„GLORIA” STELELOR.

„GLORIA” STELELOR

     Ați contemplat vreodată bolta înstelată într-o noapte senină? În timp ce priveaţi puzderia de stele, probabil aţi remarcat că punctele luminoase ce licăreau pe cer variau în strălucire şi culoare. „Căci stea de stea se deosebește în strălucire  (glorie, - în alte traduceri)“, afirmă pe bună dreptate Biblia (1 Corinteni 15, vs.41).

     De ce se deosebesc stelele în „glorie“, sau în strălucire? De ce, de pildă, unele par albe, iar altele albăstrii, gălbui sau roşiatice? Şi de ce licăresc ele?

   În miezul stelelor, „reactoare“ nucleare imense generează uriaşe cantităţi de energie. Această energie ajunge la straturile externe ale stelei, de unde este emisă în spaţiu, în mare parte sub forma luminii vizibile şi a radiaţiilor infraroşii. Aţi putea fi surprinşi aflând că stelele fierbinţi sunt albastre, pe când cele reci sunt roşii. De ce această diferenţă de culoare?

   Lumina poate fi considerată un flux de particule, numite fotoni, care se comportă ca unde de energie. Stelele a căror temperatură este mai mare emit fotoni cu energie mai mare, dar cu lungimi de undă mai mici, aflându-se astfel la capătul albastru al spectrului. În schimb, stelele mai reci generează fotoni cu energie mai mică, aflaţi spre capătul roşu al spectrului. Soarele, steaua Sistemului nostru Solar, se află undeva pe la mijloc, întrucât emite o cantitate mai mare de lumină din porţiunea verde spre galben a spectrului. Aşadar, de ce nu pare el verzui? Întrucât emite multă lumină cu lungimi de undă şi din domeniul vizibil al spectrului, Soarele pare alb când este privit din spaţiu.

Atmosfera Pământului dă culoare Soarelui:

     Întrucât acţionează asemenea unui filtru, atmosfera Pământului influenţează modul în care vedem Soarele în diferite momente ale zilei. De exemplu, la amiază, Soarele este în general de un galben strălucitor. Însă când răsare ori când apune, momente în care se află foarte aproape de linia orizontului, el poate părea portocaliu sau chiar roşu. Această variaţie a culorii se datorează moleculelor de gaz, vaporilor de apă şi diverselor particule microscopice din atmosfera Pământului.

    Datorită compoziţiei sale, atmosfera împrăştie lumina solară albastră şi cea violetă, rezultatul în zilele senine fiind un splendid cer albastru. Odată ce componenta albastră şi cea violetă au fost eliminate din spectrul vizibil al Soarelui, lumina ce cade perpendicular pe suprafaţa Pământului la amiază este preponderent galbenă. Când însă Soarele se apropie mult de linia orizontului, radiaţiile solare formează un unghi ascuţit cu suprafaţa Pământului, parcurgând prin atmosferă până la noi o distanţă mai mare. Astfel, este împrăştiată şi mai multă lumină din domeniul albastru şi cel verde al spectrului. În consecinţă, când apune, Soarele impresionează prin culoarea-i de un roşu aprins.

Cerul nopţii - plin de culoare?

     Modul în care vedem cerul noaptea este influenţat considerabil de sensibilitatea ochilor noştri. Ochiul uman percepe lumina prin două tipuri de senzori: celule sub formă de conuri şi celule sub formă de bastonaşe. Conurile disting culoarea, dar în condiţii de luminozitate slabă, ele nu-şi mai îndeplinesc funcţia. Bastonaşele în schimb, deşi nu sesizează culorile, sunt fotoreceptori extrem de eficienţi. De fapt, în condiţii optime, un bastonaş poate fi excitat de un singur foton! Totuşi, bastonaşele sunt mai sensibile la lungimile de undă mai scurte ale luminii, de la capătul albastru al spectrului. Ca urmare, când privim cu ochiul liber stele a căror intensitate luminoasă este slabă le vom vedea doar pe cele albastre, nu şi pe cele roşii, chiar dacă ele strălucesc la fel. Din fericire, avem la dispoziţie şi alte sisteme optice pentru a admira bolta înstelată!

