INFIRMĂ ȘTIINȚA EXISTENȚA LUI DUMNEZEU?

INFIRMĂ ȘTIINȚA EXISTENȚA LUI DUMNEZEU?

      Antony Flew, filozof britanic, s-a bucurat vreme de 50 de ani de preţuirea colegilor de breaslă datorită convingerilor sale ateiste. Eseul lui din 1950, intitulat Theology and Falsification, „a devenit lucrarea filozofică cu cel mai mare tiraj din secolul al XX-lea“. În 1986, Flew a fost numit „cel mai profund dintre criticii contemporani ai teismului“ (credinţa în Dumnezeu sau în mai mulţi dumnezei). Prin urmare, când Flew a declarat oficial în 2004 că şi-a schimbat punctul de vedere, lumea a fost de-a dreptul consternată.

    Ce l-a determinat pe acest ateu să se răzgândească? Într-un cuvânt, ştiinţa. El a ajuns să se convingă că Universul, legile naturii şi însăşi viaţa nu pot fi produsul hazardului. Să fie aceasta o concluzie raţională?

Cum au apărut legile naturii?

      Fizicianul şi scriitorul Paul Davies a arătat că ştiinţa reuşeşte admirabil să explice unele fenomene fizice precum ploaia. El a adăugat: „Când însă e vorba de . . . întrebări de genul: «De ce există legile naturii?», lucrurile nu mai sunt atât de clare. Descoperirile ştiinţifice nu au contribuit la elucidarea unor astfel de întrebări. De fapt, multe dintre marile întrebări ale omului au rămas aceleaşi de la începuturile civilizaţiei şi ne intrigă şi azi“.

    „Important nu e doar faptul că în natură există legi“, scria Flew în 2007, „ci şi că acestea sunt de o precizie matematică, imuabile şi «interdependente». Einstein le-a socotit «manifestarea raţiunii». Întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem este: «Cum a ajuns natura să aibă asemenea atribute?». Cu siguranţă, aceasta este întrebarea pe care şi-au pus-o oameni de ştiinţă precum Newton, Einstein şi Heisenberg şi la care au găsit un răspuns: «Mintea lui Dumnezeu»“.

    Într-adevăr, mulţi oameni de ştiinţă respectaţi nu consideră că e neştiinţific să creadă într-o Cauză Primă inteligentă. Dimpotrivă, explicaţia că Universul, legile sale şi viaţa sunt rodul întâmplării li se pare una neştiinţifică, ce nu satisface intelectul. Oricine ştie că în spatele unui proiect — cu atât mai mult unul extrem de sofisticat — se află un proiectant.

În ce alegem să credem?

      Deşi neoateii „mărşăluiesc“ în numele ştiinţei, adevărul e că nici ateismul, nici teismul nu sunt fundamentate totalmente pe ştiinţă. Ambele concepţii presupun credinţă: ateismul, în întâmplarea oarbă, iar teismul, într-o Cauză Primă inteligentă. John Lennox, profesor de matematică la Universitatea Oxford (Anglia), scria că neoateii promovează ideea potrivit căreia „orice credinţă religioasă este o credinţă oarbă“. El a adăugat: „Trebuie să le dovedim cu orice preţ că se înşală“. Se naşte, aşadar, întrebarea: Care credinţă se va dovedi adevărată? Cea a ateului sau cea a omului religios? Să ne gândim, de pildă, la originea vieţii.

    Evoluţioniştii recunosc fără rezerve că originea vieţii rămâne o enigmă — cu toate că există multe teorii contradictorii referitoare la acest subiect. Richard Dawkins, un campion al neoateismului, a afirmat că, de vreme ce în Univers există atât de multe planete, viaţa trebuia să apară pe una dintre ele. Mulţi savanţi de prestigiu nu sunt însă atât de categorici. Profesorul John Barrow, de la Universitatea Cambridge (Anglia), spune că: „ credinţa în evoluţia vieţii şi a minţii, cu toate stadiile ei“, se loveşte „de obstacole de netrecut. Sunt atâtea motive pentru care viaţa nu ar putea evolua într-un mediu complex, dar ostil, încât ar fi curată obrăznicie să presupui că orice ar fi posibil dacă ar exista suficient carbon şi suficient timp“.

