiar dacă noi înşine nu am fost prezenţi atunci când a fost creat Universul‚ este evident totuşi că el a trebuit să aibă un mare Arhitect‚ după cum spune şi Biblia: „Orice casă este construită de cineva‚ dar cel care a construit toate lucrurile este Dumnezeu.” - Evrei 3:4.

duminică, 24 august 2025

ASPECTE DIN ISTORIA UNIUNII SOVIETICE - Partea a doua.

ASPECTE DIN ISTORIA UNIUNII SOVIETICE - Partea a doua

6.Războiul polono-sovietic-1 septembrie 1918-18 martie 1921: Războiul polono-sovietic a fost purtat între a doua Republică Poloneză și Republica Socialistă Federativă Sovietică Rusă în urma Primului Război Mondial și a Revoluției rusești. S-a desfășurtat pe teritorii care au fost deținute anterior de Imperiul Rus și de Imperiul Austro-Ungar.

7.Noua politică economică-1 ianuarie 1921-1928: Noua politică economică (NEP) a fost o politică economică a Uniunii Sovietice propusă de Vladimir Lenin în 1921 ca experiment temporar. Lenin a caracterizat NEP în 1922 ca un sistem economic care ar include „o piață liberă și capitalism, ambele supuse controlului statului”, în timp ce întreprinderile de stat socializate ar funcționa pe „o bază de profit”. Guvernul bolșevic a adoptat NEP-ul pe parcursul celui de-al X-lea Congres al Partidului Comunist al Rusiei (martie 1921) și l-a promulgat printr-un decret din 21 martie 1921. Iosif Stalin a abandonat NEP-ul în 1928 cu marea pauză.

8.Educația în Uniunea Sovietică: Educația în Uniunea Sovietică a fost garantată ca drept constituțional pentru toți cetățenii și era furnizată de școlile, liceele și universitățile de stat. Sistemul de învățământ care a apărut după înființarea Uniunii Sovietice în 1922 a devenit renumit la nivel internațional pentru succesele sale în eradicarea analfabetismului și cultivarea unei populații extrem de educate. Avantajele sale au fost accesul total pentru toți cetățenii și ocuparea forței de muncă post-educație. Uniunea Sovietică se mândrea cu faptul că fundamentul sistemului ei social depindea de o populație educată în domeniile largi ale ingineriei, științelor naturale, științelor vieții și științelor sociale, împreună cu educația de bază. Un aspect important al campaniei timpurii pentru alfabetizare și educație a fost politica de „indigenizare” (Korenizatsiya). Această politică, care a durat în esență de la mijlocul anilor 1920 până la sfârșitul anilor 1930, a promovat dezvoltarea și utilizarea limbilor non-ruse în guvern, mass-media și educație. Intenționa să combată practicile istorice ale rusificării. O rețea uriașă de așa-numite „școli naționale” a fost înființată până în anii 1930, iar această rețea a continuat să crească în înscrieri în toată epoca sovietică. Politica lingvistică s-a schimbat de-a lungul timpului - începând cu anul 1938, predarea limbii ruse a devenit obligatorie în fiecare școală non-rusă, iar apoi, mai ales, începând din ultima parte a anilor 1950, a avut loc o conversie tot mai mare a școlilor non-rusești în școli rusești ca principal mediu de instruire. Cu toate acestea, o moștenire importantă a politicilor de educație în limbile autohtone și în sistem bilingv de-a lungul anilor a fost creșterea alfabetizării pe scară largă în zeci de limbi ale naționalităților din URSS, însoțite de un bilingvism răspândit și în creștere, în care rusă se spunea că este „limbajul comunicării între popoare”. În 1923 au fost adoptate un nou statut școlar și noi programe de învățământ. Școlile au fost împărțite în trei tipuri separate, desemnate de numărul de ani de instrucțiuni: „școli de patru ani”, „școli de șapte ani” și „școlile de nouă ani”. Școlile de șapte și nouă ani (secundare) au fost rare, în comparație cu școlile „de patru ani” (primare), ceea ce îngreuna posibilitatea elevilor de a-și finaliza învățământul secundar. Cei care au terminat școlile de șapte ani au avut dreptul să intre în Școli suoerioare tehnice. Doar școlile de nouă ani au dus direct la educația de nivel universitar. Curriculumul a fost schimbat radical. Au fost desființate discipline independente, cum ar fi citirea, scrierea, aritmetica, limba maternă, limbile străine, istoria, geografia, literatura sau știința. În schimb, programele școlare au fost împărțite în „teme complexe”, cum ar fi „viața și forța de muncă a familiei în sat și oraș” pentru primul an sau „organizarea științifică a muncii” pentru al 7-lea an de educație. Cu toate acestea, un astfel de sistem a fost un eșec complet, iar în 1928, noul program a abandonat complet temele complexe și a reluat instrucțiunile la discipline individualizate. Toți studenții au fost obligați să parcurgă aceleași clase standardizate. Acest lucru a continuat până în anii ’70, când studenților din anii terminali a început să li se acorde timp pentru a lua parte la cursuri elective la propria alegere, pe lângă cursurile standard. Din 1918, toate școlile sovietice erau co-educative. În 1943, școlile urbane au fost separate în școlile de băieți și fete. În 1954, sistemul de învățământ mixt a fost restaurat. Educația sovietică în anii 1930-1950 a fost inflexibilă și represivă. Cercetarea și educația, la toate disciplinele, dar mai ales la științele sociale, au fost dominate de ideologia marxist-leninistă și supravegheate de Partidul Comunist. În plus, multe manuale - cum ar fi cele de istorie - erau pline de ideologie și propagandă și conțineau informații vădit falsificate. Presiunea ideologică asupra sistemului educațional a continuat, dar în anii 1980, politicile mai deschise ale guvernului au determinat schimbări în sistem, care a devenit mai flexibil. Cu puțin timp înainte de prăbușirea Uniunii Sovietice, școlile nu mai trebuiau să predea deloc subiecte din perspectivă marxist-leninistă.

9.Tinerii pionieri-1 ianuarie 1922-1991: Tinerii pionieri, a fost o organizație de tineret în masă a Uniunii Sovietice pentru copii și adolescenți cu vârste cuprinse între 9 și 14 ani, care a existat între 1922 și 1991. În cadrul acestei organizații pionierii dobândeau abilități de cooperare socială și participau la tabere de vară finanțate public.

10.Cenzura sovietică asupra literaturii: Lucrările de tipărire, cum ar fi presa, reclamele, etichetele de produse și cărțile au fost cenzurate de Glavlit, o agenție înființată la 6 iunie 1922, pentru a elimina materialele pe care autoritățile sovietice nu le acceptau. Din 1932 până în 1952, promovarea realismului socialist a fost ținta lui Glavlit în lucrările/operele tipărite.

11.Tratatul privind crearea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste/URSS-30 decembrie 1922: Tratatul a legalizat o uniune politică a mai multor republici sovietice care au existat din 1919 și a creat un nou guvern federal ale cărui funcții cheie au fost centralizate la Moscova. Tratatul, împreună cu „Declarația de creare a URSS”, a fost aprobat la 30 decembrie 1922 de o conferință la care au participat delegații din RSFS Rusă, RSS Federatixă a Transcaucaziei, RSS Ucrainiană și RSS Bielorusă. Tratatul a oferit flexibilitate pentru a admite noi membri. Prin urmare, până în 1940, Uniunea Sovietică a crescut de la cele 4 republici fondatoare la 16 republici. Ulterior vor fi 15.

12.Ministerul Sănătății-16 iulie 1923: Ministerul Sănătății din URSS, format la 15 martie 1946, a fost unul dintre cele mai importante birouri guvernamentale din Uniunea Sovietică. A fost anterior (până în 1946) cunoscut sub numele de Comisariatul pentru Sănătate, fiind înființat cu această denumire la 16 iulie 1923. Sistemul de asistență medicală sovietic a oferit cetățenilor sovietici îngrijiri medicale competente, gratuite și a contribuit la îmbunătățirea sănătății în URSS.

13.Liga „Ateii militanți”-1 ianuarie 1925: Liga „Ateii militanți” a fost o organizație ateistă și antireligioasă a muncitorilor și a intelectualilor care s-a dezvoltat în URSS sub influența opiniilor ideologice și culturale și a politicilor Partidului Comunist din Uniunea Sovietică din 1925-1947. Până la începutul anului 1941 avea aproximativ 3,5 milioane de membri din peste 100 de etnii. Avea aproximativ 96.000 de birouri în toată țara. Ghidat de principiile bolșevice ale propagandei comuniste și de ordinele partidului în ceea ce privește religia, liga a vizat îngrădirea religiei în toate manifestările sale și formarea unei mentalități științifice anti-religioase în rândul cetățenilor.

duminică, 10 august 2025

CÂTEVA OPINII POLITICE.

 

CÂTEVA OPINII POLITICE

1. Președintele invizibil:

 Într-o Europă democratică și într-o lume unde transparența este condiție esențială pentru buna guvernare, România rămâne blocată într-o opacitate instituțională greu de justificat. Deși este ales de popor și plătit din bani publici, președintele României continuă să acționeze ca într-un stat de tip autoritar: fără să își publice agenda zilnică, fără să explice poporului ce face, unde se află și cu cine se întâlnește. Este o anomalie democratică faptul că, în România anului 2025, instituția prezidențială funcționează după un regim de secretizare moștenit de la Klaus Johannis - un fost președinte cunoscut pentru disprețul față de comunicarea publică - și perpetuat astăzi, dezamăgitor, de către actualul președinte Nicușor Dan. Promotor fervent al „transparenței instituționale” în campanie, Nicușor Dan a promis o ruptură clară de trecut. A câștigat în fața unui sistem obosit, promițând să readucă statul aproape de cetățeni. În realitate însă, nu doar că nu a făcut pași spre deschidere, ci a preluat integral sistemul de „dispariție din spațiul public” practicat de predecesorul său. Săptămâni întregi pot trece fără ca românii să știe unde este și ce face șeful statului. Este revoltător că, într-o democrație, cetățenii trebuie să afle pe surse sau prin speculații unde se află omul care le reprezintă suveranitatea. Cel mai recent caz este de-a dreptul simbolic: în chiar sediul Președinției, la Palatul Cotroceni, au avut loc funeralii de stat pentru fostul președinte Ion Iliescu. În lipsa unei agende clare, presa a fost nevoită să deducă prezența lui Nicușor Dan în clădire, fără ca vreo comunicare oficială să explice publicului ce activități avea în acel moment și de ce nu a participat. Niciun comunicat, nicio precizare, niciun respect față de alegători. Diferența față de ceea ce se întâmplă în democrațiile consolidate este uriașă. În Statele Unite, agenda zilnică a președintelui este publicată detaliat, zi de zi. Poporul american știe când președintele are întâlniri bilaterale, conferințe de presă, deplasări sau chiar pauze de lucru. Este o practică fundamentală pentru responsabilizarea celui mai puternic om din stat. La nivelul Uniunii Europene, liderii de la Bruxelles - precum președintele Comisiei Europene sau al Consiliului European - au agende publice disponibile online, chiar și pe luni în avans. Comisarii europeni își fac publice întâlnirile cu lobby-iști, lideri politici sau reprezentanți ai societății civile. Nu este un moft - este o dovadă de respect față de cetățeni și o măsură minimă de sănătate democratică. În România, în schimb, ne prefacem că președintele are un statut cvasi-divin, deasupra oricărei obligații de transparență. Așa-zisa „clasificare” a agendei ca „secret de stat” - folosită abuziv și în trecut - nu este decât o reminiscență a regimului securist, o moștenire toxică a unui aparat de stat care a învățat să ascundă, nu să răspundă. Publicarea zilnică a agendei prezidențiale - în detaliu - nu este o favoare făcută cetățenilor. Este o obligație morală, politică și constituțională. Doar așa putem vorbi despre o Românie democratică, despre o instituție prezidențială legitimă și despre un lider care înțelege că funcția supremă în stat vine la pachet cu cea mai mare responsabilitate. Președintele nu este mai presus de lege. Și, mai ales, nu este mai presus de români. Este timpul ca transparența promisă să nu mai fie o lozincă de campanie, ci o realitate zilnică. Pentru că democrația adevărată nu se face în spatele ușilor închise, ci în lumina agendei publice.