     Binoclurile şi telescoapele ne ajută să observăm obiecte cereşti cu o luminozitate slabă, precum stele, galaxii, comete şi nebuloase. Cu toate acestea, modul în care le vedem poate fi afectat într-o anumită măsură de atmosferă. Problema însă a fost soluţionată de Telescopul Spaţial Hubble (TSH), care orbitează în jurul Pământului. Capodoperă a tehnologiei, TSH poate detecta corpuri cereşti cu o luminozitate de zece miliarde de ori mai mică decât a celor mai puţin luminoase stele ce pot fi observate cu ochiul liber! Drept urmare, cu ajutorul acestui telescop au fost observate corpuri cereşti, galaxii şi nebuloase (nori de gaz şi praf interstelar) foarte îndepărtate. Imaginile obţinute sunt cu adevărat uluitoare!

     În prezent, telescoapele terestre fac concurenţă telescopului Hubble, chiar depăşindu-l în unele privinţe. Astronomii pot obţine cu noile telescoape imagini cu o rezoluţie mai mare — cu o mai mare claritate a detaliilor — decât a celor obţinute cu TSH, întrucât aceste instrumente sunt dotate cu sisteme ingenioase de corectare a efectelor atmosferei. Un exemplu este telescopul Keck I, care se numără printre cele mai mari telescoape optice din lume şi care se află la Observatorul W. M. Keck de pe insula Hawaii. Cu ajutorul acestui telescop, astronomul Peter Tuthill de la Universitatea din Sydney (Australia) a descoperit nori de praf, degajaţi de sisteme stelare binare din constelaţia Săgetător, care, văzută cu ochiul liber, pare situată aproape de centrul galaxiei noastre, Calea Lactee.

Pe măsură ce îşi adâncesc privirile în spaţiu, astronomii descoperă tot mai multe stele şi galaxii. Câte să existe oare în imensitatea Universului? Dacă pentru noi numărul lor este o necunoscută, pentru Creatorul nostru, pentru Dumnezeu, lucrurile sunt cât se poate de clare. În Psalmul 146 - LXX/147 - TM  vs.4 se spune: „Cel ce numără mulțimea stelelor și dă tuturor numele lor“.

     Profetul Isaia a făcut şi el câteva afirmaţii asemănătoare. De fapt, el a precizat cu o exactitate ştiinţifică remarcabilă că Universul este produsul infinitei energii a lui Dumnezeu. „Ridicaţi-vă ochii şi priviţi!“, a scris Isaia. „Cine le-a zidit pe taote acestea?  - Cel ce socotește oștirea lor cu număr și pe toate le cheamă! Celui Atotputernic și cu mare vârtute/energie ( în alte traduceri) niciuna nu-i scapă!“ (Isaia 40:26). Cum a ştiut Isaia, care a trăit acum circa 2 700 de ani, că Universul este produsul infinitei energii a lui Dumnezeu? Cu siguranţă, aceasta nu a fost concluzia propriilor cercetări. El a scris ceea ce Dumnezeu l-a inspirat să scrie (2 Timotei 3, vs.16). Prin urmare, Isaia, ca de altfel toţi ceilalţi scriitori ai Bibliei, a făcut ce niciun manual de ştiinţă şi niciun telescop nu pot să facă: a dezvăluit cine este Cel care a înveşmântat stelele în frumuseţe şi glorie.

De ce licăresc stelele?

   Stelele licăresc, adică par să-şi modifice uşor poziţia şi strălucirea, din cauza turbulenţelor atmosferice. Imaginaţi-vă că vă uitaţi la nişte luminiţe pe fundul unei piscine. Ce se întâmplă când suprafaţa apei se unduieşte? Luminiţele licăresc. Aşa se întâmplă şi cu stelele. Luminile mai puternice însă sunt mai puţin perturbate. Lumina emisă de planete este asemenea acestor lumini mai puternice, dar nu pentru că planetele depăşesc în dimensiune stelele, ci pentru că sunt mult mai aproape de Pământ şi, astfel, par mai mari.

Reprezintă culorile din imagini realitatea?

     Graţie Telescopului Spaţial Hubble (TSH) aţi văzut probabil imagini ale unor galaxii, nebuloase şi stele în culori uluitoare. Dar reprezintă aceste culori realitatea? De fapt, imaginile sunt recompuse, fiind un melanj de ştiinţă şi artă. Deşi sunt monocromatice, imaginile primite de la TSH sunt realizate cu filtre de culoare. Cu ajutorul tehnologiei moderne şi al unor programe de calculator, astronomii şi specialiştii în imagistică compun imaginile finale. Uneori, ei reproduc cât mai fidel culorile care, în opinia lor, sunt culorile naturale ale obiectelor cereşti. Alteori, astronomii realizează în mod deliberat fotografii cu culori false, tocmai pentru a scoate în evidenţă anumite detalii, probabil în vederea unei analize ştiinţifice.