    Să nu uităm nici că viaţa nu este un simplu amestec de elemente chimice. Ea are la bază informaţii foarte complexe, stocate în ADN. Prin urmare, când vorbim despre originea vieţii, vorbim implicit despre originea informaţiei biologice. Ar putea oare întâmplarea să dea naştere la informaţii complexe, precum un program de calculator, o formulă de algebră, o enciclopedie sau o reţetă de prăjitură? Bineînţeles că nu! Şi totuşi, în ce priveşte complexitatea şi eficienţa, acestea nici nu se compară cu informaţiile stocate în codul genetic al organismelor vii. Este clar, cel puțin pentru mine, că, viața, Universul cu tot ce cuprinde acesta sunt creația lui Dumnezeu!

Pura întâmplare - o explicaţie ştiinţifică?

    Ateii susţin că „motivul pentru care Universul este aşa cum este rămâne un mister şi că din pură întâmplare permite el existenţa vieţii“, explică Paul Davies. „Dacă n-ar fi aşa“, spun ei, „noi n-am exista şi deci n-am putea discuta despre asta. Universul s-ar putea sau nu să fie armonios, însă el nu a fost nici proiectat şi nici nu are un scop — cel puţin nu unul pe care să-l înţelegem“. Davies continuă: „O astfel de poziţie e uşor de menţinut, ba chiar poate fi folosită ca scuză“, adică un mod convenabil de a evita căutarea unui răspuns.

   În cartea sa Evolution: A Theory in Crisis, specialistul în biologie moleculară Michael Denton a conchis că teoria evoluţiei „este mai degrabă un principiu de astrologie medievală decât o teorie ştiinţifică demnă de încredere“. El a mai spus despre teoria emisă de Darwin că este unul dintre cele mai mari mituri ale timpurilor moderne.

   Într-adevăr, ipoteza că totul a apărut din întâmplare pare să frizeze ficţiunea. Să ne imaginăm următoarea scenă: Un arheolog descoperă o piatră ce are o formă cubică brută. Poate se va gândi că piatra are acea formă din pură întâmplare şi aceasta ar fi o concluzie logică. Mai târziu însă, el găseşte o bucată de piatră care înfăţişează, până în cele mai mici detalii, bustul unui om. Va pune el şi această piatră pe seama întâmplării? Nicidecum. Tot logica îl va determina să tragă concluzia: „Cineva trebuie să fi realizat această lucrare“. Folosind un raţionament similar, Biblia afirmă: „Orice casă este construită de cineva, dar cel care a construit toate lucrurile este Dumnezeu“ (Evrei 3:4). 

   Iată ce a scris profesorul Lennox: „Cu cât cunoaştem mai multe despre Univers, cu atât ipoteza existenţei unui Dumnezeu Creator, care a proiectat Universul cu un scop, devine mai plauzibilă. De fapt, este cea mai bună explicaţie la întrebarea: «De ce existăm?»“.

   Din păcate, din cauza atrocităţilor comise în numele lui Dumnezeu, mulți oameni au ajuns să nu mai creadă în El. De aceea, unii se gândesc că ne-ar fi mai bine fără religie. Din păcate, ei confundă religia organizată cu credința în Dumnezeu, și, dacă, religia organizată este vinovată de multe fapte oribile, înseamnă că însăși existența lui Dumnezeu ar fi o născocire, deoarece, dacă El ar exista n-ar permite să i se ia astfel numele în deșert! Dar, a crede în Dumnezeu nu presupune în niciun caz așteptarea unor manifestări miraculoase în viața cuiva, ci, dimpotrivă! Tocmai de aceea este vorba de credință - n-ai nevoie permanent de miracole pentru a crede!