 Cât timp poporul nu știe ce face președintele ales de el, avem tot dreptul să ne întrebăm: ne conduce un om sau un sistem care se ascunde?

 Nota bene: Casa Albă și alte instituții oficiale (precum Departamentul de Stat) publică zilnic programul oficial al Președintelui, accesibil mass‑mediei și publicului. Aceste programe includ întâlnirile, declarațiile publice sau vizitele planificate și sunt actualizate zilnic - de obicei la miezul nopții, ora coastei de est (Eastern Time), sau mai devreme dacă sunt comunicate prin social media. În concluzie - agenda Președintelui SUA este publică și disponibilă zilnic online.

2. Nu va fi Nicușor, va fi doar somn ușor!

 Se pare că nicăieri în lume nu se doarme mai bine ca în Palatul Cotroceni. După ce domnul Werner Johannis a uzat timp de un deceniu saltelele palatului fără niciun folos pentru națiune acum se pare că boala somnului l-a lovit și pe domnul Nicușor Dan. Apatia și resemnarea, fleoșcăiala instituțională, noncombatul, distanțarea de problemele reale ale populației, sunt deja norma pentru domnul Nicușor Dan. Pare să fi fost bătut și dresat, încă din primele trei luni de mandat, de celebrul „sistem”. Păcat! Nici chiar Emil Constantinescu nu a capitulat atât de repede în fața sistemului. Că tot veni vorba de un fost președinte, trecerea în neființă a domnului Iliescu ne arată nu doar cât de efemeră este de fapt puterea ci, mai ales, cât de îngustă este fereastra de timp și de oportunitate istorică în care un președinte poate face ceva pozitiv pentru țară. Ar fi avut multe să-i spună domnul Iliescu domnului Nicușor Dan despre „șansele ratate” și, de fapt, i-a și spus câte ceva în scrisoarea de felicitare transmisă cu ocazia căștigării alegerilor. Câte i-ar mai putea spune și domnul Băsescu dacă, pentru moment, ar renunța la mândria de lup de mare și ar recunoaște că a ratat admirabil șansa de a schimba cu adevărat România. Domnul Constantinescu, cu tot idealismul lui naiv, ar putea să depună mărturie despre cum ajungi să fii încălecat de sistem chiar și atunci când te opui și lupți cu acesta. Din păcate, Nicușor a ales să nu se întâlnească cu cei de mai sus nici măcar la o înmormântare de stat, evitând, din motive electorale evidente și la presiunea electoratului „userizat”, orice contact cu predecesorii săi în funcție, vii sau morți. Ce omite domnul Dan este că, în viața politică, adevăratele învățăminte le obții tot de la „pățiți” și de la cei care poartă povara amară a regretului de a nu fi făcut ce trebuia când se putea. Nu mă așteptam ca Nicușor să fie „carismatic”, „jucător” sau un „idealist naiv’’ dar nici nu mă așteptam să asiste pasiv la toate măsurile aberante de austeritate luate de Bolojan, unele chiar împotriva bazinului electoral care l-a votat pe primul matematician al țării. Toate liniile roșii și promisiunile electorale ale lui Nicușor au fost călcate de Bolojan cu o lejeritate care poate însemna doar trei lucruri: fie că Nicușor a capitulat deja în fața sistemului, fie că promisiunile domnului Nicușor au fost doar „marketing politic”, fie că a avut mereu un pact secret de obediență cu sistemul. Sau, cine știe, poate sunt valabile toate variantele de mai sus și suntem în fața unui „monstru” politic de o abilitate machiavelică. Nicușor nu s-a opus nici măcar măririi TVA, păstrarea cotei TVA fiind o promisiune de bază și un element de mare interes pentru electoratul fidel lui. Numai și pentru aceasta, Nicușor avea motiv să nu promulge legea austerității și să critice în termeni duri guvernul. Se pare că nu a vrut, nu a putut sau nu a avut curajul să se pună pe picior de război cu Bolojan și oligarhia transpartinică din spatele acestuia. Nu se explică nici de ce Nicușor nu a criticat multitudinea de măsuri de austeritate care nu fac altceva decât să taie de la săraci pentru a nu tăia de la bogați, speciali și evazioniști. Nu se explică de ce nu a comentat atunci când Bolojan a considerat că 3000 Lei este o pensie mare. Și exemplele pot continua. Inexplicabil? Sau poate perfect normal dacă privim lucrurile în logica unui Nicușor mult mai pragmatic, mult mai dur și mult mai predispus la o complicitate de cursă lungă cu sistemul. Semnalele primelor trei luni de mandat ne dau de bănuit că nu am intuit ce se ascunde sub figura de matematician sfios a domnului Dan. Preocupat mai mult de perpetuarea pe termen lung la putere decât de interesele populației, este din ce în ce mai evident că Nicușor „joacă la două mandate” și că a ales drumul bătătorit de Johannis, drumul cumințeniei și complicității cu sistemul. Nu am văzut în această perioadă la Nicușor manifestări de personalitate și de nerv politic, nu am văzut instinct de luptător, nu am văzut că sare să apere, măcar verbal, interesele unui popor deja răstignit de Bolojan pe altarul austerității. Nimic bun pentru noi, nimic vizionar, nimic proaspăt, nimic relevant pentru țară nu a ieșit din Palatul Cotroceni în aceste trei luni. A ieșit doar un Guvern de adunătură națională, condus de un satrap cu viziune de contabil de CAP. Pe fondul acestui noncombat și acestei apatii prezidențiale, nu este de mirare că zilele acestea o jurnalistă ne-a vorbit la știri despre „trupul neînsufleţit al preşedintelui Nicuşor Dan, depus la Palatul Cotroceni”. Glumind amar, pare că zilele acestea am avut doi morți la Palatul Cotroceni. Puteam avea chiar trei dacă trimitea cineva un avion luxos la Sibiu după fostul prim „Jet set” al națiunii. Lăsând gluma la o parte, îmi este teamă că, nici în următorii ani de mandat, Nicușor nu va urni căruța din loc și nu va veni cu acel suflu nou, constructiv, pozitiv, de care țara are atâta nevoie și pe care unii îl așteptau de la el. De apărarea intereselor păturilor mai de jos ale populației, de promovarea ideii de dreptate socială, echitate și reconciliere între taberele sociale și politice atât de profund divizate de orice (chiar și de o înmormântare) nu cred că mai poate fi vorba dacă Nicușor continuă în acest stil „johannesian” de neimplicare și complicitate cu ceea ce a devenit deja o oligarhie de stat transpartinică. Nimic din ceea ce a făcut Nicușor în aceste trei luni de mandat nu îl recomandă drept un reformator, drept unul care este dispus, capabil și interesat, să se ia la trântă cu sistemul și oligarhia transpartinică. Încep să cred că apatia asta este de fapt una jucată, mimată, și în spatele ei se ascunde un om politic extrem de abil, de cursă lungă, capabil de compromisuri și mașinațiuni politice totale. Parafrazând celebrul slogan de campanie, se pare că nu va fi Nicușor, va fi doar somn ușor sau, și mai grav, o teribilă complicitate cu această oligarhie transpartinică, a toate acaparatoare, care a ajuns să administreze țara precum moșia personală, prin mâna bleagă a vătafilor de la Palatul Cotroceni și Victoriei.

3. Proclamarea oficială a României neo-bolșevice:

 Decesul Președintelui Ion Iliescu a declanșat reacții delirante care revelează o opinie publică debusolată și conducători politici lipsiți de orice repere valorice și de orice limite ale nerușinării, ilegitimi nu numai sub aspect constituțional, ci și sub aspect moral-politic. Dincolo de jenanta luptă cu mortul la care s-au dedat cei care nu au avut curajul să o facă pe când Ion Iliescu era în viață, și dincolo de „dezvăluirile fantasmagorice făcute de unii care habar nu au avut și nici nu aveau cum să aibă referitor la istoria reală a României anilor 1990 (istorie care a condus la realegerea lui Iliescu cu voturile electoratului de stânga și de dreapta deopotrivă în anul 2000), funeraliile fostului președinte au prilejuit oficializarea faptului că România a fost capturată de o clică neobolșevică fără neam și fără Dumnezeu, care a plănuit ruptura cu tot ceea ce înseamnă identitate românească și aspirații naționale românești, de tipul unei „revoluții clandestine” antinaționale și antidemocratice. Nu este vorba aici doar de negarea aportului stângii democrate la construcția României postcomuniste, așa cum cred unii, ci de negarea de ansamblu a contribuției stângii și dreptei democrate, în succesiunea guvernărilor lor, până la lovitura de stat din 6 decembrie 2024. Toate aceste guvernări pot fi criticate sever, dar nu li se poate nega participarea la un proiect politic comun care a avut ca țintă (a se vedea și „Consensul de la Snagov”) o Românie democrată și puternică, integrată într-o UE puternică (uniune de state națiune suverane iar nu imperiu franco-german) și beneficiind de aliați și alianțe puternice. Că din culpa acestor guverne, ori din culpa unui președinte ori a altuia nu s-a ajuns aici sau s-a ajuns târziu și parțial, este o altă discuție. Ceea ce actuala conducere a României dorește este cu totul altceva și anume renunțarea la acest proiect și la ordinea democrației constituționale românești, pentru a se adopta „manifestul” revoluției globalismului sorișist neo-bolșevic! Președinția lui Ion Iliescu trebuie analizată de istorici fără ură și fără părtinire, ea având cel puțin cinci etape diferite (perioada CFSN, perioada CPUN, perioada 1990-1992/primul mandat legitim, perioada 1992-1996/al doilea mandat și perioada 2000-2004/al treilea mandat). Așadar, să lăsăm istoricilor (cei adevărați, iar nu politrucilor cu diplomă de istorici) misiunea de a stabili realitatea președinției lui Ion Iliescu. Desigur sunt mulți cei care ar fi preferat un altfel de președinte sau care vor să scape de frustrările propriei ratări dând vina pe contextul politic care, chipurile, ar fi depins de un singur om. În tot acest bruhaha trebuie distinsă, însă, critica adresată defunctului președinte, care și-a încheiat ultimul mandat cu douăzeci de ani în urmă, din direcția neomarxistă sau neobolșevică sau soroșistă. Aceasta nu este îndreptată în realitate împotriva lui Ion Iliescu, ci împotriva ordinii constituționale care a negat comunismul real și căreia, pe drept sau pe nedrept el i-a fost simbolul. Neparticiparea lui Nicușor Dan și a șefilor useriști la funeraliile primului președinte post-comunist al României nu este doar o mârlănie care încalcă regulile unui comportament civilizat și o abatere de la normele care reglementează cu putere de lege protocolul funeraliilor foștilor „șefi de stat” români, ci proclamarea rupturii clare și nete cu Constituția României, cu ordinea noastră constituțională postcomunistă ca sinteză juridică a identității noastre naționale. O identitate din care decurg și interesele noastre naționale, aspirațiile noastre naționale. Iată de ce situația nu poate fi tratată cu superficialitate, în registru moral sau în registrul oportunismului de partid. „Noul PSD” a fost și el demascat ca fiind părtaș la crimă. El nu poate spune că, atunci când a acceptat intrarea în guvern a unui partid condus de un cetățean străin și creat în laboratoare străine, USR, nu cunoștea obiectivele guvernării acestuia, aflându-le abia cu ocazia neparticipării președintelui ilegitim Nicușor Dan la funeraliile lui Ion Iliescu. În realitate conducerile PSD și PNL erau „userizate” și acum singura noutate este că faptul nu mai poate fi ascuns. Singura soluție a PSD pentru a se sustrage de la maxima răspundere (juridică, politică și morală) nu este cea a ieșirii de la guvernare, pentru ca apoi, din opoziție, să mențină la putere guvernul minoritar userist, zice-se „punctual”, ci dărâmarea guvernului neobolșevic prin demisia tuturor miniștrilor pesediști și întoarcerea la popor prin alegeri anticipate. Doar poporul mai poate salva azi România, în ciuda procentului tot mai mare de indiferenți și de frustrați care își urăsc țara tot așa precum își urăsc nevolnicia. Nici asta nu este sigur, dar în popor mai există ultima șansă pentru ca un stat-națiune român să își ducă mai departe istoria. Aceasta este concluzia pe care moartea lui Ion Iliescu ne-o oferă. Este ultimul serviciu pe care defunctul președinte îl face României.

sâmbătă, 9 august 2025

CRAIOVA DE IERI ȘI DE AZI - Partea a doua.