     Când privim noaptea printr-un telescop corpuri cereşti a căror luminozitate este slabă, vedem doar cu ajutorul bastonaşelor. De aceea nu putem percepe culorile.

Splendori cereşti:

     Printre cele mai frumoase splendori cereşti se numără şi roiurile globulare de stele. Acestea au formă sferică şi fiecare conţine zeci sau sute de mii de stele. În galaxia noastră, Calea Lactee, se cunosc circa 100 de roiuri globulare.

    În vecinătatea galaxiei noastre, distanţa dintre stele este, în general, de patru până la cinci ani-lumină. Într-un roi globular, stelele sunt foarte înghesuite, distanţa dintre ele fiind de circa o zecime dintr-un an-lumină.

      Un exemplu edificator este roiul Omega Centauri. Privit cu ochiul liber, el pare a fi o singură stea. Însă dacă îl privim cu un telescop mare, acesta devine un fermecător roi format din multe stele, în total din aproximativ un milion de stele. Omega Centauri poate fi văzut cel mai bine din emisfera sudică, deşi în serile de primăvară şi de vară poate fi văzut chiar până la latitudinile nordice centrale, undeva pe cerul sudic, aproape de orizont.Diametrul roiului Omega Centauri este de circa 150 de ani-lumină; luminii i-ar trebui aproximativ 150 de ani ca să călătorească din partea de jos a fotografiei până în partea de sus a acesteia! Distanţa de la Pământ la Omega Centauri este de aproximativ 17 000 de ani-lumină.

     Secole la rând s-a crezut că Omega este o singură stea. În secolul al XVII-lea, astronomul amator german Johann Bayer i-a atribuit simbolul literei greceşti omega (ω). Însă în 1677, astronomul englez Edmond Halley a observat pentru prima oară că Omega este un roi globular.

    Unul dintre cele mai frumoase roiuri care se poate observa din emisfera nordică este M13, aparţinând constelaţiei Hercule. Acesta conţine circa un milion de stele şi se află cu 4 000 de ani-lumină mai departe de noi decât Omega Centauri. Prin urmare, acesta pare mai mic.

      Dacă vi se oferă ocazia să observaţi un roi globular printr-un telescop destul de mare, n-o pierdeţi. Este una dintre cele mai impresionante creaţii pe care le puteţi vedea noaptea pe bolta cerească.

Stelele au un mesaj pentru noi!

     În pofida splendorii stelelor, omul trebuie să vadă în ele doar ceea ce sunt - obiecte neînsufleţite pe care Creatorul le-a aşezat pe cer pentru a-i îndeplini scopul. Ele nu trebuiau să fie adorate. Fiind parte integrantă a măreţei creaţii lui Dumnezeu și supuse legilor sale, stelele trebuiau să „spună slava lui Dumnezeu” şi, în acelaşi timp, să-i servească omului drept sursă de lumină în timp ce acesta ducea la îndeplinire scopul stabilit de Creator pentru el. - Psalmul 19, vs.1; Deuteronomul 4, vs.19.

     În Biblie citim: „Să nu se găsească printre voi nimeni care . . . foloseşte ghicirea, nici un prezicător al viitorului, sau care face farmece, sau cititor în stele, sau descântător, nimeni care să întrebe pe cei care cheamă duhurile, sau spiritist, nimeni care să întrebe pe morţi. Căci oricine face aceste lucruri este o urâciune înaintea DOMNULUI“ (Deuteronomul 18, vs.10–12 - GBV). Isaia spunea: „Să se scoale dar sfătuitorii tăi şi să te scape cei care interpretează cerul, care observă stelele . . . Iată-i, au ajuns ca miriştea“. - Isaia 47, vs.13, 14 -, GBV.

Ce putem învăţa de la stele?