    CRAIOVA DE IERI ȘI DE AZI - Partea a doua

6. DIN TRECUTUL UNUI LOC CU ISTORIE - VALEA VLĂICII:

 „Valea Vlăicii - scursura cea mai importantă a orașului, locul în care, altădată, se strângeau confluenții săi, din Valea Orbeților și din Valea lui Opincă, niște cloace infecte în care, prin locurile de apă rămase din ploi, plămădeau la un loc necurățeniile vecinilor, resturile lor alimentare, cadavre de animale și de păsări, formând un fund gros de noroi, ce se îmbrobona la arșița soarelui, revărsând asupra trecătorilor valuri de gaze cu mirosuri sufocante” - descrierea îi aparține doctorului Charles Laugier. Semnificația numelui Văii Vlăicii s-a pierdut de-a lungul timpului. Anastase Georgescu credea că numele ar veni de la Clucerul Vlaicu ce primise de la Vlad Înecatul, „moșii, bucate și sălașe de țigani - printre care desigur și cele câteva sălașe din „Valea” de lângă Craiova”, în timp ce lui Hamza banul i se dăruia „Craiova întreagă, cu satele, siliștele și țiganii, cu mori, bălți și vii”. Evenimentele la care făcea referire Anastase Georgescu sunt menționate în două acte emise în timpul anului 1532. Astfel, la 23 aprilie 1532, Vlad voievod, rămas în istorie ca „Înecatul”, dadea jupanului Hamza mare ban „Craiova toată, cu tot hotarul și cu toate satele și seliștele și cu țiganii și cu morile și bălțile și viile, oricât a ținut … jupan Barbul și Preda ban”. Celălalt act este din 29 decembrie 1532, dat de Vlad Vintilă voievod, prin care „se confirmă jupanului Vlaicul clucer și fraților săi, stăpânirea asupra mai multor sate și a unor sălașe de țigani”. Printre acestea se aflau și părțile din Bărbătești și din Brănești, ale fraţilor Barbul ban și Drăghici, fiii lui Danciu, unul dintre cei patru Craiovești, pierdute de aceștia în timpul lui Vlad Înecatul, pentru „hiclenie”, întâmplare petrecută în anul 1530. În hrisovul lui Vlad Vintilă se menționează că Vlaicul clucerul primise de la domn „aceste mai sus scrise averi, sate și țigani, partea jupanului Barbul banul și a fratelui său Drăghici”, fără să decurgă însă de aici sau de altundeva că ar fi primit și ceva sălașe de țigani în vreo vale de lângă Craiova. Concluziile trase de Anastase Georgescu îmi par a fi, în acest caz, forțate, legând între ele două acte ce se referă la evenimente diferite. Altul trebuie să fie înțelesul numelui Văii Vlăicii, care rămâne, deocamdată, pierdut în negura uitării

Oamenii văii și câteva întămplări petrecute aici, de-a lungul timpului:

 Povestea acestor mahalagii începe în 1734 (lipsa documentelor împiedicându-ne să privim mai adânc înapoi în istoria văii), pe vremea când „nemții” țineau cele cinci județe din dreapta Oltului, atunci când un anume Radu Olănescu dădea de zestre fiicei sale, Cherața, la căsătoria cu Ilie Zătreanu șătrarul, casele ce le construise în Valea Vlăicii. Prin 1737, Ilie Zătrenul fu numit ispravnic în Vâlcea, iar în casele primite de zestre, nemaișezând nimeni, a fost băgat un „neamțu”, căci orașul suferea, de bună seamă, de lipsă de locuințe, populația ajungând în 1735 la peste 4000 de locuitori, față de cei aproximativ 1000, câți fuseseră la scurt timp după încheierea păcii, adică prin 1723. După ce acest colț de țară reveni Țării Românești, casele fură cerute de vătaful de aprozi Radu Brăiloiu, lui Constantin vodă Mavrocordat, invocând că ar fi fost făcute de „nemți”. Vătaful se folosi de împrejurarea că Ilie Zătreanu se refugiase în Transilvania, iar domnul se afla la Craiova, împărțind localnicilor casele „nemțești”, ridicate, se pare, în număr destul de mare de către cei ce se stabiliseră în oraș, odată cu armata imperială. Casele rămaseră fetei Brăiloiului, Ancuța, ce le primi de zestre, care le va vinde mai târziu stolnicului Știrbei. Acesta le vându, la rândui, clucerului Andrei Vrusin, în case mutându-se soacra sa, Anița Oteteleșanca. Asta până prin 1777, căci în acest an, fiul șătrarului Ilie Zătreanu, Radul postelnicel, recâștigă casele în urma unei judecăți.

 Un alt mahalagiu a fost Andrei Brutaru, rămas în memoria posterității mai puțin pentru faptul că locuia în Valea Vlăicii, ci mai mult pentru aducere unor moaște (mâna dreaptă a unui sfânt) de prin ținutul Hațegului, din vremea când se afla căpitan în oștile sultanului, în războiul ruso-austro-turc din 1787-1792. Întors acasă, fostul căpitan zidi o bisericuță la Cioroi, pe care o înzestră cu aceste moaște (ce ar fi aparținut Sfântului Ioan cel Milostiv), îmbrăcând mâna într-o mănușă de argint. Răpite de pasvangii pașei de Vidin, moaștele fură răscumpărate, fiind apoi dăruite de soția răposatului Andrei, după ce zarva se mai potoli, bisericii Pătru Boj. Casele lui Andrei Brutaru trebuie să fi fost în apropierea bisericii Pătru Boj, acolo unde credem că se afla şi fântâna cu ciutură construită de tatăl negustorului Ioan Băluţă, probabil pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Locul fusese ocupat de nişte ţigani ce îşi construiseră aici „coşerii”, dărâmate ulterior din porunca „cinstitului divan”.

 Theodorian-Carada își amintea de niște „case mari, aproape în ruină, în mijlocul unei curți pustii din Valea Vlăicii, ce fuseseră ale lui Carapancea”, despre care auzise că el și frații săi „învârtiseră negoț mare în Oltenia, ținuseră poștele și erau putreji de bogați, că se încruscriseră cu neamuri boerești, dar că mufluziseră”. Aceste case, ale lui Toma Carapancea, fuseseră la origini un vechi han, construit de către clucerul Constantin Brăiloiu și soția sa, Elena, care, pe la 1808, nădăjduia ca Dumnezeu „să ne miluiască cu vreo pace”, pentru a putea termina hanul, aflat la acea dată în construcție. În 1814, acest han va fi vândut de Brăiloiu lui Mihale Goga, de la care va ajunge mai târziu, la Toma Carapancea. Aceste case, „în care cântau bufnițele” pe vremea copilăriei lui Theodorian-Carada, se aflau în locul unde Valea Orbeților (strada Ștefan cel Mare, de astăzi) se întâlnea cu Valea Episcopei (azi, Calea București), după cum aflăm dintr-o delimitare a Circumscripției II, din 1880: „ … parcurgând strada Văii Episcopiei spre apus către casele Toma Carapancea se va abate apoi la dreapta înainte pe la casele Solomon …”.

 Un alt han (sau cine știe, poate același) era cel al lui Nicola Guliman, ținut cu chirie de un Tuță. În toamna anului 1833, câteva odăi ale hanului împreună cu locul din curte erau închiriate de Carol Pavlicofschi, care se și întovărăși cu Tuță, în vederea deschiderii unei berării. Pavlicofschi împrejmui curtea cu stabori, unde instală un cazan „cu mari cheltuieli”, începu să cumpere orz și întocmi slugi care să lucreze la bere și să păzeasca marfa. Tovarășul său în ale afacerii se însărcină să aducă vasele necesare berăriei, „tocitorile cele mari”, butoaie, găleți, vedre. Afacerea se sfârși prost însă, Tuță încercând să-și înșele partenerul la bani. Marfa rămase nelucrată, din curte se furară până și staborii, pe care Pavlicofschi îi văzu transformați în pat și ușă, chiar la băcănia lui Tuță.

 În spatele caselor lui Carapancea, în locul unde drumul ce urca la casele Solomon (strada Principatele Unite) se despărțea de drumul ce o lua pe Valea Orbeților, se aflau casele lui Manache Chinezu, al cărui străbunic, spătarul Mihalache Chinezu, fusese ispravnic în părțile Moldovei. Personalitate puternică a vieții politice craiovene (în 1854 era arestat de către trupele de ocupație ruse, petrecând doi ani în Siberia), Emanoil (Manache) Chinezu va ajunge primar al orașului, în anii 1872-1873. Mai târziu casele sale vor ajunge în proprietatea familiei Iotta. În anul 1943, imobilul de pe proprietatea moştenitorilor Iotta era expropriat pentru cauză de utilitate publică, în vederea lărgirii locului aflat în proprietatea Uzinelor comunale, serviciul de troleibuze.

 Pe terenul pe care se afla prin anii ’40 Servicul de transport al primăriei, se va ridica mai târziu Hotelul Jiul, realizat după proiectul din 1969, al arhitectei Ştefania Damian (Diaconu), un complex cu 402 paturi, prevăzut cu restaurant (cu o capacitate de 484 locuri), bar de zi, club, piscină şi un magazin pentru vânzarea mărfurilor în valută.

 Dacă casele lui Manache Chinezu au dispărut de mult, cele de peste drum, ce se aflau în proprietatea familiei Vorvoreanu de pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, se păstrează încă. Terenul aparținuse, pe la jumătatea secolului al XIX-lea, Irinei Ciupeasca, ce-l primise de zestre. În 1858 locul era cumpărat de Petrache Ioanu, după moartea acestuia, moștenitorii vânzâdu-l mai departe, în 1872, lui Constantin N. Moscu. Averea lui Tache Moscu va rămâne soției, Maria, născută Urdăreanu și celor patru copii, Scarlat, Catherine și Nicolae, potrivit testamentului său din 1894. În 1898 casele ajunseseră în proprietatea lui Gogu Vorvoreanu, în 1936 aparțineau moștenitorilor Călinescu (posibil să fie vorba de Petre D. Călinescu, ce se căsătorise cu Aurelia, fiica Paulinei și a lui Gogu Vorvoreanu), iar în 1939 familiei lui G.G. Vorvoreanu (un plan al locului din acest an îl dă ca proprietar pe Goguleț, fiul lui Gogu Vorvoreanu, dar acesta murise din 1933).