    Cu toate acestea, stelele neînsufleţite ne pot spune ceva, dacă suntem dispuşi să ascultăm. Edwin Way Teale scria: „Stelele vorbesc despre nimicnicia omului în comparaţie cu eternitatea timpului“. Într-adevăr, atunci când ne dăm seama că puzderia de stele pe care le vedem cu ochiul liber într-o noapte senină au fost văzute şi de strămoşii noştri cu secole în urmă, nu ne simţim oare mai umili? Nu avem un sentiment de veneraţie faţă de Cel Maiestuos care le-a creat „la început“ şi care mai târziu a adus în existenţă omenirea? Plin de veneraţie, regele David al Israelului a scris: „Când privesc cerurile, lucrarea degetelor Tale, luna şi stelele pe care le-ai aşezat Tu, îmi zic: „Ce este omul, ca să Te gândeşti la el şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă?“ Cerurile ar trebui să ne insufle umilinţă şi să ne facă să reflectăm la modul în care ne folosim viaţa. - Geneza 1, vs.1; Psalmul 8, vs.3, 4 - Biblia Cornilescu.

     Cu o anumită ocazie, David s-a rugat astfel: „Învaţă-mă să fac voia Ta, căci Tu eşti Dumnezeul meu“ (Psalmul 142 - LXX/ 143 - TM, vs.10). Relatarea vieţii lui David demonstrează că rugăciunea lui a fost ascultată. El a învăţat să facă voinţa lui Dumnezeu, consemnată în Legea Sa.

    Stelele au acelaşi mesaj pentru întreaga omenire. Fără să le adorăm sau să le „consultăm“, putem vedea că iubirea, înţelepciunea şi puterea Creatorului se reflectă în ele. Spre deosebire de astrologie, studiul astronomiei ar trebui să ne insufle veneraţie. Ba mai mult încă, oare nu trezeşte acesta în noi dorinţa de a afla mai multe lucruri despre Dumnezeu? El a furnizat Cuvântul său, Biblia, exact în acest scop. Într-un final, aș putea spune că, stelele ne pot învăţa umilinţa! Ele sunt extraordinare, dar sunt, până la urmă creațiile lui Dumnezeu și nu au viață!!

Secrete ale galaxiilor:

     O galaxie este o structură cosmică constituită din miliarde de stele. În 1920 s-a descoperit că Soarele nu este centrul Galaxiei noastre, aşa cum se credea înainte. Puţin mai târziu, puternicele telescoape au descoperit o mulţime de alte galaxii, iar omul a început să-şi dea seama de imensitatea universului.

     Brâul luminos pe care îl numim Calea Lactee este de fapt propria noastră galaxie văzută de la un capăt al ei. Dacă am putea-o vedea de la distanţă, ea ar apărea asemenea unei uriaşe morişti de vânt. Forma ei a fost asemănată cu două ochiuri la capac aşezate spate în spate dar, bineînţeles, la o scară mult mai mare. Călătorind cu viteza luminii, am avea nevoie de 100.000 de ani pentru a traversa Galaxia noastră. Soarele, situat la periferia galaxiei, are nevoie de 200 de milioane de ani pentru a-şi parcurge orbita în jurul centrului galactic.Galaxiile, la fel ca stelele, deţin încă multe secrete care îi fascinează pe savanţi.

Quasarii:

     În anii ’60 au fost recepţionate puternice semnale radio provenind de la obiecte foarte îndepărtate de grupul local de galaxii. Din cauza asemănării lor cu stelele, ei au fost numiţi quasari — abrevierea pentru „quasi-stellar radio sources“, adică „surse radio cvasistelare“. Dar astronomii au rămas perplecşi în faţa colosalei cantităţi de energie emise de quasari. Cel mai luminos este de circa zece mii de ori mai strălucitor decât Calea Lactee, şi cel mai îndepărtat care a fost detectat se află la o distanţă de peste zece miliarde ani-lumină.

     După decenii de cercetări intense, astronomii au ajuns la concluzia că aceşti quasari îndepărtaţi sunt nuclee foarte active ale unor galaxii îndepărtate. Dar ce procese au loc în nucleele acestor galaxii, astfel încât ele generează o astfel de energie colosală? Unii savanţi sugerează că energia este eliberată prin procese gravitaţionale mai degrabă decât prin fuziunea nucleară cum se întâmplă în cazul stelelor. Teoriile recente asociază quasarii găurilor negre supermasive, dar în prezent nu există elemente suficiente pentru a garanta corectitudinea acestor afirmaţii.

     Quasarii şi găurile negre sunt doar două dintre enigmele care rămân încă nerezolvate. De fapt, unele dintre secretele universului vor rămâne probabil pentru mult timp în afara înţelegerii noastre, cum ar fi energia întunecată și materia întunecată!