 Pe latura dinspre apus a proprietății Irinei Ciupeasca se afla locul lui Hristodor Marghiloman, al cărui frate, Grigore, era prefect al județului. În timpul răscoalei patentarilor craioveni din 1860, casele sale fură devastate de „poporul întărâtat”, de unde luară câteva arme, cu ajutorul cărora asediară prefectura. Hristodor D. Marghiloman era originar din județul Buzău, ascensiunea socială începând-o ca ofițer al nou înființate armate a Țării Românești. Fetele pe care le avea din căsătoria cu Eugenia (născută Viișoreanu) le va da după ofiteri ce vor face carieră în armata română: Elena se va căsători cu viitorul general Gh. I. Anghelescu, comandant al Corpului I de Armată, Aretty cu Constantin Palladi, și el viitor general, iar Maria cu maiorul Constantin Rudeanu, ce va fi comandant al batalionului 1 de vânători. Spre sfârșitul secolului casele se aflau în posesia Elenei Anghelescu. Clădirea principală era construită din zid masiv și „acoperită cu tinichea, având la subsol un antreu, o sufragerie, o odae si o pivnița”, la primul etaj „un gemlâc, un antreu, un salon, o cămară, cinci camere, o terasă”. Dependințele, deasemenea din zid masiv, erau compuse din „grajd, șopron, duoe camere, duoe bucătarii” alături de care se mai găseau: o fântână, un hambar și câteva cotețe. O curte pentru păsări și pentru lemne, o grădină vasta cu pomi fructiferi, vie și alte plantații întregeau această proprietate, împrejmuită cu gard de zid. Terenul va ajunge în proprietatea orașului Craiova care va amenaja aici grajdurile comunale, dărâmate la începutul secolului pentru a se construi două localuri de școli primare, Școala de băieți Traian și Școala de fete Elena Matei Basarab. Pentru a se face accesul la aceste școli, în anul 1908 se făceau demersuri în vederea exproprierii terenului din strada Solomon. Astăzi, aici este Școala Nr.2 Traian.

 În apropiere se aflau și casele colonelului Ioan Solomon, „o cetățuie cu ziduri groase”, în care, într-un imens salon, se putea admira „o prețioasă colectie de arme vechi, de puști cu cremene de pe vremea pandurilor, de puști albaneze cu țevile subțiri, de puști turcești cu plăselele înflorite (…) și iatagane încovoiate și săbii încrustate”. Mobilierul camerei era format de o masă mare rotundă, cu chipuri de sultani pictate pe ea, două canapele, câteva scaune, un imens pat de fier turcesc și un altul mai mic. În casele colonelului va locui, în urmă, fiica sa, Efima, căsătorită cu Pera Opran, „un smintit”, ce gonise soția din casele de pe moșia de la Ișalnița, pentru că nu putuse să-i ofere un băiat. În anul 1909, casele vor fi lăsate primăriei, fiind folosite de autorități ca local de pompieri. Astăzi, vechea casă a colonelului Solomon, mult transformată, este sediul unei policlinici private.

 Pera Opran avea case și în Craiova, nu departe de casele socrului său, în locul de unde începea drumul spre Cerneți, imediat pe partea stângă. Aici fusese găzduit Ion Brătianu, în 1876 și tot aici se va afla un an mai târziu, în timpul Războiului de Independență, spitalul „Independența”, înființat prin inițiativa Mariei C.A. Rosetti și a cinci „dame craiovene”: Pepita Racoviță, Maria Titulescu, Constanța Argetoianu, Eliza Opran și Ana Dumba. Ulterior, în aceste case se va instala Manutanța și Tribunalul Militar, tribunal în care se vor judeca procesele a mai multor lideri comuniști (printre care și Ana Pauker). Peste ani, în clădirile ce mai rămăseseră din fostul tribunal (corpul principal a fost demolat pentru a se lărgi Calea Severinului) se va amenaja Muzeul procesului comunismului. O parte din terenul deținut aici de Pera Opran fusese dat de acesta, zestre fiicei sale, Elena, la căsătoria cu Grigore Canuș, în 1838. Locul, pe care ginerele său îsi construise case cu grajd, șopru și cuhnie, „din jos” de ale lui Pera Opran, va ajunge după divorțul fiicei sale, din nou la acesta, fiind „loate în lipsă de zestre a fie-mea”. Opran va vinde acest teren, în 1850, Elenei Socoteancăi pentru 530 galbeni, dându-i în plus și un stânjen de loc din curtea sa, „fiindu-le curtea cam strâmtă, mai vârtos la poartă”.

 În locul în care începea strada 10 Mai, deschisă în 1891 deasupra canalului de beton construit pe toată întinderea pârâului ce începea din Valea Vlăicii, pe partea dreaptă, se va ridica în anii 1895-1896, Uzina Electrică a orașului, de către Societatea Generală de Electricitate din Berlin. Cam prin acest loc trebuie să fi fost, mai înainte, locul rezervat de către primărie pentru piața de lemne și de fân - „în dosul manutanței militare și Spitalului Central”. Ordonanța, dată de primarul Ulysse Boldescu la 10 iulie 1893, interzicea oprirea carelor cu lemne și fân pe străzile orașului, cu excepția Târgului de Săptămână, acestea trebuind să staționeze pe locul din strada 10 Mai (Valea Vlăicii), special amenajat în acest sens.

 Farmacia „Arab” a rămas în conștiința craiovenilor după locul pe care aceasta s-a aflat prin anii ’80. În anii ’30 însă, Farmacia Arab se afla pe colțul format de strada Unirii și strada Brestei de astăzi (farmacia apare cu adresa pe Unirii în mai multe planuri al orașului din această perioadă, în niște adrese din 1928 ale Serviciului sanitar Craiova specificându-se că era pe strada Unirii nr.2), vis-a-vis de magazinul de teracote şi sobe al lui Klabunde. Farmacia era ținută de Nicolae Petrescu, născut în județul Ialomița, în anul 1887 și licentiat în științe fizico-chimice la Universitatea Sorbona, din Paris. În 1913, acesta obtinuse prin concurs concesiunea deschiderii farmaciei „Arab”, mutându-se din București în Craiova, unde va locui cu soția si cei trei copiii până în 1934, an în care se va reîntoarce în capitală.

 Revenind la drumul Cerneților (sau al Severinului), peste drum de casele Opran se aflau casele lui Ghiță Urdăreanu, unde va copilări viitorul diplomat Nicolae Titulescu, nepot de fiică al acestuia, iar alături, în casele uneia dintre familiile cele mai de seamă ale tagmei negustorești, cea a Stoeneștilor, se va naște pictorul Eustațiu Stoenescu. Amintindu-și de copilăria petrecută împreună, Titulescu îi va spune lui Stoenescu, la vernisajul unei expoziții de la Paris, din 1929: „Măi Titi! Eu ajunsei să fiu ales Președintele Societății Națiunilor și tu să ai portretul lui Jean-Paul Laurens la Muzeul Loxembourg! Dacă ar ști ăștia de unde venim, că am crescut amândoi la Craiova, în Valea Vlăicii, pe lângă Valea Orbeților! … ne-ar lua cu parul pe amândoi …”.

 O impozantă casă cu aspect de palat va lua locul caselor cu Urdărenilor. Construită în stil neoromânesc după planurile arhitectului Paul Smărăndescu în anii 1914-1915, constructia aparținea lui Gogu Matei, zis și Mateescu, unul dintre fondatorii Băncii Banatului din Craiova. O fiică a sa, Ana, se mărită cu moșierul Constantin Geblescu, din căsnicie rezultând un băiat, Vasile Geblescu, ginerele de mai târziu al lui I.L. Caragiale. Palatul ridicat de Gogu Matei va ajunge în proprietatea Naiculeștilor, fiind pierdut la cărți de Ion Sima Naiculescu, dacă e să dăm crezare, tradiției păstrate în familie. Dispărute sunt și casele în stil neogotic ale Stoeneştilor, în care, în salonul mare, „bătrânesc”, Eustație Stoenescu îl privea la vârsta de cinci ani (deci prin 1889), pe pictorul francez Leopold Durangel, ce lucra la portretul mamei sale. Clădirea ce era folosită prin anii ’30 ca sediu al Casei Asigurărilor Sociale a fost demolată, după construcţia noului local al instituţiei, realizat în stilul Art-Deco. Clădirea este folosită astăzi ca sediu al spitalului clinic municipal Filantropia.

 La prima vedere, Valea Vlăicii pare acum un loc fără istorie. Totuşi, în spatele blocurilor de locuinţe ce par aruncate la voia întâmplării, se mai găseşte câte o casă ce ascunde câte ceva din istoria unor familii din Craiova de altădată. Poate că merită să dăm la o parte voalul uitării, așternut peste ele și să le scoatem la lumină. Până nu va fi prea târziu.

7. ULIȚA MARE A CRAIOVEI:

 S-a încetățenit îndeobște ideea că drumul ce străbătea odinioară Craiova de la nord la sud, între bariera Amărăzii și cea a Calafatului, ar fi reprezentat pentru craioveni principala uliță a orașului, cunoscută și sub numele de Ulița Mare. Unul dintre susţinătorii acestei idei a fost Anastase Georgescu care observa totuşi că sensul dezvoltării Craiovei fusese pe o altă direcţie, de la apus către răsărit. Și Ion Popescu-Cilieni identifica Ulița cea Mare cu „strada Unirii de azi”, localizând vechile proprietăți ale Episcopiei Râmnicului pe această stradă, Dumitru Bălașa realizând şi o schiță a locului, în baza aceluiaşi raţionament. După cum remarcase și Anastase Georgescu, ulița pe care se îngrămădiseră prăvăliile meșteșugarilor și neguțătorilor craioveni se afla pe drumul ce traversa orașul de la bariera Bucovățului până la bariera Bucureștilor, lucru foarte bine surprins de harta orașului din 1790-1791, realizată de Specht. Prăvăliile apar firesc, pe o uliță ce leagă marele han al mănăstirii Hurez, aflat în apropierea Caselor Bănești și a pieții din Valea Elcăi, de Târgul de Afară, situat la bariera de unde drumul se îndreaptă, probabil nu întâmplător, către capitala Țării Românești. Aceasta este de fapt Ulița cea Mare a Craiovei, „un mare bazar”, în care se găseau mai ales articole de fier și mercerie provenite din Germania, aglomerată în zilele de târg de mulțimea de care și de olace, care se îngrămădeau pe singurul drum podit din oraș. Podul Uliței celei Mari fusese refăcut de serdarul Bengescu în 1815 la porunca Divanului Craiovei, cu banii strânși de la proprietarii de case și de prăvălii, ce locuiau pe această uliță. Podirea, adică pavarea cu bârne scobite pe mijlocul lor sub care se întindea un șanț, se făcuse „din gardul pușcării, despre apus drept înainte spre răsărit”. Devenită din a doua jumătate a secolului al XIX-lea strada Lipscanilor (la fel cum se întâmplase și în București), fosta Uliță Mare a Craiovei își păstrase întâietatea asupra celorlalte străzi și prin 1887 când, pentru pavarea acesteia, se folosea, pentru prima dată în Craiova, piatra cubică (gresie din județul Prahova), înlocuindu-se piatra de râu, ce urma să fie întrebuințată la pavarea altor drumuri, mai mărginașe. Numele de Lipscani fusese dat străzii pe porțiunea dintre Răscruciul Mare și Răscruciul de Pește, dincolo de acest răscruci numindu-se Lipscanii Noi, iar ulterior Al. Lahovari. Cele mai vechi informații, pe care le cunoaștem, despre existența unui comerț pe această uliță sunt de prin 1735. În acest an, negustorul Iane Lazăr cumpăra niște prăvălii pe care, mai târziu, le va schimba cu partea dintr-o prăvălie ce aparținea mănăstirii Bistrița și care, în 1776, aflăm că se învecinau cu prăvăliile lui Ion Coșoveanu și ale lui Preda bărbierul Coșoveanu, ce se găseau „în Ulița cea Mare”. Și mănăstirea Sadova avea un loc pe Podul cel Mare, în 1812, la Răscruciul de Pește, pe care se aflau prăvalii, „din locul schitului Pietrari, adecă despre apus pe Podul cel Mare spre răsărit (…) păna în pravălia ce șade Vâlcea abagiu”. În zonă se afla, în 1819, si prăvălia Episcopiei Râmnicului, „în Ulița Târgului celui Mare, la Răscruciu de Pește”. Documentele vremii nu lasă loc de interpretări denumind Ulița Mare cea pe care se aflau prăvăliile negustorilor (uneori, atunci când documentele fac referiri la terenuri aflate la extremitatea estică a uliței, aceasta mai apare sub denumirea de Podul de Piatră, Ulița Precistii, după reperul de la celălalt capăt al drumului). Și atunci de unde confuzia ce se va face, în anii interbelici, de către cei ce s-au aplecat asupra istoriei Craiovei? Credem că motivul este decăderea importanței acestei străzi sau poate, mai bine zis, eclipsării vechii uliți, de către Strada Unirii, devenită, de prin a doua jumătate a secolului al XIX-lea, locul de promenadă al craiovenilor. Strada Unirii o găsim în documente sub numele de „podu ce merge către Răscruciul cel Mare”, în 1823 sau „Ulița Târgului ce merge spre Valea Vlăicii”, în 1828. Această uliță căpătase un aspect comercial doar pe o porțiune a sa, pe fragmentul în care aceasta se intersecta cu ulițele prăvăliașilor, printre care se afla și Ulița Mare, pe care o întâlnea în locul numit, Răscruciul cel Mare. Dincolo de zona comercială, în direcția Grădinii orașului, se așezaseră casele unora dintre craiovenii mai înstăriți, strada devenind, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, o promenadă a Craiovei. Dacă pe strada Lipscanilor se aflau cele mai multe dintre magazinele fierarilor și marchitanilor, pe Unirii se vor așeza majoritatea farmaciilor, librăriilor (în 1945 toate cele șase librării se aflau pe această stradă), magazinelor de modă sau a celor de bijuterii. Într-un asemena decor se plimbau dame de consumație, îmbrăcate „în costume frapante” ce expuneau „formele pline ale trupurilor macerate de sifilis”, servitori, lucrători ieșiți din prăvălii și ateliere sau mai pe scurt „indivizi fără căpătâi”. Această stradă cu magazine tot mai atrăgătoare, cu hoteluri, instituții financiare, cu un spectacol al străzii nemaiîntâlnit pe celelalte străzi și care ducea spre un splendid parc, li se va fi părut craiovenilor din interbelic că trebuie să fi avut această strălucire dintotdeauna, că aceasta era vechea Uliță Mare a orașului. De fapt, putem spune că strada Unirii era o nouă Uliță Mare, care o făcuse uitată pe cea veche. Poate că tocmai această strălucire va duce însă la sfârșitul zonei comerciale a străzii Unirii, demolată în anii comunismului, pentru a face loc unui nou centru, construit după idealurile noii puteri. Cutremurul din 1977 a zdruncinat, fără indoială, vechile clădiri de pe Unirii, neîngrijite și ticsite cu chiriași, așa cum a facut-o, probabil și cu cele de pe Lipscani sau de aiurea. Zona stabilită a fi dăramată și reconstruită însă, după vizita primului tovarăș al țarii, a fost cea a Unirii. „Piața Unirii, așa cum a fost ea construită, după cutremur, cine o vede pentru prima dată, și a mai văzut și prin alte părți minunății urbanistice, crede că se află la Nisa”, se entuziasma Constantin Țoiu. Nu știu dacă un locuitor din Nisa ar avea aceași senzație după ce s-ar plimba printre blocurile de pe strada Unirii de azi. Dar cred că acest centru pietonal, din „marmoră, flori și piepturi de beton scăzând în planuri asimetrice de cuiburi produse parcă de instinctul solar al unei nidificări optime, înnobilând aerul” (n-am înțeles exact ce zice, dar citez din nou din Țoiu, căci sună „interesant”), a însemnat de fapt o lespede de ciment pusă peste mormântul vechiului centru comercial al vechii Craiove. Cu excepția unor porțiuni, Ulița Mare a Craiovei se mai păstrează și astăzi. Deși fațadele nu mai au același aspect ca acum un secol, faptul că această stradă a supraviețuit rămâne o șansă pentru noi, cei de astăzi, pe care n-ar trebui să o ignorăm.