Supernove, pulsari şi găuri negre:

      În centrul Nebuloasei Crabul se găseşte unul dintre cele mai ciudate obiecte cereşti din Universul cunoscut. Potrivit unor oameni de ştiinţă, acel micuţ cadavru al unei stele moarte, comprimat până la densităţi incredibile, se roteşte în mormântul său cu o viteză de 30 de rotaţii pe secundă, emiţând un flux de unde radio care au fost detectate pentru prima dată pe Pământ în anul 1968. El se numeşte pulsar, fiind descris drept rămăşiţa unei supernove care se roteşte şi care este atât de comprimată, încât electronii şi protonii din atomii stelei iniţiale au fost presaţi toţi la un loc, ajungând să producă neutroni. Oamenii de ştiinţă afirmă că acesta a fost cândva miezul uriaş al unei stele supergigante asemănătoare stelelor Betelgeuse sau Rigel din Orion. Când steaua a explodat, iar învelişurile exterioare au fost aruncate în spaţiul cosmic, numai miezul comprimat a mai rămas — un tăciune incandescent, strălucitor —, focul său nuclear fiind de mult timp stins.

      Imaginaţi-vă că luaţi o stea având masa de două ori mai mare decât cea a Soarelui nostru şi că o comprimaţi până când ea ajunge de mărimea unei mingi cu diametrul de 15–20 de kilometri! Imaginaţi-vă că luaţi planeta Pământ şi că o comprimaţi până când ajunge la diametrul de 120 de metri. Un volum de 16 centimetri cubi din acest material va cântări peste 16 miliarde de tone!!

      Chiar şi această ilustrare nu pare a fi completă atunci când este vorba despre materie comprimată. Dacă vom comprima Pământul în continuare până când ajunge ca una dintre bilele unui joc cu bile, câmpul gravitaţional al Pământului va deveni, în cele din urmă, atât de puternic, încât nici chiar lumina nu va mai putea să scape de aici. În acest moment, micuţul nostru Pământ va părea că dispare în interiorul a ceea ce se numeşte o gaură neagră. Până în prezent nu se știe ce este, cu adevărat, o gaură neagră! S-au emis diverse teorii. Unele sfidează S.F.-ul! După unii astronomii ele ar fi căi de trecere spre alte Universuri! După alții ele ar reprezenta adevărate „tuneluri de metrou interstelar” sau „găuri de viermi” care ar permite călătorii fantastic de rapide prin Univers!

Energia întunecată şi materia întunecată:

    În 1998, în timp ce analizau lumina provenită de la un anumit tip de supernovă (stea care explodează), cercetătorii au constatat că viteza de expansiune a Universului este tot mai mare. Deşi la început ei au fost sceptici, dovezile care atestau acest fapt s-au înmulţit. Cum era de aşteptat, ei au vrut să afle ce formă de energie cauza accelerarea expansiunii. În primul rând, această formă de energie părea să acţioneze în opoziţie cu gravitaţia, iar în al doilea rând, nu se regăsea în teoriile curente. Această formă misterioasă de energie a fost numită pe bună dreptate „energie întunecată“. Şi, după cât se pare, ea reprezintă aproape 75% din Univers!!

    Însă energia întunecată nu este singura ciudăţenie descoperită în ultimele decenii. În anii 1980, astronomii au observat că diverse galaxii, ca de altfel şi a noastră, se învârt prea repede ca să rămână laolaltă. Aşadar, trebuie să existe o formă de materie care să le confere coeziunea gravitaţională necesară. Dar ce fel de materie? Neştiind despre ce e vorba, oamenii de ştiinţă i-au spus „materie întunecată“ pentru că ea nu absoarbe, nu emite şi nu reflectă nicio cantitate detectabilă de radiaţii. Dar câtă materie întunecată există în Univers? Potrivit calculelor, se pare că ea reprezintă cel puţin 22% din masa Universului.

    Să ne gândim puţin: Potrivit datelor actuale, materia obişnuită reprezintă circa 4% din masa Universului. Cele două mari necunoscute — materia întunecată şi energia întunecată -  par să constituie restul. Prin urmare, 96% din Univers rămâne un mister!

    Așadar, stelele cu toată „gloria” lor fac parte din acel 4% din Universul cunoscut!!