8. REPERE ȘI ETAPE ÎN EVOLUȚIA STRĂZII A.I. CUZA:

1. Un prim reper în istoria străzii. Metohul Episcopiei Râmnicului:

 În anul 1757 fostul mare stolnic Barbu Gănescu începea a construi, pe culmea dinspre miazăzi a Văii Orbeților, un sfânt locaș, devenit, în scurt timp un punct de referință al uliței pe care se situa. La zidirea bisericii care, deși „relativ mică”, era „un model de unitate de stil”, „blagorodnicul boier” era ajutat de Theodor Săpunariu și de dascălul Barbu, al căror nume aveau să fie inscripționate în pisania de piatră, dar și de alți pravoslavnici creștini. Printre aceștia, Petru Gănescu (fratele lui Barbu) care dăruia bisericii un clopot, piatra de var „și pietrele cele întregi la toate ferestrile și o sumă de cărămidă și piole de la stâlpii pridvorului”, Păuna Fratoștițeanca (nepoată de văr), donatoarea unei țesături de mătase („materie belacoasă”) roșii cu flori de fir pentru un veștmânt preoțesc precum și a câtorva sălașe de țigani, căpitanul Gheorghe Sinescu (neam și el prin alianță cu Barbu Gănescu), care ajutase la aducerea stâlpilor de piatră și dăduse și 40 de obroace de porumb pentru hrana lucrătorilor, Hagi Constantin Pop, vestitul negustor din Sibiu, ce dăruia o pereche de odăjdii de mătase, două sfeșnice poleite cu aur și un butoiaș cu cuie de șindrilă sau meșterul în lemn Stanislav care „au lucrat la lucrul besericii mult, pănă la săvârșit”. Barbu Gănescu termină de zidit biserica, câteva chilii și o pivniță pe care le împrejmui cu zid pe jumătate, trecând apoi la cele veșnice, nu înainte de a închina biserica Sfintei Episcopii a Râmnicului „să fie pentru chiverniseala părinților episcopi când vor ședea în Craiova”, lăsând pe fii săi ca îngrijitori. Dorință nerespectată însă de urmașii săi, urmând o serie de neînțelegeri cu Episcopia până spre sfârșitul secolului. Primul dintre părinții arhierei care continuă lucrările la biserica Gănescului, devenită acum mănăstire, este Chesarie, episcop al Râmnicului între anii 1774-1780. Acesta dispuse a se zidi clopotnița și două odăi mari pe latura dinspre miază-noapte, cumpără trei clopote și comandă tâmpla bisericii. Sub următorul episcop, părintele Filaret, se împodobi biserica cu „4 icoane mari stăpânești și alta a sfintei troițe, deosebindu-le cu stâlpișori săpați și poleiți”, se zidi proscomidia din temelie și o cămară pentru păstrarea odoarelor, se înălță zidul împrejurul bisericii la o înălțime de 2 metri și cel al „curții din afară” la 3 metri și se mai zidiră alte 9 chilii lângă zidul dinspre răsărit și o altă chilie „mare cu hodae de desupt” lângă clopotniță. Metohul Episcopiei din Craiova devenea un loc fortificat într-un oraș deschis, vulnerabil în fața unei agresiuni. Și aceste zile nu întârziară să vină. „Vei fi auzit de halu Țări-Rumânești și de arderea Craiovei cea cumplită, care n’are nimeni a o jăli, de negustori prădați și de jupănese batjocorite de pagâni” scria la 7 ianuarie 1801 unul dintre negustorii ce scăpase fugind din fața oștilor pașei de Vidin, Pasvan Oglu. „Ticăloasa Craiovă, care să înpodobisă cu casi mari și bolte frumose” se prefăcuse în cenușă, orașul fiind ocupat de pasvangii ce-și făcuseră din clădirile ce rămăseseră întregi, baricade și metereze. Vodă Moruzi sosi cu oști și învinse „pe dujman în piscupie, și prin alte case”, relatarea contemporană consemnând faptul că mănăstirea Episcopiei fu unul dintre locurile importante în evenimentele cu care debuta secolul al XIX-lea. Nu știm ce mai rămăsese din clădirile Episcopiei după luptele duse între cârjalii baricadați în mănăstire și arnăuții lui Vodă, lipsind informațiile din această perioadă. În 1824 biserica este descrisă ca având trei turle, fiind pardosită cu lespezi de piatră și acoperită cu șindrilă de brad, puse în timpul mitropolitului Nectarie, așadar între 1792-1812. Clopotnița de zid, cu trei clopote, avea acoperișul jumătate cu șindrilă și jumătate „vechiu”. În interiorul zidurilor se aflau casele arhierești, cele „dăspre pod” și „odăile de jos”. Casele arhierești erau de zid, acoperite cu șindrilă și aveau șapte odăi cu două sau trei ferestre, pardosite fie cu scânduri, fie cu cărămidă, încălzite cu sobe și în care se afla câte un pat și un dulap de lemn, o sufragerie, care avea în plus față de odăi o laviță și două mese de lemn, o sală mai mare cu șase ferestre, o tindă, un foișor cu stâlpi de zid, două scări de lemn, două beciuri și o pivniță. Casele dinspre podul uliței (sunt cele construite de episcopul Chesarie) erau deasemenea de zid acoperite cu șindrilă, având două odăi cu două sau trei paturi, o „plimbare” la mijloc și o scară „șindrilită” cu balustradă. Odăile de jos (ridicate în timpul episcopului Filaret) erau în număr de șapte, lângă care se mai afla o magazie cu un cuptor, o cuhnie, un hol și o vărzărie. Curtea dinăuntru era înconjurată de zid în interiorul cărora se afla un grajd de zid cu o odaie alăturată pentru vizitii cu un pat și sobă, un șopron pentru căruțe, un hambar și o grădină cu pomi, îngrădită cu pari. Între anii 1847-1854 mănăstirea devine sediul administrației episcopale din Râmnic, ale cărei clădiri (biserică, seminar și alte case dimprejur) fuseseră distruse în urma unui puternic incendiu (1847). Perioadă întreruptă însă de folosirea mânăstirii de către armata otomană și apoi de către cea rusă (care transformă casele Episcopiei în spital) în timpul ocupației ce urmă revoluției pașoptiste. Rămase în stare proastă după plecarea celor două armate, clădirile din incinta mănăstirii necesitară reparații, unele trebuind a fi chiar reclădite, din grija episcopului Calinic. În 1854 mânăstirea era ocupată din nou, de această dată de către armata austriacă, care își instala aici spitalul de campanie. Sfârșitul metohului Episcopiei nu veni de la oștile turcești, ruse sau austriece. În 1863, ca urmare a legii secularizării averilor mănăstirești, mânăstirea trece în posesia Statului. În fostele case episcopale se instalează Curtea judecătorească, Tribunalul și arestul Curților. Clădirile sunt improprii însă unui tribunal și în mintea autorităților începe să se contureze ideea construirii unui Palat al Justiției. La 29 august 1889 domnul Goldenberg își adjudecă dărâmarea localului arestului Curților, compus din două odăi și ziduri de împrejmuire și toată partea situată la dreapta intrării, compusă dintr-o clădire și un zid de împrejmuire perpendicular pe direcția străzii. Aripa din stânga intrării, alipită de casele Raymond și zidul paralel cu strada urmau să se dărâme după terminarea lucrărilor noului Palat de Justiție. Un contract din 29 ianuarie 1891 între Luigi Forabosco (un antrepenor renumit în epocă) și Luigi Della Chiesa (bunicul domnului Valer Dellakeza, cunoscutul actor al Teatrului Național) ne dezvăluie că la această dată biserica si clopotnița încă mai existau. Prin acest contract Della Chiesa se angaja să dărâme biserica și clopotnița de pe locul construcției noului palat de justiție, să execute lucrările de terasament cât și săpături pentru fundație. Ca garanție, Luigi Della Chiesa îi lăsa lui Forabosco toate materialele din piatră cioplită (lespezi, tocuri, stâlpi etc.).

2. Oameni și locuri de pe ulița Episcopiei:

 Ulița pe care își ridicase stolnicul Barbu Gănescu locașul de cult se situa la granița dintre mahalalele Sf. Ilie și Sf. Gheorghe Vechi, la miazăzi și mahalaua Sf. Spiridon la miazănoapte, într-o zonă dealtfel densă în biserici. Ulița se ramifica din drumul ce străbătea Craiova de la Nord la Sud, în locul în care acest drum intra în zona prăvăliilor și a atelierelor meșteșugărești, luând-o spre răsărit spre Episcopie și cotind apoi ușor la dreapta pentru a da în ulița Târgului de afară. O uliță de o lungime relativ redusă, dar în ciuda acestui fapt destul de șerpuitoare, nevoită pesemne a ocoli proprietățile mahalagiilor. Zidurile Episcopiei trebuie să se fi conturat de la depărtare pe acest drum pe care se înălțau doar câteva clădiri modeste, după cum se putea observa pe planul Craiovei din 1790 al lui Specht. Un drum ce rămăsese nepavat și plin de noroaie, evitat de trecători. Aglomerația din zilele de târg, când podul Uliței Mari se bloca de mulțimea oamenilor, a carelor și a olacelor ce se îndreptau spre Târgul de Afară, făcuse ca Divanul Craiovei să chibzuiască „pentru al obștii folos” și să înceapă a podi și drumul de lângă Sfânta Episcopie. Podirea rămase în primă fază neterminată între poarta boierilor Coțofeni și cea a serdarului Barbu Socoteanu, fiind necesară o „călcare de loc” pentru ca podul să meargă în linie dreaptă prin fața proprietăților lui Barbu logofețel, a Bălașei Izbășoaia și a Elenei Armășoaia. Divanul îi însărcina în vara anului 1820 pe casierii podurilor să se înțeleagă cu proprietarii respectivi, probabil prima încercare de sistematizare a Uliței Episcopiei. Dar vor fi ajuns părțile la învoială? Să vedem cam pe unde se aflau stăpânirile celor menționați în actul emis de Divan în 1820: „ … din poarta Dumnelor boierilor Coțofeni până în poarta dumnealui Sărdarul Barbu Socoteanu …”. Despre Coțofeni, înmormântați unii dintre ei la mănăstirea Episcopiei din Craiova, știm că au avut proprietăți pe locul pe care se va ridica, mai târziu, teatrul. În 1839, un Coțofeanu se judeca cu Maria Cămărășescu pentru acest loc, la 9 martie 1846 Ghiță Coțofeanu se învoia cu Maria, fiica lui Niță (probabil aceeași de mai sus), cumpărând locul pentru 120 galbeni, iar în 1852 Tribunalul Dolj judeca pricina văduvei lui Coțofeanu pentru același loc. Deși consemnările sunt ulterioare anului 1820 si terenul pare să fi intrat în posesia Coțofenilor mai târziu, să reținem totuși acest loc, aflat poate lângă alte proprietăți ale acestor boieri. Serdarul Barbu Socoteanu luase de nevastă pe Elena, o strănepoată a celui ce ridicase biserica devenită a Episcopiei, adică Barbu Gănescu. Poate prin această căsătorie intrase Barbu Socoteanu în posesisa terenului de pe Ulița Episcopiei, loc ce va fi aparținut inițial Găneștilor. Unde se afla acest loc? Un indiciu ar putea fi că Elena și Barbu Socoteanu au avut o fiică ce se va mărita cu Scarlat Paris, ale cărui case știm că se aflau pe colțul format de strada Justiției cu strada Jules Michelet (după denumirile străzilor la sfârșitul secolului al XIX-lea), în partea dinspre răsărit. Dacă identificarea locurilor este corectă atunci partea de uliță ce rămăsese nepavată în anul 1820 se afla în zona delimitată astăzi de blocurile Romarta și respectiv Lumea Copiilor. Planul Craiovei din 1854 pare să vină în sprijinul acestei ipoteze, putându-se observa caracterul dezordonat al străzii în aceată zonă și la trei decenii după ce Divanul încercase a o regulariza. Strada fusese între timp pavată cu piatră, un act din 1847 pomenind de „caldarâmu de piatră” de pe Ulița Podului Sfintei Episcopii. La 31 mai 1856 Constantin Coțofeanu vindea lui Teodor Theodorini, directorul teatrului din Craiova, un loc „în sumă” de 24 stânjeni pe Ulița Episcopiei. Theodorini intenționa să ridice pe acest loc un nou edificiu după ce prima clădire a teatrului de pe locul Vlădoianului din mahalaua Sfintei Troițe arsese în noaptea trecerii în noul an 1856. Istoria instituției este marcată de numeroasele dificultăți financiare prin care trece chiar de la începuturi. Întrucât conducerea teatrului nu reușea să achite cei 400 galbeni împrumutați pentru ridicarea clădirii, în 1860 se înființa o societate pe acțiuni care trebuia să plătească toate datoriile strânse în acești ani. Pentru a mai câștiga bani, Teodor Theodorini se gândi chiar să crească gândaci de mătase în încăperile edificiului, Administrația generală a Serviciului Sanitar ordonând în anul 1862 prefectului să oprească intențiile directorului și proprietarului teatrului. Theodorini muri în 1873, pierzându-și mințile, într-un sanatoriu din Viena. În 1885, Maria Theodorini, soția defunctului anunța ca Teatrul Theodorini din Craiova, „foarte încăpător și bine instalat, având o vastă magazie pentru decoruri, situat în centrul orașului între două strade principale, având un teren de 27 stânjeni pe 26” este de vânzare. Întoarsă acasă la 15 martie 1886, Elena Theodorini avu parte de o primire „demnă de talentul și numele ei”. Fiica lui Theodorini începu refacerea clădirii teatrului, „simpatic ca arhitectură internă”, dar „mic, fără aparență”, având pe dinafară „aspectul unui grajd”, după cum îl caracteriza Constatin Argetoianu. Construcția din 1857 a fost dărâmată, zidurile noi ridicându-se pe același loc după planurile arhitectului orașului C. Litarczek, la decorarea clădirii contribuind frații Axeric, Dolischek, Dietz, precum și pictorii Hatt si Elsner. Inaugurată în 1888, clădirea noului teatrului va arde în vara anului 1927. Cam pe unde își avea Elena Armășoaia casele trebuie să fi locuit și arhimandritul Timotei Evdoxiadis, grec din părțile Peleponezului, ce se odihnește astăzi în cimitirul Sineasca. Locul ni-l arată destul de precis Theodorian-Carada: „locuia în niște case mari boierești” ce se aflau pe colțul străzilor Justiției și Jules Michelet, în partea dinspre apus, în fața caselor Paris și peste drum de Foișorul de foc. Deci unde se va ridica mai târziu Banca Comerțului. Pe partea de nord a uliței se găsea, așadar, Foișorul de foc construit în anii 1849-1850, probabil pe locul foișorului cel vechi, de lemn, menționat deja în anul 1831. La începutul anului 1847 Foișorul de foc ajunsese deja „de tot în proastă stare”. Arhitectul orașului întocmise planurile de ridicare a unui nou foișor încă din anul 1845, iar în bugetul anului 1847 erau prevăzuți și 33.022 lei pentru ridicarea acestuia. Construcția foișorului, acordată prin licitație antreprenorului Sotir Pascale, cel ce era proistosul dulgherilor, tâmplarilor și zidarilor, începea în vara anului 1849, fiind terminată în toamna anului următor. Clădirea foișorului va arde în luna iulie a anului 1854, fiind reconstruită în același an, într-o vreme în care orașul trecea de la ocupația rusă la cea austriacă, pe fondul Războiului Crimeei, ceea ce ne face să ne întrebăm dacă incendiul nu ar putea fi legat de aceste evenimente. Corpurile de pompieri comunali vor trece în subordinea Ministerului de război, în 1868, trecerea efectivă având loc însă în 1874. Foișorul se prezenta la această dată într-o stare deplorabilă, cazarma, remiza de instrumente și grajdurile fiind atât de ruinate încât amenințau să cadă. O statistică a clădirilor din Craiova ne oferă și câteva date despre dimensiunile Foișorului de foc. Astfel, cazarma avea forma unui patrulater cu laturile de 15 x 13,15 metri, iar turnul, un pătrat cu latura de 7,4 metri. Turnul oferea o bună perspectivă asupra orașului nu numai celor ce aveau în sarcină stingerea incendiilor, dar și amatorilor și ne gândim aici la pictura lui Valerie, de pe la 1850, ce prezintă partea dinspre apus a Craiovei cu Ulița Episcopiei în prim plan, care credem că a fost realizată din acest Foișor de foc. Prin anii ’80 ai secolului al XIX-lea foișorul devenea un punct de referință în zonă, fosta stradă a Episcopiei (sau cel puțin segmentul dintre foișor și strada Unirii) fiind redenumită „Observatorul de foc”. După foișor, în niște case închiriate, se va înființa la 8 noiembrie 1857 Școala protestantă mixtă de curs primar. Mai jos, lângă curtea Episcopiei se afla pensionul particular de băieți al lui Raymond, înființat prin 1850. Elevii, care plăteau până la 50 galbeni pe an, aveau haina galbenă cu nasturi de metal galben și vipușcă la pantaloni. Nasturii aveau la mijloc literele „P.R.” sub două ramuri de stejar, însemn ce se regăsea și pe chipiu și pe gulerul tunicei, unde erau brodate în aur. După moartea lui Raymond din 1886, casele erau închiriate de Județ, fiind folosite pentru secțiunile civile ale Tribunalului deoarece erau „mai încăpătoare”. Pe terenul ce avea 20,6 pe 114,9 metri se aflau cinci corpuri de clădiri. La 14 metri în interiorul curții se afla o casă cu 11 camere, un coridor, iar o galerie făcea legătura cu dependințele. Al doilea corp era așezat pe o pivniță și avea o spălătorie, o sufragerie, două coridoare, o cameră și comodități. Al treilea corp era situat spre piață, având două încăperi, iar alături era un grajd. Al patrulea corp avea tot două camere, iar al cincilea era compus dintr-un hambar și două șoproane de lemn. Terenul era acoperit cu ulucă și dispunea de două intrări, una dinspre stradă si una dinspre piață. În grădină se aflau plantați pomi fructiferi. Casele Raymond vor fi demolate în timpul ridicării clădirii Palatului de Justiție.

3. Palatul de Justiție, noul punct de reper al străzii:

 Piatra fundamentală a noului Palat de Justiție a fost pusă la 7 aprilie 1891, o zi mult așteptată de mulți dintre craioveni. Încă din 1869 Consiliul General îsi exprimase dorința de a se construi un Palat al Justiției pentru care se vor cumpăra în 1875 casele și locul lor, numite Veron. În 1882 se scoate la licitație lucrarea, dar, din lipsă de concurenți se suspendă. Ideea de a construi clădirea pe acest loc este abandonată în 1883, Consiliul General intervenind la Guvern pentru a ceda administrației județului locul Episcopiei. Prin legea din 1884 terenul devenea al Județului, iar arhitectul Muntureanu era autorizat să facă un nou plan și un deviz al lucrărilor. În 1887 se scoate la licitație clădirea, dar din nou se suspenda din lipsă de concurenți. Se hotărăște atunci să se mai reducă din „lucrările ornamentale de lux” se întocmește un nou deviz și se face o nouă licitație pentru dărâmarea fostei mănăstiri a Episcopiei, lucrare câștigată la 29 august 1889 de Societatea română de Construcțiuni și Lucrări Publice din București. Palatul de Justiție a fost construit după planurile arhitectului Ion Socolescu. Se cunoaște proiectul pe care Socolescu îl prezenta la 1890, dar care diferă de construcția ce avea să se ridice pe locul Episcopiei, mai simplă, fără colonade și statuile ce trebuiau să decoreze fațada clădirii. Interesant ni se pare faptul că între 1891-1892 diriginte de lucrări a fost Albert Galleron, arhitectul Ateneului, care a întocmit și devize suplimentare pentru noul edificiu. Cercetarea acestor ani din activitatea lui Ion Socolescu scoate la iveală și un studiu al său din 1885 despre proiectele Palatului de Justiție din București în care arhitectul critica însărcinarea lui Muntureanu (Goldenberg) de către ministrul justiției pentru întocmirea unui proiect al edificiului, fără un concurs public. Considerat nerațional, proiectul lui Muntureanu fusese respins, palatul din București fiind construit după planurile arhitecților Ballu și Ion Mincu. După cum am văzut, în acești ani Muntureanu era autorizat și de administrația județului Dolj să întocmească planurile pentru palatul din Craiova. Apariția monumentalei clădiri în peisajul străzii înseamnă nu numai schimbarea numelui acesteia după noul punct de reper ce începea a se contura, spațiul din jur trebuind raportat la noul edificiu. O prima măsură este desființarea pescăriilor din fața palatului în anul 1893, înființate prin anii ’70 pe terenul cumpărat de la Iancu Gănescu. Propunerile pentru utilizarea terenului se shimbă de la o administrație la alta. La început se dorește a se construi aici un șir de magazine cu colonadă sau un hotel, apoi o piață pentru fructe și flori și un mic parc, iar în cele din urmă se propune crearea unei artere de legătură din fața Palatului Justiției până în Calea Târgului, proprietarii terenurilor urmând a fi expropriați. Între timp terenul, care se pare că fusese vândut de primărie, devenise „un focar de infecție” pe care se aruncau diverse murdării, vecinii întindeau rufe, iar trecătorii și birjarii staționați aici îl foloseau pentru nevoile fiziologice. Printre cei vizați de expropiere în 1914 se afla și comerciantul Jean Hirsi Efraim, cel ce va ridica, pe terenul ce-l deținea, un hotel cu numele „Victoria”. În anul 1915 Jean Efraim îi invita pe craioveni să viziteze „marele și elegantul Hotel Victoria, situat în centrul orașului, în apropierea autorităților, vis-a-vis de Palatul  Justiției”. Clădirea era construit în stil Art Nouveau, avea parter, etaj și mansardă, deasupra intrării aflându-se un medalion floral în care erau trecute inițialele proprietarului, „J.H.E.”. Hotelul, în care va funcționa și un cinematograf, era în 1937 proprietatea lui Ștefan B. Drugă. Cam în aceeași vreme cu ridicarea hotelului Victoria se dărâmau casele Musceleanu, expropriate de primărie pentru cauză de utilitate publică. Vechiul traseu al străzii Buzești, ce traversa strada Justiției pentru a se continua cu strada Jules Michelet până în Valea Vlăicii trebuia modificat. Construirea gării în partea de nord a orașului și ulterior apariția unei noi piețe (construcția halei se făcuse în 1872 fiind proiectată de Godillot, frate „de lapte” cu împăratul Napoleon al III-lea) și a unui Palat de Justiție pe fosta stradă a Episcopiei aglomerase circulația pe ultima parte a străzii Buzești fiind necesară o străpungere prin alt loc. Noua stradă urma să aibă o lățime de 12m și era flancată de casele lui Ion N. Dianu la răsărit și ale lui I.N. Demetriu la apus.

4. Schimbarea înfățișării străzii în secolul al XX-lea:

 Construcția Palatului Prefecturii, un exemplu al arhitecturii neo-românești datorat arhitectului Petre Antonescu, între anii 1907-1912 de pe strada Unirii dădu o nouă perspectivă străzii Justiției. Peste drum se ridică Hotelul și Banca Olteniei după planurile arhitectului Otto Hesselmann, pe locul fostei clădiri a tipografiei Samitca, al cărei local devenise prea mic pentru dezvoltarea ce o cunoscuse afacerea începută de Iosef Samitca în 1835 ca o simplă legătorie de cărți. Aspectul clădirii în care se aflase tipografia îl cunoaștem dintr-un anunț din 1885 prin care Theodor Macinca închiria etajul acestor case, situate în colțul străzilor Unirea și Observatorul de foc. Etajul se compunea dintr-un salon spațios, două camere în dreptul salonului, un cabinet mare cu balcon, două camere pe gang, dintre care una cu ferestrele spre stradă și o bucătărie, toate zugrăvite „într-un stil forte elegant” și cu pardoselele „bine ceruite”, fiecare cameră având „telegraf cu butonier”. Casa mai era prevăzută cu „vater-closet (privată sistem englezesc)”, pivniță și o curte interioară. Biroul tipografiei se afla la parter. La începutul anului 1912 Societatea Institutului grafic „Samitca” se muta în noul sediu construit pe strada Mihai Bravu, în vechile case instalându-se, pentru o vreme, Banca Olteniei și clubul liberal. La 11 mai 1913 se ținu licitația pentru dărâmarea imobilului din strada Unirii, colț cu strada Justiției, pe acest loc urmând a se ridica noul sediu al Băncii Oltenia. Clădirea nu era construită încă în 1915 când aveau loc în cadrul primăriei discuții cu privire la amplasarea imobilului Băncii Oltenia ce trebuia aliniată atât la strada Justiției cât și la strada Unirii, cerându-se a se lărgi strada de la 11,6 la 15 metri pentru a fi „proprie unei ușoare circulații”. Și casele de alături aparțineau tot familiei Samitca. La 30 noiembrie 1913 Isidor Hirschhorn și Luisa A. Grassiano se asociau pentru exploatarea comerțului de cinematograf în Craiova în casele inginerului Em. R. Samitca din strada Justiției nr.3. Un anunț din 11 ianuarie 1915 anunța un spectacol susținut de Niculescu-Basu și quartetul „Caudelia” în sala cinematografului Lux „complect transformată și splendid decorată”. Conform unei descrieri de la 1936 clădirea avea o prăvălie la parter, sala cinematografului Lux, casa scării ce ducea la etaj, două camere și o latrină. La etaj se afla un apartament compus din antreu, patru camere, bucătărie, baie și o cămară. În fundul curții se aflau un atelier și două camere de locuit. Prăvălia de la parter era ocupată de ceaprăzăria lui Hermann Solomon care obținuse carnetul de meșter în anul 1915. O vreme își va desfășura activitatea în această clădire și atelierul de fotografie „Foto-Lux” al lui Alfons Kiesler, asociat timp de trei ani începând cu 26 octombrie 1910 cu Martin Dudinsky, care venea cu un capital social de 4000 lei investiți în aparatură și mobilier. În 1936 casele aparțineau lui Gheorghe Negrețu care solicitase cu un an înainte aprobarea pentru repararea radicală a localului. În următorii ani clădirea a fost demolată, ridicându-se o construcție nouă, modernă. Lipit de casele lui Em. Samitca se afla Teatrul Național dispărut însă după incendiul izbucnit de la „o mașină de spirt” pe care servitorul Tănăsache Ungureanu o folosise pentru a-și aprinde mâncarea, pe data de 24 august 1927. Dincolo de teatru, peste drum de strada Romul, se ridicase clădirea Băncii Comerțului, după planurile întocmite de Ion Mincu în 1906 și finalizată de Constantin Iotzu între 1912-1916, construcție pe trei nivele, având la subsol trezoreria, diverse depozite, arhiva, locuința intendentului, încălzire centrală, o uzină electrică proprie și atelier mecanic. La parter se găsea un vestibul, o sală mare, ghișeuri și birourile administrației, iar la etaj, un vestibul din care printr-o galerie se ajungea la sala consiliului și la cabinetul directorului. În anii ’20 proprietarii Băncii Comerțului ridicară peste drum primul bloc de locuințe din Craiova, arhitect fiind tot Constantin Iotzu. Parterul era prevăzut pentru magazine sau birouri, ocupate de-a lungul anilor de reprezentanța automobilelor americane NASH, birourile Uzinei Electrice, zugravii de firme Orenstein sau de secțiunea Sebar a Băncii Comerțului, reprezentanță a casei Ford pentru Oltenia. După construcția Palatului Prefecturii se dori ridicarea și a unui palat care să adăpostească primăria. În 1916 se elaboră un plan de sistematizare al cartierului central și comercial de inginerul M. Colleanu și arhitectul I. Berindei și actualizat de Otto Hesselmann. Planul prevedea construcția unui palat comunal pe terenul din spatele Prefecturii și legarea străzilor Justiției, Brătianu, Copertari, Lipscani și Kogălniceanu. Locurile de pe terenul destinat Palatului Comunal fură expropriate în 1911, clădirile Primăriei și ale Serviciului Tehnic de pe strada I.C. Brătianu și cele ale doctorului D. Ștefănescu, moștenitorilor P.N. Pessicu, moștenitorilor Mandei Chira, Ecaterinei Litarczek, moștenitorilor David Benvenesti (care își aveau și atelierul tipografic aici) precum și clădirile fostului Foișor de foc (având o altă întrebuințare însă acum, cazarma pompierilor fiind peste drum, lângă Piața Nouă) de pe strada Justiției urmând a fi dărâmate. Totodată se avu în vedere și o sistematizare a străzii pe porțiunea cuprinsă între strada Unirii și strada Romul în vederea lărgirii acesteia. Entuziasmul de care dădură dovadă edilii în curățarea locului de construcții nu a fost urmat și de ridicarea unui palat comunal care rămase doar un deziderat până sub ultimii primari de dinaintea instalării puterii comuniste. În anii 1930-1931, pe locul rămas liber, începu amenajarea unui grădini numite inițial a Unirii și apoi English Park, după planurile arhitectului peisagist E. Pinard. Pe latura dinspre strada Justiției va fi ridicat în 1940 monumentul domnitorului Al.I. Cuza, mutată din piațeta de lângă Hoteul New York. Ideea amplasării statuii pe această stradă mai fusese vehiculată prin 1928, locul propus fiind cel din fața Palatului de Justiție, ceea ce i se părea lui Nicolae Romanescu „o erezie față de datele perspectivei”. Din anii ’30 strada purta, dealtfel, numele domnitorului unirii, numele străzii A.I. Cuza, ce prelungea strada Justiției, fiind preluat și de cea din urmă. Un pic ironică, am putea spune, această redenumire a străzii după cel ce se făcea „vinovat” de sfârșitul mănăstirii Episcopiei. Apar și alte aspecte ale modernizării străzii. În 1929 un cetățean se adresa primăriei cerând a i se autoriza instalarea în strada Justiției a unui aparat de limonadă „sistem american”. În 1933 se aproba instalarea unui rezervor și a două pompe coloane automate pentru desfacerea produselor petroliere, la intersecția cu strada Jules Michelet. Dincolo de Casa Albă, partea sudică a străzii rămâne integrată cartierului comercial, flancată de clădiri negustorești cu prăvălii la parter, ridicate pe la sfârșitul secolului XIX-începutul secolului XX. Frații Iasincher comercializează cauciucuri de automobile la nr. 16 (1924), Coafura și frizeria lui Tiberiu Gelep este la nr.20 în casele domnului Dianu unde a fost înainte Farmacia „La Arab” (1936), Frații Cumpănașu își au depozitul de vânzare a mezelurilor la nr. 26 (1924), iar Farmacia „Națională” a lui Pandele Lăzeanu este la nr. 34 (1928). Printre ele, cârciumi, băcănii, magazine de coloniale (cum era cel al lui Fănică Calafeteanu, „fiul batrânului Calafeteanu, care a făcut fală comercianților măcelari”) sau cafenele turcești, un atelier și garaj auto (Concordia), dar și două hoteluri ce concurau hotelul Victoria: Hotelul Dacia, proprietatea lui Th. Predescu-Slătineanu, și lânga acesta, Hotelul Union al lui Ștefan Ciuculescu. Hotelul Union era o construcție de cărămidă, acoperită cu tablă de fier având pivniță, prăvălie și restaurant la parter, unde se mai afla și un antreu și camera portarului, nouă camere și o baie la etajul I, zece camere și o baie la etajul al II-lea și alte șase camere la mansardă. În curte se mai afla o locuință cu două camere și o latrină. Toate aceste spații comerciale de pe strada Justiției apar, în marea lor majoritate, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, un rol important în dezvoltarea comerțului în zonă avându-l și amplasarea noi pieții pe această arteră a urbei. În perioada interbelică strada mai păstrează puține clădiri din secolul precedent. Poate că cea mai veche este cea în care își are sediul Comandamentul de Armată, fostele case ale lui Scarlat Paris. O clădire ce va dispărea însă și ea în noul val de modernizare al străzii, cel din anii comunismului. Strada Al.I. Cuza a fost printre primele străzi transformate de regimul comunist. Apărură complexele de blocuri de locuințe „Romarta”, „Lumea Copiilor” și „Femina”, cu spații comerciale la parter. Pentru a face loc noilor imobile, mai multe clădiri fură dărămate în anii ’50-’60, în principal pe segmentul dintre Casa Albă și fostul garaj Concordia. Prin anii ’80 se dărâmară și casele de la intersecția cu strada Olteț, pentru continuarea Buleverdului Republicii cu strada Arieș. Printre ele se afla și Hotelul Splendid, ce continuase activitatea unui hotel mai vechi (Dacia sau Union). Principalele clădiri ridicate la începutul secolului se păstrară, dar își schimbară întrebuințarea. Fosta Bancă a Comerțului deveni sediul Comitetului regional, raional și orășenesc U.T.M. și Casa prieteniei româno-sovietice (iar mai târziu primăria orașului), iar Palatul Justiției, clădirea Sfatului popular regional și orășenesc, ulterior fiind instalată aici Universitatea. Câteva magazine își continuară activitatea însă și după ce fură preluate de stat, cum probabil că era și atelierul foto și ceasornicăria din curtea caselor Dianu. În incinta fostului Hotel Vicoria funcționă o perioadă Teatrul Muncitoresc C.F.R., un foarte bun teatru de amatori, după cum îl caracterizează domnul Valer Dellakeza. În 1967 Piața fu demolată, pe locul său ridicându-se Teatrul Național, opera arhitectului Al. Iotzu, alături amenanjându-se un părculeț (dispărut în urma construirii unei parcări subterane în 2015-2016). Dacă la suprafață strada nu mai păstrează clădiri mai vechi de sfârșit de secol al XIX-lea, din adâncuri ies la suprafață vestigii ale trecutului, uneori de o vechime nebănuită. Cu ocazia săpăturilor fundaților blocului „Lumea Copiilor” ieșea la iveală o necropolă care conținea morminte boltite cu cărămizi sau lespezi de piatră, atribuite de unii specialiști epocii romane. Un alt mormânt, dar din secolul al XIX-lea, era descoperit în 1997 pe aripa dinspre sud a Universității. În părul de pe craniul unui schelet îmbrăcat în rochie de mireasă se afla un pieptene pe care era inscripționat numele Pepicăi Aman. După cum arăta domnul Florin Ridiche, fost director al Muzeului Olteniei, rochia de mireasă demonstra că scheletul aparținea unei persoane de sex feminin ce nu fusese niciodată măritată, deci nu Pepicăi, persoana respectivă putând fi o cunoștință apropiată, posibil chiar din familie. Să nu uităm că Scarlat Paris (descendent din familia din care se trăgea și Pepica), locuia în apropiere și chiar și Amanii își aveau casele în zonă, în vecinătatea caselor Hagiadi (aflate pe locul pe care se va ridica Prefectura).

 În încheiere menționăm că povestea străzii începe în 1757 când se pornesc lucrările la biserica lui Barbu Gănescu. Istoria ei trebuie să fie însă mai veche, chiar dacă documentele sau cronicarii n-o consemnează. O istorie ce începe o dată cu cea a satului fraților Craiovești. Sau poate chiar mai veche.

9. PIEȚE ȘI TÂRGURI:

PIAŢA VECHE (sau Târgul Vechi, sau Elca, sau Krasnoff) s-a stabilit în acest perimetru la mijlocul secolului al XVI-lea, când devenise locul bazarului, al pieţei permanente şi al Nedeiei (târg anual ce începea în ziua Adormirii Maicii Domnului şi ţinea până la Sfânta Maria Mică - 15 august-8 septembrie). Era aşezată la răspântia celor patru drumuri principale, şi anume: din est Drumul Caracalului, care intra prin actualele străzi Calea Bucureşti - A.I. Cuza - România Muncitoare - Lipscani - Madona - oborul Elca; din vest Drumul Cerneţului, care intra prin actuala stradă Bucovăţ; din nord Drumul Ocnei sau al Vâlcii, care intra prin actualele Bariera Vâlcii - Fraţii Goleşti - Ştefan cel Mare - Valea Vlăicii (unde se intersecta cu Drumul Amarazii, ce avea acelaşi traseu ca şi cel de astăzi) - Unirii - Ioan Maiorescu - oborul Elca; din sud Drumul Diiului (Vidinului) - Calea Dunării - Unirii - Sf. Dumitru - oborul Elca. La sfârşitul secolului al XVII-lea, odată ce se conturează străzile, şi Piaţa Veche va cunoaşte oarece transformări: tarabele iniţiale vor deveni prăvălii („bolţi”), ce vor fi aşezate „pe linii”, în funcţie de categoria de negoţ.
 La sfârşitul secolului al XVI-lea, în jurul Pieţei Vechi se construiseră deja întinse curţi boiereşti şi negustoreşti. Spaţiul devenind mult prea aglomerat, a apărut necesitatea extinderii vechiului târg. Prin urmare, au rămas în Piaţa Veche târgul permanent cu bolţile precum şi Nedeia anuală, în timp ce târgul săptămânal („Târgul de vineri”), oborul de vite, vadul de mori şi târgul de cereale au fost scoase în afara acestui perimetru, spre est. S-a format aici, aşadar, Târgul de Afară, care a ocupat o parte din Drumul Bucureştilor, devenit de-acum o prelungire spre răsărit a Uliţei Precestei (actuala Madona) - adică, actualele străzi Lipscani şi România Muncitoare. Această prelungire a fost podită cu lemn şi înglobată în raza oraşului, care astfel s-a mărit.

 La sfârşitul secolului al XVI-lea aşadar, Craiova deţinea două târguri: Târgul Vechi (sau Piaţa Veche, sau Elca) şi Târgul de Afară (sau Târgul de Vale, sau Răscruciul Mic, sau Piaţa Buzeşti). În timp, în Târgul de Afară se va muta şi bâlciul anual, astfel că Piaţa Veche va rămâne doar piaţă zilnică. Pe traseul acestui Târg de Afară negustorii şi-au construit casele şi prăvăliile, şi astfel s-au format străzile Lipscani şi România Muncitoare. Cu timpul, pe lângă acestă arteră s-au creat noi străzi, numite iniţial „străzi de dos” şi care erau paralele cu Uliţa Precestei: Dosul Lipscanilor, Dosul Braşovenilor, Dosul Cojocarilor, Uliţa din Dos. Punctul terminus al Târgului de Afară era numit Capul Podului şi îl constituia biserica Târgului de Afară sau Hagi Enuşi (construită în 1792 pe locul fostei Mânăstiri Toţi Sfinţii). Odată târgul stabilit aici, mahalaua s-a numit în 1835 Târgul de Afară, cuprinzând perimetrul actualelor străzi Cuza, Împăratul Traian (numită pe atunci chiar Târgul de Afară, mai târziu Stalingrad, iar şi mai târziu Siloz). Târgul era delimitat de străzile Oborului (acum Spania) - Horia - Mărăşeşti - Nanterre (fostă Leonte Filipescu). Târgul de Afară a dăinuit în acest spaţiu timp de mai bine de două veacuri. După 1850, pentru că şi aici zona devenise foarte aglomerată, locul târgului s-a deplasat în perimetrul mânăstirii Gănescu (aflată pe locul actualei Universităţi). Dealtfel, timp de 60 de ani nu i s-a stabilit un loc definitiv, astfel că în jurul anului 1860 se afla în mahalaua Postelnicul Fir - aceasta aflându-se în afara oraşului, pe lângă actuala biserică Postelnicul Fir şi strada Înfrăţirii, în prelungirea drumurilor Severinului, Amaradiei şi Vâlcii. Pe la 1925 târgul s-a stabilit în mahalaua Crucea de Piatră, adică în perimetrul actualelor străzi Valea Roşie - Tudor Vladimirescu - Anul 1848.

PIAŢA NOUĂ (MARŞEU) a început să fie construită în 1890, odată cu demolarea Mânăstirii Gănescu pe locul căreia urma să se ridice Palatul Justiţiei. Mai întâi a fost construită esplanada, hala fiind ridicată, după modelul celor pariziene, în 1903 sau în 1914 (altă sursă indică anii de construire a pieţii ca fiind 1871-1874). Piaţa Marşeu a fost desfiinţată în 1966 şi demolată în 1969, pe locul ei ridicându-se Teatrul Naţional „Marin Sorescu”. În spatele ei, pe Calea Bucureşti, se afla autogara - amenajată aici în anii `60 şi dispărută şi ea, odată cu piaţa, în 1969.

PIAŢA CHIRIAC a fost a treia piaţă a Craiovei, după pieţele Elca şi Marşeu. A fost deschisă în 1890 (sau în 1915, după alte surse).

PIAŢA CENTRALĂ actuală a fost amenajată începând cu anul 1966, când a fost mutată aici hala alimentară din Piaţa Marşeu. A fost deschisă în 1967.

10. CÂTEVA INFORMAȚII DESPRE FOSTA PIAȚĂ MARȘEU:

 Piața atrăgea ca un magnet mii de cumpărători, era întinsă, construită pe trei terase largi. Reclama strigată în toate colțurile, felul în care negustorii își lăudau marfa și talentul de a se tocmi la fiecare vânzare, au adus renumele acestui loc și zicala că „la Craiova merg câinii cu covrigii în coadă”. Piața Marșeu reprezintă o adaptare a cuvântului „piață” din limba franceză, marché, datorată probabil antrepenorului francez Alfred Godillot care a realizat în 1872, Hala Măcelarilor. Hala Măcelarilor era construită la nivelul străzii Justiției (astăzi Alexandru Ioan Cuza) și atrăgea toate privirile. Avea acoperiș asemănător unei pagode, geamuri înconjurate de rame de metal rotunjite, o structură metalică cu stâlpi de fontă şi oţel cu ornamente în stilul secolului XIX. Alături erau două chioșcuri metalice unde se vindeau ziare, tutun, plicuri, timbre. Pe rogojini, în spațiul dintre terasa superioară și cea din mijloc, se vindeau confecții din nuiele, papornițe din împletituri, obiecte de lemn de uz casnic, obiecte de metal forjat, din aramă și cositor, cojoace, covoare, carpete. Cea mai mare aglomeraţie era în zona unde găseai produse proaspete, legume, cereale, fructe, flori, păsări, ouă. Marfa era expusă cât mai atractiv, legumele se vindeau la grămăjoare sau la chite. Aici era terasa din mijloc. În jurul ei, vânzători ambulanți cu înghețată la cornet, alviță, sirop, nuga, bomboane fondante și răcoritoare alături de renumita bragă dădeau culoare zonei. Terasa de jos se afla la nivelul străzii Calea București și era destinată diversității de brânzeturi de vacă, oaie, lapte bătut, smântână, urdă și comerțului cu pește. Erau și lubenițe, pepeni galbeni și dovleci. Țăranii vindeau tot ce aveau în gospodărie. Era o concurență înverșunată în Piața Marșeu, toți se lăudau și tocmeala era obligatorie în orice tranzacție. Lucrătorii în lemn, împletitorii de nuiele, cizmarii, cojocarii și alți meșteșugari lucrau sub privirile curioșilor, acolo unde își vindeau marfa. Se spuneau povești până la miezul nopții. Hala Măcelarilor a fost martora celor două războaie mondiale și a celor mai importante momente din viața Craiovei. Piaţa Marşeu a fost desfiinţată în 1966 şi demolată în 1969, pe locul ei ridicându-se Teatrul Naţional „Marin Sorescu”. Hala a fost mutată în noua piață amenajată pe Calea București, Piața Centrală.

REPREZENTĂRI ALE FEMEII ROMANE ÎN ANALELE LUI TACITUS.

  REPREZENTĂRI ALE FEMEII ROMANE ÎN ANALELE LUI TACITUS   Dintre subiectele abordate de Tacitus, în cea mai importantă operă a sa, unul di...